SARBATOAREA CELUI SINGUR, TRIST SI LEPADAT… Cuvinte duhovnicesti zguduitoare la INTRAREA IN IERUSALIM si intrarea in SAPTAMANA PATIMILOR LUI HRISTOS. “Daca nu exista in noi trairea si trecerea prin aceste PATIMIRI, nu vom putea niciodata sa gustam din ceea ce este cu adevarat INVIEREA. O vom trata SUPERFICIAL si vom pierde tocmai esentialul”. CUM IL RASTIGNIM SI NOI PE DOMNUL?
Meditatie duhovniceasca la Intrarea in Ierusalim:
DE CE SE SCHIMBA (IN RAU) si DE CE TRADEAZA OMUL?
Cum e posibil ca aceiasi oameni sa fie astazi plini de simtaminte frumoase si sincere, idealisti, calzi si iubitori, iar in cateva zile, in cateva luni sau in cativa ani sa ajunga reci la inima, impietriti si intunecati, gata sa se descotoroseasca, sa scuipe din viata lor cu grabire pe Cel sau pe cei pe care ii iubeau, sa nu-i mai cunoasca, sa nu le mai sufere prezenta, sa-i batjocoreasca, ba chiar sa se faca partasi rastignirii Aceluia… sau acelora?!
Ce se alege de toate marile porniri nobile si entuziaste, de cuvintele mari de iubire, de fagaduintele solemne ale prieteniei, de juruintele sfinte ale fidelitatii? Ce se alege de toate atingerile harului si de toate milele revarsate cu imbelsugare asupra sufletelor noastre candva flamande si insetate? Ce se alege de toate lacrimile varsate de noi sau… pentru noi? Acum toate s-au sters, acum ne descurcam, ne-am rezolvat prolemele si ne este “bine”?
“Iată, sunteţi sătui; iată, v-aţi îmbogăţit; fără de noi aţi domnit…”
Cat de usor putem uita totul, cat de usor putem scuipa si calca in picioare ceea ce ieri am strans in brate sau am cinstit cu frica si cutremur? Cum… si mai ales, de ce? Cu ce pret? Cat costa sufletul pe care ni-l vindem, cat costa Mirele sau fratele pe care Il/il tradam?
Azi este sarbatoarea Celui singur, trist, neinteles si, foarte curand, abandonat. A Celui aclamat si adulat fara masura, dar care nu se increde nici in osanale, nici in promisiuni sau in angajamente neconditionate. Nu fiindca ar fi viclene, ci fiindca sunt slabe, usuratice, fara radacina, fara substanta. Fiindca acelea sunt fie rod al harului, al unor daruri suprafiresti, ale unor insuflari dumnezeiesti – care cer apoi o pazire si o “intretinere”, cu mare scumpatate si cu multa truda, la care noi insa… nu mai suntem dispusi sa ne angajam (“muieti is posmagii?”) -, fie rod al unor aprinderi si inflacarari psihologice de moment, al unor entuziasme conjuncturale, de cele mai multe ori influentate de anumite nevoi, asteptari si interese bine deghizate de ochii constiintei, dar prinse cat se poate de strans de iubirea de sine si de imaginea idealizata pe care ne-am creat-o despre noi insine.
“Dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă”.
Ne bucuram de un frate, cata vreme ne serveste unor nevoi, Il cautam pe Dumnezeu cata vreme ne raspunde unor cereri. Dupa care ne simtim LIBERI sa ii uitam.
“Il folosim pe Dumnezeu ca “dealer”, ca “psiholog de serviciu” si atat. Il folosim pe Dumnezeu ca “aducator de pace”, o “pace” care sa-mi permita mie sa merg mai departe pe drumul meu. Nu-L primesc pe Dumnezeu ca sa-mi spuna El ce sa fac eu, ci ca sa-I spun eu… ca eu sunt pana la urma-urmei “seful”, nu-i asa?” (Parintele Hrisostom Radasanu, a se vedea predica de mai jos).
Pentru toate relatiile importante si binecuvantate, incepand cu cea esentiala, cu Dumnezeu, vine acea obligatorie VREME DE INCERCARE si, peste aceasta, vin asupra noastra probele vorbelor mari pe care le declamam cu usurinta.
“Dacă toţi se vor sminti întru Tine, eu niciodată nu mă voi sminti… Şi de ar fi să mor împreună cu Tine, nu mă voi lepăda de Tine“.
Vin valuri succesive de cernere, vin ispite atat in credinta, cat si in dragostea si in prietenia omeneasca, momentele in care ne este TESTATA autenticitatea si mai ales credinciosia. In care suntem chemati sa ADEVERIM cuvintele inalte si grele risipite cu lejeritate. Chiar daca nu mai simtim harul coplesitor, fiorii dragostei, bucuria curata sau entuziasmul navalnic care ne faceau la inceput sa dorim sa eternizam clipa, asta nu inseamna ca ceea ce ni s-a daruit de la Dumnezeu ar fi avut termen de garantie redus – atata vreme cat dureaza “simtirea” respectiva, iar dupa aceea… nu mai avem nicio responsabilitate. Nu, nu e de ajuns ca ieri am fost sinceri si ravnitori, daca maine ne lasam intunecati, invartosati si modificati launtric de ispitele pe care le primim generos in casa, lasandu-ne sa ne distruga ceea ce aveam mai scump, in numele altui (mai) bine… Ce folos daca ai inceput ca Apostol plin de insufletire, daca sfarsitul te vadeste vanzator si sinucigas? Si Iuda putem deveni oricare dintre noi, daca ne lasam prinsi cu totul in mreaja ispitei fara a ne trezi la vreme si a ne pocai…
“În cele ce te voi găsi, în acelea te voi judeca“.
Astazi oamenii isi gasesc indreptatiri in tot felul de teorii psihologice si in mentalitati postmoderne confortabile, potrivit carora atasamentul sufletesc, sensibilitatea, responsabilitatea, datoria, onoarea, statornicia, fidelitatea sunt valori perimate, desuete, care stau in calea fericirii si a “dezvoltarii noastre personale”, a “autorealizarii eului” nostru, EU care nu suporta, vezi bine, nicio ingradire si nicio conditionare. Astazi, tot mai mult, relatiile interumane, inclusiv dragostea si prietenia, ajung “de unica folosinta“, atata vreme cat sunt inca sustinute de emotii, de interese si de…favorabilitatea imprejurarilor. Cat nu… la gunoi cu ele, fara regrete si dureri, fara inutile remuscari, fara periculoase sentimente de vinovatie! Am zis? Ei si ce daca am zis, atuncea era altceva! Viata merge inainte…
“Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor, până astăzi”.
Azi e sarbatoarea Celui solitar si lepadat si e sarbatoarea tuturor celor singuri si lepadati de oameni. De exemplu, indraznesc sa cred ca e si a “fraierilor” care “se investesc emotional”, care “se ataseaza” si “se consuma” sufleteste. A naivilor care mai cred in prietenie, in iubire, in cuvantul dat. A prostilor care isi varsa inima cu incredere fara rest, pana la capat.
A celor care nu incearca neaparat si intotdeauna sa zambeasca fals si “sa faca frumos” doar pentru ca “trebuie”. A celor care nu si-au lepadat sensibilitatea ca pe o zdreanta, a celor care stiu ce e durerea sufletului, fara sa si-o doreasca bolnavicios, dar nu fug de ea, atunci cand le vine pe nepoftite, ci se lasa urcati pe cruce si tintuiti in cuie… rugandu-se, plangand si nadajduind in Inviere. A celor care stiu sa fie partasi la durerea celuilalt si nu cauta sa o expedieze grabnic pentru a nu-si strica buna dispozitie…
A celor care inteleg ca FARA DURERE, FARA EFORT si FARA LUPTA absolut, dar absolut nimic bun nu dainuie in aceasta viata si nu poate sa strabata poarta ingusta catre Vesnicie. A celor care stiu ca, ORICAT NE-AM AMAGI sau oricat ar incerca altii sa ne pacaleasca, NU EXISTA INVIERE FARA CRUCE si nu se poate sa te impartasesti REAL macar de o farama din bucuria Invierii daca ai evitat cu obstinatie sa iti pui sufletul la bataie, sa-ti largesti inima si sa TE FACI PARTAS LA PATIMIRI. La Patimirile Domnului din aceasta saptamana grea, dureroasa, dar foarte luminoasa, dar si la patimirile fratelui Sau celui mic pe care tot El ti-l trimite in cale.
Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.
Incepe o saptamana CRUCIALA pentru viata noastra. Daca vrem sa ne deschidem urechile, ochii si inima. Daca vrem sa intelegem si sa participam. Incepe saptamana mantuirii noastre.
BINE ESTE CUVANTAT CEL CE VINE INTRU NUMELE DOMNULUI!
***
Arhim. Hrisostom Radasanu (Man. Sihastria Putnei) – predica cea mai “tulburatoare” la Duminica Intrarii Domnului in Ierusalim:
CUM SI DE CE IL RASTIGNIM PE HRISTOS? (2010)
– Nu este o sarbatoare festivista, ci una serioasa. Nu ne putem bucura decat pe jumatate, dar cu un ochi plangem. In centrul Sarbatorii sta un Om trist.
– Intrarea in Ierusalim – chipul intrarii Domnului in sufletul omului, care este o intrare complicata si dureroasa.
– Domnul intra in cetatea sufletului nostru, in locul cel mai sfant al ei, ca sa de afara pe zarafi, ca sa faca acolo curatenie, sa aduca lucrurile pe fagasul normal.
– Nu este usor ca Dumnezeu sa faca aceasta, pentru ca Il primim de cele mai multe ori pe Dumnezeu doar ca sa-I aratam noi ce sa faca, ce sa ne dea. Il folosim pe Dumnezeu ca “dealer”, ca “psiholog de serviciu” si atat. Il folosim pe Dumnezeu ca “aducator de pace”, o “pace” care sa-mi permita mie sa merg mai departe pe drumul meu. Nu-L primesc pe Dumnezeu ca sa-mi spuna El ce sa fac eu, ci ca sa-I spun eu… ca eu sunt pana la urma-urmei “seful”, nu-i asa?
– Este exact ceea ce au trait fariseii, carturarii si arhiereii acelor vremi: ei se credeau stapanii acestei cetati si, dintr-o data, vine cineva care sa le conteste stapanirea.
– Zarafii, schimbatorii de bani si negustorii de animale in chiar templul – locul cel mai sfant – al cetatii celei sfinte se vad si ei amenintati. “Ce drept are Acesta asupra locului meu de negutatorie?”. Acesti negutatori inchipuie patimile cele ascunse ale sufletului, demonii cei vicleni care s-au instalat acolo, sub acoperamantul unor ocupatii onorabile.
– Dumnezeu nu vine nici sa cumpere, nici sa vanda, ci sa Se instapaneasca asupra a ceea ce este al Sau.
– Dumnezeu este “autorul partiturii” si El stie cel mai bine sa o interpreteze la orga sufletului nostru (exemplul din viata compozitorului Felix Mendelssohn-Bartholdy).
– Daca noua ne este greu este pentru ca noi ne blocam tot timpul, fiindca nu avem incredere sa-L lasam pe Dumnezeu sa lucreze! “Tu sa-mi spui mie ce sa fac? Oare nu sunt eu invatatorul propriei mele vieti?”
– Manzul asinei – talcuit de Parinti drept chip al firii noastre indobitocite de pacat si lipsite de orice orientare si orice experienta a lucrurilor cu adevarat serioase.
– Domnul era trist fiindca stia ca mantuirea Ierusalimului [a omenirii] este o treaba foarte grea. Vedem asta si la sfinti: cu cat se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atat devin mai seriosi, [mai indurerati pentru lume].
– Cu cat ne aprofundam si noi mai mult in tainitele sufletului nostru, cu atat descoperim mai multe lucruri de care nu suntem mandri si acestea ne fac mai seriosi, mai tristi.
Iar in aceasta Saptamana a Patimilor, aceasta “seriozitate” [tristete] trebuie sa caracterizeze intreaga noastra vietuire, dar noi suntem asemeni zarafilor, a negustorilor din templu: ne preocupam atat de mult de ce vom pune pe masa de Pasti… Si uitam ca Cineva foarte serios are de intrat in sufletul nostru, iar nu intr-o casa cu masa [bogata], ci are de intrat aici [in inima]. Are de intrat aici si de facut un pic de ordine, are de intrat aici si de facut un pic de curatenie, si ca depinde de noi cum ne deschidem portile, depinde de noi ce fel de ramuri Ii aducem spre inchinare. Depinde de noi cum lepadam hainele noastre cele vechi si le punem inaintea acestui cortegiu minunat, ca El trecand peste dansele sa le faca noi si vrednice de purtat. Ca noua ni se pare atunci cand punem o haina pe jos ca ea se murdareste. Credeti-ma, hainele noastre sufletesti, daca nu sunt calcate la propriu de catre Domnul, nu vor fi niciodata vrednice sa infasoare un lucru atat de minunat cum este sufletul. De aceea trebuie sa ne invatam sa ne punem mai des la dispozitia Lui, caci asta inseamna asternutul hainelor in fata cuiva, insemna supunere, inseamna plecare, inseamna smerenie, inseamna ascultare.
Mai era trist Domnul pentru ceva? A, da! Ca poate nu va reusi cu noi. Atunci cand a fost rastignit, El a fost dus in afara de cetate. Cat de mult a dorit El sa intre in cetate si sa ramana acolo! Cat de mult a dorit El sa intre in Sfanta cetate, in locul cel sfant si sa faca acolo ceea ce un Dumnezeu stie sa faca. Si cu toate acestea, cei care nu-L iubeau, L-au luat si L-au rastignit in afara de cetate. Ori de cate ori Il rastignim, sa stiti ca noi Il rastignim in afara de noi insine, Il rastignim in lacrimile aproapelui nostru, Il rastignim in respingerea pe care el o simte atunci cand nu ma uit la el asa cum trebuie. Il rastignesc pe Domnul si Il fac neascultator atunci cand eu nu ascult de glasul duhovnicului. Il rastignesc pe Domnul atunci cand eu nu ascult de chemarea clopotelor bisericii la ceas de seara si de denie. Ma aseman acelora care astazi striga Osana intru cei din inaltime!, iar maine sunt in stare sa strige: Rastigneste-L! Pruncii aceia care astazi erau cu ramuri de finic in mana, s-au trezit maine-poimaine acoperiti fiind de sangele Acelui nevinovat. Caci parintii lor au spus: “Sangele Lui sa cada asupra noastra si asupra copiilor nostri!“. Si cam asta facem noi cu Dumnezeu: Il luam si Il dam afara. Si cu cat se straduieste El sa intre mai in adanc, cu atata ne razvratim mai mult, cu atata nu-L ascultam, cu atata ne departam de Dansul si avem impresia ca asa este bine. Avem nevoie de Dumnezeu doar cand e de bine, cand e de bucurie, dar atunci cand sunt lucruri foarte serioase – “gen” mantuirea propriului meu suflet – atunci Dumnezeu nu ma mai intereseaza si Il dau afara; si, dandu-L afara, nu fac decat, pentru a cata oara?, sa-L rastignesc.
Nu stiu ce putem face… De cand eram mic traiam o frustrare teribila in aceasta Duminica a Stalparilor. Stiam ca saptamana ce vine, la denii, vin la biserica numai cateva femei batrane si puzderie de copii. Mergeam la deniile la care se citeau Evangheliile si jumatate de biserica era goala. Mergeam la Prohodul Domnului si de-abia daca erau patru barbati care sa dupa Epitaful in jurul bisericii. Oameni plictisiti, oameni obositi, oameni care nu stiu ce vor? Ce fel de oameni suntem noi? Acesta este al patrulea lucru care-L intristeaza pe Domnul. Al patrulea lucru care face ca atunci cand El Isi arata deschiderea fata de noi, noi sa spunem: nu ne intereseaza ceea ce ai Tu de spus si ceea ce ai Tu a ne oferi.
De aceea, dreptmaritorilor crestini, fiecare in dreptul sau sa randuiasca in aceasta saptamana momente de apropiere de ceea ce vrea Dumnezeu sa ne faca, de ceea ce Dumnezeu vrea sa ne spuna. Daca nu ne-am spovedit, sa ne apropiem de spovedanie, daca n-am prea fost la biserica sa gasim motiv acuma sa venim. Cine stie, poate un cuvant ratacit dintr-o Evanghelie sau dintr-un tropar isi va gasi loc si aici, la noi. Aveam treaba cu cineva de pe aici de pe la Marginea, la Iasi. Si il intreb: n-ati putea veni si luni si marti in Saptamana Patimilor? Si-auziti ce cuvant de om intelept, un om care nu studiase teologia si nici nu stiu daca citise prea mult la viata lui. Mi-a spus un lucru: Parinte, da`-i Saptamana Patimilor, mai stau si eu pe acasa, mai fac un pic de curat, mai citesc ceva din Cartea Sfanta, mi-a spus parintele sa ma mai rog un pic. Cat de rusinat am fost eu, purtatorul de vesminte sfinte, cand am auzit un om simplu invatandu-ma ceea ce este Saptamana Patimilor cu adevarat. Asta este Saptamana Patimilor.
Nu-s doar Patimile Lui, sunt si patimi[ri]le mele. Si de aceea, in unele zone ale tarii femeile obisnuiesc ca in aceasta perioada sa poarte doliu, pentru ca Cel care patimeste le este cineva drag, este cineva apropiat, cineva pe Care ele Il iubesc, la care tin si in patimirile Caruia se regasesc. Sa ne rugam cu curaj si s-o facem! Sa rugam pe Dumnezeu ca aceste patimiri pe care le indura El, sa devina cu adevarat si patimirile transformatoare ale sufletului nostru, ale sufletului meu.
Va marturisesc, fratilor si surorilor, daca nu exista in noi trairea acestor patimi, daca nu exista in noi trecerea prin aceste patimi, nu vom putea niciodata sa gustam din ceea ce este cu adevarat Invierea. O vom trata la un mod superficial intotdeauna, ne vom raporta la Inviere doar ca la o sarbatoare intre alte sarbatori si vom pierde din vedere tocmai esentialul. Esentialul aceste este: Cel care a inviat este Acela care a fost rastignit, Cel care a fost respins, Cel care a fost batjocorit, Cel care a fost dat la o parte.
Impreuna cu Dansul zice Sfantul Apostol Pavel, sa mergem si noi, impreuna cu Dansul sa patimim si noi, impreuna cu Dansul sa fim obositi si noi, impreuna cu Dansul sa gasim cumva daca nu lacrimi de sange macar lacrimi de apa cu care sa ne mai plangem pacatele. Impreuna cu Dansul sa intelegem ca ceea ce ne este randuit, ceea ce ne este adus in viata noastra bun si binecuvantat, numai de la Dumnezeu este. Lui sa-I fie slava, acum si pururea si in vecii vecilor, Amin!”
Legaturi:
“Sunt sterp ca tintirimul
Ferecat in neagra buche a vietii.
Am ucis in mine solii si profetii.
Dar o bucurie, sora cu vecia
Imi surpa-ngradirea si-mi mistui urgia
Azi deschid cetatea pasilor asinii:
Intra, te intampin, Doamne al Luminii,
N-am stalpari, nici straie sa-ti intind la poale
Zdreanta unei inimi iti astern in cale”
( poetul Vasile Voiculescu )
Prima este o meditație „Cuvântul Ortodox”?
@ Cristi:
Da.
O meditatie duhovniceasca de mare profunzime si valoare. Asa gandesc si simt si eu,doar ca nu am darul de a ma exprima asa frumos. Domnul sa va binecuvanteze pentru toata lucrarea care o faceti.