PREDICILE AUDIO ale parintelui Ciprian Negreanu la DUMINICA PREDICII DE PE MUNTE SI A IUBIRII DE VRAJMASI. “Cine crede ca este bun se afla intr-o mare inselare; CRESTINISMUL NU ESTE O MORALA”. Cum functioneaza PATIMA ca un DROG si despre marea MINCIUNA a “SINCERITATII” “FIRESCULUI” CAZUT
***
Predica Pr. Ciprian Negreanu (Cluj-Napoca) la Duminica Predicii de pe Munte (2013):
“În numele Tatălui şi al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.
În această a 19-a duminică după Rusalii se citeşte una dintre cele mai grele Evanghelii din decursul anului. Dacă sunt părţi ale Evangheliei care sunt grele pentru că descriu lucruri grele, de pildă Patimile Mântuitorului sunt greu de purtat pentru noi pentru că ne simţim cumva și noi printre cei care L-au răstignit pe Hristos, între cei care asistăm, și e greu de purtat durerea Fiului lui Dumnezeu, al Dumnezeului nostru. Sunt alte Evanghelii greu de purtat din cauza greutăţii cuvintelor Mântuitorului pentru noi. Apostolii înşişi s-au tulburat de câteva ori pentru că nu au putut înţelege atunci greutatea cuvintelor lui Hristos. Aşa şi Evanghelia de astăzi pare greu de purtat pentru noi, dacă nu chiar cu neputinţă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă fac rău, binecuvântați pe cei ce vă blestemă. Nu sunt fireşti omului – omul nu este firesc! Pentru el nu este firesc să facă acestea. Daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi să mai luaţi înapoi – e firesc asta? Nu. Faceţi bine celor ce vă fac rău, că dacă veţi face bine numai celor ce vă fac bine, și păgânii fac la fel. Iar voi faceţi bine celor ce vă fac rău, ca să fiţi asemenea Tatălui Vostru Celui din ceruri. Că şi Tatăl vostru Cel din ceruri aduce ploaie şi peste cei buni și peste cei răi, şi răsare soarele și peste cei buni și peste cei răi. Fiţi dar voi desăvârşiţi precum și Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârşit este! Cuvinte grele, foarte grele. Adică, până la urmă, se pune semnul egal între desăvârşire și aceste lucruri împlinite.
Prin aceste porunci, de fapt nu sunt porunci, pentru că este cu neputinţă omului să le facă, ci este calea pe care Dumnezeu ne-o arată. Calea în sine este poruncă să mergi pe ea, nu acestea sunt porunci. Pe acestea vei ajunge să le faci dacă pe această cale Îl vei chema disperat pe Dumnezeu să vină să te ajute. Fără ajutorul lui Dumnezeu, acestea nu se vor face niciodată. De fapt, din aceste cuvinte și din altele se poate vedea că, spre deosebire de orice altă religie, de orice altă învăţătură de credinţă, de orice altă filosofie bine argumentată, de orice sistem metafizic, de orice sistem moral întemeiat de oameni, învățătura de credinţă nu este o morală. Noi în general confundăm credinţa cu o gamă întreagă de precepte morale pe care trebuie să le ţinem şi a fi credincios înseamnă să fii: aşa, aşa, aşa şi aşa, acolo se face aşa şi dincolo aşa, să împlinim acest tablou moral și suntem creştini. Nu! Creştinismul, chiar dacă e greu să înțelegem la prima auzire, nu este o învăţătură care ne cheamă la o morală înaltă, nici măcar nu este cel mai înalt tip de morală la care ne cheamă Dumnezeu, nu are legătură cu morala. De aceea creştinismul moare atunci când începe să fie propovăduit sub forma moralizantă, de sfătuire, de persuasiune moralizantă.
În acel moment, duhul creştinismului moare, adevăratul Dumnezeu nu mai vine acolo, în cuvintele acelea, adevăratul Dumnezeu nu se mai descoperă sufletelor și inimilor celor care ascultă. Aşa cum părinţii insistă enorm: „Trebuie să fii…!” şi ţin cuvinte îndelungate la masă şi unde te ţin, cum am păţit toţi, şi îţi spun că trebuie să fii mai bun, cel mai bun, mai bun decât celălalt şi să faci aşa şi aşa… Atunci piere în tine adevărata pornire să faci lucrurile acestea, le faci de nevoie, le faci că trebuie, dar nu poţi să spui că se întemeiază în tine o adevărată pornire firească, vie, plină de vioiciune, nu apare în tine o personalitate aşa cum şi-o doresc părinţii tăi, care să facă tot ce-şi doresc ei, ci le faci de nevoie, începi să te împotriveşti, să te gândeşti învârtoşat că tu nu vrei aşa.
Aşa se întâmplă şi cu creştinii, dacă creştinismul devine o morală, şi, de multe ori, şi noi, în familie, spunându-le copiiilor noștri despre creştinism sau unii altora sau când îi sfătuim pe unii sau alţii despre creştinism, îl transformăm într-o tablă de reguli morale și se rezumă totul la „E bine…” și „Nu e bine…!” și „Trebuie..!”. Cuvântul „trebuie” e unul dintre cele mai otrăvitoare cuvinte ale sufletului și pentru suflet, faţă de care sufletul reacţionează stând împotrivă, negativ, zicând NU! Libertatea, liberul arbitru al sufletului nostru, al nostru ca oamenii, stă împotriva cuvântului „trebuie” şi a tuturor explicaţiilor care ne impun o învăţătură morală. Nu, creştinismul nu e o învăţătură morală. În momentul în care el se rezumă la „Trebuie să faci aia și aia și aia!”, la o asemenea formă, la un asemenea tablou, el începe să moară, să piară. Creştinismul este o întâlnire cu Dumnezeu!
Ştiu că o cunoaştere a lui Dumnezeu, o întâlnire în primul rând, nu este numai o întâlnire, ci o cunoaștere a lui Dumnezeu și o cunoaştere treaptă cu treaptă, tot mai înaltă, spre această cunoaştere a Lui. Că aceasta este viaţa cea veşnică, să Te cunoască pe Tine, adevăratul Dumnezeu. Este o întâlnire cu o Persoană. Creştinismul este întâlnirea personală cu Dumnezeul nostru Iisus Hristos. Chiar dacă aceste cuvinte au fost uzate prin folosirea lor de către protestanţi, care au fost forţate atât de mult, cum şi cuvântul „iubire” în lumea asta a fost forţat atât de mult, încât astăzi aproape că defineşte de la sine relaţia trupească, ceea ce e o coborâre imensă a cuvântului „iubire” de la adevăratul lui înţeles, de la sensul său de agape la ultima treaptă a înţelesului, eros. Aşa e şi această exprimare forţată referitoare la întâlnirea cu Iisus Hristos: <Te-ai întâlnit în inima ta cu Iisus Hristos?>. Dar asta nu trebuie să ne îndepărteze pe noi de adevăratele învăţături ale credinţei ortodoxe, care sunt mult mai vechi, din care s-au inspirat și ei, mai vechi decât poveștile unor noi bisericuțe care apar ici şi acolo după 2000 de ani.
De fapt, credinţa creştină, şi, când zicem „creştinism” deja greşim într-un fel, pentru că atât de vie este întâlnirea cu Dumnezeu încât ea nu suportă instituţionalizări nici măcar la nivelul sufletului, nu suportă coborârea la nivelul unei învăţături bine formulate, bine argumentate, cu atributele și caracteristicile lui Dumnezeu, cu ce trebuie și ce nu trebuie, nici măcar aşa. Când folosim cuvintele cu –ism, asta implică deja o instituționalizare, măcar la nivelul minţii, dacă nu chiar și la nivel exterior. Creştinismul suportă foarte greu cuvântul creştinism. E atât de vie întâlnirea omului cu Dumnezeu, cu Persoana divină Care ne cheamă neîncetat spre Sine. Mulţi chemaţi, puţini aleşi – chemaţi este la prezent, sunt chemaţi, e un prezent continuu, chemarea lui Dumnezeu este continuă: Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi seamănă. Dumnezeu este semănător, cheamă neîncetat spre Sine. Iubirea lui Dumnezeu cheamă spre Sine.
Părintele Stăniloae, de care ne aducem aminte […] la pomenirea sa, foloseşte pentru timp o definiţie atât de frumoasă cum nu cred că s-a mai făcut în literatura universală, și cred că numai această definiţie s-o fi dat-o şi tot mare ar fi fost: Timpul acesta căzut, în care suntem noi acum, este golul creat între chemarea iubirii lui Dumnezeu şi răspunsul omului. În momentul în care între chemarea iubirii lui Dumnezeu şi răspunsul omului se face un gol, un vid, acel loc este timpul căzut în care suntem noi. Acest lucru îl putem vedea noi la referatul biblic al Facerii, când, până în momentul căderii omului, nu se vorbeşte de faptul că Dumnezeu a venit și Dumnezeu a plecat. Deşi Se întâlneşte cu omul de mai multe ori, punându-l să dea nume animalelor, făcând-o pe Eva, spunându-i poruncile, ducându-l în rai, Dumnezeu, spun Părinţii, tot timpul era cu omul! Nu era un moment în care să nu fi fost Dumnezeu în om şi omul în Dumnezeu până la cădere.
Toate în tot era Dumnezeu. Dar imediat după căderea omului se simte separarea dintre om şi Dumnezeu, de fapt omul se desparte de Dumnezeu și se creează golul, timpul acesta căzut. Nu timpul în sine, că timpul era dinainte, ci timpul căzut. Marele timp se opreşte şi începe timpul perisabil, timpul morţii, timpul bătrânetii, al bolii. Și Adam aude pe Dumnezeu umblând de departe, deja se vorbește de răcoarea serii, de seară, de înserare, deci deja e timpul căzut, Dumnezeu strigă de departe: Adame, unde eşti?, ca şi cum nu știa unde e, dar toate acestea arată despărţirea de Dumnezeu, de iubirea lui Dumnezeu care striga, și lipsa răspunsului lui Adam, care se face că nu aude. Este începutul timpului căzut. Adam nu aude, nu vrea să audă, nu răspunde iubirii, că nu are ce să răspundă. Şi numai atât să fi spus părintele Stăniloae şi era mult!
Deci creştinismul nu este o morală, nu ne dă o listă de învăţături morale, ci o cale de a ne întâlni cu Dumnezeu și de a călători cu El spre El și de a-L cunoaşte. De fapt, ne dă calea îndumnezeirii – e prea mare cuvântul, evit să-l zic, adică a ne împărtăşi de Dumnezeu și El să se împărtăşească de noi, a ne uni cu Dumnezeu, ca să înţelegem într-un sens mai simplu, mai omenesc, mai firesc.
Ceea ce ne cere Dumnezeu în Evanghelia de astăzi, și nu numai aici, ci în multe alte locuri din Scriptură, e aproape cu neputinţă omului. Şi ştim toţi asta și o recunoaştem, e cu neputinţă pentru om și nu e firesc. Toată firea ta stă împotrivă, tot: voinţa, mintea, inima. Pe cel care ţi-a făcut rău, pe cel care îţi doreşte răul și te blestemă şi gândeşte planuri prin care să te prindă și să te arate neputincios, slab, mic, să-ţi facă rău cu voie şi tu să-l iubeşti? E cu neputinţă, nu se poate! Şi atunci, cum de ne cere Dumnezeu lucruri mai presus de noi? De fapt, Dumnezeu ne pune faţă către faţă o realitate mică, îngustă, puţină a omului, cum este omul și ne descoperă puţin din realitatea dumnezeiască, ne cheamă la o altă realitate. Şi o şi spune: Că şi Dumnezeu aduce soarele și peste cei buni şi peste cei răi – cei răi, care-L blestemă, care-I fac rău, care ridică pumnul la El, care hulesc neîncetat în mintea și gândul lor. Și aduce ploaie şi peste unii şi peste alţii. Şi observaţi că nu vin necazuri numai peste unii și peste alţii nu, ba de multe ori peste hulitori vin mai puţine. De multe ori această nemanifestare a lui Dumnezeu în privinţa asta, cum zice părintele Savatie, „iubirea lui Dumnezeu care ne sminteşte”, faptul că Dumnezeu poate să iubească aşa pe aceşti oameni care-L hulesc, care-I stau împotrivă, care-l batjocoresc pe aproapele lor, care îl râd şi-l ironizează pe cel ce crede în Hristos și care poate face parte chiar din familia lor, şi totuşi te miri că aceşti oameni nu păţesc nimic şi trăiesc şi ajung de multe ori la bătrâneţi înaintate şi te miri că Dumnezeu nu mişcă un deget, deşi L-au blestemat pe Dumnezeu atâţia ani și pe ucenicii Lui, pe cei care se străduiau să-L urmeze.
Această iubire a lui Dumnezeu, de neexplicat pentru mintea noastră, de neînţeles, se explică prin cuvântul spus de părintele Savatie: iubirea lui Dumnezeu e atât de mare şi atât de răbdătoare, încât ne sminteşte. Faptul că are atâta răbdare cu noi şi dragoste e de neînchipuit, depăşeşte orice înțelegere omenească. Depăşeşte cu mult răbdarea multor Sfinţi, care păreau cei mai blânzi, a depăşit răbdarea lui Ilie, care a zis: Dar până când o să tot rabzi să fie cinstit Baal în tot Israelul, să fie cinstiţi Astarta şi toţi zeii şi Tu să taci? Nu putea înţelege cum Dumnezeu tace cu zecile de ani, cu sutele de ani şi lăsa ca în templele Sale, în oraşul Său sfânt, în locurile unde trebuia să fie El cinstit, să fie cinstiţi tot felul de zei, să se aducă jertfe, chiar şi umane, să se facă tot felul de lucruri de neînchipuit, aşteptând cu răbdare și cu dragoste Dumnezeu întoarcerea acelor oameni. Această dragoste şi îngăduinţa a lui Dumnezeu depăşea puterea minţii lui Ilie de a înțelege. Aceeaşi dragoste a lui Dumnezeu arătată Ninivei depăşea puterea de înțelegere a lui Iona, care chiar Îl acuză pe Dumnezeu şi generalizează şi Îi zice: Ştiam eu că eşti blând!, ca şi cum I-ar spune: <Ştiam eu că eşti bleg şi prea blând şi prea înţelegător şi până la urmă o să-ţi retragi cuvântul şi o să zici că-i ierţi… Ştiam eu ca o să fie mincinoasă propovăduirea mea… Uite, vezi? Ai devenit blând!> Şi Dumnezeu, într-adevăr, dăduse acea ameninţare nu pentru că voia să-i stingă de pe faţa pământului, ci aştepta cu răbdare și cu dragoste ca acei oameni să se întoarcă şi poate că era ultima ameninţare cu care ar fi reuşit.
Şi noi, de multe ori, Îl acuzăm pe Dumnezeu pentru această dragoste a Lui ne neînchipuit faţă de om. De multe ori, pentru noi, cei slabi în credinţă, acesta poate este un motiv ale necredinței în sine. Mulţi stau în cumpănă dacă există sau nu există Dumnezeu tocmai din această pricină: că unul este bogat şi se mai îmbogăţeşte şi face tot mai multe rele, celălalt nedreptăţeşte continuu şi avuţiile lui cresc, altul batjocoreşte şi înjoseşte şi încă mai trăieşte și avem mii de exemple care ni se transformă într-o povară greu de purtat şi poate ajungem să zicem: <Atunci unde e Dumnezeu?> din pricina aceasta a unei alte măsuri la care ne cheamă Dumnezeu, o măsură atât de înaltă cum e greu minţii omului să se ridice. Foarte greu, se înspăimântă, se cutremură mintea de ceva aşa de mare. E ca şi cum am fi nişte râmători pentru care cea mai mare ridicare e să vadă grinzile coteţului, aşa suntem, darămite să vezi cerul, să vezi stelele! La măsura stelelor ne cheamă Dumnezeu, la măsura aceea foarte înaltă, însă firea noastră s-a învăţat să vadă numai zona mică, micile conflicte, tulburările comune. Grinzile sunt cele mai mari valori morale la care ne putem gândi: să nu fim noi chiar cei mai răi, lucruri omeneşti, care, câteodată par foarte îndreptăţite.
Dacă creştinismul mai e îngăduit în lume la ora actuală, acceptat ca și religie şi ca şi credinţă de către state, de către puterile actuale, de către marile aşa-zise instituţii care dau şi care direcţionează modul de gândire şi de înţelegere a lumii, e pentru această morală pe care se străduiesc s-o ţină unii dintre noi, o morală normală, firească, omenească, adică să fii băiat bun, să munceşti cu sârg, să nu vrei răul altuia, lucruri foarte normale, firești, legate de dorinţele normale ale omului. Deşi lumea se schimbă atât de mult încât, în scurt timp, chiar şi minima asta morală a creştinismului va deveni ceva greu de acceptat şi va părea ceva greu de făcut. Creştinismul mai este încă acceptat pentru că este util, pentru că ţine lumea sub control, pentru că încă oamenii, fiind creştini, sunt umanişti, ajutători ai celorlalţi oameni, ocrotitori ai naturii, fac bine celorlalţi. Dar să ştiţi că aceasta este o minimă morală.
Asta nu înseamnă că, dacă te ridici mai sus, nu mai trebuie să ţii regulile acestea! Şi că dacă te ridici cu ochii spre cer, spre măsurile cele mari, spre adevăratul nivel la care te cheamă Dumnezeu, trebuie să le dispreţuieşti. Nu! Exact cum zice Mântuitorul: pe cele mari trebuie să le ţineţi și pe cele mici să nu le uitaţi! Adică spre cele mai înalte lucruri caută, străduieşte-te să ajungi la stele cu toată fiinţa ta, iar pe cele mici să nu le laşi. Fă-le! Ele, oricum, se vor face de la sine atunci când te vei uita la stelele cerului. Să înţelegem ce înseamnă stelele. E atât de mare diferenţa între ce ne cheamă Dumnezeu – iubeşte pe vrăjmașul tău, binecuvântează pe cel ce te blestemă, fă bine celui ce-ţi face rău; dă cu pâine în cel ce-ţi dă cu piatra – lucruri grele, cine a făcut aşa? Foarte puţini! Cine a urmat vreodată pilda omului care a avut o vie și a tocmai lucrători la via sa şi a plecat departe şi lucrătorii, la vremea cuvenită, când trebuiau să dea roadele, în loc să-i primească cum se cuvine pe cei trimişi de stăpân, i-au bătut și i-au lovit şi i-au jignit, pe alţii care au venit i-au bătut şi pe unii chiar i-au omorât, pe alţii care au venit i-au omorât cu pietre, iar când a venit fiul stăpânului, l-au scos afară din vie și l-au omorât, zicând: Să ne rămână nouă moştenirea! Cine a făcut vreodată ca acest tată? Asta e măsura dumnezeiască, e absurd pentru lume! E nebunească, e cu neputinţă de înțeles. Cine ar face aşa ceva? Asta este măsura dumnezeiască.
Atunci, dacă astea sunt nişte măsuri atât de înalte la care ne cheamă Dumnezeu, cum Mântuitorul zice: Fiţi dar voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârşit este!, cum putem ajunge la această desăvârşire? Ce înseamnă această desăvârşire? Şi aici părintele Constantin Coman a găsit o explicaţie foarte frumoasă, a găsit această explicaţie de la Părinţi şi a adus chintesenţa lor până la noi. El zice aşa: trebuie să unim aceste cerinţe ale lui Hristos, această cale pe care ne-o arată, care nouă ne este cu neputinţă – a iubirii faţă de vrăjmaşi – cu un alt cuvânt de la Sf. Apostol Pavel, care spune că întru neputinţe, întru slăbiciuni se arată puterea lui Dumnezeu. Ştiţi, când Dumnezeu îi vorbeşte lui Pavel, după cel el se roagă de trei ori să i se ia o boală, care nu se ia de la el, Dumnezeu i se arată lui Pavel şi îi spune: Destul îţi este ţie harul Meu, căci întru neputinţe se arată puterea Mea. Greu cuvânt este acesta şi zice părintele Coman că noi trebui să unim acestea cuvinte. În ce fel? Noi, luptându-ne să urmăm calea aceasta a lui Dumnezeu, e o nebunie ce ne cere Dumnezeu din perspectiva noastră omenească, dar trebuie să ne luptăm. Ei, luptându-ne noi să facem porunca lui Dumnezeu, nu este cale mai grabnică de a ne vedea slăbiciunea şi neputinţa, nu este cale mai grabnică. Când tu încerci să-ţi iubeşti vrăjmaşul, să dai daruri celui care te-a blestemat, să dai daruri celui care îţi fură din casă sau îţi face rău, când încerci să faci lucrul acesta, în lupta ta de a te depăşi, în care nu vei reuşi în 99% din ea, îţi dai seama de slăbiciunea ta și ajungi la limita puterilor tale psihice, şi fizice, dar mai ales psihice, ale inimii, ale minţii, ale voinţei de a putea face mai mult. Cel mult poţi să rabzi sau să pleci de acolo sau să te îndepărtezi. Asta e puterea noastră omenească. Dar să faci și binele, să-l vorbeşti de bine pe cel care-ţi face rău, nu poate omul să facă asta. Omeneşte, este cu neputinţă, dar tu trebuie să încerci. Şi, luptând să faci lucrul acesta, ajungi să-ţi cunoşti neputinţa, slăbiciunea, ajungi să vezi cât de bolnav eşti! Pentru că firea noastră este bolnavă. Noi nu realizăm asta. Toţi suntem bolnavi. Toţi. Chiar și cei care se socotesc cei mai liniștiți, cei mai calmi, cei mai cuminţi, făcând toate poruncile, care ar zice că n-au niciun păcat, sunt foarte bolnavi. Toţi suntem bolnavi.
Când a venit acel tânăr şi a zis: Învăţătorule bun, ce să fac să moştenesc viaţa cea veşnică? Şi Mântuitorul a vrut, într-un cuvânt scurt, să-i spună un adevăr imens: Dacă Mă socoteşti om, dacă Mă socoteşti numai învăţător, de ce-Mi zici „bun”? Pentru că numai Dumnezeu este bun! Vă daţi seama? Omul nu este bun! Şi ştiţi bine că e aşa! Noi suntem buni, aşa, pe moment, pentru că ne ţine Dumnezeu pe mâinile Sale, într-un areal, într-o atmosferă în care putem face anumite lucruri bune. Dar suntem buni pe un termen scurt, în anumite condiții, cu anumiţi oameni, şi numai într-un anumit timp. Dacă se schimbă atmosfera şi oamenii din jurul nostru, dacă numai câteva nopţi nu ne lasă cineva să dormim, să vedeţi că nu mai suntem buni nici cu acel om. Numai câteva zile să ne chinuiască cineva cu zeci de telefoane sau nu-ştiu-ce să ne facă, să vedeţi ce „buni” devenim noi cu el. Numai câteva zile să ne bată cineva obrazul pe stradă şi să ne zică lucruri grele, poate acceptăm o zi, două, zece, dar după aia devenim de o răutate şi de o aciditate cu acel om, încât unde a pierit toată bunătatea? Omul nu este bun.
Cei ce cred că sunt buni sunt, de fapt, într-o mare înşelare. Noi suntem foarte slabi, nu suntem buni. La un nivel mediocru, al unei minime morale creştine, noi putem să le iluzionăm că suntem buni. Dumnezeu, ţinându-ne pe palme, noi creând un areal cuminte în jurul nostru, cu oamenii care ne plac şi ne iubesc şi noi în iubim, în starea asta noi rămânem la un nivel omenesc, firesc, în care credem că suntem noi buni, ceilalţi sunt buni, toţi suntem buni. Dar asta e o mare minciună, rămânem la un nivel mediocru și nu ne schimbăm, rămânem oameni, rămânem la un nivel la care te poate duce orice credinţă amărâtă, omenească, naturală, nu supranaturală cum e cea creştină. Or, Dumnezeu te vrea pentru măsuri mult mai mari! Şi numai ultima frază cred că îi face pe trei sferturi dintre noi să zică: <Aaa, păi eu nu vreau! De ce să vrea mai mult Dumnezeu de la mine? Eu vreau să rămân aici, la o minimă morală, să fiu cuminte, să fie şi alţii din jurul meu cuminţi, să ne vedem de treburi…>
Or Dumnezeu vrea mai mult! Şi, vrând mai mult de la tine, vrea în primul rând să-ţi arate slăbiciunea ta, neputinţa ta! Că ştiţi cum ne rugăm când suntem neputincioşi şi slabi, ştiţi cu ce râvnă ne rugăm atunci și ce repede vine ajutorul lui Dumnezeu şi cum simţim că Dumnezeu e lângă noi! Dar El e lângă noi nu pentru că lui Dumnezeu Îi place durerea şi repede vine lângă durere, ci pentru că nu ne rugăm niciodată aşa cum ne rugăm atunci! Niciodată nu strigă din tot sufletul nostru aşa cum strigăm la Dumnezeu când suntem la necaz! De-asta vine Dumnezeu acolo! Or noi, când ne punem faţă în faţă cu aceste porunci peste măsurile noastre de grele și încercăm cu sinceritate să le ţinem și vedem că suntem îngrozitor de bolnavi şi de neputincioşi, că nu putem să le facem, ar trebui direct să urmeze strigătul de disperare către Dumnezeu! Or, de cele mai multe ori, nu urmează decât: <A, păi e absurd, nu se poate. Nu ştiu ce-a vrut Dumnezeu să zică. Poate se poate numai în anumite condiţii, poate numai pentru sfinţi…> şi stăm deoparte, într-o minimă morală creştină, şi atât.
Dar Dumnezeu ce vrea? Nu neapărat să găseşti în tine resursele ca să împlineşti poruncile acelea, că nu le găseşti! Ci vrea ca, atunci când ajungi la măsura aceea şi-ţi vezi neputinţa şi slăbiciunea şi boala şi puţinătatea şi să nu mai zici cu uşurinţă: <Păi noi suntem fiii lui Dumnezeu, suntem zidiţi de Dumnezeu. Tată!…> Bine, Tată, Tată, dar nu ne asemănăm cu El, vedem punându-ne în paralel cu aceste porunci: faceţi bine celor ce vă fac rău, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, or noi nu putem face aşa! Cu ce ne asemănăm în privinţa asta cu El? Că nu suntem asemănători, nu suntem deloc aşa! Şi atunci cum să zic „Tată!”, cum să zic „Sunt fiul Tău?”. Dintr-o dată zici: <Doamne, eu sunt din lumea asta! Eu sunt pământesc, omenesc, al diavolului, de pe aici. Iar Tu eşti Tu! Ce legătură este între mine şi Tine, Hristoase? Ce legătură?!> şi atunci, în disperare, zici: <Vreau o legătură cu Tine! Vreau să vii să mă ajuţi! Ajută-mă!>. Dar strigătul ăsta trebuie să fie aşa cum strigă bolnavul în boala lui, aşa cum strigă omul în disperare într-o situaţie-limită. Cum îmi povestea cineva: <Ziceam rugăciunea inimii aşa, din vârful buzelor, cum o zicem de obicei, până m-au înconjurat 5-6 câini mari, ciobăneşti, cât mine şi care mi-au prins pur şi simplu băţul cu care voiam să dau în ei şi mi-l mestecau, aşa. Şi atunci am început să strig: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu…!” cu tot sufletul și au tăcut câinii, s-au liniștit dintr-o dată. Dar am zis-o cum n-am zis-o niciodată.> Atunci a venit Dumnezeu și a realizat acel om că rugăciunea n-a zis-o până atunci decât aşa, din fanfaronadă, din mândrie, că aşa se face, că e o linişte sufletească, nu din disperarea aceea, să-l cauţi pe Dumnezeu ca un om bolnav, conştient că eşti în mâinile diavolului, că nu eşti bun, că Dumnezeu te ţine şi că, dacă nu te ţine El, n-o să te duci în rai. Strigătul acela îl va face pe Dumnezeu să vină, atunci vine Harul, Harul acela care te împodobeşte şi te ajută şi care e singurul pe care merită să-l ceri, care este puterea şi dragostea lui Dumnezeu care se revarsă peste tine, acela te va ajuta să faci tu vreodată poruncile acelea. El va face în tine!
În Scriptură, Mântuitorul ne zice că noi nici măcar nu ştim să ne rugăm dacă nu vine Harul şi Duhul Sfânt vine şi Se roagă în noi cu suspine negrăite! El! Păi dacă noi nici măcar nu ştim să ne rugăm fără Har, păi ştim să facem acele porunci ale dragostei desăvârşite? Deci Harul le va face, Dumnezeu, de fapt, Dumnezeu pe Care Îl ceri, El va veni și va locui în tine în inima ta înfrântă şi smerită. O asemenea inimă se va face locaş în care Dumnezeu vine grabnic, din peşteră de tâlhari se face peştera Betleemului și începi să faci și să poţi lucruri pe care nu le poţi de obicei! Dar, să ştiţi, cu fiecare dintre noi s-au întâmplat până acum la un nivel mai mic aceste lucruri. La început nu puteam depăşi nicicum păcatele care ne luau respectul de sine, desfrânarea, chiar lucrurile banale, fumatul, dar dacă strigi cu tot sufletul la un moment dat vine Harul lui Dumnezeu peste noi şi a fost un moment ca un declic când ai putut să ţii post cu uşurinţă și acum ţi se pare aşa de firesc! <Ce-i aşa greu să ţii post? Ce-i aşa greu să nu fumezi? Ce-i aşa greu să nu bei?…> – da, dar Dumnezeu te-a purtat pe mâini! El te-a ajutat! A fost acolo, Har lucrător împreună cu tine, pe Care noi Îl uităm. E ca şi cum cineva ne-ar da trei sferturi din cărămizile cu care ne zidim casa, iar, la final, noi ne fălim că toate au fost ale noastre. E aşa de dureros pentru Dumnezeu, pentru că tu uiţi că, aşa cum e casa aceea acum, e de la El! Poate mai mult de trei sferturi. Dar tu te urci pe acoperiş şi te lauzi că ce ai făcut tu. E dureros, e mândrie şi Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar zidirea aceea nu va sta mult în picioare. Nici măcar faptul că ţinem posturile, cât le ţinem, nici că nu mai face cine-ştie-ce păcate, dacă ne lăudăm și zicem că <Noi, noi, noi…!>, să ştiţi că această casă aşa-zis falnică, dar care e o cocioabă, se va dărâma şi Dumnezeu o va lăsa să cadă. Să nu ne mirăm că o să recădem în păcate vechi şî o să fim ispitiţi cu îndârjire de nişte demoni ai desfrânării sau ai altor păcate de care am suferit vreodată şi o să zicem: <Doamne, dar de ce mă laşi iar?…> Pentru că te-ai mândrit, pentru că te-ai băţoşat, pentru că ai socotit că tu, tu, tu. Şi asta uităm.
Deci Dumnezeu ne cheamă la o cale. Nu la porunci, pentru că alea nu sunt porunci, pentru că nu se pot face de om. Ne cheamă la o cale pe care să mergem şi care nu poate fi fără de Dumnezeu! Dar un Dumnezeu spre Care să strigi şi să-L ceri cu toată fiinţa ta. Dumnezeu este ca o iubită care nu vine în casa ta și nu va rămâne cu tine dacă zici: <Vino şi tu pe aici, că am nevoie. Dacă vrei să mă mai ajuţi la mâncare, la ceva pe aici… Şi îmi place de tine, că eşti aşa şi aşa.> Pentru asta, nu va veni Dumnezeu. Dar va veni vreun om pentru asta? Poate să vină cineva să îşi pună sufletul pentru tine, dacă tu aşa îl chemi în casa ta? Nu va veni! Şi atunci, din toată fiinţa ta, ca un cerşetor trebuie să strigi, ca un lipsit, cum şi suntem! Ca un bolnav, cum şi suntem! Ca un disperat, cum şi suntem! Ca nişte oameni ajunși la marginea prăpastiei, cum şi suntem! Asta e starea de care trebuie să ne dăm seama, că atârnăm ca de un fir de păianjen deasupra abisului şi noi zicem: <Dar stăm bine… Stăm bine aici.> Cum să stăm bine, că suntem deasupra unui abis fără sfârşit! Dacă Dumnezeu nu ne va ţine pe braţele Sale, dacă nu ne va ocroti, unde ne vom duce? Unde să ne plecăm capul după moarte, cine ne va primi pe noi? Pe cine cunoaştem noi? Ai cui suntem?
Dacă nu avem strigătul ăsta de disperare al celui deznădăjduit, Dumnezeu nu va veni! Pentru că, dacă nu-L chemăm aşa, cu deznădejde, cu disperare, nu-L preţuim! De-aceea nu vine, nu că ar fi vreun mofturos care se lasă mult chemat, ci că omul, dacă nu înţelege valoarea a ceea ce cheamă sufletul său, nici nu-l va preţui și va pierde cu uşurinţă; şi dacă iarăşi va veni cu uşurinţă, el cu şi mai multă uşurinţă va dispreţui ceea ce are şi cu şi mai multă uşurinţă va face păcatul. De aceea Dumnezeu greu se lasă de multe ori, e de neînduplecat, cum zicea Sf. Siluan, uneori. Pare de neînduplecat. Pentru că altfel valorifici după aceea ceea ce primeşti şi altfel preţuieşti și nu mai laşi să piară în veci și nu mai crezi că de la tine este și că tu ai făcut şi că tu eşti şeful și la tine sunt toate cărămizile.
Mândria e dispariţia persoanei umane, e totala neasemănare cu Dumnezeu. În momentul în care omul se mândreşte şi începe să creadă că el e. Nu asta dispreţuieşte Dumnezeu, felul pe care noi îl vedem când ne uită la un om mândru și nu ne place că se laudă prea mult. Nu asta e la El, El ne iubeşte şi aşa, mândri! Problema e că mândria, felul acela de a privi şi de a fi, ne separă cu totul de Dumnezeu; ne suntem de ajuns nouă înşine, noi suntem şefii, noi centrăm, noi dăm cu capul. Şi un asemenea om nu mai are nevoie de Dumnezeu, ca şi diavolul. Încetul cu încetul Îl pune pe Dumnezeu la punct, Îl pune pe Dumnezeu deoparte, el se face şeful. Or, dacă Dumnezeu este trata astfel, omul piere. Piere! Dispare!
Atunci, de aceea Dumnezeu pare că vine atât de greu. De fapt, El ar veni cu foarte mare uşurinţă atâta timp cât omul din tot sufletul L-ar chema pe Dumnezeu şi n-ar uita niciodată cât bine i-a făcut lui Dumnezeu şi de unde a venit binele acesta. Ar veni cu grăbire mare şi ar veni continuu şi constant. Dar, pentru că omul uită cu uşurinţă, pentru că omul nu-L cheamă cu disperare şi se crede destul de sănătos, dar nu strică să ai un medic în casă – <Poftiţi! Hai, Doamne, şi Tu aici, că o să am nevoie de Tine la un moment dat!> – dacă-L chemai astfel, Dumnezeu nu va veni sau va veni sprijinindu-te de afara casei, ajutându-te cumva, că oricum Dumnezeu ne ajută, dar nu va veni aşa cum va trebui să vină şi cum vrem să vină: ca Persoană vie cu care să stăm împreună, cu Care să locuim și cu Care să ne mântuim.
Amin”.
***
Predica Pr. Ciprian Negreanu (Cluj-Napoca) la Duminica Predicii de pe Munte (2011):
“În numele Tatălui şi al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.
Suntem în a nouăsprezecea duminică după Rusalii, duminică în care citim această Evanghelie a iubirii de vrăjmaşi, una dintre cele mai grele pericope din decursul anului. Grele, pentru că este greu să fii mulțumitor, este greu să fii bun și îngăduitor și cu cei care ne sunt nouă apropiaţi, buni și îngăduitori, este greu să fii mulţumitor şi faţă de cei ce-ţi fac binele, dar să iubim pe vrăjmaşii noştri! Aceasta este porunca ce desparte creştinătatea, învăţătura lui Hristos, de orice altă învăţătură, de orice altă credinţă, de orice altă propovăduire. Aceasta ne arată că această învăţătură nu este de pe pământ, nu este de aici. Ne vorbeşte despre o realitate care nu ţine de veacul acesta, ne vorbeşte despre un adevăr care depăşeşte cu totul.
Zicem și noi: Cine poate să facă aceasta?, la fel ca şi Apostolii, după ce au auzit cuvântul despre Sfânta Euharistie – Cine nu va mânca Trupul Meu și nu va bea sângele Meu nu are viaţă veșnică dăinuitoare în el – şi ei și-au pus problema şi au zis: Cine poate împlini cuvântul acesta? Greu cuvânt este și nu-l putem duce. Nu puteau duce greutatea acestui cuvânt, nu înțelegeau cum Dumnezeu li Se va dărui ca Trup și Sânge și ei vor trebui să şi mănânce aceasta, Trupul şi Sângele Mântuitorului, ca să poată să trăiască. Tot aşa li s-a părut greu când Mântuitorul le-a spus că dintru început nu era aşa, ci bărbat și femeie a făcut Dumnezeu pe om și ceea ce a unit Dumnezeu omul să nu despartă și că nu este nicio pricină de despărţire între soţ și soţie decât, aşa, ca o îngăduinţă, pricina de desfrânare, adică dacă unul dintre ei cade în desfrânare. Şi Apostolii, ştiind că în Legea lor, a Vechiului Testament, era, ca şi acum, permis să faci carte de despărţire pentru o pricină de nemulţumire. Dar Mântuitorul le spusese că nu, nu există nicio pricină de despărţire între soţ și soţie, pentru că aşa a binevoit Dumnezeu de la început ca bărbatul și femeia să fie împreună şi să fie un trup și ceea ce a binevoit Dumnezeu să unească, omul să nu despartă. Şi Apostolii au zis: Greu cuvânt…! Nu puteau primi cuvântul, li se părea foarte greu. Și mai sunt cuvinte grele de purtat, ca atunci când tânărul bogat s-a înfăţişat în faţa Mântuitorului și I-a zis: Învăţătorule bun, ce să fac să moştenesc viaţa cea veşnică? Iar Mântuitorul i-a spus: Ţine poruncile…, la care el a răspuns: Toate acestea le ţin din tinereţile mele. Altceva? Ce aş putea face în plus? Iar atunci, Mântuitorul îl pune în faţa lepădării de cea mai grea patimă a sa: patima de avuţie, îşi lipise inima de avuţii. Deci i-a spus: Dacă vrei să fii desăvârşit, lasă-ţi toate averile, vinde-le și vino după Mine! Şi acela n-a putut să facă aceasta şi s-a dus mâhnit, iar Mântuitorul a continuat: Greu vor intra cei bogaţi în Împărăţia Cerurilor, cei care-și leagă inimile de veacul acesta, cei care nu se pot desprinde de el atunci când trebuie să se desprindă de el, mai uşor va trece cămila prin urechile acului decât aceştia. Şi tot aşa Apostolii s-au tulburat şi au zis: Atunci cine poate să se mântuiască? Şi Mântuitorul a spus: Aceasta este cu neputinţă la om, dar este cu putinţă la Dumnezeu. Toate sunt cu putinţă la Dumnezeu!
Deci sunt mai multe locuri în care Apostolii și noi ne cutremurăm şi zicem: Este cu neputinţă! Este greu! Dacă conștientizăm că aici ne împărtăşim chiar cu Trupul și cu Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ne cutremurăm și zicem: Greu lucrul acesta! Înspăimântător este lucrul acesta, să ştii că Domnul, Cel Ce a făcut cerul și pământul, vine să ţi Se dea ţie spre mâncare! Înspăimântătoare și grele lucruri sunt cele pe care le-a spus despre căsătorie, despre avuţie, dar parcă mai greu și mai cu neputinţă de asimilat de firea noastră cea veche, de Adamul cel vechi din noi, de Eva cea veche, este cuvântul de astăzi: iubirea de vrăjmaşi.
Când Adam și Eva în rai pe cel care era lângă ei, unicul, căci Adam nu o avea decât pe Eva și Eva numai de Adam şi n-au putut să se iubească până la sfârşit și s-au învinuit unul pe altul pentru cădere şi pentru ce s-a întâmplat, atât de greu le-a fost să iubească, nu pe vrăjmaş, ci pe singurul care era lângă fiecare, greu este atunci să-i iubeşti pe vrăjmași. Ceea ce spune Mântuitorul aici este cu neputinţă la om, dar cu putinţă la Dumnezeu. Credem că şi aici, de fapt la orice cuvânt spus de Domnul nostru Iisus Hristos, se potriveşte cuvântul spus de Sfinţii din Pateric: Dai voinţă, iei putere! Adică omul să vrea, să dorească, să se străduiască, să încerce, să tot pună început, să facă eforturi să ţină această poruncă şi Dumnezeu, văzând voinţa omului, îi va da putere să facă acestea. Nu omul are putere, ci Dumnezeu îi va da putere dacă vede la om această, voinţă, această strădanie, această osteneală. Aşa cum, mai târziu, cumva parafrazând acest cuvânt, părintele Nicolae Steinhardt zice: Dăruind, vei dobândi!, adică tu dai ce poţi să dai tu, la măsurile tale, şi Dumnezeu îţi va dărui cu vârf și îndesat şi pe deasupra.
Ceea ce e mult mai mult decât dăruieşti tu, că tu dai formal ceea ce poţi tu, foarte puţin, dar Dumnezeu, văzând osteneala ta, care nu este numai o voinţă care rămâne la nivelul declarativ, platonic, ci să faci chiar și fără să simţi cu inima, să faci pentru că trebuie făcut, să faci gest de bunătate, să pui cuvânt de blândeţe chiar dacă nu simţi că vrei să-l zici, să zâmbești omului chiar dacă nu-ţi vine să zâmbeşti, să te străduieşti, chiar dacă ni se pare că ne prefacem, pentru că stai degeaba o viaţă întreagă dacă-ţi imaginezi că trebuie să aştepţi să simţi, să te schimbi, să te schimbe Dumnezeu cumva şi te vei înrăi dacă vei crede că nu trebuie să te lupţi cu tine pentru că tu aşa eşti şi faci doar ceea ce simţi şi ce ţi se pare firesc. Nu aşa trebuie făcut, asta e o înşelare, chiar dacă ni se pare că mergem pe calea cea dreaptă. Noi suntem cum a zis Dumnezeu că suntem, nu suntem cum ni se pare nouă că suntem! Asta trebuie să punem noi în mintea noastră. Firea aceasta în care suntem îmbrăcaţi, firea aceasta a omului căzut, viclean, a duhului răutăţii, vorbirii de rău, invidiei, mândriei, lăudăroşeniei, lăcomiei, desfrânării, acesta nu este omul. Acestea sunt nişte năravuri rele cu care omul, din neam în neam, din generaţie în generaţie, dar şi din an în an, s-a „împodobit”, s-a acoperit cu aceste haine murdare, care nu ţin de cald, ci dimpotrivă, te răcesc şi te fac să miroși urât; în faţa lui Dumnezeu mirosim îngrozitor când suntem îmbrăcaţi în aceste haine ale păcatelor. Noi nu suntem aşa, omul nu este aşa! Omul este cum a zis Dumnezeu că este omul! Aceasta este taina cea mare pe care trebuie s-o credem!
Noi, în numele firescului, ca să nu ne prefacem, ca să nu fim prefăcuţi, să nu fim mincinoși, ne zicem: <Să fim aşa cum suntem!> Dar noi nu suntem aşa! Asta e cea mai mare minciună!
Ce-am zice de un om cu tot felul de boli, de exemplu Parkinson, boală care nu te lasă să ţii obiectele în mână, iar acel om să zică: <Dacă aşa sunt, aşa trebuie să fac!> și să-şi facă mâna să tremure și mai tare, în loc să se străduiască să fie cât mai stăpân pe mișcările lui! Asta nu e o laudă! Orice om bolnav, care nu se străduieşte să-și depăşească boala, să-şi depăşească handicapul, să-şi depăşească ticul – păcatul e un fel de tic ce trebuie depăşit – trebuie să înţeleagă că acest fel de a fi nu e bun, nu eşti tu aşa! Şi, dacă te abţii, nu eşti prefăcut! Eşti prefăcut că nu-ţi afişezi ticul, chiar dacă-ţi vine să faci asta? Nu eşti prefăcut! Aşa şi păcatul, firea cea rea: dacă tu te străduieşti împotriva ei şi nu vrei să-i faci voia, pentru că firea cea rea este ca un idol care-ţi cere jertfe! Adică lăcomia vrea lăcomie, mândria vrea laude, fiecare cere jertfe, nu poate trăi fără jertfe: fac ce fac, dar tot mănânc, că aşa vreau eu, aşa am eu chef, aşa-mi zice mie firea; spun ce am de spus, că aşa vreau eu, să le spun tuturor şi să le explic eu. Acestea nu sunt sinceritate, simplitate, om adevărat, ci, dimpotrivă, un om care-și slujeşte cu multă temeinicie idolul din sine; cum acela cere ceva, cum omul face. Şi argumentează cu: <Dacă aşa sunt eu! Dacă aşa simt! Dacă aşa vreau! Dacă aşa-mi place! Dacă aşa merit! Pur şi simplu aşa am simţit!>, însă mă identific în fapt cu idolul acela, deşi eu nu sunt aşa!
Taina cea mare pe care trebuie să o ştim noi, creştinii, este că noi nu suntem aşa! Omul este făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu! Şi de aceea în Evanghelia de astăzi o să auziţi că primul lucru cu care Dumnezeu ne ajută să încercăm să-i iubim pe vrăjmaşii noştri, să facem bine celor ce ne fac rău, să nu-i judecăm pe cei ce ne judecă, să nu osândim pe cei ce osândesc, primul lucru pe care îl punctează când spune că răsplata voastră va fi multă este că veţi fi fiii Celui Preaînalt, adică vă veţi asemăna cu El, adică veţi fi ca Dumnezeu, pentru că continuă: Că şi Dumnezeu dă ploaie și peste cei drepţi și peste cei nedrepţi şi răsare soarele şi peste cei buni și peste cei răi, adică: iată, veţi fi ca El! O să fiţi fiii Lui! O să vă asemănaţi cu Dumnezeu! Că Dumnezeu ne-a făcut după chipul şi după asemănarea Sa. Adică vom reveni la firea noastră cea adevărată, la aşa cum suntem noi! Noi, când facem aceste lucruri, când ne depăşim firea și luptăm împotriva firii noastre celei rele, noi nu suntem nişte prefăcuți, ci ne întoarcem la firea cea bună a omului, ne străduim!
Iar tu, când îl vezi pe fratele tău că încearcă să se abţină de la mânie, că-i tremură dinţii încercând să nu zică nimic şi simţi că e nervos şi ar vrea să zică ceva, dar se străduieşte, tu să-l ajuţi, dacă se poate, nu să-i spui: <Dar dă-ţi arama pe faţă!>, să nu-l încurajezi în rău! Ce, asta trebuie să scoată omul în sine? Dar diavolul are aici o lucrare tainică, ajutat de obişnuinţa firii şi trupului nostru, că ni se pare că atunci când aducem noi jertfă patimilor noastre, ne liniștim. Când am zis noi ce-am avut de zis, când ne-am exprimat mânia până la capăt, ei, ce ne-am liniştit… De fapt, e o mare minciună aici, aşa cum cel care face desfrânare de unul singur, să zicem, simte că, dacă nu face lucrul acesta, înnebuneşte, dar după ce a făcut s-a liniştit. Dar nu e adevărat! Sau cel ce înjură simte că după ce a înjurat s-a răcorit. Nu e adevărat! E o răcoare rea, puţină, momentană, şi, cu cât faci mai mult lucrul acela diavolul te prinde tot mai mult, firea se împătimeşte tot mai mult, idolul cere tot mai multe jertfe, vei fi toată ziua pus să faci aceeaşi situaţie, ziua şi noaptea, şi, după fiecare cedare, câte o clipă mică de aşa-zisă răcoare, ca să îţi poată cere iar, exact cum un drogat simte puţin după ce se droghează, dar cu cât ia mai multe droguri, acel moment, acea clipă de bucurie e tot mai mică, trebuie să ia tot mai multe droguri ca să se poată linişti, ca să poată avea bucurie. Acelaşi sistem este și la patimile sufletului.
Ceea ce ni se pare nouă răcorire – am înjurat și m-am răcorit; am spus ce-am avut de spus şi m-am răcorit – nu e adevărat, e o minciună! E o mare minciună cu care diavolul ne înşală şi noi credem desăvârşit. Dar cu orice patimă diavolul te duce până te distruge prin ea! Te nenoroceşte. Ţi se face acea patimă mormânt. Cum zice Origen, că îi iese pe nas omului. Rari şi puţini ies la liman şi încep să vadă și se satură, aşa cum şi Sfântul Ciprian a văzut la un moment dat că ceva nu e în ordine cu demonii pe care îi slujea şi credea că sunt dumnezei; îi slujea cu multă râvnă şi îi chema şi le făcea ofrande și le asculta învăţăturile și era vrăjitor mare, mai cunoscut ca el nu era nimeni în tot Imperiul Roman al vremii. Dar ceva i se părea în neregulă: aceşti idoli, aceste puteri nevăzute, nu aveau putere desăvârşită, nu-i dădeau odihnă, nu-i dădeau bucuria aceea pe care el o aştepta. Părea pe moment că ascultarea de acele duhuri îi dădea bucurie, dar nu-i dădea, de fapt, şi vedea că acelea nu au putere desăvârşită, că nu-i dau odihnă, că aceste duhuri necurate au nişte limite peste care nu pot trece. Şi a simţit că este Cineva, o Putere, un Dumnezeu Care este mai presus de aceştia şi faţă de Care aceştia n-au putere. În faţa numelui lui Iisus Hristos, aceştia se făceau nevăzuţi. În faţa cuvântului Evangheliei pe care o citea, aceştia scrâşneau şi se tulburau şi răcneau. Dacă ei sunt dumnezei, de ce se stresează de un cuvânt amărât? De ce se tulbură de un nume? Şi a intrat la bănuieli Ciprian: ceva nu e în ordine! Înseamnă că ăştia nu sunt dumnezei, ci sunt duhuri necurate, sunt înşelători, iar Dumnezeului Celui Viu eu nu I-am slujit, nu L-am cunoscut! Şi atunci s-a întors şi a slujit Dumnezeului Celui Viu, dar greu l-a lăsat duhul necurat să se întoarcă din acea slujire de lungă durată. El povesteşte că a ajuns să-l vadă pe satana faţă către faţă şi i-a dat satana neîncetat îngeri ai răului care stăteau lângă el şi-l ajutau în toate.
Şi, când a cunoscut el tot adevărul şi s-a revoltat şi s-a învârtoşat împotriva acestora, i-a dat pe faţă, i-a recunoscut ca înşelători, Sfântul Ciprian parcă preînchipuie starea noastră căzută, plină de patimi, în care noi credem că, dacă aşa eşti, aşa trebuie să fii. Aşa şi el, aşa îi convenea, aşa era; îi descoperise pe diavoli şi îi considera dumnezei. Dar, la un moment dat, a descoperit că nu sunt dumnezei şi grozavă a fost lupta lui cu aceştia, atunci când i-a dat pe faţă. S-a desprins de ei și a zis: „Eu slujesc lui Dumnezeu Celui adevărat, nu vouă! Cine sunteţi voi? Am descoperit că voi sunteţi nişte duhuri fricoase, nu sunteţi dumnezei! Cine sunteţi voi?” Şi groaznică a fost lupta aceea, înspăimântătoare! Citiţi-i viaţa când aveţi timp! Şi nu el a biruit, Dumnezeu a biruit prin el, nu el, el nici n-a putut face nimic împotriva lor, ci ele l-ar fi distrus, pentru că diavolul ucigaş de oameni este dintru început. L-ar fi distrus. Dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, a ieşit din această împrejmuire, din această încarcerare şi s-a făcut slujitorul lui Dumnezeu şi, mai târziu, ierarh, şi a murit şi ca mucenic.
Dar aceeaşi iuţime împotriva noastră o au și aceşti idoli, care nu sunt singuri – mânia nu e ea singură, ci are în spate diavolul mâniei. Desfrânarea nu e singuratică și neajutorată în sufletul nostru, ci are în spate duhul desfrânării. Şi, dacă ridici cuvântul împotriva ei, dacă o dai pe faţă, dacă zici <Eu nu sunt aşa!> şi începi să crezi şi să-ţi dovedeşti tot mai mult că tu nu eşti aşa, că acela este un chip căzut al tău, că acela e un fel de a fi rău al tău, că acela e un tic, o obişnuinţă rea de la care trebuie să te abţii, să Îl chemi pe Dumnezeu să te ajute în luptă, revolta puterilor celor întunecate ale idolilor cu care ne-am încurcat până acum este atât de puternică, este înspăimântătoare. Cei mai mulţi dintre noi ridică numai puţin o luptă împotriva unei patimi. De exemplu, faceţi o experiență: nu vorbiţi de rău trei zile. O să fie înspăimântător de greu! În alea trei zile o să vină cei mai nebănuiţi oameni de nu-ştiu-unde, de departe, ca să vă amintească toate răutăţile. Tocmai atunci vor veni oameni să-ţi amintească de rele, tocmai atunci îți vor veni în minte toate relele, tocmai atunci cei mai nebăgaţi în seamă oameni îţi vor face tot felul de răutăţi în aşa fel încât să-i vorbeşti de rău, să te ridici împotriva lor. Vei vedea că, de fapt, lupta ta nu e cu o patimă, e cu mai mult de o patimă! Este un duh necurat care are mare putere asupra oamenilor, pentru că oamenii i se supun! Nu pentru că ar fi el mai puternic decât Dumnezeu, ci pentru că oamenii ascultă de el, urmându-i cuvântul pe care i-l şopteşte. Şi, când tu ridici război împotriva desfrânării, toată lumea se va mişca împotriva ta. Toţi cei care i se supun diavolului vor sta împotriva ta.
Dar tu, chiar dacă lumea toată îţi va sta împotrivă, chiar dacă tot sufletul tău cel rău și vechi se va revolta, se va răscula – şi se va răscula! Părinţii din Pateric spun că trei sunt cei care se ridică împotriva omului atunci când acesta încearcă să se întoarcă spre Dumnezeu cu adevărat, adică să iasă din patimi: în primul rând trupul lui, deci noi înşine, sufletul și trupul nostru se revoltă împotriva noastră, după aceea apropiaţii lui, deci întreaga lume, mânată de puterea întunericului, adică cei care ascultă de această putere, şi, în al treilea rând, diavolul însuşi.
Ei, cei mai mulţi nici măcar la revolta trupului, la tulburarea sufletului şi trupului nostru, atunci când vrem să ne întoarcem pe calea cea bună, nu rezistă! Numai când vedem că ne tulburăm puţin și nu mai suntem ca înainte și trupul cine-ştie-ce disconfort are şi că sufletul e nemulţumit şi nu mai are pacea cea rea dinainte – pacea setei nesfârşite, care nu mai are odihnă în nimic – ei, când nu mai avem acel fel de a fi și ni se tulbură sufletul ca un pahar de apă cu mâzgă, cu nămol, pe care vrei să-l scoţi din pahar, se tulbură apa aceea, chiar dacă părea puţin limpede, dar era mult nămol acolo. Aşa se tulbură şi sufletul și trupul nostru atunci câne ne apucăm noi să stăm împotriva răului. Şi cei mai mulţi la această mică tulburare nu rezistă şi se întorc la felul dinainte, dar aşa coboară încetul cu încetul spre iad. Cu cât te acomodezi, cu cât te obişnuieşti mai mult cu aceşti idoli, cu acest fel de a fi rău al omului, e ca şi cum ai sta lângă un păianjen care te înconjoară cu tot mai multe şi mai multe fire; desprinderea va fi tot mai grea, aproape imposibilă. La Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă, dar ea devine aproape imposibilă. Cine speră că poate va ajunge ca tâlharul de pe cruce, să ceară iertarea în ultima clipă, se înşală amarnic. Tâlharul a trecut prin încercări şi greutăţi mari care i-au desprins pânzele păianjenului celui rău de pe suflet. În suferinţe şi în necazuri omul începe să se trezească. Acelea sunt daruri ale lui Dumnezeu ca să ne trezim. Dar s-ar putea nouă să nu ne dea Dumnezeu această mare şansă. De aceea la Proscomidie noi ne rugă pentru toţi oamenii care au murit de năprasnă, dintr-o dată, înfricoşător; 47 de tipuri de moarte a oamenilor, dar toate dintr-o dată: de bucurie, de tristețe, de grindină, căzând în groapă, mâncat de fiare, lovit de maşină, toate acestea. Pentru aceştia se roagă în mod special Biserica pentru că aceştia n-au avut timp să-şi desprindă legăturile cu care i-au legat obişnuinţa, idolii, diavolii, încetul cu încetul.
De aceea Mântuitorul, când ne vorbeşte despre Turnul Siloamului, ne zice: Aţi auzit că a căzut Turnul Siloamului peste 18 oameni şi i-a omorât. Să nu credeţi că au fost mai păcătoşi decât voi. Vă spun vouă că, dacă nu vă veţi întoarce și nu vă veţi pocăi, toţi veţi muri la fel! Și cuvântul este foarte clar: nu că vom muri toţi zdrobiţi de un turn, nu la asta Se referă Mântuitorul, ci că toţi voi muri nepregătiți, pe neaşteptate, că şi aceia au fost luaţi pe neaşteptate. Aceştia nu au ce spune în faţa Judecătorului, ei sunt legaţi de patimi vechi şi grele. Când trecem prin vămile văzduhului, trebuie să dăm vameşilor-demoni tot ceea ce este al lor. Or, dacă noi am fost legaţi de ei aproape cu toate, cu toată răutatea diavolului în tot ce am făcut, noi dăm aproape tot, ce să mai treacă, că eram prinşi cu totul în toate voile noastre, în toate faptele noastre, în toate vorbele noastre. Cât o să mai ajungă la Hristos, cât mai este al Lui, curat, desăvârşit? Şi atunci Dumnezeu a vrut să ne spună că nu contează că murim de năprasnă, că murim singuri, în patul nostru, că murim după suferinţă, atunci orice fel de moarte ar fi e moarte mântuitoare, dacă suntem pregătiţi. Deci Dumnezeu ne atenţionează în faţa morţii care ne găseşte nepregătiți! Atunci să nu ne lăsăm ispitiţi de ideea că lasă, că la bătrânețe, că oi încerca, că mai încolo, că acum sunt copil, acum sunt adolescent, acum trebuie să mă angajez, acum trebuie să-mi fac familie, acum trebuie să-mi aranjez treburile, acum trebuie să am grijă de boli şi de necazuri şi, când ajungem la bătrânețe, ori minţile noastre nu mai sunt întregi, puterile sufletului și ale trupului nostru s-au terminat de atâta oboseală şi de atâta muncă şi nu mai avem răbdare, ori nu mai avem timp pentru că murim cu o moarte de năprasnă şi ce-am făcut? De toate acestea să ne temem şi să ne pregătim, să fim întotdeauna ca nişte slugi vrednice, pregătite în orice clipă, aşa cum Mântuitorul ne spune în mai multe locuri!
Acum este vremea noastră, acum este clipa noastră, acum, prezentul! Nu că va fi, nu că vom vedea. Acum să ne lepădăm, în fiecare clipă, de patimile noastre, acum să ne întoarcem să zicem: Doamne, eu nu sunt aşa! Eu sunt cum ai zis Tu că sunt! Cum ai zis că sunt? Fericiţi cei săraci cu duhul – adică smerenia – că a lor este Împărăţia Cerurilor; deci eu, din fire, sunt smerit! Înseamnă că, chiar dacă nu-mi place, a mai trece puţin peste mândria mea, a mai călca peste orgoliul meu, este un lucru bun! Chiar dacă pare că mă prefac, eu vreau să fiu cum sunt eu! Aşa mi-ai zis, aşa sunt! Fericiţi cei blânzi, fericiţi cei milostivi, fericiţi făcătorii de pace, fericiți cei ce plâng, fericiţi cei ce flămânzesc şi însetoşează de dreptate, de dreptatea lui Dumnezeu şi de vremea dreptăţii, a unei lumi desăvârşite, care să nu fie ca aceasta, nedreaptă. Toţi aceştia sunt fericiţi! Asta e firea omului! Şi, atunci, asta trebuie să facem!
Şi revin: în niciun caz să nu vă gândiţi că nu faceţi acestea pentru că sunt prefăcute și cu jumătate de măsură. Fă-le aşa, că tu, făcând și voind și ostenindu-te, Dumnezeu va da însutit, înmiit, şi atunci se împlineşte cuvântul Evangheliei: De veţi face acestea – adică de veţi iubi pe cei ce vă urăsc, de veţi face bine celor ce vă fac rău, de nu veţi judeca pe cei ce vă judecă – când veţi face acestea vi se va turna în sânul vostru măsură bună, îndesată, peste margine vărsată. Auziţi! Adică atâta odihnă, atâta pace, îşi va reveni omul, va veni la firea lui cea adevărată, la odihna lui cea mare pe care tot o caută în toate părţile! La asta Se referă Dumnezeu!
Dumnezeu să ne ajute, să ne întărească!”
Pentru aceeasi Duminica:
- PREDICA DE PE MUNTE. IUBIREA VRAJMASILOR – Predici si talcuiri (IPS Bartolomeu Anania, PS Sebastian, Parintele Coman)
- IUBIREA DE VRAJMASI – PORUNCA “IMPOSIBILA”
- Ce inseamna sa-i iubim pe vrajmasii Bisericii si cum o putem face?
- Care e sensul poruncii lui Hristos: „IUBITI PE VRAJMASII VOSTRI”?
- “PRECUM VOITI SA VA FACA VOUA OAMENII…”. Legea fundamentala pierduta de crestinii vremurilor reci de pe urma. Si despre “IUBIREA” CARE URASTE SI UCIDE
- PREDICA DE PE MUNTE – IUBIREA VRAJMASILOR. Evanghelia iubirii desavarsite. SF. NICOLAE VELIMIROVICI: “Nimeni sa nu se laude ca s-a mantuit prin multa lui iubire, ca si-a deschis singur portile raiului!”
- Parintele Mihail Stanciu: PANA LA IUBIREA VRAJMASILOR, SA NU MAI MUSCAM MAINILE BINEFACATORILOR, SA NU NE MAI AVANTAM IN BARFE SI CALOMNII/ “Tine-ti mintea in iad” – leac paradoxal pentru depresie/ SLAVA DESARTA: FALSUL MANGAIETOR AL UNEI VIETI PREFACUTE/ Trufia ascunsa din noi
Legaturi:
Al doilea chip al diavolului ar fi acela că cel posedat nu suporta nicio haină pe el. Ce înseamnă asta? Că nu mai avea nicio rușine, nu-l mai interesa, nu-l mai interesa sa-şi acopere rușinea, nu numai cea a trupului, faţă de oameni, nu-l mai interesau oamenii şi ce părere au ei, nu-l mai interesa să nu-i smintească, să nu-i tulbure, să nu-i oripileze. La nivel sufletesc, aşa sunt cei care nu mai acoperă nimic din urâciunea şi mizeria gândurilor lor şî le-o spun tuturor, oricând, fără să le pese. În veacul acesta, în anii din urmă, acesta a început să fie chipul văzut al omului biruitor, care îşi atinge scopurile, aşa-zis al celui care dă totul pe faţă, care nu are nimic de ascuns, care e deschis. Aceste lucruri care ar părea frumoase, de fapt acoperă o mizerie de multe ori, adică să spui tot ce-ţi trece prin cap, toate pornirile tale cele mai întunecate să le dai pe faţă, să nu-ţi fie rușine de nimic. Și aţi văzut și vedeţi că lumea devine tot mai de ruşine. Bineînţeles, toţi avem porniri, pentru că ne naştem cu trupul acesta şi trebuie să-l stăpânim, dar el ne devine stăpân şi facem ce ne porunceşte el, toate pornirile hormonale şi ale firii şi afectele şi tot ce ne trece prin cap, aşa facem. Aceasta este neruşinare.
Aşa cum cel demonizat umbla fără nicio haină pe el, aşa şi noi să ne uităm în oglindă, dacă nu cumva am ajuns să dăm drumul instinctelor, pornirilor, gândurilor, vorbelor. Dacă avem un gând rău despre cineva îi dăm drumul cu uşurinţă foarte mare, nu mai acoperim cu nimic, ce să mai spunem de ce spune Sfântul Isaac Sirul:
„Dacă afli un păcat al fratelui tău, acoperă-l cu mantia iubirii tale, ca să nu-l vadă ceilalţi.”
Între acest cuvânt, din care înţelegem că nici tu să nu-l vezi, să nu-l pui în faţa ta, să nu-l judeci cu asprime, dar nici ceilalţi să nu-l vadă, şi goliciunea, adică uşurinţa cu care aruncăm cu cuvintele şi şuşotim sau spunem tare despre toate păcatele celorlalţi şi ale noastre cu o nonşalanţă şi cu o nepăsare înspăimântătoare, suntem mult mai apropiaţi de varianta din urmă decât de acoperirea cu mantia iubirii noastre a păcatelor fratelui. Deci asta e o [alta] apropiere de chipul diavolului.
Dragostea este caracteristica sincerităţii duhovniceşti
[…]
– Părinte, există sinceritate lumească şi sinceritate duhovnicească?
– Da, desigur. Sinceritatea lumească este fără discernământ.
– Adică cineva vorbeşte şi când trebuie şi când nu?
– Pe lângă aceasta, adevărul este adevăr, dar dacă vreodată spui adevărul fără discernământ, acesta nu mai este adevăr. De pildă, este adevărat că este bolnav mintal cutare. Dar dacă mergi şi îi spui aceasta, nu-l foloseşti. Sau altul spune: “Ca să fiu sincer, mă voi duce şi voi păcătui în piaţă”. Aceasta nu este sinceritate. Cel ce are mult discernământ are şi dragoste nobilă, jertfire de sine şi smerenie, şi chiar adevărul cel amar îl spune cu multă simplitate şi îl îndulceşte cu bunătatea sa, folosind astfel foarte eficace prin cuvintele sale dulci, precum medicamentele amare folosesc mai mult decât siropurile dulci.
Atunci când se foloseşte fără discernământ, adevărul poate face şi crimă. Unii acţionează în numele adevărului şi fac crime. Când cineva are sinceritate fără discernământ, poate face un rău îndoit, mai întâi în el însuşi şi apoi în ceilalţi, pentru că această sinceritate nu are milă. Cine vrea să fie cu adevărat sincer să înceapă să fie sincer mai întâi cu el însuşi, pentru că de aici începe sinceritatea duhovnicească. Când cineva nu este sincer cu sine însuşi, îşi bate joc şi se nedreptăţeşte numai pe sine. Dar când se comportă fără sinceritate faţă de alţii, păcătuieşte de moarte, pentru că îşi bate joc de ceilalţi.
– Părinte, se poate mişca cineva astfel din simplitate?
– Ce simplitate! Unde ai aflat simplitate într-un astfel de om! Dacă este copil, va avea simplitate. Dacă este sfânt, va avea simplitate. Dacă este mare şi nu este întârziat mintal şi se mişcă aşa, va fi diavol.
– Şi cum se simte acesta?
– Ca într-un adevărat iad. Dintr-o ispită intră într-alta. Mereu are ispite.
– Părinte, nu trebuie să se poarte cineva cu onestitate?
– Dreptatea, aşa cum o folosesc mulţi, are un duh juridic. “Sunt onest”, spun unii, “vestesc de pe acoperişuri”, şi îl fac pe celălalt de râs, dar în cele din urmă se fac ei înşişi de râs.
Una este simplitatea si alta este obraznicia
– Gheronda, uneori consider ca ma port cu simplitate, insa mi se spune ca m-am purtat cu obraznicie. Cum voi deosebi simplitatea de obraznicie?
– Una este simplitatea si alta este obraznicia. Obraznicia il satisface pe om lumeste. Adica te porti obraznic si-ti satisfaci egoismul. Iti spui: „L-am pus la punct pe celalalt”. Acest lucru iti aduce o satisfactie lumeasca, care-n realitate nu-l multumeste pe om. Pe cand simplitatea odihneste duhovniceste si lasa in inima o usurare.
– Gheronda, mi se spune ca ma port cu superficialitate insa eu cred ca ma port cu simplitate.
– Asculta: cand spunem „simplitate”, nu intelegem sa se poarte cineva cu neghiobie. Tu incurci lucrurile. Vorbesti fara sa gandesti si crezi ca te porti cu simplitate. Ai putina simplitate din fire, dar iti lipseste intelepciunea. Si, desi nu esti copil la minte, te comporti ca un copil. Din fericire, maicile te cunosc si nu te interpreteaza gresit.
– Se poate ca un om sa fie cu adevarat simplu si totusi comportamentul lui sa-i deranjeze pe ceilalti?
– Daca cineva spune sau face ceva cu simplitate adevarata, chiar daca ar putea fi interpretat gresit, celalalt nu-l interpreteaza gresit fiindca cel simplu are Harul lui Dumnezeu si nu pricinuieste sminteala. Pe cand cel care nu are simplitate si iti vorbeste cu o politete lumeasca te scoate din sarite.
- Predica “grea” a Sfantului Ignatie Briancianinov: CUM DEVENIM AI LUI HRISTOS? CAT VALOREAZA “DREPTATEA” NOASTRA?
- Omul intre “binele” firii cazute si lucrarea launtrica a Duhului
- De la DRAGOSTEA TRUPULUI SI SANGELUI, a firii cazute catre IUBIREA DUHULUI SFANT, prin pocainta si lepadare de sine
- ADEVARATA IUBIRE DE DUMNEZEU SI PERICOLELE IUBIRII INCHIPUITE, VISATOARE: “Iubirea cazuta aprinde sangele omului, ii pune in miscare nervii, ii starneste inchipuirea”
***
Minunat cuvantul pr Ciprian despre “trebuie” si “morala crestina”!
Am observat ca noi, oamenii, cautam anumite retete, pasi clari de urmat, ca sa nu ramanem chiar reci fata de Dumnezeu si sa ne asiguram pe noi insine ca facem si noi ceva. Ce amagire! Doar fugim de ocazia de a ne adanci in noi insine, de a ne cunoaste mai bine, de a ne intalni cu Dumnezeu, de fapt! Si e foarte dureros ca in zielle noastre la asta a ajuns sa fie redusa si traita credinta crestina, la niste fapte bune omenesti, de bun simt, facute, de fapt, ca un ajutor reciproc cu ceilalti.
Acum multi ani, cineva mi-a dat un sfat pe care mi-l mai amintesc cand si cand: Nu uita sa visezi! Se referea exact la chemarea suprafireasca a lui Hristos, la desprinderea de cele pamantesti in cautarea celor ceresti!
“Omul trebuie sa fie iubit numai pentru ca este chipul lui Dumnezeu.
Nu are importanta ca este bun sau rau,virtuos sau pacatos.
Omul merita sa fie iuibit pentru ceea ce este.
Hristos a iubit si S-a jertfit pentru pacatosi,destrabalati.
In acest fel trebuie sa-i iubim pe toti,fara deosebire.
Asa cum soarele rasare pentru toti,inteligenti si prosti,buni si rai,frumosi si urati,astfel si iubirea noastra trebuie sa fie ca iubirea lui Dumnezeu,care seamana cu soarele si se indreapta fara deosebire,catre toate fapturile Sale!
P. PAISIE Aghioritul
Părintele acesta are un mare dar, de la Dumnezeu. Dumnezeu i-a dat să voiască, să se nevoiască, să se întrebe, să observe, să înțeleagă, să se facă înțeles.
Părintele este ortodox, pentru că vrea, caută şi cere, şi a găsit, şi a primit.
Şi eu am spus celor dragi (şi nu numai): TREBUIE. Dar n-a mers. Toți s-au lepădat de mine.
Ortodoxia este greu de înțeles. Ortodoxia, oricât ar fi de explicată, oricât de bine ar fi explicată, tot la TREBUIE ajunge (prin explicații).
Domnul le-a cerut ucenicilor să stea (nu să se apuce de apostolat), în Ierusalim, până se vor îmbrăca CU PUTERE DE SUS.
Ortodoxia, fără PUTERE DE SUS, este doar morală (şi trebuie).
Dacă nu are cineva PUTERE DE SUS, este apostol a lui TREBUIE.
Ortodoxia (prin f. mulți astăzi), are chipul credinței, dar îi tăgăduieşte puterea. De ce? . Pentru că nu are PUTEREA DE SUS.
De ce nu o are ?.Pentru că nu o cere.Pentru că nu o dobândeşte. Pentru că se încrede în el, în ce este, ce ştie, şi are cunoştința (nu şi putere DE SUS) Pentru că nu PUTEREA DE SUS, vorbeşte în noi ci TREBUIE.
Dăm ce nu avem. Vorbim despre ceva ce nu avem, nu purtăm, nu se vede, nu se simte, (în noi şi la noi).
Ortodoxia atrage prin ce suntem şi facem, nu prin ce spunem (înalt) prin ce am vrea să fim şi să facem, dar nu suntem şi nu facem.
Vai mie. Părintele, prin ce mi-a spus mu-a arătat ce nimic sunt, şi ce rău am făcut până în clipa de față.
Comentariul de mai sus îl pot rezuma la: Nu arata ce TREBUIE să fie ortodoxia, ci arată ce este ortodoia (în tine şi prin tine). Şi nu o arăta tu (actoriceşte), că ea te arată pe tine cât de ortodox eşti.
Predica aceasta impresionanta din 2013 a Parintelui Ciprian lamureste bine si cuvintele redate mai jos din (1)Ev. dupa Luca si din (2)Ep. catre Efeseni a Sf Ap Pavel:
(1) “Aşa şi voi, când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem.”
(2) “Căci în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu;”
Care va sa zica, chiar si cand facem, dupa putinta noastra, cate ceva din cele poruncite, sa nu uitam ca suntem si ramanem slugi netrebnice, datoare, si ca mantuirea la care speram este un DAR de sus, de la Domnul.
“O,dar Dumnezeu sa-mi ierte ravna de-a fi vrut sa spui,
Cam ce maretii El are pentru Om in Raiul Lui!
Stiu ca nu va fi-n masura niciodata-al lumii grai
Sa cuprinda stralucirea celor ce se vad in Rai.
Iar eu,cate-am spus in versu-mi,e ca si cum,spre masura,
In ocean muind un deget,am saltat o picatura!
Si iertare mai cer Doamne,pentru c-am aflat cu cale:
Din gradina-mi flori sa-ngeaman Adevarurilor Tale…
Dar gradinii mele stratul,Doamne,Tu i-ai fost udat,
Si deci:dintru ale Tale,ale Tale eu Ti-am dat…
Stiu,ca,soarelui Tau,nu sta-n puterea nimanui
Sa-i adauge-alte raze peste cele ale lui;
Nici voi crede ca sporit-am al “Cuvantului”tezaur,
Faurindu-i patrafire cu de lut in versu-mi aur.
Insa oamenii sunt oameni:mai la inima le-a mers
Totdeauna sa citeasca gandurile puse-n vers;
Si Tu,Doamne,stii aceasta mai naintea mea ca eu,
Taina versului am prins-o de la Viul-Dumnezeu!…
Deci,nu sa-i insel,ci vrut-am:mai la inima sa poarte
Adevarurile Tale ce-nviaza morti din moarte…
Caci “Cuvantul”le-a spus toate lumii de pe tot pamantul
Spre-a-i da Viata fara Moarte,Dumnezeu fiind”Cuvantul”!
Vasile Militaru
“Au ma va ierta”Cuvantul”,ca eu viermele din tina,
Un graunte de-ntuneric sub Cereasca Lui Lumina,
Sau atom din ce e noapte,ca smintit imi iau avantul
Sa-nsir vorbele-mi neroade despre Cel ce e Cuvantul?…”
“Deci,primeasca-ma “Cuvantul”,obosit de-atata cale,
Picatura-ntru oceanul Prea-Straluminarii Sale,
Sa ma potoleasca toata a Lui Sfanta Apa Vie,
Si,cu vii smulsi din moarte,sa fiu viu in vesnicie!”
Vasile Militaru