PLÂNSUL LUI IISUS, DUREREA LUI DUMNEZEU. “Universul întreg a devenit un sarcofag uriaş, din cauza pierzaniei omeneşti”. PR. IOAN ISTRATI: “Virusul ăsta va pieri. Ce vor face acești saduchei când vor fi întrebați de Hristos ce-au făcut cu sufletele oamenilor?”
Lazăr şi lacrimile lui Dumnezeu
Hristos îl iubeşte pe Lazăr, pe Marta şi pe Maria. Şi totuşi, în vederea Sa care cuprinde veacurile, întârzie să vină la căpătâiul prietenului Său bolnav grav. Aşteaptă ca boala să-şi facă efectul, deşi îl doare durerea de moarte a lui Lazăr. Simte dumnezeieşte cum prietenul său se sfârşeşte, ascultă din ceruri suspinele sale, vede cum sufletul lui se înalţă către cer. Ştie totul despre Lazăr aşa cum ştie totul despre noi. Fiecare şoaptă, fiecare zbor de gând, fiecare suspin, fiecare lacrimă, fiecare moarte şi fiecare viaţă.
Apoi, mergând la mormânt, Iisus plânge la buza gropii înainte de a sfâşia cerurile şi de a chema duhul celui mort de patru zile. Ochii lui Dumnezeu slobozesc lacrimi de durere în faţa morţii. În mintea lui Hristos, toate miliardele de morţi ai istoriei îşi fac auzite durerile tainice. În faţa mormântului lui Lazăr, Hristos simte moartea universală, pământul devenit un enorm cimitir de idealuri, o ţarină inundată de lacrimi, un mormânt al vieţii. De aici vin lacrimile care curg din ochii Iubitorului de oameni. Este durerea infinită a Celui ce iubeşte infinit, însă a fost abandonat de omul pierdut printre păcate. Este sfâşierea de sine a Tatălui care vede cum fiul creat spre nemurire se întoarce şi se transformă în pământ. Universul întreg a devenit un sarcofag uriaş, din cauza pierzaniei omeneşti. Şi Împăratul vieţii, îndrăgostit pe veşnicie de om, nu poate face nimic pentru a-l întoarce pe om de la propria nimicire. Și plânge.
Atunci, printre lacrimi, Hristos slobozeşte cuvintele care desfiinţează atotputernicia morţii: Lazăre, vino afară! Este extragerea omului din moarte, actul de moşire a umanităţii din pântecele nefiinţei alese liber, cezariana pământului groapă, din care se naşte din nou Lazăr, scuturându-se de miasmele morţii şi venind la lumină. Această înviere din morţi este proorocia supremă a Învierii din morţi a Fiului lui Dumnezeu, semnul ascuns al vieţii care aşteaptă Duhul Sfânt pentru a sfărâma pământul şi a ieşi la lumină. Pământul cimitir devine pântece al vieţii veşnice, mamă sfântă pentru umanitatea născută din morţi şi pregătită pentru cer. Mormântul lui Hristos este matricea ontologică a noului eon, acela al umanităţii îndumnezeite prin har. Iar învierea lui Lazăr este tocmai repetiţia, antrenamentul la nemurire, înscrierea vieţii pe răbojul universal al morţii, anularea pierzaniei şi proorocia începutului Împărăţiei lui Dumnezeu.
***
Doxologia/ Arhim. Mihail Daniliuc:
Și Hristos este trist de Florii
Vin Floriile! Ce-i drept, triste în anul acesta, în contextul pandemiei generate de noul coronavirus, când va trebui să ne supunem restricțiilor sociale și sanitare impuse de cârmuirea țării; clericii și obștile monahale slujind cu bisericile închise, iar poporul iubitor de Dumnezeu va rămâne acasă, neparticipând fizic la bucuria sărbătorii din sfintele locașuri. Nu le vine ușor nici clericilor să slujească în bisericile goale, dar mai cu seamă credincioșilor, care trăiesc un moment dureros aflându-se departe de Casa Domnului pe pământ.
În greaua încercare traversată, să ne întărim duhovnicește, căci în tristețea noastră Îl avem solidar pe Însuși Mântuitorul Hristos: la Intrarea în Ierusalim, întâmpinat de lume ca un împărat, cu ovații, flori și stâlpări de copac, Răscumpărătorul nostru este trist. În mijlocul însuflețirii generale cu care L-a primit sfânta cetate, Domnul rămâne abătut. Da, tocmai Acela Căruia I se adresau toate osanalele nu se bucura de ele ba, mai mult, apropiindu-se de oraș, a lăcrimat: „Şi când s-a apropiat, văzând cetatea, a plâns pentru ea, zicând: Dacă ai fi cunoscut şi tu, în ziua aceasta, cele ce sunt spre pacea ta!” (Luca 19, 41-42).
Astfel, Iisus înainta trist printre oamenii veseli, desolidarizându-Se de ei prin mâhnirea Sa, știind că, peste puțin timp, cei care acum Îl primeau cu „osanale” în curtea lui Pilat vor striga: „Ia-L, răstigneşte-L! Răstigneşte-L!” (Luca 23, 21). Toată dramatica săptămână a Sfintelor Sale Pătimiri era prezentă în sufletul și-n privirea Lui: știa că unul dintre ucenici Îl va vinde, că altul se va lepăda de Dânsul, că restul, afară de tânărul ucenic Ioan, fiul lui Zevedeu, Îl vor părăsi. Înaintea ochilor Săi dumnezeiești se desfășura întreaga durere ce-L aştepta în Ierusalim: procesul, batjocorirea, condamnarea la moarte, bătăile, cununa de spini şi, în cele din urmă, moartea amară pe Cruce. Deşi nimic din cele ce se vor întâmpla nu I-au rămas străine Marelui Răstignit, conștient, a pășit dincolo de efemera laudă spre mântuitoarea Sa suferință, ca să dea sens bucuriei celei adevărate prin Învierea Sa.
De aceea și noi, chiar dacă nu vom putea trăi comunitar sărbătoarea, ca anticipare a negrăitei lumini pascale, să căutăm măcar a-L însoți duhovnicește pe Mântuitorul, căci vine spre Pătimiri de bunăvoie. Iar dacă nu vor ajunge la noi mult așteptatele stâlpări de copac binecuvântate la slujba Praznicului, să ne facem sufletele noastre stâlpări duhovnicești; acestea, după învățăturile Sfinților Părinți, au multiple înţelesuri: purtând ramuri de salcie în mâini, marcăm biruinţa asupra morţii pe care a arătat-o Mântuitorul nostru prin învierea lui Lazăr, ca o prevestire a Învierii Sale, dar şi a întregii omeniri. Ramurile înverzite simbolizează şi biruinţa noastră asupra păcatului. Sfântul Ioan Gură de Aur spune chiar că stâlpările de la Florii reprezintă cununa de virtuţi câştigate pe parcursul postului ce se apropie de sfârşit: pocăinţa, sinceritatea, milostenia şi înnoirea noastră lăuntrică. Vlăstarele vopsite în verdele crud de vesela primăvară închipuie şi sufletele noastre îmbobocite de bucurie că L-am regăsit, L-am redescoperit pe Domnul în decursul postului. Și ce regăsire surprinzătoare! Deși credincioșii nu au putut să intre în casa de pe pământ a lui Dumnezeu ca să-L întâlnească în Sfânta Liturghie și Euharistie, minunata regăsire a avut loc chiar în cămara cea tainică din sufletul fiecăruia dintre noi, după nemincinoasele cuvinte ale Izbăvitorului nostru: „Iată, stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20). Unii, folosind benefic răgazul pricinuit de boala cu care se luptă întreaga omenire, și-au făcut timp să asculte și să audă că bate Cineva la ușă. Alții, din păcate, au ratat mântuitoarea șansă.
Revenind la ramurile de copac pe care creștinii obișnuiesc să le aducă și să le așeze pe la icoane, pe la porți și uși, să nu uităm că ele constituie doar niște simboluri; că bucuria sărbătorii nu se rezumă la atât, căci purtând astfel de mlădițe închipuim pe cei ce odinioară L-au ovaţionat pe Hristos, întâmpinându-L la ultima Sa intrare în Ierusalim. Mulţimile care L-au aclamat pe Blândul Păstor, peste câteva zile Îl vor şi osândi, aţâţate de duşmanii Răscumpărătorului nostru. Lăstarele Floriilor le-au înlocuit cu vorbe grele, cu scuipări şi hule care au șfichiuit trupul fără de pată al Domnului. Este copleşitor să te gândeşti că Mântuitorul S-a lăsat umilit şi necinstit de propria-I creatură! Şi toate acestea din iubire le-a îndurat. Cu adevărat, iubirea rămâne o nesfârşită taină. Smicelele plăpânde s-au transformat în ţepoase bice, lovind nemilos Iubirea. Asta s-a petrecut demult dar, din păcate, se întâmplă și astăzi.Deși ar trebui să arătăm o adâncă pocăință și smerenie, mulți dintre frații de un neam cu noi au devenit și mai virulenți chinuitori ai Mântuitorului. Aruncând cu vorbe grele în trupul Său tainic, Biserica, nu fac decât să rănească dumnezeiescul trup și să-L întristeze și mai mult pe Domnul.
Făcându-ne, așadar, sufletele stâlpări duhovnicești, să-L întâmpinăm pe Domnul de Florii, să-L urmăm și să nu-L părăsim, să-I stăm aproape.Chiar dacă pentru bunii creștini biserica de zid le este închisă, o au pe cea de acasă căci, deși li s-a îngrădit dreptul de a intra în sfintele locașuri, nimeni și nimic nu le va putea restricționa calea către biserica cea din taina inimii lor – unde-i așteaptă Iisus, Mântuitorul nostru!
***
Pr. Ioan Istrati:
Fariseii și saducheii n-au murit.
Ei scrâșneau din dinți când Învățătorul se ATINGEA de oameni și boala pierea. Ei clătinau din capete când Hristos plin de sânge Își dădea duhul pe Cruce. Ei sunt astăzi cei care ne mângâie patern pe cap zicându-ne că nu-i bai fără Liturghie de Înviere, că Biserica e în suflet, că împărtășirea e în duh, că ne drogăm inconștient cu Sfintele Taine, că pe balcon e mai bine decât în strană.
Virusul ăsta va pieri. Ce vor face acești saduchei, cum vor mai da ochii cu oamenii gârboviți de muncă, de boli și de suferință? Ce vor face când vor fi întrebați de Hristos ce-au făcut cu sufletele oamenilor?
Doamne, mântuiește-ne, că pierim.
Vedeti si:
Părintele Ioanichie Bălan, vrednicul de pomenire !!!
https://marturieathonita.ro/lazare-vino-afara/