Cuvant la Inaltarea Domnului al Sfantului Inochentie al Penzei: UNDE ESTE CERUL? DE CE NU NE PUTEM INALTA INIMILE CATRE EL?

13-06-2013 Sublinieri

Inaltarea Domnului

***

Cuvant in ziua Inaltarii Domnului

(Cerul este aproape de noi, dar noi suntem departe de el)

Domnul, dupa ce a vorbit cu ei, S-a inaltat la cer (Mc. 16,19).

Asadar, nu trebuie sa mai ramanem pe pa­mant. Povatuitorul si Capul nostru S-a suit la cer; Lumina Cea Adevarata, Care lumineaza (In 1, 9) pamantul si intreaga lume, Painea Care S-a po­gorat din cer (In 6, 41), Care hraneste spre viata vesnica, este din nou in Cer. Nadejdea si Bucuria noastra, Indrumatorul si Prietenul, Judecatorul, si Mangaietorul, si Mantuirea, si Viata noastra S-a inaltat, si nor L-a ascuns pe El.

Sa nu fim insa, crestinilor, martori trandavi sau tristi ai inaltarii acesteia! Ea intareste slava marilor nevointe de pe pamant, si pamantenilor li se vesteste bucurie cereasca. Calea de la iesle la mormant, plina de necazuri si patimiri, calea nenumaratelor cruci, care s-a adunat in singura Cruce de pe Golgota, este proslavita de acum cu slava cereasca, intrucat pe ea a trecut la Cer Iisus Hristos. Omul stricacios, surghiunit din Ra­iul desfatarii (v. Fac. 3, 23), pretutindeni urmarit de pierzare si de blesteme, care petrece pe pa­mant in frica mortii vremelnice si a celei vesni­ce, are de acum indraznire sa urce la Cer pe o cale noua si vie, care s-a proslavit prin Inaltarea Domnului.

3568423719_b50ee86673_bIisus Hristos, Acest Chip al Firii Dumnezeiesti (v. Evr. 1, 3) si Chip al nostru, dupa cum Singur S-a numit, ne-a dat pilda, S-a inaltat acum cu tru­pul rastignit si, ca un Imparat al Cerului, a daru­it firii omenesti cereasca Imparatie; ca Domn al slavei, l-a imbracat cu slava Sa; ca Dumnezeu a toate, l-a asezat cu Sine pe Tronul Dumnezeirii -S-a inaltat si a sezut de-a dreapta Tatalui (v. Mc 16,19). Asadar, suirea Lui cea dumnezeiasca este chip al suirii noastre, slava Lui cea de-a dreapta Tatalui este chip al proslavirii noastre, mai bine zis a celor care sub Crucea Lui lupta pe pamant si biruie, crezand in fagaduinta ca vor sedea pe Tron (v. Apoc. 3, 21) asemenea lui Iisus Hristos, Care a biruit si sade impreuna cu Tatal.

Vedeti, ascultatorilor, cu ce slava ii mangaie pe crestini inaltarea sarbatoreasca a Domnului – si, daca cineva n-a purces inca pe calea Domnu­lui, intarziind la raspantiile lumii acesteia, cu ce fagaduinta si cu ce putere il trage de la pamant la cer! Sa ne lasam si noi trasi la cer de puterea dumnezeiasca, ce se atinge acum de oricine as­culta despre inaltare – dar ca supunerea noas­tra sa nu fie desarta, sa ne uitam unde trebuie sa ne inaltam de la pamant si sa zugravim inaintea noastra macar o umbra slaba a inaltarii noastre in timp.

A cugeta pe pamant la cer, unde S-a inaltat Ii­sus Hristos, si a grai cu limba pamanteasca taina sederii de-a dreapta Puterii, ar fi un lucru tot atat de van cum ar fi sa cugete la culori orbul din nas­tere si sa povesteasca despre sunete surdul. Cel rapit la al treilea cer, rapit de altfel numai la Rai, a auzit cuvinte de nespus (II Cor. 12, 4) cu limba omeneasca – dar cum va putea omul pironit de pamant sa povesteasca despre ceea ce este mai presus decat toate cerurile? Dar de vreme ce gla­sul cuvantului dumnezeiesc, care nu amuteste niciodata, si glasul Bisericii, care se vadeste prin lucrari si semne de multe feluri, indeamna sa ca­utam cele de Sus, unde sade Hristos de-a dreap­ta lui Dumnezeu (v. Col. 3, 1), Sus sa avem inimile si sa ne inaltam la cele ceresti! A nu cugeta la Cer la care trebuie sa ne inaltam, si a nu vorbi despre el, ca despre o taina mai presus de inte­lepciunea lumii, ar insemna sa inchidem Cerul, care e deschis tuturor. Neindraznind sa ne atingem de al treilea cer, ne vom atinge de cel dintai, care ne poate fi la fel de apropiat ca pamantul pe care il locuim.

Va veni o vreme cand cerul si pamantul vor trece, cand stelele cerului, care uimesc pamantul cufe7ee729b6a7a79287e4230ed9cba744 maretia lor, vor cadea din cer cum cad frunze­le de vita si cele de smochin (Is. 34, 4), si toate sti­hiile, arzand, se vor destrama (v. II Pt, 3, 10) – dar omul nu va inceta nicicand din fiintarea sa, si in mijlocul ruinei a toate, chiar daca ar voi stri­caciunea si ar cauta moartea care poate sa-l ni­miceasca, va dori moartea, insa moartea va fu­gi de la el (v. Apoc. 9, 6). Ca atare, ar fi de prisos acum sa adunam multime de pamant, sa ridicam munti peste munti, ori sa cautam aripi ca sa ne inaltam la cerul vazut. Acesta, intrucat poarta in sine stricaciunea, este prea jos pentru nestricaciosul duh omenesc. Duhul nemuritor cauta si cer fara moarte. Lucrand cu ratiunea, si cu vo­inta nazuieste intr-acolo unde sunt adevarul si libertatea, unde sunt intelepciunea si fericirea. Exista un alt cer pentru duhul nostru, nestricacios si vesnic, altfel spus o inaltime duhovniceas­ca ce se cheama pe limba oamenilor, in virtutea unei oarecare asemanari, “cer”.

Daca ochiul nostru launtric n-ar fi intunecat de desertaciune si patimi, cerul vazut si paman­tul vazut ar fi pentru noi o carte deschisa, in ca­re se pot citi cele nevazute ale lui Dumnezeu (v. Rom. 1, 20), din care se poate invata cum Soa­rele Cel Duhovnicesc, luminand toate, hraneste, creste si trage la Sine sufletele omenesti, intrucat lumea materiala, facuta cu acelasi cuvant si potrivit acelorasi legi ca lumea duhovniceasca, este chip al acesteia si, daca putem face inca o asemanare, e acoperamantul ei, asa cum trupul e aco­peramantul sufletului. Ratiunea pamanteasca, ce se sprijina doar pe experientele simturilor, go­neste de colo colo pe fata cerului si pamantului, fara sa vada in ele nimic altceva decat materie. Pana si in cer gaseste pamant, atunci cand aplica luminatorilor ceresti masuratoarea pamanteasca a cailor si a vremii.

Dumnezeul nostru e Dumnezeu Ceresc (v. In 5, 45), Viu, Care imparateste in Ceruri (v. Ps. 2, 4), Ce are Cerul drept Tron al Sau (v. Mt. 5, 34) – dar de vreme ce, asa cum spune inteleptul, si ce­rul cerurilor (v. III Regi 8,27) vazute nu Il incape, atunci nu inaltimea stihiilor, departata de privi­rile omenesti, slujeste drept Tron al lui Dumnezeu, ci sfintenia, care de la El Insusi iese si tot la El se intoarce. Dumnezeu sade (Ps. 46, 8), a strigat unul dintre vazatorii celor de taina, pe Scaunul slavei Sale (II Cor. 11, 31). Cel ce fiinteaza vesnic nu iese niciodata din Sine, din lumina Sa neapropiata (I Tim. 6,16), cu care Se imbraca, din ferici­ta vesnicie, in care Se odihneste, din nemarginita maretie, potrivit careia nu incape in nici o fap­tura si nici in lumea intreaga. Prin urmare, cerul este acolo unde e Dumnezeu Cel Neapropiat si Nemarginit, este acolo unde se descopera sfinte­nia Lui atotluminatoare, unde se arata adevarul cel vesnic, intrucat El este adevarul (v. In 14, 6), acolo unde salasluieste iubirea desavarsita (v. I In 4, 12), pe care El o daruieste si o desavarses­te, unde odihneste pacea ce covarseste toata mintea (Filip. 4, 7), care de la El iese, si El este pacea noas­tra (Efes. 2,14), unde prisoseste bucuria duhov­niceasca, pe care o naste Duhul Mangaietorul (v. In 14, 26): pe scurt, cerul este acolo unde e Dom­nul, cu puterea, cu bunatatea si cu Dumnezeirea Sa Se descopera, lucreaza si imparateste.

Omul intai-zidit vedea acest cer. Pe masura dreptatii si sfinteniei sale l-a incaput in sine si a trait in el, atata timp cat puterile Celui Preainalt (v. Lc. 1,35) lucrau in el (in om) fara ca el sa se im­potriveasca Adam-and-Evelucrarii lor, supunandu-se lor cu totul. In curand insa a inchis cerul, atunci cand a pus voia sa ca pe o piedica in calea voii lui Dum­nezeu, a intins ratiunea sa ca pe un val asupra in­telepciunii vesnice sau, dupa chipul lui Lucifer, visand sa-si masoare puterile cu puterile lui Dum­nezeu, visand sa fie ca Dumnezeu, a cazut din ce­rul acesta pe pamant, tragand tot neamul ome­nesc dupa el. De atunci, in fiecare om, orice s-ar afla care sa fie al lui este trup, nascut din trup (v. In 3, 6), si pamant, luat din pamant. Facandu-se izvor de ganduri rele, inima l-a asezat pe om pe o treapta atat de joasa, incat acesta, atunci cand lucreaza cu puterile sale si dupa voia sa, face numai cele potrivnice si vrajmase lui Dumnezeu.

Dumnezeu este Adevar, iar toate lucrurile omenesti sunt minciuna, fiindca le odrasleste radacina cea veche a minciunii, nesmulsa din ini­ma, chiar daca multi cred in ele ca intr-un adevar neindoielnic. Dumnezeu este Dragoste, iar lucru­rile omenesti sunt zavistie, chiar daca dragostea lor ar fi dovedita prin multe incercari, intrucat in ele se coc roadele zavistiei din Eden. Domnul este Pace, iar lucrurile omenesti sunt tulburare si razvratire, chiar daca s-ar impaca prin ele po­poare intregi, intrucat tulburatorul Imparatiei lui Dumnezeu le insufla intr-ascuns, cu nadejdea de a-si atinge scopurile.

In Domnul este bucurie, pe cand in lucrurile omenesti – intristare si necaz, chiar daca oamenii s-ar bucura de ele in toate zilele; intristare si ne­caz, pentru ca pe ele sta pecetea osandei ceresti: a trai pe pamant in dureri si in necazuri (v. Fac. 3,16) si, ca incununare a tuturor durerilor, a mu­ri (v. Fac. 2,17).

Astfel, duhul omului si tot omul, care s-a cu­fundat in sine, oricat s-ar inalta in ochii omenesti prin puterile proprii, este pamant netocmit (v. Fac. 1,2), si ramane pamant pana cand se supune tot puterilor dumnezeiesti – altminteri, se va pogori in adancul cel mai de pe urma al pacatelor.

Fericitul cer s-ar fi ascuns de noi pentru tot­deauna daca Iisus Hristos nu l-ar fi plecat prin pogorarea Sa si nu l-ar fi deschis cu atotputernica Cruce, omorand pe ea vrajba. In Hristos,

a binevoit Dumnezeu sa salasluiasca toata plinirea Dumnezeirii si printr-insul toate cu Sine sa le impace, scotandu-ne de sub puterea intunericului si stramutandu-ne in imparatia Fiului iubirii Sale (Col. 1, 19,13).

Tatal, Care Se odihneste in Fiul, Se odih­neste si acolo unde Iisus Hristos Se salasluieste, unde cu sangele Lui (v. Efes. 1, 7) se stinge fla­cara maniei vesnice, vine spre vindecare trupul rastignit si ingropat, este primit in haina nestricaciunii si a sfinteniei – caci prin Iisus Hristos se refac sfintenia, dreptatea, dragostea, pacea si bucuria dumnezeiasca. Asadar, cerul se deschide si este acolo unde este Iisus Hristos.

Sfintii lui Dumnezeu, biruind pe pamant lu­mea sub catapeteasma, adica sub trupul (v. Evr. 10,20) lui Iisus biserica-palama_53Hristos, s-au apropiat de Lumina Cea Neapropiata, s-au suit in Sfanta sfintelor, in Hristos si cu Hristos praznuiesc acum, si ca ata­re sunt cer.

Cei ce traiesc pe pamant, atunci cand se adu­na nu in numele pamantului si in numele unui om, ci in numele lui Iisus Hristos, alcatuiesc, de asemenea, cer. Atunci, Acesta petrece intre ei:

unde sunt doi sau trei adunati in numele Meu, aco­lo sunt si Eu in mijlocul lor (Mt. 18, 20).

In fieca­re adunare care se tine pe pamant in numele lui Hristos este cer.

Inima omului, daca se intareste in credinta si creste in dragoste pana intr-atat ca se descopera toata in fata lui Iisus Hristos, si Acesta, pogorandu-Se la ea, cu sfintenia Sa Isi face locas (v. In 14, 23), este si ea cer.

Cuvantul lui Dumnezeu ne incredinteaza de taina ramanerii lui Hristos pe pamant pana la sfarsitul tuturor vremurilor:

Eu cu voi sunt in toate zilele, pana la sfarsitul veacului (Mt. 28,20).

De ace­ea, si cerul este cu noi si in mijlocul nostru, chiar daca noi nu ne atingem de el. Daca cerul aces­ta dumnezeiesc se poate descoperi vreodata prin chipuri simtite si pentru omul robit simturilor, ei bine, aici, cand se frange Cereasca Paine si se da Paharul Vietii, intr-un fel o parte din acest cer se descopera si pentru noi – dar cugetand la cer, da­ca ne vom ridica spre el doar privirile gandului, lasandu-ne dorintele pe pamant, ne vom atrage intrebarea mustratoare auzita candva de catre martorii Inaltarii:

Barbati galileeni, de ce stati pri­vind la cer? (Fapte 1, 11).

ascension1Crestinilor! De ce, gandindu-va la cer, nu-l doriti? De ce, privind la sla­va si maretia lui, nu va inaltati inimile catre el?

Cerul, care a fost plecat atat de aproape de noi, oare nu se intinde peste tot pentru ca din toate tarile si din toate locurile sa se poata sui la el – si asta nu numai prin lucrari simtite, ci si pu­nand in inima suisuri necontenite (v. Ps. 83, 6)? Cu atatea bunatati vesnice, pe care le cuprinde cerul si dintre care fiecare intrece pretul a toate cele vazute, suntem imbiati pe pamant pentru ca inima noastra sa fie in cer, sa nazuiasca intr-aco­lo si sa se odihneasca acolo unde este aceasta co­moara vesnica –

pentru ca unde este comoara voas­tra, acolo va fi si inima voastra (Mt. 6, 21).

Pe cat e insa de aproape cerul, pe atat de de­parte suntem noi de el, dupa cat se vede, si pe atat de greu ne e sa suim la el. Uneori se nasc dorinte de aceasta inaltare, dar, ca niste scantei slabe intr-o pacla deasa, se sting indata ce sca­para. Uneori mintea nazuieste s-o rupa cu deser­taciunea, dar, ca un intemnitat, nu face decat sa schimbe locul unde-i inchis, fara sa scape din in­chisoare. Cu adevarat, lanturi grele ne pironesc de pamant, si ele sunt tot atat de numeroase ca lucrurile pamantesti pe care le dorim, tot atat de tari ca dragostea pe care ne-o starnesc ele – dar de vreme ce nimic din cele pamantesti nu se li­peste de la sine de voia noastra, noi, dimpotriva, ne lipim de tot ce e pamantesc; de vreme ce fapturile, prin nestatornicia si stricaciunea lor, ne departeaza de ele, noi, dimpotriva, nu contenim a nazui spre ele cu dorintele noastre, inseamna ca nu lucrurile pamantesti, ci dorintele care se nasc in vointa noastra sunt lanturile noastre, ca­re ne tintuiesc de pamant. Povatuindu-ne sa ca­utam cele ceresti, Apostolul rupe aceste lanturi cu un singura spusa:

ca sa nu mai traiasca timpul ce mai are de trait in trup dupa poftele oamenilor, ci dupa voia lui Dumnezeu (I Pt. 4, 2).

Asadar, nu de puterile din afara, nu de trage­rea noastra cu de-a sila tine slobozirea de pamant a inimilor noastre, ci de puterea launtrica a vo­intei, ce poate rupe lanturile pe care tot ea le alcatuieste, poate taia dorintele ce se nasc din ea. De altfel, aceasta mare putere este neputincioasa atunci cand visam sa o sprijinim cu puterile rati­unii noastre, insa devine cu adevarat mare, tare si neinfranta atunci cand este insufletita de cre­dinta, care il face pe om nu numai sa se biruie pe sine insusi ci sa biruie chiar si imparatii; cand es­te sprijinita de nadejdea ajutorului atotputernic, dobandita si innoita prin nevointele rugaciunii.

Putinatatea credintei ne clatina intre cer si pa­mant, intre poftele omenesti si voia lui Dum­nezeu, si de aceea nu suntem nici reci, nici fier­binti (v. Apoc. 3, 16) – dar cel in inima caruia se aprinde vapaia credintei,0016_grup de apostoli ca sa taie din sine toa­te poftele omenesti si sa-si deserte de sine voia pana intr-atat, incat sa lucreze in ea numai voia lui Dumnezeu, porneste pe calea lui Iisus Hristos. Se pogoara cu El in iesle prin desertarea de tot ce este al lui; suie cu El in pustie, acolo unde sunt puse la incercare taria credintei si nadejdea; flamanzeste si inseteaza cu El, omorandu-si tot timpul poftele trupului; Il urmeaza in loc pustiu sau in munte ca sa se roage; primeste pe umeri crucea Lui, indragind rabdarea si necazul; se in­groapa cu El intru omorarea a tot ce e omenesc. Aceasta cale a lui Iisus Hristos este singura ca­le de pe pamant care duce la cer: ea este voia lui Dumnezeu, descoperita prin faptele lui Hristos. Nu stim cand vine atotputernicul ajutor de la Domnul la cei ce purced pe aceasta cale. Oricum, nu este ascuns de noi faptul ca viata lor e in ceruri (v. Filip. 3,20), desi petrec pe pamant cu tru­pul, si intrucat Iisus Hristos este in ei (v. II Cor. 13, 5), este in ei si cerul.

De aici ma intorc catre mine insumi si catre lu­me: ce putem gasi atat de slavit si de mare in noi insine si pe pamant ca sa amanam suirea pe ca­lea cerului? Stricaciunea pamantului, care prefa­ce totul in stricaciune; desertaciunea lumii, care ne invarte ca un vifor gandurile si voile; putre­ziciunea trupului, care se strica si moare necontenit; josnicia mintii, care nici in cele mai marete fapte nu se ridica mai presus de ea insasi; vata­marea vointei, prin care ne iubim numai pe noi insine si, prin aceasta iubire, ca printr-un sarut lingusitor, ne dam singuri pe mana vrajmasilor nostri: aceste piedici ne opresc pe noi de la calea cerului, care duce la vesnica adunare sarbatoreasca si la Biserica celor intai-nascuti, care sunt scrisi in ce­ruri (Evr. 12, 23)?

Dar daca nevoitorii cerului aud ca toata faptura suspina si are dureri, asteptand iz­bavirea din robia stricaciunii si slobozenia (Rom. 8, 20-23), aceeasi faptura suspina si din pricina noastra, care o facem roaba desertaciunii, si tru­pul nostru, ca o faptura care ni se supune, suspi­na pentru inrobirea lui si a noastra. Cu deosebit de multe si de puternice suspinari, uneori cu do­jeni si invinuiri, alteori cu gemete si cu strigate, ne indeamna sa cautam slobozirea din robia stri­caciunii ramasita de suflare cereasca din noi, care nu se satura cu nimic vremelnic si pamantesc.

O, daca nestatornicia intregii framantari va­zute a lumii, suspinele din afara si suspinele din­launtru, miscandu-ne impreuna si intarindu-se unul pe altul, ne-ar impinge, in cele din urma, sa cautam odihna de tulburarea cea pamanteasca, ce creste neincetat inlauntrul si in afara noas­trasi sa ne impinga in asa fel, incat nu doar cu limba, ci si cu inima sa strigam catre Domnul din toate puterile si din toata taria noastra:

Hristoase, Cel ce Te-ai inaltat! Cu puterea Ta s-au inaltat de pe pamant oameni cu slabiciuni, asemenea noua (v. Iac. 5, 17); da-ne si noua aripi, ca din aceasta desertaciune, din tulburarile acestea sa zburam spre Tine pe cararile Tale si sa aflam odihna pe ele! (v. Ps. 54, 6)

Amin.

(din: Sf. Inochentie al Penzei, Viata care duce la Cer. Invataturile unui sfant tanar, Editura Sophia, 2012)

photo_verybig_139663

Alte legaturi:

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.


Categorii

Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Inaltarea Domnului, Sfantul Inochentie al Penzei

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

11 Commentarii la “Cuvant la Inaltarea Domnului al Sfantului Inochentie al Penzei: UNDE ESTE CERUL? DE CE NU NE PUTEM INALTA INIMILE CATRE EL?

  1. Pingback: Predica (VIDEO) PS Ignatie Muresanul la Inaltarea Domnului: PRIVESTE CERUL! PRIVESTE LA HRISTOS! - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  2. Pingback: Hristos s-a inaltat ! | albastru de...
  3. Adevarat S-a Inaltat!

  4. Adevarat s-a inaltat!

    De luat aminte…

    Voi Imi ziceti Stapan,dar nu Ma slujiti!
    Voi Imi ziceti Atotputernic,dar nu va e teama!
    Voi Imi ziceti Cel Drept,dar nu Ma cinstiti!
    Voi Imi ziceti Cel Bun,dar nu Ma iubiti!
    Voi Imi ziceti Cel Intelept,dar nu Ma imitati!
    Voi Imi ziceti Cel Bogat in Haruri Vesnice,dar va naclaiti printe cele lumesti!
    Voi Imi ziceti Cel Multmilostiv,dar speranta v-o puneti in cei muritori!
    Voi Imi ziceti Cel Bland,dar tineti mania pe aproape!
    Voi Imi ziceti Cel Iertator,dar nu incetati a judeca si a osandi pe aproapele!
    Voi Imi ziceti Cel Ziditor,dar va balaciti in desartaciune!
    Voi Imi ziceti Invatator,dar nu-Mi auziti Cuvantul!
    Voi Imi ziceti Duh Sfant,dar va manjiti cu cu uraciuni!
    Voi Imi ziceti Bucurie Inaltatoare,dar o cautati doar pe cea trecatoare!
    Voi Imi ziceti Lumina Lumii,dar va desfatati cu cele intunecate!
    Voi Imi ziceti Calea Mantuirii,dar nu Ma cautati,ratacind aiurea!
    Voi Imi ziceti Adevar de Neclintit,dar va tot impreunati cu cele pieritoare!
    Voi Imi ziceti Viata Vesnica,dar nu incetati a va ucide fratii si chiar pruncii din pantece!

    P.S-din pacate nu stiu provenienta acestui text,decat l-am copiat(cumparat)de la o manastire.

  5. De mare folos sunt cuvintele sfinților acolo unde sufletul iubește cerul și se osteneşte să se înalţe din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer.
    Omului modern însă îi este însă din ce în ce mai greu să mai vadă cerul (și la propriu). Modernizarea, tehnologizarea, intelectualizarea sunt creaţii omeneşti ce apartin pământului, creaţii ce l’au dus pe creatorul lor (omul) la auto-venerare.
    Deși este în centrul universului, (și se vede și se simte creator), omul se vede singur. Nu înțelege că tocmai a fost înzestrat cu acest dar, de către un creator mai presus de el. De ce ? Pentru că nu-l vede. Pentru ca nu-l simte (pământește), cu senzorii trupești.
    Toată creatia omului este destinată vieții pământești. Aceasta îl leagă tot mai mult și mai definitiv de trup și de pământesc, atrofiindu-i și nimicindu-i pe veci toate însușirile și şansele de a se mai desprinde de pământ.
    “Celui ce nu are și ce i se pare că are i se va lua” spune Domnul, (fără a preciza de către cine , dar poate fi înțeles (și) că nu de către Dumnezeu ci de cele ce dezlocuiesc aceste capacităti).
    Oamenii sunt tot mai pământ și nimic cer.
    Oamenii absorb energia și eliberează deșeuri și reziduri.
    Oamenii nu numai că nu mai sunt lumini dar nici nu mai văd lumina (nici cerul).
    Omul a evoluat. Omul zboară. Omul călătorește în spațiu.
    Da, , așa este! Dar…, ca pământ. ( Pământ ești și în pământ te vei întoarce). Totul este legat de pământ. (Sursa de energie a omului de azi, a masisinii… comanda si controlul de la centru, de la sol etc…). Omul a evoluat (în ce a creat el însuși și… doar atât). Cerul este închis pentru el, (nu pentru că cerul nu s’ ar fi deschis lui, ci pentru ca nu’l acceptă cum i s’a deschis) Că nu’l vede cu (si prin), senzorii pământești, că nu-l poate cerceta, evalua, masura, și toate celelalte).
    Omul venerându-se pe sine a orbit. Nu mai vede pe creator privind-se și admirându-se pe sine, (prin ce a cerat). Ideea de Dumnezeu îi pare absurdă. Credinţa îi pare întuneric. Vazându-se evoluat disprețuiește ortodoxia ca fiind depășită, învechită, ca fiind o creație (tot a minţii omului), cu scopuri și misiuni moralizatoare (ce multe par că nici nu mai pot funcționa azi în era digitala).
    Bietul orb se crede pe sine (de aceea nu-l crede pe Dumnezeu).
    Bietul orb nu vede nici măcar un semn al luminii, nu vede căt de înaltă este ortodoxia, nu vede la ce a ajuns (prin Hristos), să fie și să poată omul. Vede în schimb, biserica ortodoxa ca fiind nedeschisă spre lume…
    Biserica este mai mult decât deschisă. Cerul este deschis spre lume…. LUMEA NU ESTE -ȘI NU SE DESCHIDE-spre cer. Omul modern este din ce în ce mai legat de pământul (pe care-l transforma într’o gaură neagră). Pământul nu are sfinţenie prin sine. Nu are viul și viața prin sine ci de la Dumnezeu. Valorile pentru omul fără Dumnezeu nu mai sunt sfinte, pentru că nu sunt mai presus de spiritul uman căzut ce are valori proprii creaţiei lui, (eficienta, progres, prosperitate, comoditate, maximul plăcerii, etc) , valori ce sunt în opoziție si în conflict cu sfinţenia (cinstea, curăția, fecioria, neprihana… cu desăvârşirea).

    CERUL este deschis lumii. Biserica ortodoxa este deschisă lumii, , dar orbii nu o pot vedea.
    Hristos Dumnezeu, , din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer n-ea trecut pe noi.
    Oricine, (prin Hristos), de voiește, se poate înalta la cer.

  6. Pingback: HRISTOS S-A INALTAT! Predici audio si video la INALTAREA DOMNULUI. “Iisuse, Cel Ce Te-ai inaltat de la noi la cer, nu ne lasa pe noi singuri!” -
  7. Pingback: FEMEIA GARBOVA ASTAZI: Un popor garbovit de ploconiri, linguseli, LIPSA DE VERTICALITATE; o omenire tip “Prikoke”, COCOSATA DE PACATE si MANIPULATA sa se simta “LIBERA” cand este mai ROBITA si sa fie fericita SCORMONIND IN GUNOAIEL
  8. Pingback: INVATATURI FUNDAMENTALE PENTRU MANTUIREA SUFLETULUI (IV): Viata in Biserica, postul, rugaciunea, pocainta, dobandirea Duhului Sfant | Cuvântul Ortodox
  9. Pingback: “CRESTINII NU AU LOC IN LUMEA ACEASTA”. Care este LOCUL pe care ni l-a pregatit Domnul prin INALTAREA Sa? Predica audio a Arhim. Damaschin de la Sihastria Putnei: “In SIRIA sunt PERSECUTII poate mai atroce decat persecutiile din primele
  10. Pingback: “Chiar dacă se dezlănţuie marea, chiar dacă se ridică necazurile din toate părţile, nu le da nici o atenţie, PRIVEŞTE SPRE HRISTOS!” | Cuvântul Ortodox
  11. Pingback: Intre INALTAREA LA CER PRIN CREDINTA si PRABUSIREA IN IDOLATRIE si MESCHINARIE INGRATA. Ion Gavrila-Ogoranu si… Michael Jackson. CELE MAI GRELE CLIPE DIN VIATA CELUI MAI CUNOSCUT LUPTATOR ANTICOMUNIST. “Pelerini in aceasta vale a lumii”
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate