PILDA SEMANATORULUI. Predici si talcuiri (Sf. Luca al Crimeei, PS Sebastian, Episcopul Slatinei, Pr. Constantin Coman)

15-10-2011 Sublinieri

pilda semanatorului Hristos seamana

DUMINICA A XXI-A DUPA RUSALII

Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi pe când semăna el, una a căzut lângă drum şi a fost călcată în picioare şi păsările cerului au mâncat-o. Şi alta a căzut pe piatră; şi dacă a răsărit s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Şi alta a căzut în mijlocul spinilor; şi spinii, crescând împreună cu ea, au înăbuşit-o. Şi alta a căzut pe pământul cel bun şi a crescut şi a făcut rod însutit“. Pe acestea spunându-le, a strigat: „Cel ce are urechi de auzit, să audă!“. Şi ucenicii Săi Îl întrebau ce înseamnă această parabolă. Iar El a zis: „Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu; dar celorlalţi, în parabole, ca văzând să nu vadă şi auzind să nu înţeleagă. Iar parabola aceasta înseamnă: Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu. Cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. Iar cea de pe piatră sunt aceia care primesc cu bucurie cuvântul când îl aud, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă. Iar cea căzută între spini sunt cei care aud, dar umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei care, auzind cuvântul cu inimă curată şi bună, îl păstrează şi rodesc întru răbdare. (Lc. 8, 5-15)

*

Sfantul Luca al Crimeei: PILDA SEMANATORULUI

“(…) Iată, şi eu am ieşit să semăn cuvântul lui Dumnezeu în inimile voastre fiindcă şi voi sunteţi ogor al lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu, iar pe mine m-a trimis Dumnezeu lucrător în ogorul Lui. Dar eu sunt un semănător sărac şi necăjit! „De ce eşti sărac şi necăjit?” – veţi întreba voi. Oare nu este sărac şi necăjit agricultorul care are doar opt desetine de pământ? Oare nu pot să raportez şi la mine cuvintele lui Dumnezeu spuse Prorocului Isaia, când l-a trimis să propovăduiască: Şi El a zis:

Du-te şi spune poporului acestuia: cu auzul veţi auzi şi nu veţi înţelege şi, uitându-vă, vă veţi uita, dar nu veţi vedea. Că s-a învârtoşat inima poporului acestuia, şi cu urechile lor greu aud şi ochii lor s-au închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi să audă cu urechile şi cu inima să înţeleagă şi să se întoarcă, ca Eu să-i vindec (Isaia 6, 9-10)?

Zeci de mii de credincioşi ortodocşi, care locuiesc în ţinutul Tambovului mi-au fost rânduiţi să-i duc la Hristos, dar s-a înăsprit inima poporului aces­tuia şi îşi întorc urechile de la poruncile lui Hristos, şi ochii şi i-au închis ca să nu vadă sfinţenia şi să nu priceapă cu inima, şi să nu se întoarcă, ca Domnul să-i vindece pe dânşii.

Şi doar voi, apropiaţii mei, iubiţii mei, mică turmă a lui Hristos, vă deschideţi inimile voastre spre primirea cuvântului lui Dumnezeu. Dar printre voi sunt unii la care se referă cuvântul lui Dumnezeu adresat Sfântului Proroc Iezechiel:

Iar despre tine, fiul omului: fiii poporului tău vorbesc pe la ziduri şi pe la uşile caselor. Şi zice unul către altul şi frate către frate: mergeţi de vedeţi ce cuvânt a ieşit de la Domnul. Şi ei vin la tine ca la o adunare de petrecere şi se aşază poporul Meu înaintea ta şi ascultă cuvintele tale, dar nu le împlineşte; căci ei cu gura lor fac din aceasta o petrecere, iar inima lor e târâtă după poftele lor. Iată că tu eşti pen­tru ei un cântăreţ plăcut, cu glas frumos şi care cântă bine din instrumentul său; ei ascultă cuvintele tale, dar nimeni nu le împlineşte (Iezechiel 33, 30-32).

Oare nu este amărât şi necăjit agricultorul care seamănă sămânţa sa în pământ nearat? Dar şi eu mă aflu în aceeaşi situaţie, deoarece pentru mulţi ani a fost lepădat ogorul lui Dumnezeu şi puţini l-au prelucrat. Şi s-a întărit pământul inimilor omeneşti, si n-au crescut în el seminţele sfinte ale cuvântului lui Dumnezeu.

De ce mă plâng eu? De ce tulbur inimile voastre?

Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi pentru ce mă tulburi? Nădăjduieşte în Dumnezeu, ca-L voi lăuda pe El; mântuirea feţei mele este Dumnezeul meu (Psalmul 41, 6).

Oare nu este puternic Domnul? Înmulţind va înmulţi păstorirea mea. Oa­re eu nu ştiu acele cuvinte minunate pe care le-a spus Apostolul Pavel despre cuvântul lui Dumnezeu: Cuvântul lui Dumnezeu este viu si acţionează si este mai ascuţit decât orice sabie ascuţită; el pătrunde până la despărţitura dintre su­flet şi duh, dintre încheieturi şi creier. Eu ştiu aceasta, de aceea nu mă tulbur că mult timp a stat nearat ogorul lui Dumnezeu, că s-a întărit pământul inimilor omeneşti, şi cu curaj voi arunca seminţele cuvântului lui Dumnezeu chiar şi în pământul nearat, fiindcă ştiu că cuvântul lui Dumnezeu este atât de puter­nic, încât singur ară pământul inimilor noastre.

***

Aşadar voi, cei tari în credinţă, şi voi, iarbă proaspătă a lui Dumnezeu, vlăstare tinere, ascultaţi:

Iată, a ieşit semănătorul să semene. Şi pe când semăna, unele seminţe au căzut lângă drum şi au venit păsările şi le-au mâncat.

Dacă seamănă ţăranul lângă un drum şi cad pe el seminţe, vor fi călcate în pi­cioare şi mâncate de păsările cerului. Despre un alt drum ne vorbeşte nouă Dom­nul Iisus Hristos: despre calea largă, care duce la pieire, pe care merg, împingându-se şi întrecându-se unul pe altul, majoritatea oamenilor – oameni însetaţi să-şi trăiască viaţa în deplină bunăstare, în îndestulare materială, însetaţi de bogăţie şi slavă, care dispreţuiesc poruncile lui Hristos, care vor să-şi construiască după mintea lor viaţa… Ei fug pe acest drum spinos, şi inimile le sunt ocupate nu cu cuvintele lui Dumnezeu, ci cu grijile pentru bunăstarea şi îndestularea lor…

Dar se întâmplă uneori ca şi de aceşti oameni să se atingă cuvântul lui Dum­nezeu – când din curiozitate intră în bisericile noastre sau, prin discuţiile cu cre­dincioşii pe care îi întâlnesc în cale, sunt semănate seminţele lui Hristos în ini­mile lor. Şi se tulbură inima acestor oameni ocupaţi cu goana după bunăstare, slavă şi bogăţie. Şi se opresc din fuga lor, cad pe gânduri dacă să meargă sau nu pe acest drum îngust, dacă să se gândească şi la sufletul lor, nu doar la bunăstarea trupului lor, a familiei lor, la prosperitatea lor. Dar pe acest drum îngust zboa­ră numeroase păsări nevăzute, duşmanii neamului omenesc, puterile întunecate ale iadului, în stăpânirea cărora se află aceşti oameni. Ei privesc cu atenţie ca ni­meni să nu împiedice faptele rele ale acelora. Şi cum vor vedea că omul s-a oprit şi a căzut pe gânduri, că se gândeşte la sufletul său, atunci ca nişte păsări răpitoa­re îl atacă si fură cuvântul lui Dumnezeu semănat în inima lui.

Iată ce înseamnă sămânţa căzută pe drum. Ea este călcată în picioare, mân­cată de păsările cerului.

***

Altele au căzut pe loc pietros, unde n-aveau pământ mult, şi au răsărit de îndată, pentru că n-aveau pământ adânc.

Cât de mulţi sunt printre oameni cei care pot fi asemănaţi cu acest loc pietros, acoperit cu un strat subţire de pământ! Cât de mulţi sunt oamenii cu intenţii bune, dar care n-au o profunzime a simţurilor şi a gândurilor, profunzimea inimii, care nu dispun de o comoară deosebită a sufletului! Ei sunt instabili, sunt pasionaţi când de una, când de alta, se apucă cu pasiune de fap­te bune, măreţe, se încredinţează slujirii ştiinţei, artei, filosofiei, dar în scurt timp renunţă la ele, fiindcă în locul unei pasiuni vine alta care îi cuprinde. Nu există rădăcini adânci pentru cuvintele dreptăţii lui Dumnezeu în sufletele lor. Domnul a spus despre astfel de oameni că, atunci când le vine necazul sau ispitirea, când vine timpul să sufere pentru Hristos, uşor şi repede se leapădă de El. Cum se atinge de astfel de oameni mâna lui Dumnezeu care îi înţelepţeşte, care îi învaţă calea cea dreaptă şi dureroasă, atunci încep să cârtească, nevrând să suporte durerea, îl hulesc pe Dumnezeu şi pleacă de la El. Şi se sfârşeşte lu­crarea lui Dumnezeu, care numai ce începuse în inimile lor…

Foarte des se întâmplă cu asemenea oameni că imediat ce aud ironii la adresa credinţei lor, îndată şovăiala şi ruşinea falsă le stăpânesc inima, astu­pând seminţele credinţei lui Hristos.

Iată ce înseamnă cuvântul lui Hristos despre sămânţa căzută pe loc pietros.

***

Altele au căzut între spini şi spinii au crescut şi le-au înăbuşit.

Deseori se întâmplă aceasta cu grăunţele de grâu, care cad în buruieni, în urzici, între spini. Aşa se întâmplă şi cu cei ale căror suflete şi inimi sunt ase­mănătoare unui câmp năpădit de ierburi rele şi de buruieni, urzică şi spini de tot felul. „Ce fel de buruieni şi spini?” – veţi întreba voi. Eu cred că este des­tul de clar. Buruienile şi ierburile rele – sunt acelea care nu dau seminţe bune. Sunt cele ce dau seminţe otrăvite, nefolositoare – seminţe cu care nu se hrăneşte nimeni. Sunt răutatea omului, tendinţa de a îndeplini poftele proprii, sunt patimile care distrug tot ce este bun în inimile noastre.

Cum poate să crească sămânţa lui Dumnezeu în mijlocul acestor buruieni? Se înţelege că va fi curând înăbuşit şi nu va aduce roadă.

***

Altele au căzut pe pământ bun. Şi au dat rod: una o sută, alta şaizeci, alta treizeci.

Iată ce se întâmplă când seminţele de grâu cad în pământ bun, arat şi în­grăşat! Iată ce se va întâmpla când pământul va fi udat de ploi timpurii şi târ­zii, când seminţele vor fi încălzite de razele soarelui! Aşa trebuie să fie şi în ini­mile noastre. Trebuie ca ele să fie larg deschise şi să tresalte în faţa lui Dumne­zeu, trebuie ca voi să vă deschideţi ochii şi urechile duhovniceşti şi să primiţi cuvântul lui Dumnezeu, pe care noi, păstorii voştri, cu osârdie îl semănăm în inimile voastre.

Să plecaţi din biserică cu mare atenţie, păstrând acest cuvânt al lui Dum­nezeu, să-l duceţi acasă ca pe un potir de preţ, plin până la vârf, temându-vă să vărsaţi din el vreo picătură.

Trebuie cu inimă curată, neatinsă, să ducem acest har al lui Dumnezeu în casele voastre. Aceasta este posibil doar pentru cei care au inimile asemănă­toare pământului bun, arat şi îngrăşat. Ştiu că mulţi dintre voi au asemenea inimi bune şi curate. Dar nu numai de bunătatea pământului depinde încolţirea seminţelor. Trebuie să fie udate de ploile timpurii şi târzii. Trebuie să fie încălzite de soare si luminate de lumina lui.

Iată, de aceasta trebuie să avem grijă! Veţi întreba: „Dar cum să udăm se­minţele lui Dumnezeu?” Cu lacrimi. Cu lacrimi de pocăinţă pentru păcatele voastre udaţi-le. Luminaţi-le asemenea razelor soarelui, cu lumina dragostei. Incălziţi-le cu căldura faptelor bune, de milostenie şi de compătimire pentru apropiaţii voştri.

Şi vor creşte în inimile voastre seminţele semănate de mine, slujitorul nevrednic al lui Dumnezeu.

Şi când voi încheia munca mea, munca de semănător, când voi merge la odihna cea veşnică, atunci cu îndrăznire voi sta în faţa Scaunului Celui Preaînalt şi voi spune: Iată eu şi pruncii pe care mi i-a dat mie Dumnezeu! Amin!

29 octombrie 1944

(Din: Sfantul Luca al Crimeei, Predici, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009)

***

PS Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor:

PILDA SEMĂNĂTORULUI, SAU DESPRE PUŢINA NOASTRĂ RODIRE DUHOVNICEASCĂ

Dreptmăritori creştini,

Parabola din evanghelia de astăzi ne prezintă pe Semănătorul, ieşit să-Şi semene „sămânţa” Sa. Şi semănând El, unele seminţe au căzut lângă drum şi-au fost călcate în picioare, iar păsările cerului venind le-au mâncat. Alte seminţe au căzut pe loc pietros şi, pentru că nu au putut face rădăcini adânci, venind soarele şi arşiţa, s-au uscat. O altă parte din seminţe a căzut între spini şi, crescând şi aceia odată cu ele, le-au înăbuşit. În fine, abia ultima parte a seminţelor a căzut în pământ bun, aducând rod: unele 100, altele 60, iar altele 30 (Mt. 13, 8).

Este pilda sau parabola Semănătorului pe care, auzind-o, în mod firesc ne punem şi noi întrebarea: De ce oare Hristos îşi grăia învăţătura Sa în felul acesta oamenilor? Nu este singura pildă prin intermediul căreia Mântuitorul alege să-Şi facă auzită aşa învăţătura. Se cunosc zeci de parabole prin care Domnul a găsit mai potrivit să transmită astfel oamenilor adevărul, iar nu în mod direct. De ce oare?

Ei bine, întrebarea aceasta I-au pus-o şi ucenicii imediat după ce a rostit pilda de astăzi, căci, citim în textul Evangheliei după Matei:

„Învăţătorule, pentru ce le grăieşti lor în pilde? Şi le-a răspuns Hristos: Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei lui Dumnezeu, pe când acelora nu li s-a dat”.

Şi apoi a adăugat:

„Pentru că văzând nu văd şi auzind nu aud, nici nu înţeleg”.

Şi a mai spus şi acest cuvânt:

că tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce nu are, şi ce are i se va lua (vezi textul paralel de la Mt. 13,3-23).

Cât priveşte răspunsul dat de Mântuitorul în pericopa evanghelică de astăzi, el chiar trebuie explicat mai mult, căci a zis Domnul:

„Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, ca văzând să nu vadă şi auzind să nu înţeleagă”.

Iubiţi credincioşi,

Oare ce a vrut să spună Hristos cu aceste cuvinte? Dorea El, oare, ca învăţătura Sa să ajungă numai la urechile unora, iar nu la toţi? Nu vroia, oare, Domnul ca toţi ascultătorii Săi să ajungă să înţeleagă cuvintele Lui? Bineînţeles că dorea. Doreau însă toţi ascultătorii să vadă în Iisus pe Dumnezeu? Nu doreau!... Căci Evanghelia ne atrage atenţia că veneau unii să-L asculte cu inimi viclene şi cu urechi rău intenţionate, ca să-L prindă în cuvânt (Lc. 11, 54) şi căutând motiv să strige mai târziu: „răstig­neşte-L, răstigneşte-L!” (Lc. 23, 21). Domnul preferă acest mod de a-Şi propovădui învăţătura Sa, pe de o parte, din cauza fariseilor şi cărturarilor cei cu inimi viclene; acele „urechi” dornice să audă ceea ce voiau ele, iar nu ceea ce le grăia El. Pentru unii ca aceştia rosteşte Domnul cuvintele: „nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor (Mt. 7,6).

Pe de altă parte, această practică, de a-Şi rosti învăţătura în pilde, era mult mai la îndemâna poporului de rând, a oamenilor simpli şi necărturari, care nu ar fi putut pătrunde prea uşor profunzimea cuvintelor Sale. Aici se împlineşte cuvântul Domnului care zice: Pentru că văzând nu văd şi auzind nu aud, nici nu înţeleg (Mt. 13, 13).

Tot astăzi se împlinesc cu prisosinţă şi cuvintele: „Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce nu are, şi ce are i se va lua (Mt. 13,12). Tot celui care are, adică ucenicului şi celui dispus să audă adevărul, i se va da plus de învăţătură şi de înţelegere, i se va înmulţi cunoştinţa, iar celui ce are puţin, pentru că îl abordează pe Hristos cu inimă vicleană, şi puţina lumină şi înţelegere pe care le are le va pierde. Aceasta pentru că Domnul nu S-a lăsat pradă vicleniei şi dorinţei lor de a-L prinde în cuvânt. La un moment dat, cu mult înainte de a „veni ceasul Său“, chiar au dorit să pună mâna pe El, să-L judece şi să-L omoare, dar, în chip miraculos, nimeni n-a putut să se atingă de Dânsul, iar El pur şi simplu a plecat din mijlocul lor, lăsându-i neputincioşi (In. 7, 30).

Să ne întoarcem, însă, la pilda noastră de astăzi. Oare, agricultură face Domnul în evanghelia aceasta? Deplânge El cumva soarta unor seminţe care nu ajung în pământ fertil, şi pentru aceasta nici nu pot să încolţească şi să rodească? Aceasta îl interesează pe El în pericopa de astăzi? Ce voieşte să ne spună pilda Semănătorului care a ieşit să-Şi semene „sămânţa” Sa?

Ei bine, semănătorul este Dumnezeu, iar sămânţa este cuvântul Său, pe care-l sădeşte în sufletele noastre întocmai cum este sădită sămânţa în pământ. Cele patru feluri de pământ, respectiv cel de lângă drum, terenul pietros, pământul spinos şi pământul cel bun reprezintă sufletele noastre, dornice şi capabile de a face roditoare Sămânţa cea sfântă în chip diferit.

Astfel, pământul de lângă drum, unde sămânţa este mult prea expusă şi de obicei este călcată în picioare, iar păsările cerului vin şi o mănâncă, reprezintă sufletele acelea care primesc cuvântul lui Dumnezeu în chip „pasager”, cu superficialitate ori indiferenţă şi, în plus, lumea şi diavolii le împiedică să rodească. Terenul pie­tros închipuie pe aceia care, deşi într-o primă fază se bucură de cuvântul cel sfânt, primindu-l cu bună intenţie în suflet, la vreme de încercare şi ispită totuşi se „pierd”, pentru că nu au „rădăcinile” credinţei celei sănătoase şi „apa” învăţăturii celei mântuitoare. Terenul plin de spini reprezintă sufletele celor care, deşi primesc cuvântul Domnului, luându-se apoi cu grijile ori plăcerile acestei lumi, se arată până la urmă tot neputincioşi.

Abia în cele din urmă, ni se spune, sămânţa cade în pământ bun unde, însă, rodeşte diferit, căci nici aici aceasta nu aduce rod sută la sută. Deşi pământ bun, numai unele seminţe aduc rod deplin, căci altele rodesc în proporţie de doar 60%, iar altele abia 30%. […]. A prevăzut, de asemenea, şi neputinţa noastră, a celor care încercăm duminică de duminică să adunăm în sufletele noastre „seminţele cele sfinte” — adică învăţăturile dumnezeieşti din Sfânta Evanghelie — dar nu reuşim să aducem cu toţii roadele pe care El le aşteaptă de la noi.

De ce? Pentru că nu toţi suntem „pământul cel bun”. Pentru că unii sunt„pământul de lângă drum”, stăpâniţi, adi­că, de indiferenţă, ori de prea multă superficialitate. Alţii sunt „pământ pietros” şi neroditor, întâmpinând cu inimă „împietrită” dragostea şi învăţătura lui Dumnezeu, iar alţii sunt „pământ spinos” ce respinge cuvântul sfânt, pentru că nu sunt destul de curăţaţi de bălăriile păcatului.

De aceea, cred că ar trebui să ne întrebăm astăzi cu toţii: Noi ce fel de „pământ” suntem? Suntem pământul cel bun? Sau suntem pământul de lângă drum, ori cel pietros, sau cel cu spini? Rodim noi cele duhovniceşti? Şi dacă da, ne străduim 100%? Sau rodim doar 60%, ori abia 30%? Iată întrebări pe care evanghelia de astăzi ni le pune fiecăruia şi iată cum ar trebui să înţelegem această parabolă!

Să luăm aminte că, nu din vina Semănătorului şi nici din pricina seminţei are loc nerodirea sau puţina rodire, ci din cauza „pământului”, adică a omului celui „pământesc”, zidit din pământ, dar care nu se străduieşte îndeajuns să se înalţe de la cele pământeşti către înălţimea cuvintelor celor cereşti. De aceea, să rugăm pe Semănătorul învăţăturii celei sfinte şi dumnezeieşti să semene şi în sufletele noastre cuvintele Lui cele de viată dătătoare, dar să ne ajute şi să ajungem a fi cu toţii „pământul cel bun” şi bine roditor, astfel încât darul Lui să nu se reverse peste noi în zadar. Să-L rugăm să binecuvinteze sufletele noastre, înţelegerea noastră, viaţa noastră, ca să putem rodi şi noi din belşug în ogorul Său, spre folosul semenilor noştri şi spre slava numelui Său celui sfânt, Amin.

(din: †  Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor, Predici la Duminicile de peste an, Slatina, 2011)

***

Despre vorbirea în pilde ca răspuns la îndărătnicia omenească

R. Rădulescu: Părinte profesor Constantin Coman, dintre cele patru locuri în care cad seminţele: lângă drum, pe piatră, în spini sau pe pământ bun, pe care l-aţi caracteriza a fi cel specific pentru timpul şi mintea omului modern?

Pr. Coman: Cred că cele de la mijloc, când seminţele cad pe piatră. Acestea trimit la un oarecare entuziasm, interes şi bucurie de a auzi Cuvântul lui Dumnezeu, care se sting, însă, foarte repede. Am putea vorbi chiar despre o anumită modă a credinţei! Dar nu este consecventă, pentru că nu este suficientă râvnă. La vreme de încercare, la vreme de strâmtorare, piere acest entuziasm, se uită şi Cuvântul Domnului. Sunt reprezentate toate categoriile, fără doar şi poate. Dar vorbim de cea dominantă. Ar mai fi şi categoria celor prinşi în mreaja grijilor de fiecare zi…

R. Rădulescu: Spinii…!

Pr. Coman: Spinii…, prea multele griji, atracţia plăcerilor şi a bogăţiei, care înăbuşă interesul ce se trezeşte la auzul cuvintelor Evangheliei Mântuitorului Hristos. Acestea două, cred că sunt foarte potrivite pentru a interpreta atitudinea majoritară a semenilor şi a contemporanilor noştri, faţă de vestirea Evangheliei Mântuitorului Iisus Hristos.

R. Rădulescu: Aşadar, observaţi o receptivitate a omului de astăzi, receptivitate care poate fi deturnată uşor de alte lucruri, de alte ispite cum le spunem noi în limbaj religios.

Pr. Coman: Tocmai. Nu este suficientă determinare, nu este, după aceea, suficientă râvnă, nu este suficientă strădanie. S-ar părea că omul contemporan nu este dispus la prea mult efort. Trăim într-o epocă în care comoditatea, confortul sunt mai atractive decât strădania şi efortul. Or, pentru a te mentine într-un interes constant fată de Cuvântul Mântuitorului Hristos şi pentru a-l lucra, este nevoie de foarte mult efort, este nevoie de multe renunţări. Orice lucru bun şi pozitiv se face cu foarte multă strădanie, ceea ce nu mai este la îndemâna omului contemporan. Apoi, trebuie să recunoaştem uşurătatea, superficialitatea, lipsa reflecţiei, refuzul de a adânci lucrurile. Nu mai are nimeni timp să mediteze asupra sensului vieţii şi a sensului lucrurilor. Omul contemporan este grăbit să facă, să producă, să fie eficient. Nu mai are înclinaţia spre contemplaţie! Cine se mai gândeşte la sensul ultim al lucrurilor pe care le făptuieşte? Se blochează în sensul imediat, care este folosul individual, câştigul pe termen scurt, etc. Părinţii filocalici aşează tipul contemplativ pe o poziţie superioară tipului uman făptuitor.

R. Rădulescu: De ce ar fi captivant sau de ce ar fi interesant mesajul pe care îl propune Hristos pentru omul de astăzi, care, aşa cum aţi spus, are la îndemână atâtea mijloace ca să-şi facă viaţa comodă? Pentru ce să urmeze un mesaj ca al lui Hristos, cu tragerea de inimă, pe care spuneţi că, într-adevăr, nu o mai avem?

Pr. Coman: Da, este foarte greu să-l convingem pe omul de astăzi să-L urmeze pe Hristos. Două ar fi şansele: Prima, să observe cât mai repede posibil deşertăciunea ofertelor acestei lumi, care, în cele din urmă, nu bucură pe deplin şi nici până la capăt, nu împlinesc, nu răspund aspiraţiilor adânci ale omului. Setea omului după absolut, după desăvârşire, după iubire nu sunt satisfăcute în limitele acestei lumi. Dându-şi seama de această realitate – cu cât mai repede, cu atât mai bine – se poate deschide spre o alternativă, care poate fi cea a Evangheliei Mântuitorului Hristos. Cealaltă şansă poate fi obligaţia de a da un răspuns provocării Evangheliei Mântuitorului Hristos. Orice om cu bun simţ, care se respectă, nu poate evita provocarea Evangheliei lui Hristos. Cultura creştină este atât de prezentă, încât nimeni nu poate spune că nu a auzit de Hristos! Cum ieşim din casă, la cinci metri, la zece metri, dăm peste o biserică. Eşti obligat să te întrebi: Ce reprezintă biserica? Ce rost are această clădire? Crucea este, de asemenea, prezentă peste tot. Orice om ar fi normal să se poziţioneze faţă de această provocare! Trebuie să-i dea un răspuns. In fiecare clipă auzim Numele lui Hristos. Radiourile, presa scrisă ne vorbesc despre Hristos, despre Evanghelia Sa, despre Biserică, despre preot şi toate celelalte. Dacă nu eşti, totuşi, foarte pasiv la această confruntare permanentă sau dacă nu te eschivezi – şi eschiva este un răspuns – atunci trebuie să-ţi dai un răspuns în legătură cu el. Să spui: „Am cercetat şi am ajuns la concluzia că nu prezintă nici un interes pentru mine!“, este un răspuns! Sau dimpotrivă: „Am cercetat şi lucrurile prezintă interes pentru mine, iar dacă prezintă interes, trebuie să merg până la capăt, să văd ce înseamnă această provocare!

Aşadar, omul mulţumit de sine şi nepreocupat de împlinirea sa existenţială, pe de o parte, şi omul insensibil la provocările vieţii, pe de altă parte, are puţine şanse să se deschidă Evangheliei lui Hristos. Evanghelia este descoperită cu bucurie de cei care ajung la conştiinţa insuficienţei de sine. Mai aproape de această stare sunt cei urgisiţi de soartă: săracii, bolnavii, neputincioşii. Lor li se adaugă cei care înţeleg repede deşertăciunea acestei lumi şi amăgirile ei. Incă o categorie consistentă o formează cei care ajung la concluzia că nu se pot elibera de sub povara păcatelor, de sub „lanţul cel greu al păcatelor!Toţi aceştia vor fi bucuroşi să audă despre Evanghelia lui Hristos, vor fi bucuroşi să li se certifice vestea cea bună:

Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce aţi văzut şi cele ce aţi auzit: Orbii văd, şchiopii umblă, leproşii se curăţă, surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se binevesteşte” (Luca 7,22).

Ceilalţi, cei mulţumiţi de ei înşişi, cei sănătoşi, drepţi, buni, eficienţi vor avea un interes mai scăzut, sau chiar vor fi intrigaţi, deranjaţi de Evanghelia lui Hristos. Nu că ar fi cineva suficient sieşi sau cu adevărat bun, sau drept, sau împlinit, dar mulţi dintre semenii noştri se amăgesc cu această părere de sine. Îmi vin în minte aici cuvintele cu care Sfântul Evanghelist Luca introduce Parabola Vameşului si a fariseului: Către unii care credeau că sunt drepţi şi priveau cu dispreţ pe ceilalţi, a zis pilda aceasta…” (Luca 18,9). Hristos este „prieten al vameşilor şi al păcătoşilor” (Luca 7,34). De auzul Evangheliei se vor bucura săracii, bolnavii şi păcătoşii şi se vor întrista sau nu vor arăta interes bogaţii, drepţii şi cei sănătoşi. Ciudat, nu!?

R. Rădulescu: Părinte profesor, ne întoarcem la textul ca atare al acestui fragment evanghelic, despre care vorbim. Hristos rosteşte această pildă, dar Apostolii Îi cer să le-o tâlcuiască. Nu înţeleg ce vrea să spună în prima fază Mântuitorul Hristos. Hristos le tâlcuieşte, dar le spune că lor le este dat să afle şi tâlcuirea, iar celorlalţi li se vorbeşte în pilde. Şi spune Mântuitorul Hristos: „Ca văzând să nu vadă, şi auzind să nu înţeleagă”. Mărturisesc, că m-am poticnit în acest text, nu am înţeles ce vrea Hristos să spună cu aceste cuvinte.

Pr. Coman: Este o aluzie directă a Mântuitorului la îndărătnicia poporului din care se născuse, reprezentant fidel, de altfel, al omenirii întregi. Mântuitorul reia un cuvânt frecvent rostit în Vechiul Testament prin care proorocii descriau în aceşti termeni învârtoşarea inimii concetăţenilor lor şi nevolnicia lor:

Ascultaţi acestea, popor nebun şi fără inimă! Ei au ochi şi nu văd, urechi au, dar nu aud… Dar poporul acesta are inimă îndârjită şi răzvrătită” (Ieremia 5,21,23).

Sau:

Fiul omului, trăieşti în mijlocul unui neam răzvrătit. Aceştia au ochi ca să vadă, dar nu văd; au urechi ca să audă, dar nu aud, pentru că sunt un neam de răzvrătiţi.” (Iezechiel 12,2).

R. Rădulescu: Insist şi vă întreb părinte profesor: „Văzând, să nu vadă, şi auzind, să nu audă!” Este o camuflare a mesajului, îţi trebuie o iniţiere ca să înţelegi? Ce îţi trebuie, ca să vezi, ce trebuie să vezi şi să auzi?

Pr. Coman: Nu este vorba despre nici o camuflare. Mântuitorul Hristos spune la sfârşit că le-a vorbit deschis, la lumina zilei, nu a avut nimic de ascuns:

Eu am vorbit pe faţă lumii; Eu am învăţat întotdeauna în sinagogă şi în templu, unde se adună toţi iudeii şi nimic nu am vorbit în ascuns.” (Ioan 18,20).

Este vorba, însă, de disponibilitatea auditorului, de voinţa lui, sau mai curând de lipsa de disponibilitate şi voinţă. Trebuie să vrei pentru a primi cuvintele cuiva sau limbajul semnelor, al gesturilor cuiva. Dacă nu vrei, dacă te plasezi dintru început pe poziţie contrară, refuzi să vezi ceea ce vezi şi refuzi să auzi ceea ce auzi. Până acolo merge îndărătnicia omului şi mai ales ipocrizia lui. N-au fost ei martori ai minunilor săvârşite de Mântuitorul?! N-au văzut ei orbi din naştere recăpătându-şi vederea, surdo-muţi auzind şi vorbind, leproşi curăţindu-se, demonizaţi vindecându-se, morţi înviind?! Care a fost rezultatul?! Potrivnicia a mers până la a-L acuza că vindecă pe demonizaţi cu ajutorul lui Beelzebul, căpetenia demonilor!!!

Problema contemporanilor Mântuitorului – ca şi a contemporanilor noştri – nu era aceea că nu-L puteau recunoaşte pe Hristos, ci aceea că nu vroiau să-L recunoască! Simţurile fizice slujesc şi se supun – aşa cum le-a rânduit Creatorul -persoanei-subiect al acestora. Adică, ochii văd şi urechile aud, iar mintea înţelege ceea ce vrea posesorul lor. Potrivnicia este una din căderile frecvente ale omului până astăzi. Uşor ironic, prin aceste cuvinte, Mântuitorul parcă le spune: „Vorbesc în pilde, pentru a nu le violenta starea lor de îndărătnicie, pentru a nu le tulbura îndârjirea inimii. Oricum, chiar dacă le-aş vorbi deschis, nu s-ar schimba nimic“. Omul are o problemă într-adevăr! Neputinţa de a se deschide pozitiv, cu încredere, lui Dumnezeu şi celuilalt. El se plasează din start mai curând îndoielnic, suspicios, neîncrezător, potrivnic. Nu eşti crezut în ceea ce afirmi, ţi se cer argumente, ţi se cer semne. Aceasta nu este o stare care să-l ajute pe om să înţeleagă ce i se spune! Indiferent dacă i se spune deschis sau în pilde! Problema ar fi cum poate omul dobândi starea aceea pozitivă, care-i deschide calea receptării şi a înţelegerii vorbirii celuilalt. Antropologia noastră teologică vorbeşte despre sinergie dumnezeiesc-omenească.

Pentru a dobândi capacitatea de a fi încrezător şi înţelegător, omul trebuie să dorească, să vrea cu tot dinadinsul acest lucru. Şi va primi darul credinţei, ca şi cel al înţelegerii. Omul trebuie să vrea să fie ascultător şi să-şi articuleze stăruitor voinţa, şi va primi darul ascultării. Va trebui să vrea să înţeleagă tainele profunde ale lumii şi ale vieţii, raţiunile ultime ale creaturilor şi să articuleze stăruitor această dorinţă pentru a primi darul şi deschiderea înţelegerii.

Pentru epoca noastră aceste cuvinte ale Mântuitorului sunt extrem de provocatoare. Lumea este dominată încă de o cultură raţionalistă, întemeiată pe semnalele simţurilor şi pe prelucrarea acestora de către raţiune. Nimeni nu ia în calcul importanţa „duhului” care stăpâneşte orice subiect al cunoaşterii şi al înţelegerii, intenţia cea mai intimă şi mai persistentă care-l domină pe acesta. Acest „duh” este de fapt factorul determinant pentru ca vederea să fie vedere, iar auzul să fie auz. Duhul fiecăruia „dictează” ce să vadă şi ce să audă, cum să vadă şi cum să înţeleagă. Am să invoc aici cuvântul unui filosof francez contemporan (cred că Gabriel Marcel), care spune: „Nu creierul gândeşte, ci eu!” Extrapolând, putem spune: nu ochii văd, ci eu, nu urechile aud, ci eu etc. Ei bine, acest „eu” este responsabil, şi nu obiectivitatea informaţiilor, oricât de concrete şi de pragmatice ar fi acestea. Eu sunt o conştiinţă de sine, o conştiinţă de dorit cât mai coerentă, care recapitulează în sine un mecanism psihosomatic extrem de complex!

Gnoseologia teologică şi hermeneutica teologică spun că omul ajunge să cunoască şi să înţeleagă atunci când „duhul” care sălăşluieşte în el este Duhul lui Dumnezeu. Este vizibilă taina cea mare a libertăţii umane – şi drama cea mare în acelaşi timp. Actul cunoaşterii şi al înţelegerii nu poate fi consecinţa unei presiunii deterministe şi fataliste a realităţii exterioare asupra omului, ci este dependent de deschiderea şi vrerea liberă a omului. Mai rămâne ca omul să-şi redobândească voia liberă pe care eventual şi-a pierdut-o, supunându-se orbeşte sau uşuratic nenumăraţilor stăpâni dinăuntrul sau din afara lui! Omul mânios este orbit de mânie şi nu vede, nu înţelege sau înţelege ce-i dictează duhul mâniei. Omul indiferent, omul leneş, omul plictisit, omul plin de griji nu poate înţelege, omul care urăşte nu poate înţelege sau înţelegerea lui este viciată de duhul urii. Nu este suficientă nici lipsa acestor „duhuri”, raţiunea pură adică. Pentru a funcţiona la parametri normali şi pentru a realiza actul cunoaşterii şi al înţelegerii, raţiunea trebuie să fie hrănită de o atitudine adâncă pozitivă, de un duh pozitiv. Omul care iubeşte, are o înţelegere mult sporită.

(…)

(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”, Editura Bizantina, Bucuresti, 2010)

christ-sower1

Legaturi:


Categorii

Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Constantin Coman, Pilda Semanatorului, PS Sebastian, Sfantul Luca al Crimeei, Talcuiri ale textelor scripturistice

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

10 Commentarii la “PILDA SEMANATORULUI. Predici si talcuiri (Sf. Luca al Crimeei, PS Sebastian, Episcopul Slatinei, Pr. Constantin Coman)

  1. De două mii de ani, continuu,
    Din evanghelii Dumnezeu,
    Ne spune numai Adevărul
    Vădind minciuna celui rău.

    Dar ce puţini primesc Cuvântul
    În neamul nostru omenesc
    Şi cât de mulţi ucid prin rele
    Auzul celduhovnicesc.

    Și…,câţi din cei ce-i ştiu puterea,
    Îl fac fie roditor,
    Să-şi însuşeasc tot Adevărul
    Cu traiul și cu pilda lor ?

    Ce’dânc îl recunoaște omul
    În viu, în sfânt şi în frumos
    În tot ce-i strigă conștiinţa
    Și glasul Domnului Hristos ?

    Și cât de fals sună minciuna !!.
    Cât e de strâmbă, de şireată,
    De’nşelătoare, de perfidă,
    De falsă și de vinovată !.

    Dar…,câţi nu apelăm la dânsa ?
    Câţi nu vrem binele prin rău,
    Prin falsul care ocolește
    Poruncile lui Dumnezeu ?

    Este vre-un om să nu cunoască
    (Pâna’n adâncuri) Adevărul,
    În toată forţa lui divină ?
    (Ori ce ne-a spus Mântuitorul ?)

    Există oare om pe lume,
    Să nu fi înţeles minciuna
    Şi înşelarea care-o poartă
    În viaţa noastră totdeauna ?

    E om să nu-i cunoască faţa
    Ori să nu-i știe viclenia,
    Sau suflet să nu-i guste vina,
    Otrava și ticaloșia ?

    Dar câţi nu preferăm (cu voia)
    Podoabele-i strălucitoare,
    Ce strică viul, cinstea, sfântul,
    Prin surogat și înşelare,

    Deși toţi stim că fură totul,
    Falsificând ce e frumos
    În trup, în suflet şi în lume,
    Și-n ce ne-a învăţat Hristos.

    Nu-i om să nu trăiască-n viaţă
    Și bucuriile minciunii
    Dar și rușinea și durerea,
    Când e vădit în faţa lumii.

    Și totuși preferăm minciuna
    Că Adevărul pare greu,
    Când nu-l trăiam clipă de clipă
    Prin ce ne’nvaţă Dumnezeu.

    Alegem calea cea ușoară,
    Chiar dacă știm că ne minţim
    Și furăm numai rodul crucii
    La cei pe care-i răstignim.

    De mii de ani sfânta scriptură
    Vorbeşte despre Dumnezeu,
    Despre lumină şi’ntuneric,
    De mântuire, de cel rău.

    Dar ce puţini l’ascultă’n viaţă
    Din întreg neamul omenesc
    Şi cât de mulţi’și ucid cu voia
    Auzul cel duhovnicesc .

  2. A 7-a Rugăciune către Iubitorul de oameni Dumnezeu şi Tatăl.

    Mulţumim Ţie, întru-tot-bunule Stăpâne, Părintele cel mai presus de fiinţă, şi mai presus de minte, şi mai presus de cuvânt; Întemeierea cea mai presus de fiinţă şi ascunsă, şi Întărirea cea neclătită; Născătorule cel prea-fără-de-început al Fiului Tău cel Dumnezeieşte-începător, şi Pricinuitorule de-a pururea vecuitor al Duhului Tău cel de viaţă făcător, a Cărui mărime nu este cu putinţă chiar a o spune, pentru nemărginirea şi ne-hotărârea, Cel singuratec, şi mai presus de singurime şi de unime; Cel decât toată înţelegerea mai înalt, Bunătatea cea prea-nemărginită şi nepovestită; că ne-ai dăruit nouă, nevrednicilor, cu slobozenie şi cu fericire a zice numele Tău cel negrăit şi ne-însemnat şi necuprins. Şi lucrul cel mai înfricoşat, Tată a Te chema pe Tine, Cel întru cei din înălţime neînţeles.

    Mulţumim Ţie, Dumnezeule, cel ce bine ai voit a se face om Unul-născut Fiul Tău, prin care vecii ai făcut. Şi prin înfricoşatele Lui Patimi şi prin Crucea cea mântuitoare, din tirania diavolului şi din stricăciunea morţii ne-ai slobozit.
    Mulţumim Ţie, Doamne al puterilor, Cela ce în ceasul al treilea ai vărsat Duhul Tău cel Prea-sfânt peste Sfinţii Apostoli, şi i-ai umplut pe ei de Darul şi de înţelepciunea şi de priceperea cea de la Tine, pentru mântuirea neamului nostru.

    Însuţi, Iubitorule de oameni Stăpâne, auzi graiurile gurii mele, şi primeşte rugăciunea mea, a păcătosului. Şi precum m-ai zidit, pentru singură bunătatea Ta, aşa mă şi mântuieşte pentru dânsa. Că din lucrurile mele nici urmă întunecoasă de mântuire nu îmi este mie, ci aşteptare de munci de multe feluri. Că dacă pentru un cuvânt deşert mi se va cere seamă în ziua cercetării, pentru nenumăratele mele fărădelegi care am greşit, ticălosul, ce dare de răspuns voi dobândi eu? Pentru aceasta, dinspre toată îndreptarea cea din fapte deznădăjduindu-mă, la singură a Ta bunătate alerg, ceea ce covârşeşte pe tot cuvântul şi pe toată mintea, pe care şi ţinându-o ca pe o tare ancoră a nădejdii, mărturisindu-mă, mă rog.

    Am greşit, curăţeşte-mă, Doamne; am nelegiuit, iartă-mă, Stăpâne; Te-am întărâtat, îmblânzeşte-Te; şi păzeşte de-aici ticălosul meu suflet neîntinat şi curată conştiinţă având. Izbăveşte-mă şi mă mântuieşte de valul cel mult învăluit şi mult tulburat al greşalelor mele celor de voie şi celor neştiute, şi mă îndreptează la limanul cel cu totul lin al voii Tale celei de viaţă făcătoare şi mântuitoare. Dă-mi mie în cuvântul Tău înţelepciune, şi în frica Ta suflă tărie. Adu-Ţi aminte de mine întru milă, Doamne, când chem eu numele Tău cel sfânt şi închinat, şi-mi dăruieşte mie şi rămăşiţa zilei acesteia paşnică şi fără de păcat. Învredniceşte-mă a Te iubi şi a mă teme de Tine din toată inima mea, şi a face întru toate voia Ta cea sfântă. Pentru rugăciunile Prea-curatei Stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu şi ale tuturor Sfinţilor Tăi. Că Bun şi Iubitor de oameni eşti, şi Ţie slavă şi mulţumită şi închinăciune înălţăm, împreună şi Unuia-născut Fiul Tău, şi Prea-sfântului, şi Bunului, şi De-viaţă-făcătorului Tău Duh, totdeauna, acum, şi pururea, şi în vecii vecilor. Amin.

  3. Pingback: SEMANATORUL HRISTOS SI SUFLETELE NOASTRE. Predicile Sfantului Nicolae Velimirovici si IPS Bartolomeu Anania (audio) -
  4. Pingback: Predica audio (si text) a parintelui Dosoftei de la Putna in duminica vindecarii lunaticului: CREDINTA LUCRATOARE = SMERENIA LEPADARII DE NADEJDEA IN SINE -
  5. Pingback: PILDA SEMĂNĂTORULUI « b'LOGOS
  6. Pingback: PREDICI AUDIO ale Pr. Ciprian Negreanu la PILDA SEMANATORULUI despre importanta esentiala a ATENTIEI LA TINE INSUTI, a TREZVIEI NEINCETATE: “Orice stare pe loc si nepasare fata de suflet este de fapt o cadere, o coborare”. LUCRAREA LUI DUMNEZE
  7. Pingback: VOIA TA SAU VOIA MEA, DOAMNE? “Nu numai ca parintii isi pierd propriii copii, ci familii intregi se scufunda, chiar si economic, fiindca au vrut sa administreze problema singuri. Nu s-au increzut in Dumnezeu si iata rezultatele de astazi” -
  8. Pingback: CUM SA ADUCEM ROADE DUHOVNICESTI? “Dumnezeu nu Se lasa batjocorit, ceea ce va semana omul, aceea va si secera”. NE PASA DE CE SEMANAM ZILNIC PRIN CUVINTELE SI FAPTELE NOASTRE? | Cuvântul Ortodox
  9. Pingback: PILDA SEMANATORULUI – Omilia Arhimandritului Nectarie Mulațiotis. SPINII PLACERILOR SI AI GRIJILOR LUMESTI INABUSA SAMANTA HARULUI SI IMPIEDICA SPORIREA DUHOVNICEASCA: “Ah, fratilor! In ce hal am ajuns! Vedeti cat timp pierdem pe zi pentru ce
  10. Pingback: “Dumnezeu lucrează! HAIDEȚI SĂ NE OPRIM DIN VUIETUL ȘI IUREȘUL ÎN CARE TRĂIM, să vedem ce vrea să ne spună, care e mesajul pentru noi” – Cuvântul Părintelui IEREMIA de la Putna la Evanghelia Semănătorului (VIDEO, TEXT) | Cu
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate