ADEVARATA SI FALSA ASCULTARE DUHOVNICEASCA (I) Care este criteriul?

26-02-2010 Sublinieri

Adevărata şi falsa supunere în Biserică

de Pr. Hristu Aron

“Orice creştin ortodox drept slăvitor trebuie să-şi pună această întrebare: Oare poate fi un ierarh mai mare decât Sfinţii Părinţi? Aşa au făcut în trecut adevăraţii creştini când unii întâistătători (episcopi, preoţi, diaconi, monahi) primejduiau întregimea Bisericii, datorită inovaţiilor teologice, aşa se cuvine să procedăm şi noi, creştinii de astăzi, trăitori ai proorociilor cu privire la vremurile de apoi. Personal, nu cred că mi-aş fi pus la modul stringent această întrebare, al cărei răspuns îl ştiam, dacă anumite evenimente nu m-ar fi determinat. Unul dintre acestea a fost prilejuit de adunarea ecumenistă de la Sibiu, din septembrie 2007. Atunci nişte slujitori ai altarului, sub pretextul ascultării, necondiţionate, cu ajutorul autorităţilor poliţieneşti, au sechestrat câteva persoane care distribuiau material apologetic antiecumenist. Când persoanele agresate şi-au justificat atitudinea, precizând că materialele (broşuri, CD-uri) conţin învăţături ale Sfinţilor Părinţi, preoţii – bodyguarzi au replicat: „Ce, sunt mai mari Sfinţii Părinţi decât mitropolitul nostru?”

Viaţa duhovnicească nu se desfăşoară concurenţial, după criterii stabilite la „olimpiada religiilor” sau la „cupa parohiilor” („discipline” incluse deja în programul de secularizare a Bisericii), ci tocmai invers: „Cine pierde, acela câştigă. În Sfânta Scriptură, Mântuitorul spune: „Cel ce vrea să fie mai mare, să fie sluga tuturor”. Când Petru îl îndeamnă pe Hristos să scape de răstignire, cu alte cuvinte, să fie „isteţ”, să fenteze, El îi răspunde: „Înapoia Mea, satană, că nu cugeţi cele ale Dumnezeu, ci ale oamenilor”. Hristos-Dumnezeu nu a fost niciodată de partea „şmecherilor”, a celor ce se orientează, ci, pentru că împărăţia Lui nu este din lumea aceasta, neaparţinând celor tari, mari şi puternici, a arătat că singura cale nemincinoasă este a celor slabi, mici, căzuţi, răpuşi. Undeva Sfântul Apostol Pavel spune: „Când sunt slab, atunci sunt tare”. Cu alte cuvinte, când sunt în dezavantaj, când merg în pierdere, când nu reuşesc, nu izbutesc, nu mă descurc, abia atunci câştig, sunt în avantaj, reuşesc, izbutesc, mă descurc, abia atunci sunt mai mare!

Oare acesta e raţionamentul după care preoţii de la Sibiu afirmau că ierarhul e „mai mare decât Sfinţii Părinţi”? Ne îndoim. Dacă aşa ar sta lucrurile, adunarea de la Sibiu (şi altele de felul aceleia) nu s-ar mai fi ţinut, căci nimeni nu ar fi acceptat să participe la o mişcare având ideal principiul „când sunt slab, atunci sunt tare”. Ori noi ştim că toate adunările inter-religioase îşi propun să fie „tari”, fără a fi „slabe”. Deci cu nădejdea la avantaj, realizări, reuşite etc. faţă de necâştig, pierdere, dezavantaj, teamă şi disconfort. Nu întâmplător Sfinţii Părinţi contemporani înţeleg ecumenismul drept o mişcare antihristică, fiindcă nu îndeamnă la pierdere/dezavantaj civic, social, politic, ci la câştig/profit, culminând cu pierderi pe plan duhovnicesc. O inversare a valorilor în care ceea ce e nesemnificativ, secundar, mic, devine mare şi important, iar ceea ce este prioritar apare drept cantitate neglijabilă.

Astfel nu e de mirare că Antihristul va fi întronizat „cu participarea patriarhilor şi arhiereilor Bisericii” (Sfântul Lavrentie al Cernigovului) sau că în acea vreme „mulţi din episcopi vor trăda credinţa arătând (justificându-se) spre starea înfloritoare a Bisericii”, deoarece „El (Antihristul) va îngădui ca Biserica să existe permiţând să-şi ţină slujbele”, în schimb cerând îndeplinirea unei simple formalităţi: să fie recunoscut şi venerat drept „Fiinţă Supremă” (Sfântul Ierarh Ioan Maximovici). Însă aceste lucruri nu se vor întâmpla decât după ce credinţa pravoslavnică va fi batjocorită (de către) arhiereii Bisericii lui Dumnezeu şi (de) alte feţe bisericeşti”, pe care „Dumnezeu îi va pedepsi greu” (Descoperire duhovnicească arătată Sfântului Serafim de Sarov).

Sfântul Ierarh Teofan de Poltava (+1940) care preciza (ca şi Sfântul Lavrentie al Cernigovului, Sfântul Ioan Maximovici, Cuviosul Averkie Tauşev, Cuviosul Paisie Aghioritul etc.) că timpul care ne desparte de venirea Antihristului „se numără cu anii, fiind de cel mult câteva decenii”, arăta că între semnele caracteristice dinaintea acelor vremuri se vădeşte „decăderea morală şi religioasă a episcopilor”. Pentru aceea, spune ierarhul, „căderea episcopilor este înfiorătoare îndeosebi atunci când se îndepărtează de învăţăturile de credinţă”.

În virtutea celor de mai sus IPS Bartolomeu Anania, Mitropolitul Clujului şi Feleacului, în pastorala Naşterii Domnului (2007) semnala:

În saivanele Bisericii au intrat lupi. Cei mai mulţi sunt îmbrăcaţi în piele de oaie – atunci când nu pătrund într-o catedrală să jure îngenuncheaţi sub sabia lui Irod – iar datoria fiecărui păstor este să strige” (în Catedrala din Timişoara au intrat în chipul cavalerilor cruciaţi, în data de 16 iunie 2007, săvârşind ritualuri masonice, sub sabia nu a lui Irod, ci a lui Lucifer, desigur cu binecuvântarea ierarhului locului).

Acelaşi semnal îl trăgea cu o mie cinci sute de ani înainte Sfântul Ierarh Gură de Aur, prigonit de patriarhul Teofil al Alexandriei şi de alţi ierarhi, persecuţie în urma căreia a şi murit. Între sfinţii ierarhi, purtători de sfinţenie, prigoniţi de ierarhi însufleţiţi de duhul hulirii vieţuirii în Hristos amintim pe Sfântul Atanasie, Arhiepiscopul Alexandriei, Fotie cel Mare, Patriarhul Constantinopolului, Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului, Marcu Eugenicul, Mitropolitul Efesului, Sfântul Ierarh Nectarie de Eghina, Sfântul Ierarh Ioan Maximovici, Arhiepiscop de Shanghai şi San Francisco, Sfântul Arhiepiscop Teofan de Poltava, Arhiepiscopul Serafim Sobolev, Arhiepiscopul Averkie Tauşev, Arhiepiscopul Nectarie Konţevici ş.a.m.d. Între ierarhii români, chinuiţi de confraţi, amintim pe Gherasim Safirin, Gurie Grosu, Tit Simedrea. Poţi fi sfânt fără să fii episcop, mitropolit, patriarh, precum poţi fi sfânt având oricare din aceste grade ierarhice. Însă la fel de bine poţi fi ierarh fără să fii sfânt.

Părintele Dionisie Ignat din Sfântul Munte Athos spunea:

„Ce se zice astăzi (de către mai marii Bisericii, n. n.)? Arhierei erau şi ei (unii sfinţi , n.n.), arhierei suntem şi noi. Ei au făcut Sinoadele Ecumenice sub îndrumarea Sfântului Duh, astăzi putem şi noi schimba (din învăţăturile Bisericii n.n.), că tot arhierei suntem! Dar nu este aşa. Ei aveau sfinţenie şi simplitate duhovnicească. Avem noi aşa ceva astăzi? Mai greu!” (în Paraclisul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, Colciu – Sfântul Munte Athos, 2004).

Un ierarh poate să aibă ca model vieţuirea lui Hristos şi a celor bine plăcuţi Lui, dar poate, totodată, conştient ori nu, să nu-i aibă pe ei model de viaţă, ci pe alţii: genii, savanţi, filozofi etc. Un astfel de ierarh poate avea multe însuşiri lăudabile, poate fi un om al vremii, înălţându-se cu mult deasupra mediocrităţii, însă nu poate fi sfânt. În cel mai rău caz poate fi slujbaş, lefegiu, birocrat supus comandamentelor vremii, credincios autorităţii de stat, dar nu sfânt. În particular, convingerile lui pot fi altele decât cele ale Părinţilor purtători de Hristos, osebindu-se chiar şi de creştinii de rând, de cei bine credincioşi. Acesta, în forul intim, poate fi necredincios, rău credincios, eretic, ateu, mason, politeist etc. (în chip inconştient) fără a impieta în vreun fel (văzut, sesizabil) asupra vieţuirii celor din jur. Dacă laolaltă cu cele enumerate ierarhul dovedeşte aptitudini manageriale, având o conduită morală ireproşabilă (nu e beţiv, hoţ, curvar etc.) mai mult, fiind iertător şi milostiv, păcatele de credinţă nu-i vor fi observate, iar dacă s-ar petrece un asemenea fapt societatea ar trece cu vederea, socotindu-le „mici” şi „neînsemnate”, în comparaţie cu meritele sociale. Un astfel de ierarh poate lua decizii necanonice, poate schimba rânduielile Bisericii, ignorând învăţăturile Sfinţilor Părinţi, poate preface mânăstirile în colhozuri, închinându-le scopurilor trecătoare, implementând în vieţuirea duhovnicească a eparhiei un duh sindicalist, fără a i se putea reproşa că păcătuieşte. În acţiunile acestui episcop poporul secularizat nu poate vedea niciodată un „păcătos”, cu atât mai puţin oamenii legii.

Lipsiţi de perspectiva sfinţeniei, încetând a mai tânji după cele veşnice ale „împărăţiei lui Dumnezeu care nu-i din lumea aceasta”, creştinii nu vor ezita să condamne pe cei care nu se supun „corectitudinii administrative”, instituite de ierarh, etichetându-i neascultători, răzvrătiţi, fanatici, indisciplinaţi etc. Pentru oameni, gradul, funcţia, poziţia socială sunt deasupra adevărului din care decurge sfinţenia. Pentru ei proiectele sociale, marile realizări, la îndemâna nu doar a sfinţilor ci şi a celor necredincioşi, pătimaşi şi făţarnici înseamnă mai mult decât vieţuirea întru adevăr şi sfinţenie.

Pentru Dumnezeu şi pentru de Dumnezeu purtătorii Părinţi toate cele ale lumii, oricât ar fi de „drepte” şi „corecte”, de plăcute, confortabile şi eficiente, chiar „poleite” cu creştinism, nu pot sta mai presus de adevăr, de virtuţi şi sfinţenie. Atât în societatea civilă (adică atee), cât şi în Biserică, în viaţa creştină „gradul” nu e mai important decât adevărul. Ca atare, ierarhul, stareţul, duhovnicul nu pot cere supunere/ascultare împotriva adevărului, căci nu are nici poruncă, nici îngăduinţă canonică pentru aceasta. Lor şi tuturor creştinilor Scriptura le spune: „Iubiţi adevărul, căci adevărul vă va face liberi”. Iar Adevărul este Hristos. Aşadar, ierarhul să ceară ascultare doar pentru Hristos, după Hristos, în Hristos.

*

Cuviosul Părinte Amfilohie din insula Patmos arată:

„Ascultarea, când o lipseşti de lucrarea cea ascunsă care e rugăciunea adresată Domnului nostru Iisus Hristos, nu are valoare. Şi comunismul impune ascultare faţă de ideologia lui şi ce valoare are?”

Părintele Arsenie Papacioc susţine acelaşi punct de vedere:

Misiunea părintelui duhovnicesc este una singură, fără abatere, să-i ducă pe oameni la Hristos. […] Nu i s-a dat păstorului de suflete, preotului (nici ierarhului n.n.) puterea pentru deşarta mărire personală, ci ca să poarte cu inimă de părinte slăbiciunile fiilor duhovniceşti în chip egal, să sufere pentru ei în momente de căderi şi rătăciri de tot felul şi să ştie că „sufletele din mâna lui se vor cere la Judecată”, zice Sfânta Scriptură care nu se poate desfiinţa. Conducătorul de suflete să gândească smerit despre el, (despre) toiagul şi haina pe care o poartă, că cei care îl ascultă, îl ascultă pentru Hristos. Deci, ei tot ce fac, fac ca eroi ai lui Hristos, căci este o mare şi gravă rătăcire, ca şi cum ar zice că el este Cel ce este (adică Dumnezeu, n. n.)”

(în Nuanţe şi false nuanţe, Sophia, Bucureşti, 2007, p. 80, autor ierom. Benedict Stancu).

Cuviosul Gheron Iosif din Sfântul Munte Athos atrage atenţia asupra faptului că mai marii Bisericii în vremea noastră au schimbat menirea supunerii celei întru Hristos:

Astăzi însă fiecare crede că îşi ia ucenic pentru ca să-l iniţieze în administraţie, cum să scoată bani sau să sape grădina sau să devină negustor sau să facă menaj în chilie. Noi însă spunem că astfel de lucruri nu este nevoie să se întâmple şi că singurul scop cu care merge ucenicul la părintele său şi face ascultare este următorul: pe de o parte, părintele, arzând de dragostea lui Hristos, să transmită talantul bogăţiei virtuţilor sale, iar ucenicul, dacă are lepădare de sine desăvârşită şi tăiere a voii, făcând ascultare deplină şi bucurându-se de har din partea părintelui său, atunci îşi va îndeplini (şi) toate treburile necesare din administraţie”

(op. cit., p. 82).

Părintele John Chryssavgis sesizează cu acurateţe contrafacerea ascultării:

Există mentori duhovniceşti care le pretind fiilor şi fiicelor lor duhovniceşti o deplină şi necondiţionată ascultare. Absenţa smereniei îi determină să dorească să-i stăpânească pe alţii. Încercând să distragă atenţia de la faptul că urmăresc doar să-şi impună autoritatea, ei îşi justifică atitudinea necreştină făcând apel la spiritualitatea crucii („Rabdă, uite Hristos a fost nedreptăţit”, „Uite, vezi că nu eşti smerit”, „ia vezi că gândeşti prea mult şi intri în subtilitatea lucrurilor”, n. n.); în acest fel, o relaţie disfuncţională ajunge să fie explicată „logic” prin prisma „răstignirii voii proprii”, argumentul principal fiind că voinţa unui fiu duhovnicesc se cere biruită pentru ca acesta să se smerească, deoarece numai prin smerenie va putea evolua spiritual. S-ar putea replica: „Într-o asemenea situaţie cum s-ar putea verifica dacă mentorul duhovnicesc îşi menţine smerenia, lepădându-se de propria voie?” Tradiţia patristică identifică această încălcare a legilor duhovniciei, această constrângere a ucenicilor, de a-l asculta pe părintele duhovnic în condiţiile în care ascultarea devine o satisfacere a ambiţiilor personale ale acestuia, cu păcatul desfrânării. Sfântul Marcu Ascetul afirmă acest lucru fără echivoc: „Cel care amestecă în ascuns în poruncă voia sa este un desfrânat”. Dincolo de faptul că întrebuinţarea improprie a autorităţii duhovniceşti e o formă de desfrânare spirituală, ea este şi o formă de autism spiritual, oamenii şi lucrurile ajungând să fie percepute în funcţie de utilitatea pe care o au pentru aşa zisul mentor”

(op. cit., p. 82-84).

Cuviosul Paisie Aghioritul povestea despre un tânăr care a vrut să se aşeze într-o mănăstire, dar nu s-a odihnit acolo, deoarece multe lucruri nu erau potrivit rânduielilor Sfinţilor Părinţi. Când stareţul a vrut să-l oprească, zicând că „lucrurile se vor schimba” , tânărul i-a spus:

Părinte, cum se vor schimba lucrurile? Ucenicul Bătrânului cutare este exact ca Bătrânul lui. Ucenicul cutăruia este exact ca acela. Atunci cum se vor schimba lucrurile?”

Şi adaugă Părintele Paisie:

„Când într-o mănăstire sau într-o obşte există un rău vechi şi ucenicii nu au neliniştea cea buna, se înveşniceşte o stare rea. În timp ce dacă există neliniştea cea bună la ucenici, atunci starea rea se poate schimba şi să se facă bună, în felul acesta se pot înveşnici şi binele şi răul”.

Cuviosul Părinte Cleopa precizează clar limitele ascultării:

Ascultarea merge până la un punct, adică până la călcarea poruncilor lui Dumnezeu, după cum zice Sfântul Vasile cel Mare, fiindcă şi animalele ni se supun nouă fără cârtire, dar şi fără raţiune, însă omului i s-a dat minte pentru a se supune la cele ce i se cuvin spre mântuire şi nu la cele fărădelege”.

Precum observăm, în Biserică, supunerea, ascultarea nu se întemeiază pe relaţia juridică şef-subaltern. O astfel de supunere nu urmăreşte proslăvirea adevărului, ci orgoliul, capriciile, ignorând libertatea lăuntrică, duhovnicească a persoanei, transformând-o într-o sursă de exploatare şi profit. Din punct de vedere duhovnicesc, această supunere este păguboasă, chiar dacă administrativ se dovedeşte rentabilă, însă o astfel de ascultare nu sfinţeşte şi nu mântuieşte, fiindcă nu e după Dumnezeu.

Stareţul Efrem Katunakiotul face distincţie între ascultarea oarbă, neînţeleaptă, a începătorului şi ascultarea cu discernământ, întemeiată pe dreapta socoteală a monahului sporit:

„Ai văzut ce spune Sfântul Ioan Scărarul? A mers Stareţul la un începător şi i-a spus: – Cântă un cântec lumesc! – Să fie binecuvântat, a spus acela şi a cântat. Apoi a mers la altul care era de zece-cincisprezece ani călugăr şi i-a spus şi aceluia: – Cântă un cântec lumesc! Însă acela a spus: – Iertaţi, şi nu a cântat”.

Înţelegerea juridică, secularizată a supunerii în viaţa creştină adesea poate fi observată chiar la bunii creştini, la cei care îşi iau în serios vieţuirea duhovnicească. Aceştia, mânaţi de o evlavie „absolutistă” faţă de duhovnic, cu atât mai mult dacă este bătrân şi sporit ori dacă are vreo funcţie însemnată (fiind stareţ, exarh, episcop) nu se sfiesc să înfiereze atitudinile nu întotdeauna juste ale unor monahi prin remarci de felul: „Acela este un răzvrătit, se împotriveşte, nu face ascultare, tulbură obştea” etc., trecând foarte uşor peste faptul că nu stăpânesc toate datele problemei şi că eşecurile ori biruinţele în viaţa duhovnicească cel mai adesea nu intră sfera analizei logice, matematice. În ochii acestora monahul „neascultător”, pentru că a refuzat, a rămâne în continuare pe calea unică, general acceptată drept singura cale corectă, e căzut, pierdut, irecuperabil, un fel de al doilea Iuda, bun de pus în rând cu răufăcătorii, ori cu marii eretici ai istoriei. Chiar dacă nu a trecut la catolici sau la sectari (faţă de care creştinii sunt mult mai îngăduitori), chiar dacă a rămas monah ortodox având duhovnic ortodox, putându-se număra între mădularele Bisericii lui Hristos, „păcatul” său nu poate fi trecut cu vederea. Grav e că această mentalitate integrist-congregaţionistă este susţinută de păstori care, frustraţi prin sfidarea atotputerniciei lor, înfruntă astfel de situaţii nu întotdeauna într-o manieră duhovnicească, ci potrivit psihologiei şefului ultragiat.

În Biserică, manifestările sindicaliste au existat dintotdeauna. Şi din partea „şefilor” şi din partea „subalternilor”. Cum bine observa Dostoievski, omul a căutat dintotdeauna un idol, un model în faţa căruia să se supună, să-şi plece genunchii. Din model a făcut normă, lege inviolabilă, raportând faptele celor din jur la acela chiar dacă modelul nu întruchipa neapărat şi întotdeauna voia lui Dumnezeu, sfinţenia. Aşa au apărut obştile eretice, numite mai apoi culte, confesiuni ori „biserici” creştine.

Evanghelia povesteşte că la un moment dat între fiii lui Zevedeu se iscase o dispută cu privire la locul care se cuvenea fiecăruia în împărăţia cerurilor. Cu alte cuvinte, se străduiau în mod elitist să statueze clar, oficial, „importanţa” lor în împărăţia lui Dumnezeu, după tiparul împărţirii funcţiilor într-un partid. De aici se putea luneca extrem de uşor în atitudini de felul: „noi şi ceilalţi”, „ai lor” şi „ai noştri”. Sfânta Scriptură relatează un caz similar. Când Sfinţii Apostoli au ajuns cu propovăduirea lui Hristos între păgâni, aceia au început să-i preamărească pe dânşii, nu pe Hristos, ierarhizându-i statistic, potrivit cu înclinaţiile sufleteşti ale firii căzute: unii îl numeau „mai mare” pe Pavel, alţii pe ucenicul său Apolo, însă Apostolii i-au mustrat, precizând că Hristos, Acelaşi peste şi pentru toţi, „nu s-a împărţit”. Aceasta ar fi trebuit să fie lecţie pentru creştinii de mai târziu, care însă nu s-au înţelepţit. Ca atare, citim în vieţile Sfinţilor Trei Ierarhi că, după adormirea lor, peste ani, între creştinii din Constantinopol au apărut dispute cu privire la întâietatea ierarhilor înaintea lui Dumnezeu. În baza simpatiilor ori antipatiilor personale, judecând după criterii omeneşti, subiective, conform cu aşezarea duhovnicească lăuntrică, temeluită pe păreri şi închipuiri, creştinii au început a înălţa pe unii şi a coborî pe alţii, stabilind ierarhii valorice. Atunci Sfinţii Trei Ierarhi s-au arătat Sfântului Ioan, episcopul Evhaitelor, mărturisind că înaintea lui Dumnezeu s-au învrednicit de aceeaşi cinste şi, ca atare, poporul să nu pregete a-i prăznui deopotrivă.

În vieţile sfinţilor de la Mânăstirea Optina întâlnim un caz oarecum asemănător, astfel, Sfinţii Antonie şi Moise obişnuiau să-şi dea reciproc întâietate, încât deseori îşi trimiteau ucenicii de la unul la altul, fiecare socotind despre celălalt că e mult mai sporit duhovniceşte decât el însuşi. Aceeaşi frăţietate duhovnicească exista şi între Părintele Cleopa şi Părintele Paisie Olaru: nici unul nu se considera mai presus decât celălalt şi, ca atare, nici ucenicii nu se împărţeau pe „bisericuţe”, potrivit măsurii: „e de-al nostru”, „e în regulă”, „nu-i de-al nostru”, „vai de el!”

Din nefericire, creştinii de astăzi, constituiţi în grupări supercorecte, preferă un anumit separatism bisericesc, lipsindu-se de libertatea de odinioară. Dacă nu mergi la mânăstirea la care merge el, dacă nu te spovedeşti la duhovnicul la care se spovedeşte el, creştinul te socoteşte primejdios, chiar înşelat. Duhul corectitudinii legaliste te vrea pironit într-o matriţă anume, o matriţă duhovnicească pe gustul său, care pe tine te strâmtorează, te limitează duhovniceşte, nu te odihneşte, nu e pe sufletul tău cu nici un chip. Pe acest creştin nu-l interesează sufletul tău, nu vrea să ştie dacă duhovniceşte te vei bucura, dacă te vei simţi liber sau chinuit urmând îndemnurile lui, parcurgând traseul său duhovnicesc. Nu-l interesează nici neputinţele tale, lipsurile, nevoile şi păcatele tale, chiar complexele nelipsite firii umane: tot ce-şi doreşte este să intri cât mai repede în gruparea lui care, cu siguranţă, e cea mai bună, cea mai creştină, cea mai aproape de Hristos, mai mult decât oricare alta (vezi pilda „Vameşului şi a fariseului” din Sfânta Scriptură). Pe aceşti creştini nu-i va interesa vreodată ce gânduri porţi în inimă faţă de povăţuitorul duhovnicesc spre care te-ai îndreptat; dacă i te supui în silă ori de drag, dacă inima îţi înfloreşte când faci ascultare ori dacă, dimpotrivă, tânjeşte, nefiind întru supunere de fiu, ci de rob. Oameni ai faptelor exterioare, a căror împlinire juridică, legalistă pare suficientă a închipui părutul om duhovnicesc.

Împotriva acestui creştinism din afară au propovăduit mari părinţi duhovniceşti ai vremurilor noastre, între care Ignatie Briancianinov, Teofan Zăvorâtul, Teofan de Poltava, Averchie Tauşev, Paisie Aghioritul, Serafim Rose etc. Relaţia părinte-ucenic nu este una instituţională şi, ca atare, nu poate fi circumscrisă creştinismului de grup, nu poate fi promovată…pe linie de partid, potrivit cu aspiraţiile creştinilor sindicalişti.

Părintele Nicolae Steinhardt spune:

„Proust zicea că prietenia este cel mai misterios lucru din lume. Relaţia avă-ucenic este şi ea un mister, aidoma prieteniei. Este, de altfel, un caz de prietenie. Între avă şi ucenic există, trebuie neapărat să existe, pentru ca să fie justificată întrebuinţarea cuvintelor avă şi ucenic, simţăminte de absolută încredere, fidelitate şi afecţiune. Asemenea simţăminte au existat în Evul Mediu şi între scutier şi cavaler, între vasal şi senior. Jurământul de fidelitate medieval apare în relaţiile avă-ucenic ca implicit, el nu e dobândit formal. […] Relaţia avă-ucenic este aceasta: nici tu teamă, nici tu bănuială, nici tu tulburare, nici groază, nici istovire, nici coşmar, ci numai încredere, seninătate, siguranţă şi dragoste. Ava trăieşte pentru ucenic şi ucenicul pentru ava. Bucuria unuia e fericirea celuilalt. Relaţiile dintre ei sunt chip îngeresc în sensul depărtării tuturor urâciunilor care întunecă viaţa oamenilor şi întreţin între ei uriaşele forţe defecte: invidia, neîncrederea, frica. Ei, acesta-i idealul! Desigur că în practică ava şi ucenicul sunt oameni şi uneori lucrurile şchioapătă. Dar ca în tot ce e omenesc, nu atât concreteţea cotidiană a trăirii e definitorie, cât modelul ideal”.

Dacă relaţia dintre duhovnic şi ucenic este nefirească, forţată, lipsită de sinceritate şi mai ales de dragoste, atunci aceasta trebuie să înceteze, părintele duhovnicesc blagoslovind ucenicul să-şi caute alt povăţuitor. Aşa e cinstit, aşa e creştineşte, indiferent de părerile celor din jur care, afectaţi, nu vor ezita să arunce anateme asupra celui ce a părăsit „partidul”.

Altminteri, ascultarea ucenicului va fi vicleană, făţarnică, politeţea lumească luând locul dragostei şi evlaviei. Formal, canonic o astfel de legătură înşelătoare nu are nici un cusur, este în regulă, mulţumind întru totul corectitudinea creştinilor legalişti. Însă adevăraţii creştini vor observa că ceea ce e mai important lipseşte: duhul, duhul lui Hristos, adevărul care sfinţeşte, fără de care fapta, litera, tiparul sunt moarte.

Despre adevărata şi falsa ascultare Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov spune:

„Este o închinăciune sfântă care vine din smerenie şi din cinstire faţă de aproapele, faţă de chipul lui Dumnezeu, faţă de Hristos, în aproapele; şi este o închinăciune stricată, interesată, care caută să placă oamenilor şi totodată urăşte oamenii, împotrivitoare lui Dumnezeu şi urâtă înaintea Lui; pe aceasta a cerut-o Satana de la Dumnezeul-Om, îmbiindu-L, în schimbul ei, cu toate împărăţiile pământului şi slava lor. Câţi oare sunt acum care se închină pentru a primi foloase pământeşti! Cei înaintea cărora se închină aceştia le laudă smerenia”

(Despre înşelare, Schitul Românesc Lacu, Sfântul Munte Athos, p. 108).

Într-adevăr, oare smerenia, evlavia, ascultarea noastră faţă de anumiţi păstori sunt întrutotul duhovniceşti? Oare dacă nu vom trage nici un folos trupesc ori duhovnicesc, am rămâne la fel de prozelitişti pentru grupare (parohia, mânăstirea) „cea mai”? Mai mult, dacă acel părinte minunat, faimos, nemaipomenit ne-ar vorbi pe faţă, precum Sfântul Ioan Botezătorul iudeilor, spunându-ne adevărul despre noi înşine şi despre măsura creştinismului nostru, i-am rămâne la fel de credincioşi, lăudându-l în cele patru zări?

Se cuvine să ne întrebăm cu luciditate şi despre bunăvoinţa păstorului faţă de noi. Dând la o parte iubirea de sine care ne împiedică să vedem adevărul în ceea ce ne priveşte, ne întrebăm nu cumva suntem iubiţi interesat, „electoral”? Nu cumva cel ce te rabdă, îţi intră în voie, o face pentru a te stăpâni, transformându-te în clonă ideologică? Am văzut creştini care, din supunere fără discernământ, uitând că povăţuitorul oricât ar fi de „sfânt”, nu este lipsit cu totul de slăbiciuni omeneşti, se identifică orbeşte nu doar cu atitudinea duhovnicească a păstorului, ci şi cu opţiunile particulare, cu simpatiile şi antipatiile lui personale, subiective. Astfel, fără să se întrebe dacă ceea ce laudă ori detestă este just, dacă reflectă adevărul, fără să se întrebe dacă ceea ce îi place ori nu-i place e întru Hristos, ucenicii, inconştient, îşi însuşesc puncte de vedere străine temperamentului ori caracterului lor, doar pentru că sunt ale părintelui lor. De exemplu, este cu putinţă ca povăţuitorul să vadă anumite virtuţi la o persoană şi totuşi să nu fie aşa. Sau la o alta să nu vadă aproape nimic bun şi iarăşi să greşească. Ucenicul-clonă nu va ezita să se ralieze opţiunilor povăţuitorului, considerând că aşa îşi arată devotamentul, jertfelnicia faţă de duhovnic, refuzând să analizeze pentru a „nu judeca”. În viziunea neofitului, aceasta se numeşte „supunere absolută”, „ascultare desăvârşită”, „ca la Pateric”. Dacă acest ucenic ar lua aminte acum la câteva detalii, ar evita izbucnirea conflictelor ireversibile în viitor. Judecând obiectiv în anumite situaţii prezente, ar evita judecarea duhovnicului mai târziu.

Am cunoscut câţiva părinţi cu nume mari, care, deşi aveau dubii asupra alegerilor de moment, socotindu-le bune, credibile, ba chiar „semne de la Dumnezeu”, mai târziu retractau, observând că s-au înşelat. Se pune întrebarea: dacă ei, descoperind adevărul, s-au corectat, nu cumva ucenicii care au luat de bune erorile lor au rămas cu vechile convingeri? Nu cumva păstorul, intenţionat, a omis să-şi trezească ucenicii din beţia ascultării cu „pătura-n cap”? Gândul îmi spune că adesea lucrurile rămân confuze, în coadă de peşte, generând o oarecare stare concupiscentă, convenabilă amândorura, promiscuitate duhovnicească, exprimată de Hristos în cuvintele: „Se vor înşela unii pe alţii şi vor trăi”. Nu întâmplător Mântuitorul îi învinuia pe cărturari şi pe farisei că „înconjoară marea şi pământul pentru a afla prozelit iar când îl dobândesc, fac din el fiu îndoit al gheenei”.

Undeva, în învăţăturile Sfântului Nil Athonitul, există o relatare cu privire la un ucenic căruia bătrânul său îi îngăduia totul, numindu-l purtător de virtuţi, având către el o adâncă preţuire, dându-l drept pildă de aleasă vieţuire fraţilor din mănăstire. Dar, iată, că într-o zi, în vremea mesei de obşte, fratele cel ascultător, care murise cu câţiva ani înainte, apare înaintea tuturor cerând socoteală stareţului pentru sufletul său, după care, deschizându-se pământul, îl trase cu sine, pentru a vedea unde s-a sălăşluit în urma poveţelor sale. Iată ascultarea şi totodată povăţuirea sentimentală care prinde în mrejele ei păstori şi păstoriţi”.

Pr. Hristu ARON

(va urma)

  • Articolul a aparut, in serial, in revista “Credinta ortodoxa”, editata cu mari eforturi de Dl. Ioan Enache, cu binecuvantarea PS Galaction, una dintre putinele reviste care tine sus steagul marturisirii credintei curate care mai subzista inca la noi si la care va recomandam calduros, cei care aveti posibilitatea si aveti dragoste de adevar, sa va abonati, pentru a sustine inca aparitia ei:

Abonamentele la revista „Credinţa ortodoxă” pentru anul 2010 se fac la preţul de 2 lei pe lună. Pentru abonaţii din Europa şi pentru cei din alte continente preţul este de un euro pe lună. Pentru a susţine apariţia revistei, aflată continuu în dificultăţi financiare, faceţi cât mai multe abonamente. Trimiteţi mandatul pe adresa: Enache Ioan, Calea Mărăşeşti, nr. 185, bl. E6, et. 2, ap. 7, Bacău – 600073, judeţul Bacău. Scrieţi limpede adresa dvs. şi menţionaţi perioada abonamentului.

Legaturi:


Categorii

Gheron Iosif Isihastul, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, IPS Bartolomeu Anania, Mari duhovnici, preoti si invatatori, Marturisirea Bisericii, Parintele Arsenie Papacioc, Parintele Dionisie Ignat de la Colciu, Razboiul nevazut, Vremurile in care traim

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

18 Commentarii la “ADEVARATA SI FALSA ASCULTARE DUHOVNICEASCA (I) Care este criteriul?

  1. Ortodoxia cea străbună
    În duhul sfinţilor părinţi
    S-ar cuveni să ne transforme
    În cuvioşi şi-n oameni sfinţi.

    S-ar cuveni în orice vreme,
    Pe tot cuprinsul României
    Să se cultive şi să crească
    Valorile ortodoxiei.

    Să nu se’audă de ucideri
    De furt, de’avort de şmecherie
    De înşelări şi de vânzare,
    Nici de cumplita sodomie.

    Tot omul să respecte legea
    Să ducă viaţă creştinească,
    După canoane şi predanii
    Şi neamu’ntreg să se sfinţească.

    Aşa s-ar cuveni să fie
    Traiul creştin în România
    Dac’am trăi profund şi sincer,
    Orice creştin ortodoxia.

    Dar ţara noastră, -ortodoxă-
    E înecată în păcate,
    În vicii şi-n năravuri rele
    Şi-n libertăţi destrăbălate.

    Credinţa’adesea-i de faţadă
    Cu urme’adânci de communism,
    Cu catehism pe ritm de samba,
    Şi cârma spre ecumenism.

    Ortodoxia-i în construcţii
    În tencuielile pictate,
    În aurul de pe cupole,
    -Şi-n slova veche de pe carte-.

    În inimi vântul pustiirii,
    Ce’acuma bate din apus,
    A duce libertăţi moderne
    Şi-o altă faţă lui Iisus.

    Pe ici pe colo vre’un habotnic
    Mai trage cu’ndărătnicie,
    La rânduieli îmbătrânite
    Rămase în ortodoxie.

    Şi munţii s-au umplut de rele,
    De muzici,larmă şi păcat,
    De pusnici nu mai e nici vorbă,
    Căci chiar şi codrii s-au tăiat.

    Ne arde soarele cu ură
    Şi ape ies din matca lor,
    Păcatele’au închis văzduhul
    Şi-şi cer la Domnul plata lor.

    Ortodoxia creşte-n vorbe,
    Dar nu-i profundă, nu-i iubită,
    Pare politică cu scopuri
    Şi ţintă bine stabilită.

    Smerenia modernizată
    Şi strălucirea culturală,
    Îndepărteză’n lin dar sigur
    Tradiţia ,,medievală’’

    O nouă eră se zideşte,
    Prin toleranţă şi iubire,
    Pe umanismul filantropic,
    Şi un nou tip de mărturisire.

  2. Doamne, ai mila de noi..

    Credeam ca sunt nebun daca vad lucrurile astfel, dar si pozele arata ca, din pacate, e real ce vedem pe viu.
    Dac-am cunoaste tot, ne-am iesi din minti. E singura forma de extaz ce ne-o pot garanta cei cu pieile de oaie aurie din pozele de mai sus.

  3. felicitari pt. material..asa este…ca sa-si duca la indeplinire voile…invoca ascultarea….dar ei de cine asculta?
    trist este ca cei care ii tin acolo sus…ariegarda biserici..preotimea…si nu cei supusi datorita functiilor…tac si nu zic nimic..inghit din ce in ce mai des…unii mai vorbesc dar nu in fata…dar nu stiu cu cine vorbesc de multe ori asa ca trebuie sa aiba mare grija!!!
    vom vedea pana cand si unde se va merge…Dumnezeu inca ingaduie!..sa-i multumim pt. toate!

  4. Iubirea poate fi iubire
    În Adevăr şi în credinţă
    Când nu-i dobânda ostenelii
    Cu râvnă-n ani de pocăinţă ?

    Fără de post şi rugăciune,
    Fără smerenia din faptă,
    Trăită-n focul renunţării
    Iubirea nu-i adevărată.

    Ea e dobânda ce se-adună
    În zeci de ani de pocăinţă,
    De viaţă ortodoxă’adâncă
    În Adevăr şi-n nevoinţă.

    Ea-i flacăra credinţei pure
    Ce arde numai în Hristos,
    Şi doar în inima în care
    Nu’ncape gândul păcătos.

    În inima ce nu mai poartă ,
    Nici pofte şi nici gând trupesc,
    Ci numai dragoste de semeni
    Şi de’Adevăr dumnezeiesc.

    De Adevăr total şi sincer,
    De viaţă fără nici o pată,
    În trup care-a uitat plăcerea
    Şi pofta care-i vinovată.

    Ea-i inima care nu are
    Nimic făţarnic, nimic rău
    Şi care pururea-i hrănită
    Din dragostea de Dumnezeu.

    Cum va putea aşa iubire
    Să mai existe pe pământ
    Când omul nu î-şi mai doreşte
    Ca prin Hristos să fie sfânt ?

    Cum va putea să fie astfel,
    Când dobândind ce-i dinafară,
    Lăuntru cade-n compromisuri,
    Ce duc în cele de ocară ?

    Când cinstea şi prestigiu-n lume,
    Taiu-n belşug, straiul frumos
    Sunt în conflict total şi aprig
    Cu dragostea pentru HRISTOS ?

    Putem numi iubire oare,
    Trăirea cea sentimentală,
    Care jonglează cu’ Adevărul
    Şi cu imaginea mentală ?

    Şi-un sentiment de zece clipe
    Născut din predici sau citire,
    Care nu poate să rămână
    În inima fără zidire ?

    Când cele ce încântă lumea
    Şi tuturor produc plăcere
    Ne smulg total din harul din inimi
    Şi dorul pentru înviere ?

    Când umanismul – plin de patimi-
    Deşi la oameni e frumos,
    Cu slava din publicitate,
    Mai pote fi şi în Hristos ?

    Cei ce acuză’ortodoxia
    Că-I dură şi intolerantă,
    Ştiu bine că îi cer să făcă
    Ce nu va face niciodată.

    Că-i cer să-şi lepede iubirea
    De Adevăr şi de dreptate,
    Pentru iubirea umanistă
    Şi pentr-o falsă libertate.

    Ortodoxia-i milostivă,
    Curată , pururi iubitoare,
    Dar adevărul o păzeşte
    Să nu alunece-n vînzare.

    Ea când iubeşte Adevărul
    De Adevăr este păzită
    Că doar în adevăr trăieşte
    Iubirea cea desăvârşită.

    Păstori ce-n numele iubirii
    -Nedovedite de trăire-
    Şi-acuză oile din turmă
    Că sunt în duh de răzvrătire,

    Nu văd că turma lor i-asemeni
    Cu’aceia ce vor s-o unească,
    -Sălbăticită şi străină,
    De viaţa cea duhovnicească- ?

    Că-n turma lor urlă păcatul
    Şi că nimic nu au de dat,
    Când ţara s-a umplut de rele
    De dezbinare şi de păcat ?

    Că nu jertfesc nimic aproape,
    Cu-adevărat întru Hristos
    De dragul turmei păstorite,
    Ce suferă fără folos ?

    Iubirea care se invocă
    E falsă. E înşelătoare,
    Nedovedită de trăire
    Şi-n iz şi scopuri de trădare.

  5. Criteriul? HRISTOS si invatatura Sa nu ”inteligenta,, omeneasca.

  6. ADEVARATA SI FALSA ASCULTARE DUHOVNICEASCA (II). Iubirea de stapanire in Biserica

    in feed apare, dar la click zice ca nu exista.

  7. @ humoreanul:

    Nu apare fiindca a fost ‘scapata’ la publicare din greseala, desi trebuia sa fie programata pentru maine dimineata. Deci maine va aparea.

    @ fane:

    Vom schimba, dar nu gasisem o alta ilustrare pentru episodul cu mama lui Ioan si Iacob, fiii lui Zevedeu, despre care este vorba in text.

  8. @admin

    Prea tarziu 🙂
    Daca e ceea ce a venit pe feed e deja citita din feed. Oricum bune articolele. Bravo!

  9. @admin ,
    decat ceva care sa sminteasca mai bine ceva lipsa . Nu de alta dar in ultima perioada , chiar in Marele Post , am gasit o sumedenie de articole si teme care smintesc , pe bloguri pe care pana acum le citeam cu placere si erau ziditoare si care deodata au devenit foarte deschise smintelilor .

    Doamne ajuta !

  10. doamne!!o sa mergem in fundul iadului pastoriti de lupi in piei de oaie!!!!!

  11. Pingback: Război întru Cuvânt » ADEVARATA SI FALSA ASCULTARE DUHOVNICEASCA (II). Iubirea de stapanire in Biserica
  12. Pentru Cristi Cerbu. Omule ai si tu vointa ta, nu trebuie sa faci ce face turma, pune-ti nadejdea in Dumnezeu, accepta sa fi ,,nebun”pentru aceasta lume a pacatului si asa o sa ai sanse de mantuire.
    A nu se confunda crestinismul cu prostia cum spune si parintele Staniloae.

  13. Doamne ajuta, va rog tare mult, da-ti-mi si mie adresa de e-mail sau indrumati-ma spre orice alt mijloc prin care pot lua legatura cu Parintele Hristu Aron ,care a scris articolul despre “Adevarata si falsa ascultare duhovniceasca” din revista “Credinta Ortodoxa”.
    Cu respect,
    Elena Tiu

  14. @ Elena:

    Nu avem adresa. Incercati sa scrieti la http://credinta-ortodoxa.ro/ , dar nici nu stim numele real al parintelui (acesta e un pseudonim), asa ca banuim ca si adresa esre confidentiala.

  15. Pingback: Război întru Cuvânt » Actualitatea profetica a Sfantului Chiril al Ierusalimului (18 martie): “E PLINA BISERICA DE ERETICI ASCUNSI!”
  16. Pingback: Război întru Cuvânt » IPS BARTOLOMEU – 89 DE ANI! SI UN CUVANT AL SAU MAI ACTUAL CA ORICAND: “Iuda de azi umbla printre noi, e un ecumenist convins si un excelent teolog, e un maestru al crimei perfecte”
  17. Pingback: Război întru Cuvânt » Arhim. Nicholas Saharov de la Essex (nepotul si ucenicul Cuviosului Sofronie) – CEA MAI PROFUNDA SI EXHAUSTIVA SINTEZA DE TEOLOGIE DUHOVNICEASCA PE TEMA “ASCULTARII”, INTELEASA CA TAINA SI CA RELATIE PERSON
  18. Pingback: PARINTELE TANASE DESPRE FAMILIA ORTODOXA, STATUL CRIMINAL SI NEPASAREA NOASTRA: “Nu avem o preocupare pentru problemele oamenilor din parohie” -
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate