IATA MIRELE… RASTIGNIT! Inceputul SAPTAMANII MARI a SFINTELOR PATIMIRI ALE DOMNULUI NOSTRU. “In saptamana aceasta, toata mintea sa se indrepte catre Crucea lui Hristos! In saptamana aceasta, inimile sa fie fierbinti si deschise!”. “Esti invitat ca in aceasta saptamana a Sfintelor Patimiri SI TU, FRATE SI SORA, sa randuiesti ceva SCHIMBARE IN VIATA TA” (audio, video, text)

“Iata cum Saptamana aceasta, a Sfintelor Patimiri ne invata pe noi, oamenii, si ne cheama totodata, sa ne uitam cu mai multa grija la vietile noastre si, daca am suparat pe cineva vreodata, sa cerem iertare Acestuia, Care suparat si mult prea suparat a fost de cei care spuneau ca-L iubeau. Daca am tradat vreodata, sa cerem Lui iertare, Celui ce a fost tradat cu o tradare atat de miseleasca (…) De aceea, in fata acestei dovezi de dragoste si nu de asprime, frate si sora intru Hristos, sa ne randuim aceasta binecuvantata saptamana astfel incat in fiecare seara sa petrecem impreuna, in rugaciunea aceasta a deniilor randuite de Biserica, asa cum nuntasii petrec impreuna cu mirele si cu mireasa. Asa cum cei chemati la nunta petrec impreuna cu cei de dragul carora se face nunta. Pentru ca impreuna cu Iisus Hristos sa traim asa cum se cuvine, asa cum se cade, aceasta sfanta experienta de transformare launtrica si de asezare pe aceasta cale binecuvatata a Invierii. Caci adevarat va spun: de nu veti invata sa va bucurati de Acesta, care este Mirele Bisericii, Cel batjocorit si dosadit si aflat in suferinta, niciunul dintre noi nu va putea gusta cu adevarat din bucuria ce se da in dimineata Invierii”.

***

Sursa: Doxologia

Arhimandritul Hrisostom Rădăşanu despre: Sfânta și Marea zi Luni

Cuvânt la Denia de duminică – Arhimandritul Hrisostom Rădăşanu

(Catedrala Mitropolitană din Iaşi – 24 aprilie 2016):

“Parintilor, fratilor si surorilor, acesta denie de duminica seara marcheaza in mod binecuvantat inceputul saptamanii Sfintelor Patimiri. Cum am mai spus si cu alta ocazie, aceasta saptamana are o stare si o situatie distincta fata de Postul cel Mare. Cele 40 zile de post mare s-au terminat, s-au ispravit in Sambata lui Lazar, din aceasta duminica practic intram intr-un alt post: Postul Sfintelor Patimi ale Domnului Nostru Iisus Hristos care tine o saptamana si care este incununat cu binecuvantata duminica a Invierii.

In tot acest rastimp, in randuiala noastra liturgica de lauda adusa lui Dumnezeu adica, in biserica noastra ortodoxa apar aceste randuieli speciale numite denii. E ceva aproape romantic in aceasta binecuvantata experienta din Spatamana Sfintelor Patimiri. Ne aducem aminte cu totii, cei dintre noi mai ales care s-au nascut la tara, de frumoasa frenezie care practic ne umplea sufletele in fiecare zi cand mergeam la denie. In general, copiii mergeau la denii la noi la tara si acolo, cu lumanari in maini, desi nu intelegeam prea mare lucru din ceea ce se intampla acolo, marturiseam, prin chiar prezenta noastra acolo ca ceva special e pe cale sa se petreaca, ceva special este pe cale sa se intample. Parintele ne lua si pe cat putea el sa explice si cat mai ales puteam noi sa intelegem, incetul cu incetul ne aducea in aceasta taina binecuvantata a saptamanii Sfintelor Patimiri, vorbindu-ne in mod special despre acest minunat gest pe care numai Dumnezeu putea sa-l faca, aceasta minunata jertfa pe care numai Fiul lui Dumnezeu putea s-o implineasca. Practic, noi ne pregatim in aceste seri cu denie pentru intalnirea cu Hristos Cel rastignit.

De aceea, in mijlocul bisericii noastre, ati vazut, este un chip asezat, chipul Mirelui Hristos. Chipul lui Hristos care sta sa fie asezat in mormant, chipul lui Hristos care a fost batjocorit deopotriva de ocupantul roman si de fratele evreu, chipul lui Hristos care a marturisit o dragoste care este mai tare decat moartea. Si daca va veti uita cu atentie la acest chip al lui Hristos asezat chiar aici in mijlocul bisericii noastre, veti vedea ca se numeste “Iata, Mirele!”. Acesta este Mirele! Ne gandim la mire, ne gandim la nunta, ca un fel de moment sacru care marcheaza cresterea spre maturitate, devenirea intru maturitate a unui om, a unui barbat. Il vedem insa pe Hristos prezentat intr-o maniera aproape opusa conceptiei noastre despre cum trebuie sa arate mirele. Mirele este impodobit in haine frumoase, aici Il vedem pe Hristos pe jumatate gol, impodobit doar cu o haina de hlamida mincinoasa, asezata in batjocura pe umerii Sai de catre soldatii cei batjocoritori. Mirele devine centrul atentiei comunitatii respective sau macar a familiei din care face parte, pe Hristos Il vedem aici cumplit si dureros de singur. Mirele este o persoana vesela, bucuroasa, cu ochii larg deschisi spre bunatatile si frumusetile vietii care sunt pe cale sa i se deschida. Il vedem pe Hristos insa cu ochii inchisi, plecati a durere si a suferinta.

Si cu toate acestea, aceasta icoana, acest chip asezat incepand din aceasta seara in mijlocul bisericilor noastre si nadajduiesc si in rarunchii si in inimile noastre, acest chip asadar este chipul Mirelui Bisericii. Nu un mire impopotonat avem noi, ci un mire imbracat cu haina dragostei acesteia care L-a facut pe El sa lase haina de lumina a dumnezeirii si sa Se pogoare intre noi, oamenii, si Dumnezeu fiind sa patimeasca si Dumnezeu fiind sa se jertfeasca si Dumnezeu fiind, intru firea aceasta umana sa randuiasca toate cele de cuviinta ca pe noi sa ne ridice.

Din aceasta seara incepand, ne concentram mai mult asupra acestei Figuri binecuvantate, asupra acestei Persoane, acestei imagini care sta sa se deschida catre noi cu intreaga forta de convingere pe care El o poate arata lumii. Si de ce este El, Mirele bisercii aratat asa? Pentru ca doar aici se arata cu adevarat dragostea care nu cade niciodata. O dragoste ce nu tine de forma, o dragoste ce nu tine de aparente, o dragoste ce nu tine de perceptiile noastre si de proiectiile noastre asupra lumii, ci o dragoste care tine de jertfa cea mai sfanta si mai curata care s-a savarsit vreodata pe fata acestui pamant. E vorba de jertfa de pe Cruce a Domnului, Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos.

Timpul parca se comprima. Slujba pe care am savarsit-o in aceasta seara este de fapt o slujba de dimineata. Mutata seara, nu mai este utrenie, cum se numeste ea de obicei ci se numeste pur si simplu denie. Pentru ca simtim ca dintr-o data timpul nu mai are relevanta. Atunci cand iubesti, atunci cand iti place sa fii cu cineva, descoperi de multe ori dupa ceasuri intregi petrecute impreuna cu dansul sau cu dansa, ca timpul a trecut atat de repede incat nu-ti mai dai seama care si cand a trecut.

Deniile ne arata practic ca noi, intru aceasta binecuvantata saptamana, suntem invitati sa luam mai putin aminte la timp, sa luam mai putin aminte la trup, sa luam mai putin aminte la spatiul obisnuit in care ne desfasuram existenta si sa facem o schimbare. In fata Acestui chip incununat cu suferinta si cu dragoste deopotriva, nu poti sa ramai insensibil, nu poti sa spui ca nu-ti mai pasa. Si practic, vazandu-L doar, gandindu-te la ceea ce a facut El pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire, esti invitat ca in aceasta saptamana a Sfintelor Patimiri si tu, frate si sora crestini, sa randuiesti ceva schimbare in viata ta. Sa randuiesti ceva ca o crestere in viata ta. Sa te alaturi acestui Mire in cortegiul de nunta care este in acelasi timp cortegiu funerar. Pentru ca in tine trebuie sa moara patima mai mult, sa moara rautatea mai mult, sa moara batjocura mai mult; si in tine in acelasi timp sa invieze aceasta binecuvantata sedere impreuna cu Mirele Bisericii care este Iisus Hristos.

Iata cum Saptamana aceasta, a Sfintelor Patimiri ne invata pe noi, oamenii, si ne cheama totodata, sa ne uitam cu mai multa grija la vietile noastre si, daca am suparat pe cineva vreodata, sa cerem iertare Acestuia, Care suparat si mult prea suparat a fost de cei care spuneau ca-L iubeau. Daca am tradat vreodata, sa cerem Lui iertare, Celui ce a fost tradat cu o tradare atat de miseleasca. Daca am fost vreodata fara de dragoste, El sa ne invete dragostea, daca vreodata am fost fara smerenie, El sa lucreze in noi aceasta binecuvantata smerenie. Daca am fost fara de credinta, frate si sora, acum este momentul unei legaturi din nou cu acest Mire al sufletului nostru. O legatura care nu trebuie tradata de rautatile si meschinariile noastre de zi cu zi. O legatura care trebuie tratata cu mult spirit de fidelitate, care cere intotdeuna jertfa.

Ati vazut intru aceasta seara, ati ascultat intru aceasta seara Evanghelia care vorbeste despre o cearta, practic, pe care a avut-o Hristos cu poporul evreu. A poruncit unui smochin sa se usuce si el s-a uscat. Le-a spus evreilor a se va lua Imparatia lui Dumnezeu de la dansii si a luat-o. Il vedem pe Iisus Hristos cel bland ca dintr-o data devine dur, dintr-o data foloseste cuvinte aspre. Si aproape ca ne smintim. Cum, El care a spus “fericiti cei blanzi” pe muntele fericirilor dintr-o data sa spuna ca Imparatia lui Dumnezeu se va lua de la voi? Nu este o duritate gratuita, insa. Nu este o rautate acolo. Nu este o asprime de dragul asprimii. Ci este mahnirea unui Dumnezeu care se uita la poporul Sau care nu-L trateaza ca pe-un Mire, ci eventual ca pe un suveran, ca pe-un sef, ca pe cineva care sta doar ca sa-i urmareasca si sa le faca contabilitatea faptelor bune sau rele. Este supararea sau mahnirea acelui iubit care a sesizat la iubita sa o privire infidela si asta Il rupe pe dinauntru. Si daca foloseste cuvinte aspre, le foloseste pentru ca El a fost, mai intai de toate, ranit. Pentru ca El a fost, mai intai de toate, suparat si dosadit.

De aceea, in fata acestei dovezi de dragoste si nu de asprime, frate si sora intru Hristos, sa ne randuim aceasta binecuvantata saptamana astfel incat in fiecare seara sa petrecem impreuna, in rugaciunea aceasta a deniilor randuite de Biserica, asa cum nuntasii petrec impreuna cu mirele si cu mireasa. Asa cum cei chemati la nunta petrec impreuna cu cei de dragul carora se face nunta. Pentru ca impreuna cu Iisus Hristos sa traim asa cum se cuvine, asa cum se cade, aceasta sfanta experienta de transformare launtrica si de asezare pe aceasta cale binecuvatata a Invierii. Caci adevarat va spun: de nu veti invata sa va bucurati de Acesta, care este Mirele Bisericii, Cel batjocorit si dosadit si aflat in suferinta, niciunul dintre noi nu va putea gusta cu adevarat din bucuria ce se da in dimineata Invierii.

Sa-L rugam pe Hristos sa ne invredniceasca sa stam impreuna cu Dansul mai mult in aceasta perioada. Bune si binecuvantate sunt pregatirile noastre trupesti, si mai sfinte si mai binecuvantate sunt pregatirile noastre sufletesti, pentru a intampina asa cum se cuvine aceasta slavita sarbatoare a Invierii, in vecii vecilor, Amin!”

***

„Duminica Floriilor, măreția Stăpânului sub înfățișarea robului”

– Cuvânt al Protos. Hrisostom (m-rea. Putna) la praznicul Intrării Domnului în Ierusalim – 1 aprilie 2018

“[…] Inainte de a intra in Ierusalim a fost o intamplare pe care as vrea sa v-o spun pe scurt si de care vi se va aduce aminte in Saptamana Patimilor si anume smochinul neroditor.

Hristos, fiind flamand, flamanzind, a vrut sa ia niste smochine din acest smochin pe care l-a vazut foarte infrunzit desi, spune Evanghelistul, nu era vremea smochinelor. Si negasind smochine in el, l-a blestemat. A doua zi, cand s-au intors si au trecut iarasi pe langa acel smochin, acesta era uscat pana in radacini. Hristos, prin acest lucru, a vrut sa arate doua lucruri. In primul rand, zice Sf. Ioan Gura de Aur, Hristos a vrut sa-i intareasca pe ucenici, pe aceia care I-au zis nu cu mult timp inainte: Doamne, de ce nu chemi foc sa-i arda pe ticalosii acestia? Si Hristos i-a certat, zicandu-le: Voi nu stiti fiii carui duh sunteti? Voi sunteti fiii binecuvantarii, nu ai blestemului! Acelora Hristos le-a aratat astazi, prin acest semn al puterii Sale, ca El este Dumnezeu si ca, daca ar fi vrut, ar fi facut asta foarte usor. Dar Dumnezeu nu face aceasta. Si totusi a blestemat un smochin care se pare ca nu avea nicio vina. Avea o vina: anume ca, desi nu era vremea lui, el se arata infrunzit. Aceasta a fost o pilda pentru noi toti, ca fiecare dintre noi, stiindu-L pe Hristos flamanzind si insetat si gol, sa nu incepem sa ne uitam la propriile noastre nevoi, ca ma doare, ca mi-e foame, ca n-am chef, ci sa lucram si sa venim sa-I dam ceea ce El ne cere, cu timp si fara timp. Nu conteaza ca nu e vremea mea acum; vremea mea e atunci cand spune Dumnezeu. Flamand am fost si Mi-ati dat sa mananc, insetat am fost si Mi-ati dat sa beau – auziti! Nu cu scuze se vine inaintea lui Hristos, ci cu recunostinta. Cu timp si fara timp.

Si, venind Hristos spre Patima Sa, iata ca toti L-au intampinat si in special copiii. Cu stalpari de finic, cu ramuri de maslin, aratand semnele puterii si ale pacii. Si strigau toti: Osana intru cei de sus, bine este cuvantat Cel Ce vine intru numele Domnului. Auziti! Au recunoscut ca El vine intru numele Domnului! Mai inainte, Hristos S-a mahnit si le spusese fariseilor: Eu am venit in numele Tatalui Meu si nu M-ati primit; dar va veni acela in numele lui si pe acela il veti primi! Iata ca astazi Hristos este primit ca venind din partea lui Dumnezeu Tatal. Astazi lucrurile par sa se puna la locul lor, insa nu este asa, nu este inca asa. Hristos are de platit un pret: pretul nostru. Pentru ca asa face un fiu bun: se gandeste intai la tatal sau, intai la fratele sau, se gandeste ca dorinta cea mare a lui Dumnezeu Tatal este aceasta: ca toti sa fie una! Astazi Il vedem pe Hristos sezand pe manzul asinei si primit fiind ca un Imparat. Insa ce fel de imparat? Cum zice Proorocul Zaharia: Nu te teme, fiica Sionului, ca iata Imparatul tau – nu orice imparat, ci Imparatul tau – vine bland si smerit, sezand pe manzul asinei. Astazi Hristos imbraca haina Sa, vesmantul Sau. Care vesmant? Smerenia! Cum zice Sf. Isaac Sirul: Vesmantul Dumnezeirii este smerenia. Astazi Il vedem pe Imparatul tuturor luand asupra Sa acest vesmant si pornind pe drumul Patimirii Sale pentru invierea noastra, cea de obste. Astazi trebuie sa ne aducem aminte ca nu este vorba de noi aici, ci de El! El, care a platit pentru noi!

Vor fi cateva cuvinte in saptamana care urmeaza pe care va rog sa le aveti in minte inainte de a le auzi, pentru ca atunci cand le veti auzi inimile dumneavoastra sa se inflacareze si mai tare – doua cuvinte sunt spuse de Mantuitorul si al treilea de Sf. Ap. Pavel.

Primul cuvant este cel spus de Hristos atunci cand S-a retras in gradina Ghetsimani si a luat cu El pe cei trei, pe aceiasi pe care i-a luat si pe muntele in care S-a schimbat la fata si le-a zis asa: Intristat este sufletul Meu pana la moarte. Privegheati alaturi de Mine. Acesta este primul cuvant. Sa nu-l uitam.

Al doilea cuvant este spus tot de Mantuitorul la Cina cea de Taina, dupa ce a binecuvantat painea si vinul, un cuvant de multumire pe care El l-a adresat ucenicilor, aratand prin asta ca ei intr-adevar L-au vazut flamand si I-au dat sa manance. Ei n-au fost ca smochinul neroditor. Le-a zis: Voi sunteti aceia care ati ramas alaturi de Mine in incercarile Mele.

Al treilea cuvant este spus de Sf. Pavel filipenilor. De ce spun ceva spus de Sf. Pavel si nu de Hristos? Pentru ca noi, cei de astazi, sunteti cei botezati. Ieri ati auzit la Sambata lui Lazar ca s-a cantat Cati in Hristos v-ati botezat in Hristos v-ati si imbracat! Si Sf. Pavel le zice filipenilor: Voua vi s-a dat de la Dumnezeu nu numai sa credeti, ci sa si patimiti impreuna cu El.

Aceste trei cuvinte sa le avem in inima noastra, pentru ca intram, Il urmam pe Mantuitorul nostru Cel drag, Cel scump, Il urmam pe aceasta cale a Patimirii Lui. Si, in aceasta saptamana, pocainta noastra inceteaza, dar pocainta Lui este mai presus de ceruri. In saptamana aceasta tot trupul sa taca. In saptamana aceasta, toata mintea sa se indrepte catre Crucea lui Hristos! In saptamana aceasta, inimile sa fie fierbinti si deschise! In saptamana aceasta sa uitam de noi si sa ne gandim doar la Hristos. Si aceasta o vom putea face cu ajutorul Lui.

Fericit este acela care vede dincolo de aceasta umilinta a lui Hristos, maretia Stapanului. Fericit este acela care vede dincolo de durerea Crucii bucuria Invierii. Dar cine este acela? Cum zice Sf. Petru: Omul cel tainic al inimii. Acela este care poate sa-L vada astazi pe Stapanul invesmantat in haina smereniei stand pe manzul asinei. Acela va putea ajunge pana la poalele Crucii, se va ingropa cu Hristos, va invia impreuna cu El.

Daca la picioarele Crucii ucenicii nu erau vazuti, ucenicii fugisera toti, care mai de care, toti se ascunsesera in casa lui Marcu, doar Ioan ramasese alaturi cu Maica Sa si, ceva mai departe, femeile mironosite, atat. Cine sunt acestia? Oamenii inimii.

Maica Domnului. Hristos, cum zice Sf. Teofan al Niceei, este inima comuna a Maicii lui Dumnezeu si a lui Dumnezeu Tatal. Auziti: inima ei!

Ioan, care si-a plecat capul pe pieptul Mantuitorului si a auzit inima Acestuia, el stie singur ce a auzit.

Si femeile mironosite, care nu s-au despartit de El niciodata.

Oamenii inimii, aceia au ramas cu Hristos.

Poate ucenicii atunci aveau o scuza: nu Se pogorase Duhul Sfant asupra lor, erau infricosati. E greu pana sa te si gandesti ce s-a intamplat atunci. Noi nu facem o dramatizare, o punere in scena, nu este o piesa de teatru ce facem noi, ci o actualizare. Nu se intampla exact ce s-a intamplat atunci; se intampla exact ca atunci. Asa cum s-a intamplat atunci. Insa noi nu mai suntem aceiasi. Noi trebuie sa crestem. Noi trebuie sa devenim acei oameni tainici ai inimii ca sa putem sa-L intelegem si sa-L primim pe Hristos, sa putem sa-L bucuram pe Tatal.

Duminica aceasta despre asta vorbeste: despre punerea tuturor si a toate la loc. Si a-L pune pe Hristos inainte si a vedea in smerenia Lui maretia Sa si in patimirea Sa iubirea Tatalui, aceasta este semn de mare noblete, pe aceasta s-o cautam, pe aceasta s-o cerem. Cum ati auzit ca s-a adresat Sf. Pavel si i-a binecuvantat pe filipeni in Apostolul de azi, aceasta binecuvantare s-o cerem si noi: ca pacea Domnului nostru care covarseste toata mintea sa pazeasca inimile si cugetele noastre in numele Domnului nostru Iisus Hristos. Amin.

Va mai recomandam: