Ca un miel spre junghiere…: SMINTEALA DUMNEZEULUI RASTIGNIT si REFUZUL LUI HRISTOS din partea celor care aleg partea PUTERII LUMESTI sau a REVOLTEI, a VIOLENTEI in numele dreptatii. CARE ESTE PUTEREA CRESTINULUI?

15-04-2017 ~~Sublinieri~~

“Îl văd răstignit şi mă închin Lui ca Unui Împărat”

“O, fraţilor, această preacostisitoare jertfă s-a făcut şi pentru păcatele noastre, ale celor de acum, ale mele, şi ale voastre. Sângele Mielului Celui blând şi fără de pată S-a adus pentru toate timpurile şi pentru toate generaţiile, de la întâiul şi pînă la cel din urmă om de pe pământ. Plânsul Lui din Grădina Ghetsimani a fost şi pentru noi, şi pentru răutatea noastră, şi pentru slăbiciunea noastră, şi pentru păcătoşenia noastră. Şi pentru noi cei de acum S-a vărsat acel sânge.

Fraţilor, să nu dispreţuim cea de nedescris şi preacostisitoare jertfă cu care noi am fost răscumpăraţi. Doar în baza ei avem noi vreo valoare ca oameni, în absenţa ei, sau în condiţiile în care noi ne lepădăm de ea, atunci noi ca oameni nu mai valorăm nimic. Nu suntem decât un fum fără foc şi nişte nori cenuşii fără de ploaie”.

***

Vedeti si:

***

Extras din predica Protos. Dosoftei Dijmarescu la praznicul Intrarii in Ierusalim (Manastirea Putna – 9 aprilie 2017):

“[…] Primul lucru pe care aş vrea să-l spun legat de această atitudine de a-L primi pe Hristos ca Împărat şi apoi de a te lepăda de El este faptul că Mântuitorul Iisus Hristos nu a vrut şi nu a fost împăratul politic pe care poporul evreu Îl aştepta şi nimeni din cei care Îl urmează [cu adevărat – n.n.] pe Iisus Hristos şi voieşte şi nu urmăreşte acest tip de putere. Mântuitorul a arătat că Împărăţia Lui este mai profundă, mai adâncă decât orice împărăţie văzută şi este netrecătoare faţă de orice împărăţie politică.

L-au respins pentru că, deşi Îl apreciau, totuşi nu îşi doreau o împărăţie veşnică şi netrecătoare, ci, din cauza iubirii de cele lumeşti şi din cauza iubirii pentru stăpânire, îşi doreau o împărăţie pământească, sub forma aceasta politică.

Această ispită ştim că Mântuitorul Iisus Hristos o depăşise încă de la începutul activităţii Sale publice, când demonii Îl invitaseră să fie Împărat al lumii, al acestei lumi văzute, şi El refuzase lucrul acesta.

Aşadar, pentru a-L putea primi pe Hristos, un prim lucru este să nu ne dorim puterea, căci bineînţeles că nu toată lumea îşi doreşte să fie împărat, conducător, dar să nu ne dorim puterea la modul general, atunci când ea este pusă în balanţă cu veşnicia. Orice putere din această lume, orice triumf din această lume este nimic faţă de veşnicia împreună cu Hristos.

Al doilea lucru care ne-ar spune ceva despre ce fel de Împărat este Hristos şi cine-L poate primi pe Acest Împărat este diferenţa dintre dragostea Mântuitorului, smerenia şi blândeţea Sa, în opoziţie cu ura, răutatea şi violenţa care se vor dezlănţui împotriva Mântuitorului în doar câteva zile. Vor vrea cei care L-au arestat, L-au supus pătimirilor şi L-au răstignit, să-şi impună voinţa lor, chiar dacă aceasta era nedreaptă. Şi şi-au impus-o. Pe când Mântuitorul nu şi-a impus voia Sa, chiar dacă nu era dreaptă doar omeneşte, ci şi sfântă. Pentru că El ştia că este Dumnezeu şi este Fiul Care a venit om pentru binele oamenilor. Şi această diferenţă de mijloace de acţiune este sintetizată într-un cuvânt al părintelui Arsenie Papacioc, scurt, profund, greu de purtat, dar obligatoriu pentru cine vrea să-L primească pe Iisus Hristos. Spune părintele Arsenie Papacioc astfel, într-o invocare:

“Dumnezeule, Cel ce răstigneşti pe cei ce Te iubesc şi iubeşti pe cei ce Te răstignesc…“

Adică atunci când Îl iubim trebuie să ne aşteptăm să fim răstigniţi, să fim asemenea Lui. Dacă refuzăm aceasta, atunci când Dumnezeu îngăduie, atunci Îl refuzăm pe El Însuşi.

Şi, în particular, ca un caz concret al acestei situaţii, de câte ori sufletul nostru iese din dragoste – din dragostea de aproapele, de orice aproape – Hristos nu mai este împăratul nostru, al sufletului nostru, şi noi nu mai suntem mădularele Lui, robii Lui, cum spun textele din rugăciuni şi din textele vechi, adică părţi care ascultă de cap şi care sunt împreună cu acest cap şi care alcătuiesc un întreg.

Şi, în istorie, de-a lungul timpurilor, adesea oamenii s-au manifestat cu violenţa împotriva unor conducători nedrepţi. Şi, uneori, au avut dreptate, pentru că nedreptatea era vădită. Dar, dacă în inima lor a pătruns lipsa de dragoste, atunci în inima lor nu a mai fost harul Duhului Sfânt, al Duhului iubirii de vrăjmaşi, şi, dacă Hristos nu a mai împărăţit în inima lor, altcineva potrivnic a împărăţit. Şi bineînţeles că nici Maica Domnului sau sfinţii nu mai împărăţesc acolo de unde Hristos a fost alungat. Deci, atunci când ne revoltăm împotriva unei nedreptăţi văzute trebuie să luăm aminte dacă nu cumva ne despărţim şi de Hristos. Căci, dacă ne despărţim de Hristos şi în inima noastră, atunci cele de pe urmă vor fi mai rele ca cele împotriva cărora ne-am revoltat.

Dacă aceste două lucruri pe care le-am spus până acum pot fi cumva înţelese, nedorinţa puterii omeneşti şi a lucra fără violenţă, fără a impune în mod samavolnic, sunt cumva de înţeles pentru mintea umană, pentru logica lumii şi sunt accesibile puterii de făptuire a omului, într-o anumită măsură, cea de-a treia caracteristică a felului în care Hristos este Împărat nu poate fi mimată; ea poate fi urmată sau poate fi respinsă. A treia, cea mai profundă, este aceea că Hristos Împăratul Se răstigneşte pentru mădularele Lui. Şi revin la această constatare, că un împărat care moare nu mai are nicio putere. Deci răstignirea, moartea, ar fi cumva sinonimă pierderii puterii. Cu toate acestea, Hristos este Împărat pentru că Se răstigneşte! Sf. Ioan Gură de Aur spune acest lucru astfel:

“Îl văd răstignit şi mă închin Lui ca Unui Împărat.”

Pierderea puterii a avut-o Mântuitorul de când S-a smerit şi a devenit om, ascunzându-Şi slava dumnezeirii Sale. Dar acum, în această săptămână, când toţi se aşteptau să-L vadă cu o putere împărătească omenească, El Îşi lasă şi orice putere omenească. Vom parcurge această săptămână zilele care vor urma şi vedem că nu S-a agăţat de nicio faptă făcută, de nicio minune, de nicio recunoştinţă pe care cineva ar fi fost dator să I-o arate, de niciun sprijin pe care cineva I l-ar fi întins. Nu S-a apărat, n-a chemat în ajutor, nu a invocat nimic în faţa unor acuzaţii false.

Ca un miel spre junghiere S-a adus.

Şi nu putem să nu ne gândim, în istorie sau chiar în contemporaneitate, câţi conducători lumești, în disperarea pierderii puterii, nu îşi pun nădejdea într-o sabie a lui Petru. Bineînţeles că este o copilărie o sabie a lui Petru în faţa unei căderi uriaşe pe care n-o mai poate opri. Dar tocmai această agăţare, această copilărie, a unora de putere arată iubirea lor de stăpânire şi faptul că sunt dispuşi să devină chiar fără minte, dacă aceasta le dă o cât de mică speranţă că vor rămâne la putere.

Această caracteristică a Mântuitorului Iisus Hristos de Împărat, de Dumnezeu Care S-a răstignit a fost marea uimire a necreştinilor acum 2000 de ani şi în primele secole, atunci când creştinismul se răspândea şi ajungea la urechile și la minţile şi la sufletele diferitelor popoare şi ale diferiţilor oameni: cum puteau să creadă creştinii într-un Dumnezeu Care a fost răstignit? Nu puteau să depăşească acest lucru.

Nici chiar Învierea de care auzeau nu putea să depăşească această sminteală a lor. Sfântul Pavel, în Epistola către Corinteni, are câteva cuvinte despre exact această caracteristică a crucii, a felului de a fi Împărat al Mântuitorului Iisus Hristos. Şi el era deosebit de calificat în a înţelege această caracteristică a răstignirii Împăratului, a Împăratului Care Se răstigneşte, pentru că Sf. Pavel ştia atât istoria poporului său, şi, desigur, fiind în acele cercuri ale elitei poporului evreu, era interesat de principiile puterii: cine va putea să ne conducă pe noi şi cum ne va conduce? Şi spune Sf. Pavel într-unul din cuvintele de la Corinteni:

Căci cuvântul crucii, pentru cei ce pier este nebunie, iar pentru noi, cei care ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu.

Şi puţin mai târziu spune că

Iudeii cer semne, iar elinii caută înţelepciune, însă noi propovăduim pe Hristos Cel răstignit, pentru iudei sminteală, pentru neamuri nebunie.

Iudeii se încredeau în ei, în ceea ce le făgăduise Dumnezeu, dar în ei, totuşi, iar elinii, înţelepţii acelei vremi, se încredeau în puterea minţii lor de a putea cunoaşte, de a putea înţelege, de a putea găsi o formă de conducere politică adecvată dorinţelor lor. Şi pentru unii şi pentru alţii, în ambele cazuri, pentru gândirea lor, pur şi simplu, cineva care ajunge să fie răstignit, ucis, nu are cum să fie mai presus de cei care l-au ucis, căci, dacă avea mai multă putere decât aceia, nu puteau să-l omoare. Încă o dată spun, nu mai conta ce s-a întâmplat, cuvântul despre Înviere nu mai ajungea, li se închideau urechile, inimile, minţile atunci când aflau despre o ucidere care era un fapt real şi cunoscut de toţi. Şi tot Sf. Pavel arată că exact pe Acest Hristos Cel răstignit trebuie să-L primim pentru a fi mădulare ale Lui:

Căci am judecat să nu ştiu între voi altceva decât pe Iisus Hristos, şi pe Acesta răstignit.

Prin răstignire şi prin tot ceea ce s-a întâmplat în această săptămână care urmează după vădirea Lui şi aclamarea Lui ca Împărat, prin răstignire s-a manifestat deplinătatea puterii Sale, care este smerenia şi dragostea. Prin această răstignire se transmit smerenia şi dragostea către noi. Şi ne întrebăm – pentru că, dacă suntem sinceri, pe oricine cutremură acest cuvânt: ca să fii asemenea Lui trebuie să te laşi răstignit.

Vrem să fim asemenea Lui, dar suntem capabili? Voim? E posibil în general, să ne lăsăm răstigniţi? Tot Sf. Pavel, acolo, după al doilea capitol, după cuvintele de mai sus, spune aşa:

Iar noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul cel de la Dumnezeu, ca să cunoaştem cele dăruite nouă de Dumnezeu.

Şi apoi spune:

Noi, însă, avem gândul lui Hristos.

Deci răspunsul este: Da! Putem să ne lăsăm răstigniţi, să primi răstignirea, să binecuvântăm răstignirea. Sfântul Luca are o carte intitulată cu un cuvânt foarte frumos, “Am iubit pătimirea, fiindcă minunat curătește sufletul”. Putem aceasta pentru că Hristos, atunci când Îl primim ca Împărat, ne dă şi această putere, de a fi asemenea Lui. Desigur, ne dă, dar nu ne obligă. Depinde de noi să punem în lucrare, să activăm, cum am spune astăzi, acest dar, această putere a Sa.

[…]”

***

Sfântul Nicolae Velimirovici despre împlinirea marii prorocii

Ca un miel spre junghiere S-a adus (Isaia 53: 7).

Văzând cu ochiul duhului său prorocesc prin secolele viitoare, slăvitul Proroc Isaia a strigat tare prorocia minunii ce avea să vie, înfricoşata Jertfă de pe Golgota. De departe în timp el L-a văzut pe Stăpânul Iisus Hristos ducându-Se la jertfă precum un miel fără de glas ce este dus la junghiere. Căci mielul merge la junghierea sa ca şi cum ar merge la păşunea din care îşi ia hrană: fără să se apere, fără să se teamă, fără răutate. Astfel a mers şi Domnul nostru la Jertfa Sa: fără să Se apere, fără să Se teamă, fără răutate. El nu a strigat: „Oamenilor, nu faceţi aceasta!” El nu a întrebat: „Oamenilor, pentru ce îmi faceţi aceasta?”. El nu a osândit pe nici unul dintre ucigaşii Lui. El nu S-a revoltat, nu a protestat, nu S-a împotrivit uciderii Lui. El nu S-a mâniat. El nu a gândit răul despre ucigaşii Lui, despre cei care au cutezat să se facă Lui judecători.

Când din fruntea Lui înconjurată de spini a început să curgă sângele, El a stat tăcut. Când Faţa Lui a fost murdărită de scuipatul nelegiuiţilor, El a rămas tăcut. Când Lemnul Crucii pe care o ducea în spate s-a îngreunat asupra Lui, El a îndurat şi a mers mai departe. Când durerea L-a covârşit pe când stătea răstignit pe Cruce, El a plâns, dar nu către oameni, ci către Tatăl Lui Cel din Ceruri. Când Şi-a dat Duhul Său, Ochii Lui S-au îndreptat către cer, iar nu către pământ. Căci izvorul puterii Lui este în cer, iar nu pe pământ. Iar izvorul mângâierii Lui este Dumnezeu Tatăl, iar nu oamenii. Căci Patria Lui cea adevărată este împărăţia Cerurilor, iar nu cea a pământului.

Iată Mielul lui Dumnezeu Cel Ce ridică păcatul lumii (Ioan 1: 19). Aşa a strigat Sfântul Ioan Botezătorul când L-a văzut pre Stăpânul Iisus Hristos. Şi iată, acum se împlineşte această prorocie pe Muntele Golgota. Iată acum Se jertfeşte şi Se omoară Mielul lui Dumnezeu, pentru păcatele lumii, ale întregii omeniri celei din veac şi până în veac.

O, fraţilor, această preacostisitoare jertfă s-a făcut şi pentru păcatele noastre, ale celor de acum, ale mele, şi ale voastre. Sângele Mielului Celui blând şi fără de pată S-a adus pentru toate timpurile şi pentru toate generaţiile, de la întâiul şi pînă la cel din urmă om de pe pământ. Plânsul Lui din Grădina Ghetsimani a fost şi pentru noi, şi pentru răutatea noastră, şi pentru slăbiciunea noastră, şi pentru păcătoşenia noastră. Şi pentru noi cei de acum S-a vărsat acel sânge.

Fraţilor, să nu dispreţuim cea de nedescris şi preacostisitoare jertfă cu care noi am fost răscumpăraţi. Doar în baza ei avem noi vreo valoare ca oameni, în absenţa ei, sau în condiţiile în care noi ne lepădăm de ea, atunci noi ca oameni nu mai valorăm nimic. Nu suntem decât un fum fără foc şi nişte nori cenuşii fără de ploaie.

O Stăpâne Preamilostive Doamne, miluieşte-ne şi Te milostiveşte şi spre noi, căci numai Ţie se cuvine toată cinstea şi mulţumită în veci!