Predici audio ale Parintelui Ciprian Negreanu la DUMINICA VINDECARII DEMONIZATILOR DIN GADARA (a cincea dupa Rusalii): AI CUI FII SUNTEM, AL CUI CHIP PURTAM si ce stapan chemam prin FAPTELE vietii noastre?

13-07-2014 Sublinieri

demonizatii-din-gadara

Predici audio ale Pr. Ciprian Negreanu (Cluj-Napoca) la Duminica a V-a dupa Rusalii:

FIII LUI DUMNEZEU SI FIII DIAVOLULUI

2013:

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

“În numele Tatălui şi al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

În a cincea duminică după Rusalii, când se citeşte din Sfânta Evanghelie de la Matei, capitolul 8, după sfârşitul predicii de pe munte. La Sfântul Apostol și Evanghelist Matei, această pericopă ce vorbeşte despre demonizaţii din ţinutul Gherghesenilor este mai pe scurt, cea mai pe larg scenă este înfăţişată la Marcu, în capitolul 5, chiar începând cu versetul întâi. Şi Luca, în capitolul 8, dă mai multe detalii, pe care ceilalţi nu le spun. Numai Matei spune că sunt doi demonizaţi, iar Luca şi Marcu spun de unul singur, dar asta nu este tulburător, pentru că Matei, care a fost de faţă la toate aceste întâmplări, aminteşte şi de vindecarea orbului din Capernaum, că erau doi orbi, ceilalţi se referă la unul singur, şi mai sunt cel puţin 3 sau 4 locuri în care Sfântul Apostol Matei vorbeşte de doi în loc de unul. De ce? Nici Marcu, nici Luca n-au fost de faţă. Marcu a aflat aceste minuni de la Sfântul Apostol Petru, Luca de la Sfântul Apostol Pavel şi de la toţi ceilalţi Apostoli, Luca a mers și la faţa locului ca să cunoască mai bine şi să vorbească cu oamenii care au trăit aceste minuni. În general, și Marcu şi Luca s-au oprit la lucrurile cele mai importante.

thumb_besnovE de la sine înţeles, cum zice şi Sfântul Ioan Gură de Aur, că intre cei doi demonizaţi din ţinutul Gadarei, unul era mai înfricoșător, mai cunoscut în tot ţinutul şi era cel despre care se spune că, după ce Hristos a scos demonii din el, stătea liniştit la picioarele Mântuitorului. Venind locuitorii ţinutului, chemaţi de porcari, şi văzându-l pe cel ce fusese demonizat acum liniştit şi îmbrăcat la picioarele lui Hristos, s-au înspăimântat, s-au înfricoșat. Lor le era frică de ani şi ani de zile să treacă prin ţinutul acela, numai pe lângă, de frica acelui om şi de puterea cu care demonul îl poseda și de urletele lui şi înfricoşătoarea lui înfăţişare şi de faptul că ziua şi noaptea urla prin munţi şi prin morminte, niciodată nu se odihnea, era cumplit la înfăţişare, fusese prins și legat cu lanţuri grele de multe ori de populaţia din jur, păzit, rupsese lanţurile și funiile. Şi de aceea şi Marcu şi Luca vorbesc numai de cel care ieşea în evidenţă, iar Matei, care a fost de faţă, vorbeşte de cei doi.

Aşadar, Mântuitorul trece din ţinutul Capernaumului, oraşul Său, pe partea cealaltă a Mării Tiberiadei, într-o zonă în care erau sate păgâne, Gadara şi Ghergerseni, sate care nu erau ale iudeilor, ci erau păgâne, fapt dovedit şi prin faptul că creşteau porci – iudeii nu creşteau. Iar Hristos intră în acest ţinut nechemat de nimeni, însă chemat de suferinţa acestor oameni, de durerea lor, de faptul că erau posedaţi de puterea întunericului de atâţia ani. Aceşti posedaţi n-aveau odihnă, locuiau în morminte, nu stăteau în case, niciodată sub acoperiş. Pentru iudei, ăsta era încă un semn de spurcăciune, pentru că mormintele iudeilor aveau două încăperi, o primă încăpere foarte mică, unde se puteau aduce tămâieri și rugăciuni, şi o a doua încăpere, unde cel adormit erau învelit în giulgiu, dat cu miresme și pus pur și simplu pe o lespede, iar uşa celor două încăperi era acoperită cu o piatră mare, care era pecetluită, şi acolo se lăsa trupul mortului. Or, cel posedat dădea la o parte, probabil, pietrele acestea mari şi intra înăuntru și locuia împreună cu morţii, la propriu. Şi umbla pin munţi şi prin pustietăţi şi ni se spune că, după ce îşi rupea legăturile şi paza, îl ducea duhul în pustie, unde nu suporta nicio haină pe el şi lua pietre şi se tăia cu ele şi urla înfricoşător.

Ne putem închipui cât de groaznic arătau aceşti oameni şi cât de tare se chinuiau. Ne zice Sfântul Ioan Gură de Aur că nu ei urlau, ci duhul necurat urla din ei. Numai cine a văzut un om demonizat îşi poate închipui puţin ce înseamnă aceste urlete îngrozitoare ale demonilor, care cuprind puţin din frica îngrozitoare pe care diavolii o au şi ştiu că nu au nicio şansă şi că se îndreaptă spre iad și că timpul este scurt, lucru dovedit și prin primele cuvinte pe care I le şi spun Mântuitorului. Demonizatul vine val-vârtej din pustie, cade în genunchi şi Îi zice:

De ce ai venit să ne chinuieşti înainte de vreme, Fiule al lui Dumnezeu Celui Preaînalt?

Adică Îl recunoaşte ca Fiu al lui Dumnezeu:

Ce ai cu noi? De ce ai venit aici?

Mântuitorul a venit drept la ei, dar ei I-au venit în întâmpinare, I s-au închinat, I-au recunoscut atotputernicia, că demonii, cum zice Sfântul Apostol Iacov în Epistola sa, cred și se cutremură. Şi I-au zis:

Ce ai cu noi, Iisuse Hristoase, de ce ai venit să ne chinuieşti înainte de vreme?

dracii intrati in porci la Gadara - detaliu icoanaEi ştiu că vremea lor este scurtă, că li s-a dat un timp în care încă sunt aşteptaţi, în care ispitesc omul, în care vor să-l batjocorească pe om și să-l surpe, să-l atragă pe om o dată cu el în iadul care i se pregăteşti şi ştie că nu mai este altă şansă pentru el și că se îndreaptă spre acest iad. De aceea şi zic înainte de vreme, ca şi cum ar zice:

<Noi ştim unde mergem, oricum ştim că n-avem nicio şansă, n-avem nicio cale de ieşire şi de pocăinţă nu poate fi vorba, pentru că noi nu vrem să ne pocăim, dar măcar mai dă-ne timp, n-a venit încă sfârşitul lumii, de ce ai venit acum? Ai venit să faci judecată cu noi înainte de vreme? Mai lasă-ne să ne mai folosim de libertate ca să-l batjocorim pe om, mai lasă-ne să profităm de ceea ce ştim să facem.>

Şi Îl rugau insistent să nu-i îndepărteze din ţinutul acela, pentru că era ţinut păgân și le era mult mai propice. Erau ţinutul idolatru în care i se slujea diavolului.

Putem pune într-o paralelă nesfârşitele întâlniri între Părinţii pustiului şi aceste duhuri necurate, în care ele le cereau socoteală Părinţilor și le ziceau:

„De ce ai venit să ne izgoneşti până şi din locul acesta? Ăsta era locul nostru!”

În locurile de închinare la idoli, Părinţii nu făceau nimic altceva decât se rugau şi îşi întemeiau ei chiliuţa lor acolo. Dar numai prin prezenţa lor, demonii nu mai aveau odihnă în zona aceea, în regiunea aceea. De aceea, Iudeea în general și zona în care încă se ţinea Legea lui Dumnezeu şi în care venise Mântuitorul să binevestească Evanghelia, lor nu le era propice, nu se simţeau bine. Dar acolo, în zona păgână, unde oamenii îi ascultau, se închinau idolilor, erau nepăsători, acolo se simțeau bine. Şi I-au spus:

Nu ne scoate pe noi din ţinutul acesta!

Şi tot ei dau și soluţia:

Lasă-ne să intrăm în porci!

Și Mântuitorul i-a lăsat. Neputinţa lor se vede de aici, că nu puteau să facă nimic fără [ingaduinta] lui Dumnezeu.

δαιμονιζομενοι1Acesta este unul dintre chipurile diavolului, faptul că te înfricoşează, urlă, răcneşte, îşi arată parcă puternicia, voinicia, dar când e să dea piept… Aşa s-a repezit la Mântuitorul, urlând, strigând, răcnind Ce-ai cu noi?, aproape certându-L, dar după aia plecându-şi capul şi zicând: Lasă-ne să intrăm în porcii aceia. Au devenit laşi, neputincioşi, slabi, aşa cum şi sunt, de fapt, arătându-şi adevăratul chip. Prima manifestare a fost de faţadă, de sperietură, de înfricoşare pentru ceilalţi. De aceea Sfântul Apostol Pavel insistă asupra faptului că frica nu este de la Dumnezeu. Şi chiar spune: Frica este de la diavol. El încearcă să exercite această stare de frică asupra omului, de a-l ţine pe om sub frică toată viaţa, aşa cum citim în Epistola către evrei, în care zice că diavolul ne-a ţinut în robie cu frica de moarte, și în general, cu frica, toată viaţa. Şi e starea cu care îl ţine pe om în robie, într-o stare de frică, de înfricoşare faţă de diavol, faţă de puterea întunericului, faţă de slăbiciuni, faţă de moarte, de tot ceea ce este în puterea lui.

Şi Mântuitorul a venit să ne ridice, să ne scoată din aceste frici. Aşa şi reuşeau să-l ţină pe om, erau înfricoşători, erau cumpliţi, urlau, răcneau, Mântuitorul nu urla. Răcnetele lor animalice erau tocmai ca să impresioneze, să înfricoşeze, să tulbure, să-ţi fie frică să mai treci pe acolo, să nu vrei să dai cu ochii de acel om care scoate asemenea sunete. Dumnezeu nu face asta, ci la Dumnezeu, dimpotrivă, vedem multă tăcere, fineţe, iudeii au scos cu greu, de multe ori, un cuvânt de la El, mai ales despre dumnezeirea Sa. Nici vorbă să se laude sau să Se dea mare sau să Îşi arate atotputernicia, cum, iată, sărea diavolul să şi-o arate pe a sa.

Diavolii recunosc că sunt mulţi, sunt legiune, cum ne spune Sfântul Apostol Luca. Ei recunosc că sunt mulţi şi că-l stăpânesc pe omul acela de mult și că nu vor să-l părăsească, dar, măcar dacă-i scoate din acel om, să nu-l îndepărteze din acel ţinut şi să-i lase să intre în porci. Şi acolo îşi arată desăvârşit lucrarea lor, în sensul că duc la ucidere, duc la sinucidere. Rostul pe care şi l-au ales ei este să ucidă,diavolul dintru început este ucigaş de oameni, zice Mântuitorul. Şi aş zice că nu numai de oameni, ucigaş de orice. În primul rând, ucigaş de sine, pentru că se îndepărtează tot mai mult de chipul şi de măsura la care l-a aşezat Dumnezeu. Şi el, îndepărtându-se de Dumnezeu și întorcându-I spatele lui Dumnezeu şi devenind ucigaş de Părintele Care l-a zidit, Dumnezeu, vrând să-I ia locul, revoltându-se împotriva lui Dumnezeu. Devine ucigaş de sine, îndepărtându-se de adevărata sa fire, de el, ca zidire a lui Dumnezeu, începe să se apropie de nefiinţă, de non-existenţă, se agaţă de om ca să-l atragă şi pe om în această cădere şi îl urăşte, îl invidiază că omul este chipul lui Dumnezeu şi ca Dumnezeu îl iubeşte atât de mult pe om și că Se întrupează, Se face asemenea omului. Şi diavolul vrea să atragă pe cât mai mulţi în această prăpastie o dată cu căderea sa. Şi iată-l ucigaş de Dumnezeu, de sine și de om şi de toată făptura şi de tot ce înseamnă zidirea lui Dumnezeu.

intrarea dracilor in porciUcigaş este diavolul şi îşi arată acest chip prin ultimul gest pe care-l face, după ce intră în turma de porci, după ce Dumnezeu le îngăduie să intre în turma de porci, aceştia se aruncă de pe malul înalt în mare şi se îneacă cu toţii; ceea ce nu putuseră să facă cu aceşti doi oameni ani de zile, pentru că, deşi erau demonizaţi, Dumnezeu nu-i lăsase cu totul în mâna diavolului. De mult i-ar fi sfâşiat diavolul, i-ar fi făcut praf și pulbere în ura pe care o avea faţă de om. De mult nu s-ar mai fi auzit de ei, dar Dumnezeu nu i-a lăsat și durerea și suferinţa şi strigătele lor le-a auzit Dumnezeu de departe și a venit special pentru ei.

Ştiţi că la un moment dat, Mântuitorul vorbind cu iudeii în templu, în Evanghelia de la Ioan ni se spune că încep să-L acuze pe Hristos, El vorbeşte despre vremea venirii Sale, despre bucuria pe care Avraam a avut-o văzând ziua Sa și ei se minunează şi Îi zic:

Tu vorbeşti? Dar Tu l-ai cunoscut pe Avraam? N-ai nici 50 de ani şi poţi să spui că l-ai cunoscut pe Avraam?,

care fusese cu mii de ani înainte. Şi iau pietre să dea în El, dar în aceste discuţii, în care ei nu puteau înţelege că Hristos era dinainte de Avraam, deşi le şi spune:

Adevărat, adevărat vă spun, dinainte de Avraam sunt Eu,

ceea ce era cu neputinţă de înţeles pentru ei, greu de înțeles şi pentru noi, dar noi credem că este Fiul lui Dumnezeu, și atunci e uşor – şi de unde se ajunge la discuţia despre Avraam? Că ei zic:

Noi suntem fiii lui Avraam,

îndreptăţindu-şi viaţa şi faptele, îndreptăţindu-se, zicându-I: <Ce vii să ne acuzi? Noi suntem fiii lui Avraam!>

Şi Dumnezeu le zice:

Dacă aţi fi fiii lui Avraam – şi dacă aţi fi fiii lui Dumnezeu, până la urmă – aţi asculta de ceea ce spun Eu, că de la Dumnezeu spun ceea ce spun, dar voi nu sunteţi fiii lui Avraam, ci sunteţi fiii diavolului – şi chiar aşa îi numeşte – pentru că ascultaţi de tatăl vostru, diavolul.

demonizat-11Şi plecând de la acest cuvânt să facem o radiografie a noastră şi să vedem cât suntem fiii lui Dumnezeu şi cât ai diavolului, din ascultarea pe care o facem de unul sau de celălalt, urmărind chipul diavolului.

Unde ni se descoperă în această Evanghelie chipul diavolului? Prima manifestare pe care o observăm la diavol este ipocrizia, lăudăroşenia, mândria, numai aerele sunt de el. Faptul că vrea să-L înfricoşeze până şi pe Mântuitorul şi pe ucenicii Săi şi pe cei cu care erau, alergând înaintea Lui şi strigând: Ce ai cu noi, Iisuse Hristoase, Fiul Celui Preaînalt? De ce ai venit să ne chinuieşti?, strigând, urlând, răcnind, vrând să înfricoşeze, vrând să acopere ceea ce nu sunt. Ei, de fapt, nu erau înfricoșători, că nu aveau cu ce să fie înfricoşători, ci erau de plâns, dar vor să înfricoşeze sufletele omeneşti, vor să impună un respect din ceea ce nu sunt, prin frică.

Cu ce ne asemănăm? Istoria omenirii e împănată cu impunere de respect prin frică, prin teroare, şi să nu ne gândim numai la orânduiri sociale, sau la state, sau la imperii, că şi în casele noastre, şi cu cei apropiaţi și cu semenii noştri suntem foarte prinşi într-un asemenea fel de a fi și ne impunem şi ca mici şefi undeva sau ca profesori, prin asprime, prin vorbă grea, prin înjurături, prin dat cu pumnul în masă, prin mânie, manifestată până ni se înroşesc ochii, uneori zicem că pedagogic trebuie să fim aşa, altfel nu se poate. Îl imităm pe diavol, aşa făcea el. Şi îşi atingea într-un fel scopul, și noi zicem uneori că ne-am atins scopul, pentru că tremurăm de mânie, dar de cele mai multe ori ne înşelăm pe noi înşine, pentru că începem prin a zice că trebuie să ne arătăm mânioși pentru că altfel nu merge treaba şi ajungem chiar să fim, pentru că ceea ce faci te face.

Astăzi te prefaci că eşti mânios, mâine înjuri doar ca să te impui şi în scurt timp chiar ajungi să fii aşa. Eşti ca acel fumător care zice că fumează în fiecare zi pentru că prietenii lui fumează, dar nu e dependent, și când se trezeşte e de mult dependent, deşi crede că oricând se poate lăsa, dar… când e de lăsat, nu mai poate deloc să se lase. Aşa face omul şi îşi transformă chipul său cel dumnezeiesc.

Cum spune Mântuitorul:

Luaţi aminte la Mine, că sunt blând și smerit cu inima

se transformă la noi în

furie-manie-e1356629411118<Luaţi aminte la mine, că sunt aspru, neîndurător, iute la cuvânt, grabnic vărsător de sânge al fratelui meu – sânge în înțeles duhovnicesc –, repede arunc vorbe grele, repede acuz, nu mă interesez, cum zice părintele Arsenie Boca, de zece ori ca să tai o dată, aprob imediat orice bârfă>.

Iar toate acestea nu sunt chipul lui Dumnezeu, ci chipul diavolului. Dacă e să ne gândim, cum tot părintele Arsenie Boca zicea, de cele mai multe ori suntem mai aproape de păcătos decât de sfânt, deci oricum ni s-ar spune, oricum am fi numiţi, n-ar trebui să ne supărăm, pentru că suntem mult mai aproape de răutate decât de bunătate.

Al doilea chip al diavolului ar fi acela că cel posedat nu suporta nicio haină pe el. Ce înseamnă asta? Că nu mai avea nicio rușine, nu-l mai interesa, nu-l mai interesa sa-şi acopere rușinea, nu numai cea a trupului, faţă de oameni, nu-l mai interesau oamenii şi ce părere au ei, nu-l mai interesa să nu-i smintească, să nu-i tulbure, să nu-i oripileze. La nivel sufletesc, aşa sunt cei care nu mai acoperă nimic din urâciunea şi mizeria gândurilor lor şî le-o spun tuturor, oricând, fără să le pese. În veacul acesta, în anii din urmă, acesta a început să fie chipul văzut al omului biruitor, care îşi atinge scopurile, aşa-zis al celui care dă totul pe faţă, care nu are nimic de ascuns, care e deschis. Aceste lucruri care ar părea frumoase, de fapt acoperă o mizerie de multe ori, adică să spui tot ce-ţi trece prin cap, toate pornirile tale cele mai întunecate să le dai pe faţă, să nu-ţi fie rușine de nimic. Și aţi văzut și vedeţi că lumea devine tot mai de ruşine. Bineînţeles, toţi avem porniri, pentru că ne naştem cu trupul acesta şi trebuie să-l stăpânim, dar el ne devine stăpân şi facem ce ne porunceşte el, toate pornirile hormonale şi ale firii şi afectele şi tot ce ne trece prin cap, aşa facem. Aceasta este neruşinare. Aşa cum cel demonizat umbla fără nicio haină pe el, aşa şi noi să ne uităm în oglindă, dacă nu cumva am ajuns să dăm drumul instinctelor, pornirilor, gândurilor, vorbelor. Dacă avem un gând rău despre cineva îi dăm drumul cu uşurinţă foarte mare, nu mai acoperim cu nimic, ce să mai spunem de ce spune Sfântul Isaac Sirul:

„Dacă afli un păcat al fratelui tău, acoperă-l cu mantia iubirii tale, ca să nu-l vadă ceilalţi.”

Între acest cuvânt, din care înţelegem că nici tu să nu-l vezi, să nu-l pui în faţa ta, să nu-l judeci cu asprime, dar nici ceilalţi să nu-l vadă, şi goliciunea, adică uşurinţa cu care aruncăm cu cuvintele şi şuşotim sau spunem tare despre toate păcatele celorlalţi şi ale noastre cu o nonşalanţă şi cu o nepăsare înspăimântătoare, suntem mult mai apropiaţi de varianta din urmă decât de acoperirea cu mantia iubirii noastre a păcatelor fratelui. Deci asta e o [alta] apropiere de chipul diavolului.

Demonizatul nu locuia în casă. Casa preînchipuie în Scriptură şi se înţelege prin ea casa lui Dumnezeu, loc de odihnă a sufletului. Odihna sufletelor noastre este în Dumnezeu şi în Biserica lui Dumnezeu. El nu locuia în casă, ci în morminte şi în pustietăţi, n-avea odihnă, n-avea somn, n-avea pace. Sufletele multora dintre noi se aseamănă cu această stare; nu mai avem odihnă în Biserica lui Dumnezeu, în rugăciune, în a ne întoarce spre Dumnezeu, în casa lui Dumnezeu, inima noastră ar trebui să fie casa lui Dumnezeu şi noi să ne adăpostim acolo, împreună cu Dumnezeu. Iar puţina rugăciunea pe care o zicem seara sau dimineaţa, în câteva minute avem mii de gânduri şi orice am face, numai asta nu. Nu ne asemănăm cu agitaţia acestui om, care nu mai avea răbdare să stea niciunde şi care era dus de duh prin pustietăţi şi prin morminte, mormintele închipuind tot ce-i mai spurcat în lume, mai plin de duhoare? Şi mintea noastră se apropie şi se îndulceşte de tot ce e mai spurcat, cele mai rele şi urâte gânduri de invidie, de răzbunare, de desfrânare… Şi îşi găseşte odihna foarte uşor acolo şi rămâne acolo mult timp. Iar în rugăciune, dacă stăm un sfert de oră ni se pare că s-a coborât cerul pe pământ și suntem transpiraţi şi nu mai putem. Ne asemănăm aici mai mult cu cel demonizat decât cu cei care se adăpostesc în casa lui Dumnezeu şi îl adăpostesc pe Dumnezeu în inima lor.

vindecarea demonizatilorDupă aceea, cel demonizat nu suporta să fie legat de nimic. Orice îl lega, orice îl ţinea, orice îl păzea, rupea legăturile, funiile grele și lanţurile şi pe cei care îl păzeau îi bătea şi pleca de acolo. Ce pot fi pentru firea noastră, pentru suflet, cele care ne pot ţine? În primul rând, glasul conştiinţei e un lanţ care vrea să ne ţină strâns de ceva. După aceea, cuvântul lui Hristos, Evanghelia, care încearcă să ne ţină strâns. Apoi bunul simţ comun, măcar de rușinea celorlalţi să nu facem ceva rău, şi ăsta e un lanţ. Apoi lanţul iubirii faţă aproapele, faţă de familie. Şi ne spune Evanghelia că aceşti oameni nu suportă nicio legătură, nicio aşezare, nicio legare în lanţurile acestea, ci pe toate le rup și fac ce vor, nu au astâmpăr. Ne asemănăm cu acestia de câte ori rupem cuvântul lui Dumnezeu şi nu suportăm să-l ţinem până la capăt, iar dacă îl ţinem, îl ţinem puţin, apoi ne devine de nesuportat. Sau câte căi nu găsim ca să ne minţim conştiinţa? Deci și în acestea ne asemănăm mai mult cu chipul diavolului decât cu chipul lui Dumnezeu din noi, după care suntem zidiţi.

În continuare ni se spune că se tăia cu pietre. După cuvântul Părinţilor, pietrele ar însemna două lucruri. Pe de o parte, piatră este cuvântul lui Dumnezeu, piatra din capul unghiului este Hristos, iar pe de altă parte pietrele sunt cele mai aspre, cele mai contondente lucruri din natură, în general. Părintele Arsenie spunea că luăm cuvântul lui Dumnezeu după voia noastră si după mintea noastră, iar cuvântul lui Dumnezeu este ca un cuţit cu două tăişuri cu care trebuie sa ai grijă cum lucrezi, şi care intră până la despărţitura sufletului de duh, e de o fineţe fără seamăn cuvântul lui Dumnezeu, şi pe care noi nu vrem să ştim să-l folosim, pentru că nu mergem pe calea Părinţilor şi a sfatului, că cei ce nu se sfătuiesc cad ca frunzele”.

Aşa suntem și noi, facem după capul nostru, luăm cuvântul şi îl interpretăm în felul nostru, cel mai mult se vede asta în nesfârşitele și nenumăratele secte, care interpretează cuvântul după capul lor şi cuvântul se face sabie cu două tăişuri în care se taie şi tot părintele Arsenie zice că „şi-au tăiat mintea în Scripturi” aceşti oameni, dar şi noi facem aşa sau vrem s-o folosim ca să ne acopere păcatele. Pe unele dintre cuvintele Scripturii le lăsăm intenţionat la o parte. De pildă aduceţi-vă aminte cu câtă uşurinţă, dacă întrebi pe vreun om de ce nu ţine post, întotdeauna o să-ţi spună că nu spurcă pe om ceea ce intră în gură, ci ceea ce iese din gură, pentru că aceea iese din inimă, asta a spus Hristos. Dar ei folosesc cuvântul ăsta ca să taie postul, ca să-l dea la o parte, ceea ce e o minciună, o greşeală, nu foloseşti un cuvânt din Scriptură împotriva altui cuvânt, că Dumnezeu zice iar voi când postiţi…, nu zice <dacă vreunul va vrea vreodată să postească…>. Dar asta se trece cu vederea şi se pune alt cuvânt în faţa lui. Aşa sunt şi pietrele acelea, precum cuvintele Scripturii, cu care cel care acest demonizat, în loc să se folosească, că şi-ar fi putut zidi o casă cu pietrele acelea, şi-ar fi putut face un adăpost, şi-ar fi putut face o toporişcă sau multe alte lucruri bune, însă el se tăia cu acele pietre, sângera, tăia din carnea lui. Aşa facem și noi când facem de capul nostru, fără ascultare, şi, în loc să ne folosim de cuvintele Scripturii, ne tăiem şi ne rănim şi poate chiar murim.

Şi aş insista asupra urletului, asupra strigătului. Nimeni altcineva nu se mai putea auzi, și ştiţi cum гадаринский бесн._(1)sunt cei care sunt cu adevărat demonizaţi, dacă aţi văzut vreodată, aproape că nu te poţi înțelege cu altcineva în preajma lui, pentru că cel demonizat vociferează, strigă, răcneşte, te înfricoşează. Diavolul continuă să facă lucrul ăsta cu noi, pe de o parte dându-ne un fel de limbuţie, dar să ştiţi că e acelaşi duh mut şi surd despre care zice Mântuitorul, numindu-l aşa pentru că duhul demonic îl făcea pe om să muţească în a-L lăuda pe Dumnezeu și a putea să mărturisească minunile lui Dumnezeu şi lucrarea lui Dumnezeu cu el, deci îi oprea omului posibilităţile și capacitatea de a vedea minunile și lucrarea lui Dumnezeu cu el, să mulţumească lui Dumnezeu, privinţă în care mai toţi suntem muţi sau abia ni se deschid gurile să spunem câteodată câte lucruri a făcut Dumnezeu cu noi şi slavă lui Dumnezeu şi ne-am simţit sau ne simţim stăpâniţi de multe ori de acest duh mut și surd la slava şi măreţia lui Dumnezeu spusă de alţii, văzută şi auzită de alţii, acestea parcă trec pe lângă noi.

Asta e ca în pilda pe care a spus-o părintele Paisie Aghioritul: cum văd musca şi albina o grădină? Dacă o să-i spui muştei: „Ai văzut câte flori?”, musca o să spună: „Nu, dar am văzut acolo o grămadă mare de bălegar în spatele grădinii, aia e ceva deosebit. Mai e o groapă de gunoi dincolo, dincoace mai este o balegă de vacă, dincolo gunoi de la câine…”. Asta va observa. Dacă vei întreba albina: Ai văzut câte gunoaie sunt aici?, albina va răspunde: „Nu ştiu, n-am văzut gunoaie, dar am văzut flori multe!”

Părintele Paisie voia să spună că cel care de bune ia lucrurile, bune le vede, aşa cum părintele Teofil spunea: dacă iei pe un om de bun, bun îl găseşti, dacă îl iei de rău, rău îl găseşti; dar şi starea lucrurilor la fel: dacă Îl cauţi pe Dumnezeu şi făptura Sa şi lucrarea Sa de rău, rău găseşti, dacă le cauţi de bune, bune găseşti, deşi de cele mai multe ori suntem în poziţia muştei. Aşa cum o să auziţi în jur, şi de acum încolo tot mai mult, vorbindu-se de rău Biserica, preoţii, cei care fac asta sunt ca muştele, numai relele le vor vedea. Dacă e pe undeva vreo biserică, vreun credincios mai deosebit, vreun preot care-şi face treaba, pe astea nu le vede, astea nu contează. Pe când cei care sunt în Biserica lui Dumnezeu, încă mai sunt sau sper să fie pe poziţia albinei, care, chiar dacă or mai fi gunoaie şi alte rele, văd şi mierea, văd și florile lui Dumnezeu, văd şî frumuseţea, văd şi oamenii frumoşi care vin în Biserică, văd şi lucrurile frumoase care se întâmplă, văd şi harul lui Dumnezeu care n-a încetat să curgă în Biserica lui Dumnezeu.

AngerŞi întorcându-ne la urletul acesta al demonului, care acoperă, parcă, tot, această limbuţie pe care o dă demonul oamenilor, acestora care sunt stăpâniţi, limbuţie de a spune toate cele rele, întunecate, înfricoşătoare, e limbuţia muştei care vede numai cele rele şi încearcă să acopere cu urletele şi cu strigătele posibilitatea de a i se spune că mai sunt şi lucruri bune, posibilitatea de a vedea că mai sunt și lucruri bune. În agitaţia şi datul de pământ cu urlete şi strigăte, vrei să-ţi spui că e numai rău, totul e rău. Şi aceasta, dacă suntem sinceri, cred că o auzim tot timpul în adâncul sufletelor noastre, că diavolul nu stă.

Şi aşa cum avem glasul conştiinţei, care e glasul lui Dumnezeu din noi şi care ne trezeşte la viaţă şi care ne spune să venim la Biserică şi să ne rugăm şi să iertăm pe aproapele nostru și multe alte lucruri bune, aşa este şi un glas al demonului, acel glas pe care-l auzim tot timpul aducându-ne aminte de toate nimicurile veacului acestuia, că avem de făcut aia şi cealaltă, uite la ăla ce rău e, ce a făcut, uite ce urât se uită ăia, te-au gândit de rău de mult, şi aşa mai departe – aia e musca, care vede toate lucrurile rele şi prin limbuţia ei îţi atrage atenţia şi vrea să te înfricoşeze şi să te facă să uiţi că sunt multe lucruri bune şi să uiţi că tu eşti albina care trebuie să facă cele bune şi să scoată nectarul din flori, vrea să te facă să stai şi să mori de foame ascultând musca ce îţi vorbeşte ca să te ducă să te adape în gunoaie, să-ţi arate toate lucrurile murdare şi inima ta să se întineze, să se întunece, să se închidă în toate lucrurile întunecate ale veacului acestuia şi de acolo să te lepede în turma de porci și de acolo în mormânt şi gata.

Cam asta e toată istoria celor care ascultă de muscă, adică de diavol: urmezi cele rele, vezi cele rele, te îndulceşti de rele, te adapi din ele, o să mori, o să te îngropi și o să mergi în iad, pentru că nu ai ce căuta în Împărăţia lui Dumnezeu, Dumnezeu Care, în Evanghelia de la Toma – o Evanghelie [apocrifa] care nu trebuie luată în seamă, dar care are o apoftegmă frumoasă – trecând pe lângă un câine putrezit, Apostolii au zis: „Doamne, ce miros, ce urât…!”, iar Mântuitorul a zis: „Da, dar ce dinţi albi are!”

Înţelegeţi? Deci Dumnezeu în tot răul vede un bine. Noi, gândind despre noi, nu ştiu dacă asotos desenne-am mai suporta, dacă ne-am vedea din afară pe noi înşine, ne mirăm că ne mai suportă Dumnezeu, că ne mai dă timp. Dar Dumnezeu și la noi se uită şi zice: <Da, dar ce dinţi albi are…!>, vede încă ceva bun în noi, încă ne dă vreme, încă ne dă timp. El este Cel despre care se zice în acea pildă, când stăpânul hotărăşte că un copac care n-a adus nicio roadă trebuie tăiat, iar grădinarul, care este Iisus Hristos, îi zice stăpânului, care este Tatăl:

Mai lasă-l un an, să îl sap altfel, să îl tai altfel, să îi pun îngrăşământ, să mă ocup special de copacul acesta şi, dacă totuşi nu va da roadă, atunci îl tai la anul.

Şi Dumnezeu Îşi pune sufletul pentru noi, are încredere în noi, vede încă un punct alb în sufletul nostru, are încredere în noi că ne mai putem ridica; iar noi, această vreme de păsuire a lui Dumnezeu, de multe ori o socotim ca şi cum lui Dumnezeu i-ar plăcea cum suntem şi ne iubeşte aşa:

<Uite, dacă nu m-a trăsnit, dacă mi-e bine, dacă mă udă, dacă mă sapă, dacă m-a tăiat frumos, dacă mi-a pus îngrăşământ, înseamnă că El mă iubeşte aşa şi eu trebuie să continuu aşa, în păcate, că Lui Îi place aşa…!>.

Dar asta înseamnă, de fapt, ca Dumnezeu îţi mai dă o vreme, Se mai osteneşte încă o dată cu tine, îţi mai dă bunătate ca tu să poţi rodi bunătate!

Dumnezeu să ne ajute și să ne mântuiască”.

***

nb43813

DESPRE AMESTECUL CREDINTEI ORTODOXE CU ELEMENTE DE PAGANATATE, ORIENTALISME, SUPERSTITII SI EREZII NEW AGE (inclusiv radiestezia, credinta in reincarnare etc.) LA FOARTE MULTI DINTRE CRESTINII DE AZI:

2012:

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

***

Predica Parintelui Ciprian din Duminica vindecarii demonizatilor gadareni – 27 iulie 2010 (audio si text):

2010:

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

sursa: ASCOR Cluj

p. Ciprian Cluj

“În numele Tatălui şi al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Suntem în a cincea duminică după Rusalii, duminica „izbăvirii oamenilor şi pieirii porcilor, aşa o numeşte Sfântul Nicolae Velimirovici, referindu-se la faptul că doi oameni care fuseseră munciţi de duhurile necurate şi care au chemat tainic pe Dumnezeu, Dumnezeu îi cunoştea, fără ca aceştia să trimită cuvânt prin cineva, cunoştea durerea lor, le cunoştea suferinţa şi neputinţa şi a venit la ei să-i tămăduiască pe aceştia, pe aceştia doi i-a izbăvit, iar pe acei peste două mii de porci păziţi de către porcari, porci ai acelor săteni, au pierit. Este o duminică care urmează şi ea Duminicii Rusaliilor şi Duminicii Tuturor Sfinţilor și care are încă razele Rusaliilor și poartă încă mesaj despre chipul sfinților la care ne cheamă Dumnezeu, însă mai puţin. Mai mult de vorbeşte despre altceva. […]

Vă spuneam că fiecare duminică de după Duminica Tuturor Sfinţilor ne vorbeşte despre chipul sfinţilor, despre cum trebuie să fie chipul nostru, că toţi suntem chemaţi la măsura sfinţeniei şi în fiecare duminică ne sunt aduse înainte caracteristici, trăsături ale chipului firesc, de fapt, al omului, că ne-am obișnuit să avem despre sfinţenie ideea aceasta că ei sunt doar doi, trei, zece într-un neam şi noi nu suntem chemaţi la asta, ci la altceva. De fapt, sfințenia este trăsătura chipului firesc al omului, lucrul la care este chemat omul prin firea sa, la care îl cheamă neîncetat conştiinţa şi îl roagă neîncetat Dumnezeu.

Şi aici, în această Evanghelie, partea referitoare la  învăţătura legată de cum ar trebui să fie chipul nostru este despre felul de a fi mulțumitor. Ştiţi, la Matei ni se spune de doi, la Luca, la Marcu, de unul, iar, cum spune Sfântul Nicolae Velimirovici, nu este nicio contradicţie aici, pentru că aşa cum atunci când se arestează sau se prinde o bandă întreagă de tâlhari, nu se spune că au fost prinşi numărul tâlharilor şi liderul lor, ci direct liderul. Probabil pentru că unul dintre aceşti îndrăciţi era mult mai vizibil în toată urâciunea lucrării diavolului cu el şi lumea îl cunoştea mult mai mult pe acesta, iar Luca şi Marcu vorbesc despre el, pe când Matei, care a fost de faţă cumva, l-a cunoscut și pe celălalt, i-a văzut pe amândoi şi de aceea mărturiseşte despre amândoi.

La fel, ar putea părea o neînţelegere că unii spun în ţinutul gherghesenilor, iar alţii în al gadarenilor, dar cine ştie cât de cât geografia locului ştie că satul gherghesenilor şi cel al gadarenilor sunt unul lângă celălalt, aproape unite. Şi poate că aceste locuri pustii, unde stăteau aceşti demonizaţi, erau foarte aproape de cele două sate. Deci să nu se tulbure nimeni pentru diferenţa între cuvinte, litera ucide, iar duhul face viu. Deci înţelegerea aceasta duhovnicească a textului te face viu, de a sta să găseşti nod în papură în toate cuvintele şi virgulele care poate nu se potrivesc de la unul la altul, pricini care, de fapt, se pot explica, aceasta este ucigător de suflet.

Iar în această Evanghelie se păstrează o umbră a trăsăturilor chipului sfinţilor, aceea de a fi mulţumitor. Pentru că după ce au fost vindecaţi aceştia şi, mai cu seamă cel mai afectat de duhul necurat, de care vorbesc şi Luca şi Marcu, ni se spune că vindecarea-demonizatului-din-Gadarastătea cuminte la picioarele lui Hristos, îmbrăcat în haine, el, care cu lanţuri grele încercase să fie ţinut de oameni şi pe toate le rupe și nimeni nu putea să-l ţină la un loc, liniştit, și sate întregi se temeau de locul acela din cauza demonizatului. Și iată, acum stătea la picioarele Mântuitorului, îmbrăcat încă, deşi nu mai purtase haine de când s-a îndrăcit şi locuise prin morminte și prin munţi, prin locurile cele mai necunoscute și pustii. Iar acesta stătea cuminte la picioarele lui Hristos, dorindu-și să fie neîncetat împreună cu El:

Lasă-mă să vin împreună cu Tine,

iar Mântuitorul îi zice:

Nu, ci du-te şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu. Iar el mergând, ni se spune, a vestit în tot ţinutul acela cât bine i-a făcut lui Dumnezeu.

Aceasta este una dintre trăsăturile chipului sfinţilor, la care suntem chemaţi şi noi, aceea de a fi mulţumitori pentru ce ne-a dat nouă Dumnezeu. În primul rând, ca să fii mulţumitor trebuie să fii conştient de ce ţi-a dat şi ce îţi dă neîncetat. Nu prea vedem lucrul acesta; ne-am obişnuit cu multul, cu mila neîncetată a lui Dumnezeu către noi și la cea mai mică încercare [ne razvratim] – pentru că nu se poate lucra un cub de piatră doar mângâindu-l, ci cioplindu-l ca să poată dobândi valoare, aşa cum nu se poate să avem parte numai de ceea ce-şi doreşte trupul şi slăbiciunile noastre sufleteşti și, de multe ori, Dumnezeu trebuie să lucreze cu noi și prin lucruri care nu ne plac sau nu ne sunt fireşti, pentru că nu ne mai este firească lucrarea lui Dumnezeu, nu ne mai este firesc modul în care vede Dumnezeu lucrurile, nouă ne este firesc păcatul, ne este firească lenea, desfrânarea, acestea ne-au devenit a doua fire şi le credem firești, nu mai ştim ce era firesc atunci când Dumnezeu a zidit firea omului, când a zidit sufletul, când a zidit trupul.

Gândiţi-vă, de pildă, că înainte de căderea omului nu ni se spune că omul ar fi dormit, decât atunci când a fost făcută Eva. Până atunci omul nu avea starea de somn, de somnolenţă, de oboseală, de plictiseală, de neputinţă. Deci firea sufletului, şi cea a trupului, care se supunea sufletului, era aceea asemănătoare lui Dumnezeu, care nu are nevoie de odihnă, aşa cum nu am auzit de vreun înger să fi obosit şi să se fi aşezat sau să doarmă. Și ni se pare foarte firesc, îngerul nu are nevoie de aşa ceva, e în firea lui să fie asemenea lui Dumnezeu, neîncetat treaz. Ştim despre heruvimi că sunt cei cu ochi mulţi şi înseamnă ochii aceştia trezvia neîncetată, atenţia lui Dumnezeu, luciditatea aceea desăvârşită de a nu-L pierde pe Dumnezeu. Deci e firea îngerilor să fie aşa, treji, lucizi, să nu aibă somnolenţă sufletească sau trupească. Omul a căzut din starea aceea şi ni se pare acum firesc să dormim, dar aşa ni se pare firesc şi păcatul în care trăim, ni se pare firesc, normal, şi felul în care ne-a dat Dumnezeu, în care El socotea să fim, ni se pare foarte departe.

Aşa ni se pare greu să fim mulţumitori şi să vedem cât bine ne-a dat şi ne-a făcut nouă Dumnezeu, uneori aşa de vădit şi de clar încât şi cei din jurul nostru se minunează de câte a făcut şi cum a lucrat Dumnezeu cu noi şi pe care noi începem să nu le mai vedem:

<Ei, ce-a făcut cu mine?… Mare lucru… Eu am făcut, eu m-am ostenit, eu am lucrat!>,

uitând că…

“fără Dumnezeu, nici până la prag”,

cum spuneau Părinţii. Uităm lucrul acesta. Nouă ni se pare că şi fără Dumnezeu putem multe. Nu poţi! Dacă n-ar îngădui Dumnezeu, dacă nu ţi-ar ajuta El, nu poţi! Ni se pare că putem sau ne-am obișnuit atât de mult cu milostivirea lui Dumnezeu încât ni se pare firească, aşa cum ne-am obişnuit că părinţii ne dau zilnic o anumită sumă de bani, fiind copii, şi ni se pare foarte firesc să ni se dea:

<Păi să-mi dea, ce, nu sunt copilul lor? Să-mi dea!>

Şi nu ştii că alţii nu primesc niciun ban sau poate nu s-ar cuveni să-ţi dea, poate s-ar cuveni să-i câştigi tu după o anumită vârstă. Cu atât mai mult ne obişnuim cu Dumnezeu, că El ne dă, ne ajută, ne întăreşte, ne trece peste toate, ne ascultă până şi mofturile și nu-I mai mulţumim lui Dumnezeu. În primul rând nu mai vedem cât bine ne-a făcut nouă Dumnezeu, cât bine ne face neîncetat. Ce să mai zic de partea sufletească, nevăzută, acestea sunt cele exterioare, pe care până şi cei dintre noi care ne-am abrutizat cel mai tare tot le mai vedem, că nu ne lasă Dumnezeu flămânzi, că nu ne lasă să nu dormim sau că Îşi aduce aminte Dumnezeu şi de când suntem trişti sau bolnavi sau necăjiţi şi ne trimite ajutor. Dar dacă ne-am deschide ochii să vedem lucrarea lui Dumnezeu tainică cu noi, sufletească…! Adică dacă ar fi după păcatele noastre şi după alegerile noastre zilnice spre rău şi spre păcat, spre patimă şi dacă ne-ar fi lăsat Dumnezeu în mâinile celui pe care noi îl cerem şi îl căutăm…, exact cum le spunea Mântuitorul evreilor:

Voi nu sunteţi fiii lui Avraam, că aţi face faptele lui Avraam şi aţi urma cuvintelor lui, ci sunteţi fiii diavolului, pentru că urmaţi cuvintele lui

și îl urmaţi în felul lui de a fi, în invidia lui, în răutatea lui, în urâciunea lui, în nervozitatea lui, în asprimea lui, în necăutarea la celălalt, în nemilostivire, în toate îl urmăm într-o anumită măsură pe diavol. Ei, dacă ar fi ca Dumnezeu să urmeze alegerilor noastre şi să ne lasă după ele, diavolul ne-ar face praf și pulbere, pentru că ne urăşte, de la început a fost ucigaş de oameni, ne spune Mântuitorul, și mincinos. Deci dacă ar fi să ne lase după alegerile noastre, praful s-ar alege de noi. Dar nu ne lasă!

Deci dacă am deschide ochii să vedem că aşa cum pe cei doi demonizaţi Dumnezeu îi cunoştea şi le ştia durerea și suferinţa şi cum îi chinuieşte diavolul şi a venit în întâmpinarea suferinței lor și a chemării tainice a sufletelor lor, care strigau nu prin cuvinte, ci cum numai Dumnezeu aude, şi Dumnezeu a auzit – şi El, Care vede în ascuns, cum zice Scriptura, Care cunoaşte cele ascunse ale oamenilor, vă va răsplăti vouă aşa şi aici, Dumnezeu a venit acolo, în întâmpinarea suferinţelor celor doi şi i-a izbăvit de diavoli, care i-ar fi ucis de mii de ori, i-ar fi făcut să dispară, dacă se poate, complet sau să-i surpe cu el împreună veşnic în împărăţia iadului, a durerii. Aşa ar vrea să facă cu omul. Dar Dumnezeu i-a ştiut, i-a cunoscut şi nu i-a lăsat pe aceşti mii şi mii de diavoli să-i chinuiască peste măsură, să le facă tot răul pe care ar fi vrut să li-l facă, ci mult, mult mai puţin.

Şi atunci când diavolii i-au spus:

Nu ne trimite în iad, ci lasă-ne să intrăm în turma porcilor,

Dumnezeu le-a zis: Bine, intraţi, adică i-a dat voie diavolului să intre în turma porcilor. Ei n-au nicio putere fără îngăduința lui Dumnezeu. Nu fără voia Lui, că voia Lui nu este lucrarea diavolului. Fără îngăduinţa lui Dumnezeu. Şi atunci când le-a zis Bine, intraţi, ei şi-au arătat adevărata faţă, adică atunci când au avut în mână o fiinţă pe care s-o poată poseda, să poată face orice vor cu ea, pentru că li s-a dat puterea, ei au ucis-o în clipa aceea. Asta este voia diavolului, asta este dorinţa lui, asta este plăcerea lui, nu alta. Iar la om n-a putut pentru că nu i-a îngăduit Dumnezeu!

Noi ne asemănăm cu aceşti demonizaţi din Gadara, pentru că, dacă ar fi după alegerile noastre, vai nouă! Iar Dumnezeu nu îngăduie, dintr-o milostivire adâncă, dintr-o lucrare cum nu putem înţelege. Că noi, părinţii fiind şi copiii cerându-ne neîncetat lucruri rele sau vorbindu-ne de rău sau făcând răutăţi, chiar cu plăcere uneori zicem:

<Lasă să păţească! Lasă să intre puţin pe mâna vecinului celui rău la care tot vrea să meargă sau acolo unde vrea să plece…!>

şi parcă ne dorim să păţească ceva, ca să vadă, şi parcă şi acolo ne pierdem răbdarea. Deci noi, părinţi fiind, şi având mare dragoste, de fapt nu vedem că Dumnezeu are dragoste infinit mai mare decât omul, că nu-l lasă! Lumea întreagă care zace în păcat şi în desfrânări şi în răutăţi enorme, toţi, lumea în care sălăşluim, dacă ar fi lăsată în duhul voii ei aşa cum ea îşi doreşte, de fapt, şi cum urmează aşa de apropiat şi aşa de tainic voii diavolului, dacă ar fi lăsată…

N-a fost dezlegat balaurul din adâncuri, Dumnezeu nu-l dezleagă încă, din marea Sa milostivire şi nu-i dă omului ceea ce cere. Ştiţi că asta cere omul, asta doreşte el zi și noapte, patimile, şi le lucrează, şi le sădeşte, şi le udă, şi le seceră, şi le pune în hambare; asta e lucrarea noastră tainică cea mai mare, mult mai mult decât lucrarea rugăciunii şi căutarea lui Dumnezeu. Să recunoaştem, asta este. Ne protejăm mândria, ne-o sădim, ne-o lucrăm zi de zi, ne-o şlefuim continuu, ca pe un argint, ne-o arătăm, ne-o punem în vitrină, lucrăm la ea mult mai mult decât la rugăciune sau la altceva. Cu mândria noastră, cu invidia noastră, cu băţoşeniile, cu învârtoşările, la fiecare dintre noi, dacă am lua-o, aţi vedea câte o lucrare dintr-aceasta. Şi dacă ar fi ca Dumnezeu să ne asculte în lucrările astea, care sunt glasul adevărat al omului…

Fapta este adevărata cerinţă a omului, nu vorba. Vorba de multe ori ascunde adevărata voinţă a omului, omul e viclean, zice cu gura, dar cu fapta dovedeşte adevărul pe care îl caută şi îl vrea. Noi după faptă o să fim judecaţi, nu după vorbe. Şi totuşi, Dumnezeu nu ne lasă după ceea ce căutăm şi vrem și dorim, că dacă ne-ar lăsa şi ne-ar îngădui lucrarea diavolului în noi, praful s-ar alege de noi, pentru că el asta face, asta lucrează, asta-i place, să-l distrugă pe om, să-l ucidă. Să nu ne înşelăm!

Şi aici, în această Evanghelie, se vorbeşte, cum zice şi Sfântul Nicolae Velimirovici, despre dragostea faţă de om, izbăvirea omului, faptul că omul nu e lăsat aşa cum vrea diavolul. De fapt, de ce au cerut diavolii să intre în porci? De ce n-au cerut să intre în animalele sălbatice de pe acolo, în şerpii care sălăşluiau în partea aceea, de exemplu? Pentru că ei nu se lasă nici măcar atunci când se văd în faţa lui Dumnezeu, aşa cum cineva e prins că fură de un om înarmat, cu toată puterea să pedepsească. Iar cel ce fura, cerându-şi iertare: <Plec, plec! Nu-mi faceţi nimic, nu mă daţi pe mâna poliţiei!>, cu o mână mai pune deoparte ceva ce a văzut el pe acolo. Asta face diavolul. A scrâşnit din dinţi văzând că pe om Dumnezeul milei și al dragostei nu-l uită, nici măcar pe aceia pe care i-a îngăduit să fie aşa, stăpâniţi şi lucraţi de diavol, din cauza unor păcate mari și greşeli cum nu ştim noi şi nu ne putem închipui. Și pentru aceia a venit Dumnezeu acolo, nechemat de nimeni, şi pentru asta scrâşnea din dinţi de ciudă diavolul, că Dumnezeu nu-şi uită făptura, c-o iubeşte, că n-o lasă, că uite, vine s-o caute. Şi şi atunci, tot caută să-i facă un rău omului. Şi ştia că, dacă îi va îngădui să intre în porci, îi va ucide, şi asta îi va mâhni pe mulţi. Şi mâhnirea îl mângâie pe el, faptul că te-a mâhnit, că ţi-a făcut un rău, ca te face să te gadarinoi1tulburi, să te învârtoşezi, să te mânii, aceasta e plăcerea lui. Ziceau Părinţii: Vrei să vezi chipul diavolului? Uită-te la un om mânios. Acela este chipul lui. Şi uitaţi-vă la aceşti demonizaţi, spuneau că era înfricoşător chipul lor, stăteau printre pietre, rupeau lanţuri, erau îngrozitori numai la vedere, dar să te apropii şi să te atingi de ei! Parcă e chipul desăvârşit al diavolului, al fricii, al băţoşeniei, al nesmereniei până la urmă, al unei mândrii duse la paroxism, nici măcar o mândrie lucidă, ci una nebună.

Şi am putea, din cele ce se spun despre cei demonizaţi, să înţelegem puţin chipul diavolului și lucrarea lui în viaţa noastră. În primul rând, erau înfricoşători la vedere, încât nimeni nu îndrăznea să se apropie de ei. Atunci când ne pierdem blândeţea cu ceilalţi oameni, când începem să fim înfricoşători la vedere, când nimeni nu se mai poate apropia de noi, că ne mâniem şi ne sare ţandăra din orice, să ştim că ne apropiem de chipul diavolului. Aia este plăcerea lui, aia este dorinţa lui, aşa face el, aşa îi muncea pe aceşti oameni. Se spune despre ei că erau legaţi cu lanţuri grele şi aceştia le rupeau, acesta este chipul conştiinţei şi al cuvântului lui Dumnezeu, care cumva ne leagă sufletele şi ne prinde ca o plasă spre Împărăţia Cerurilor și zice:

<Nu face asta! Nu face cealaltă! Hai, ieşi din apa murdară a păcatului!>

Cum ne leagă conştiinţa cu funiile ei, de multe ori tot mai subţiri, pentru că ne şubrezim conştiinţa tot mai mult, dar oricum, ea ne ţine întinsă tot timpul plasa, ca să ne scoată din mâlul cel urât mirositor, dar funiile preînchipuie și cuvântul lui Dumnezeu pe care îl ştim: <Nu face asta! Întoarce şi obrazul! Nu răspunde cu rău la rău!>.

Şi parcă Dumnezeu te prinde cu aceste cuvinte ca şi cu nişte funii, ca şi cu nişte lanţuri mântuitoare, aşa cum, dacă un om s-ar scufunda în apă şi ar risca să moară înecat, iar cineva i-ar arunca o funie sau un lanţ de care să se prindă, nu l-ar socoti legătură groaznică, ci mântuitor. Aşa este cuvântul lui Dumnezeu și glasul conştiinţei în noi, dar în păcătoşenia noastră şi în dorinţa de a rămâne în mâlul acela puturos, le socotim a fi nişte lanţuri grele, ca demonizaţii aceia care le rupeau.

Iată, un alt chip al diavolului şi al lucrării lui cu noi este acela că nu putem ţine nicio rânduială a lui Dumnezeu şi a glasului conştiinţei noastre, nu vrem, nu ne dorim, le rupem toate, le găsim nod în papură, rupem tot, găsim tot timpul moduri de a evita şi de a da la o parte glasurile, lanţurile, funiile salvatoare de care Dumnezeu ar vrea să te prinzi ca să te scoată de acolo. Deci, dacă simţim în noi dorinţa de a evita glasul lui Dumnezeu, vedem în noi chipul diavolului.

vindecarea demonizatilor ghergheseniE scris despre ei că se tăiau cu pietre. Părinţii zic că piatra este cuvântul lui Dumnezeu, că Dumnezeu Însuşi Se aseamănă cu o piatră, El Se socoteşte piatra din capul unghiului, că Dumnezeu Însuşi ne spune că Biserica în sine şi mărturisirea de credinţă că Hristos este Fiul lui Dumnezeu se socoteşte ca o piatră. Ei, cu aceste pietre ale adevărului de credinţă noi ne tăiem, adică, în loc să le primim, să ne bucurăm de ele, să ne sprijinim pe ele, să ne aşezăm cu picioarele ca să ne ridicăm mai sus, să le folosim ca trepte de urcare spre Dumnezeu, ne smintim de ele, ne tulburăm de ele, ne tăiem conştiinţa în ele, aşa cum părintele Arsenie spunea, că cei care înţeleg greşit cuvintele Scripturii și le iau după capul lor şi-au tăiat mintea în Scripturi, referindu-se, probabil, la aceşti demonizaţi din Gadara, care, cu pietrele se tăiau. Aşa şi noi, nefolosind bine cuvintele lui Dumnezeu, ne tăiem conştiinţele cu ele, ne tulburăm mintea, ne învârtoşăm, nu înţelegem cum se cuvine, nu folosim Piatra cum s-ar folosi.

Aceşti oameni ce făceau cu pietrele? O nebunie. Ceea ce nu face un om obişnuit. Aşa cum diavolul, aţi văzut, când Îl ispitea pe Hristos în pustie, venea şi folosea cuvântul lui Dumnezeu greşit. Aşa folosim și noi greşit cuvântul Scripturii și tot din mândrie interpretăm după mintea noastră, după ştiinţa noastră, după voinţa noastră, și ne tăiem mintea în Scripturi şi nu ne folosim de cuvântul lui Dumnezeu sau îl dăm la o parte din curtea noastră în loc să-l folosim ca piatră de ridicare. Amintirea cuvântului lui Dumnezeu ne este piatră de poticnire, de multe ori, în loc să ne fie piatră de hotar spre viaţă nouă, spre schimbare.

După aceea ni se spune că locuiau în morminte. În morminte e locul celor care nu mai au viaţă, unde nu mai e nimic. Staţi mult în cimitire? Aveţi ce face acolo? În general, ce e de făcut în cimitire decât să-ţi aduci aminte de cei care au murit? Să locuieşti acolo e o nebunie, nu e locul tău, e locul celor morţi, și nici măcar al celor morţi, ci al trupurilor lor. Faptul că aceşti demonizaţi locuiau în morminte, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, era în primul rând ca să mintă mintea omului diavolul că sufletele, după ce ies, s-ar transforma în duhuri necurate și ar umbla pe pământ.

Ce minciună lucrează diavolul în lume, că sufletul după moarte nu şi-ar găsi odihna pe aici, pe pământ, şi ar umbla cu anii şi ar tulbura pe oameni, cum și mulţi dintre noi poate și cred asta, că cineva mort se face strigoi sau nu-ştiu-ce. Nu e adevărat! Zice Sfântul Ioan Gură de Aur că aceasta diavolul de mult timp se străduieşte să o pună în mintea şi în inima multora, să-i sperie, să-i înfricoşeze, să-i ducă spre farmece pentru a se proteja și spre tot felul de nebunii, nu spre Dumnezeu. Nu, ci cum a zis Dumnezeu e adevărat. Și cum a zis?

A murit săracul şi l-au dus în rai. Și a murit bogatul şi s-a coborât în iad.

Nu zice:

<Şi a mai stat vreo trei zile bogatul, că n-avea sufletul lui odihnă. Și a mai stat vreun an pe acolo şi nu ştiu ce a făcut. Sau doi ani, sau cinci ani… Şi nu şi-a găsit odihna şi a umblat teleleu ca vârcolac…>

Asta e nebunie! Dumnezeu nu vorbeşte despre aşa ceva, nu spune asemenea lucruri. Din vechime diavolul s-a străduit să facă orice ca să se creadă aşa ceva, pentru că sunt foarte multe de spus cât este de afectată credinţa vie în adevăratul Dumnezeu aşa, în dragostea lui Dumnezeu, ideea noastră despre Împărăţia lui Dumnezeu, despre lucrarea Lui, despre puterea Lui. Atunci ce ar fi? Ar fi o debandadă tot ce face Dumnezeu în cazul ăsta și noi am cădea cu totul din adevărata credinţă şi învăţătură creştină. Iar ei se străduiesc de mult timp să îi facă pe oanr4-spiritismmeni să creadă că sufletele rămân pe aici sau se transformă sau se înrăiesc sau se fac duhuri necurate, dar de fapt sunt ei. Cei care vin la chemarea celor care cheamă duhurile morţilor sunt demonii! Ei ştiu viaţa celui mort pe de rost şi sunt nişte actori desăvârşiţi, în sensul rău, vicleni, mincinoşi, ştiu să mimeze orice.

Un alt motiv pentru care a îngăduit Dumnezeu ca diavolii să stea prin cimitire, prin morminte, este ca şi cum ne-ar spune nouă peste veacuri că diavolul ne cheamă la cele moarte ale veacului acestuia, că diavolul și patimile şi lucrarea lui ne duc printre cei morţi, care nu sunt niciodată vii, ne cheamă la cele care n-au viaţă şi nici cale de ieşire spre viaţă. iar Dumnezeu ne cheamă la viaţa cea mare, la calea de ieşire. Sălăşluirea lor în cele moarte asta preînchipuie, că diavolul ne cheamă la cele moarte. De aceea este şi glasul îngerului către femeile mironosițe:

Ce căutaţi pe Cel viu între cei morţi?,

ca şi cum le-ar certa:

<Nu ştiţi că El e viu? Că este Viaţa? Unde-L căutaţi între cei morţi?>

Pe Dumnezeu să nu-L cauţi între cei morţi, între cele moarte ale veacului acestuia, în cele trecătoare, schimbătoare, zidite de om şi de lucrarea lui pătimaşă, în cele care vor trece. Auziţi cum vor trece: Iar la sfârşit la trimite Dumnezeu pe îngerii Săi şi va aduna toate felurile de păcătuire şi pe cei care au urmat răutăţii şi-i va arunca în focul cel veşnic. Auziţi, toate aceste gânduri rele, tot ce a însemnat rău, şi va dispărea, va fi ars, vor pieri. Acestea sunt moarte, trecătoare, nu au viaţă veșnică. Și tu te sălăşluieşti în ele? Tu acolo îţi găseşti odihna, în mormintele acestea care nu vor mai fi? În cele care au murit și nu vor mai învia niciodată? Faptul că ne sălăşluim mintea în cele neputincioase ale veacului, nu în cele puternice ale lui Dumnezeu, ci în cele neputincioase, iar este un chip al diavolului, care lucrează în noi şi de care noi ascultăm.

Şi am putea să luă încă multe alte cuvinte despre cum erau aceşti demonizați şi ne-am putea da seama de lucrarea diavolului în noi şi cum ne sălăşluim în acest veac şi cum facem. Dar mă întorc şi zic că ceea ce ne îndeamnă Dumnezeu în această Evanghelie este ca, după ce ne izbăveşte Dumnezeu, şi nădăjduiesc ca toţi cei ce suntem aici să putem fi izbăviţi de Dumnezeu, şi numai prin faptul că sunteţi aici înseamnă că sunteţi izbăviţi într-o anumită măsură mare de Dumnezeu din ghearele şi din puterea întunericului şi măcar prin aceasta să vedem că este mare milostivirea lui Dumnezeu. Nu noi Îi facem cinste lui Dumnezeu că-i rostim numele, ci El ne facem mare cinste că ne îngăduie și ne şi descoperă cine este Dumnezeu şi ne şi lasă să-I rostim numele cu buzele noastre păcătoase şi aceasta este o mare milostivire a lui Dumnezeu.

A nu-I mai putea rosti numele, a nu-L mai cunoaşte, este cel mai mare rău posibil, nu poate fi altul. Ce bucurie mai poate fi? Dacă nu L-ai cunoscut pe El, ce bucurie mai poţi să ai decât cele puţine şi moarte ale veacului acestuia şi după aceea să te sălăşluieşti în moarte? Dar după ce L-ai cunoscut și I-ai cunoscut numele, şi să-I rosteşti numele și să-ţi aduci aminte de El e, de fapt, o mare milostivire a lui Dumnezeu. De aici trebuie să înceapă omul să înțeleagă câtă milostivire a revărsat Dumnezeu peste el şu după aceea să le vadă şi pe celelalte, şi pe cele trupeşti și pe cele sufleteşti şi toate, toate şi să nu rămână numai la atât, ci să meargă să spună şi altora cât bine i-a făcut lui Dumnezeu.

În primul rând, prin felul de a fi: creştinul e un om bucuros, un om luminos, un om vesel, nu e un om trist. Cel care vede cât bine a revărsat Dumnezeu peste el este ca acel monah care, după ce a păcătuit, a făcut greşeli mari, a stat închis un an de zile ca într-o carceră, închizându-se el cu voia sa, şi mustrându-se în faţă lui Dumnezeu pentru ce a făcut, ieşind de acolo neîncetat era vesel şi zicea:

M-a iertat Dumnezeu pe mine! Mă îngăduie Dumnezeu pe mine, m-a primit din nou Dumnezeu pe mine!

Nu găsea cuvinte să mulţumească lui Dumnezeu cât bine i-a făcut lui. Aceasta este stare la care ne cheamă Dumnezeu în primul rând, să ne aducem aminte cât bine ne-a făcut nouă Dumnezeu şi să mărturisim prin lumina ochilor şi a inimii noastre şi prin faptul că primim toate de la Dumnezeu cu mulţumire, mai apoi şi prin cuvinte, celor care vor să asculte.

Dumnezeu să ne ajute şi să ne mântuiască”.

vindecarea-celor-doi-demonizati-din-gadara - albastru-desursa desen: Gabriel Mihaita David

Va mai recomandam:

*

***


Categorii

Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Ciprian Negreanu, Talcuiri ale textelor scripturistice, Vindecarea celor doi demonizati din Gadara

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

19 Commentarii la “Predici audio ale Parintelui Ciprian Negreanu la DUMINICA VINDECARII DEMONIZATILOR DIN GADARA (a cincea dupa Rusalii): AI CUI FII SUNTEM, AL CUI CHIP PURTAM si ce stapan chemam prin FAPTELE vietii noastre?

  1. Va multumesc ! Doamne ajuta !

  2. Pingback: Vindecarea celor doi demonizati din Gadara | albastru de … mai departe
  3. Frumoasa parabola parintelui cu “cubul de piatra” care mai trebuie si “cioplit” de Dumnezeu, nu numai “mangaiat”.
    Boala sufleteasca cu larga raspandire: nu multumim nici atunci cand suntem mai mult mangaiati; daramite cand suntem “ciopliti” – asta din urma-i lucrare “inalta”, sa multumesti in boli si necazuri.
    Este infricosator sa vedem cat de mult au intrat in cotidian, in firesc pacatul si slabiciunea subiectiva (acea dezvinovatire “asa sunt eu… nu pot sa ma schimb…)

  4. Pingback: CRESTINII DE AZI – APARATORI AI TIRANILOR si lepadatori sau chiar ucigasi ai celor slabi si ai celor nedreptatiti? CINE II MAI CERCETEAZA SI II MAI APARA PE CEI CAZUTI IN DIZGRATIA CELOR PUTERNICI? - Recomandari
  5. Pingback: PREDICI AUDIO ale Pr. Ciprian Negreanu in DUMINICA POTOLIRII FURTUNII. Dumnezeu ingaduie furtunile incercarilor ca sa ne smereasca si sa ne izbaveasca de marea inselare a increderii in propriile fapte: “Adevaratul chip al omului este smerenia. Unde
  6. Pingback: Predici si talcuiri audio la PESCUIREA MINUNATA aplicate la realitatile vietii noastre (PARINTII IOANICHIE BALAN si CIPRIAN NEGREANU): “Aceasta e smerenia lui Dumnezeu: ca Se coboara pana si la cele mai mici!” -
  7. Pingback: PREDICILE AUDIO ale parintelui Ciprian Negreanu la DUMINICA PREDICII DE PE MUNTE SI A IUBIRII DE VRAJMASI. “Cine crede ca este bun se afla intr-o mare inselare; CRESTINISMUL NU ESTE O MORALA”. Cum functioneaza PATIMA ca un DROG si despre marea
  8. Pingback: CUM NE PUTEM ASEMANA CHIPULUI DIAVOLULUI? “Asa cum cel demonizat umbla fara nicio haina pe el, asa si noi… daca avem un gand rau despre cineva, ii dam drumul cu usurinta, nu mai acoperim cu nimic“. RACNETUL TERORIZANT AL DEMONULUI si 
  9. Pingback: “LAZARII VEACULUI ACESTUIA” si IADUL CONSTIINTEI. Predici audio ale Pr. Ciprian Negreanu la PILDA BOGATULUI NEMILOSTIV SI A SARACULUI LAZAR -
  10. Pingback: BARBATIE si MILA versus DISPRET si INJOSIRE. Cum ne recapatam DEMNITATEA de FII AI LUI DUMNEZEU? Cum se poate ODIHNI in noi PRUNCUL HRISTOS? “In acest post se vede, poate, cel mai mult, mila lui Dumnezeu“ (si AUDIO) -
  11. Pingback: PREDICI AUDIO la Duminica tuturor sfintilor: TRAIREA CUVANTULUI LUI DUMNEZEU IN ADEVAR SI IUBIRE in fata vuietului de minciuni ale Amagitorului: “A zis Dumnezeu sa nu curvesti? Dar oare nu vezi ca toata lumea face aceasta?”. DE CE ALEGEM TULBU
  12. Pingback: Crestinul contemporan intre MAMONA GRIJILOR PRISOSITOARE, A VOCILOR AMAGITOARE DE SIRENA si LINISTEA DE A NE INCREDINTA SUFLETUL LUI DUMNEZEU. “Drogurile” patimilor lumesti care ne tin despartiti de Dumnezeu | Cuvântul Ortodox
  13. Pingback: CUM DESCHIDEM USILE SUFLETULUI PENTRU INTRAREA DEMONILOR SI CUM PENTRU PRIMIREA LUI DUMNEZEU? Predici (audio + text) ale Parintilor IOANICHIE BALAN si NICHIFOR HORIA la VINDECAREA INDRACITILOR GADARENI. Pacatele si vrajitoriile aduc demonizarea si bantuir
  14. Pingback: CUM DESCHIDEM USILE SUFLETULUI PENTRU INTRAREA DEMONILOR SI CUM PENTRU PRIMIREA LUI DUMNEZEU? Pacatele si vrajitoriile aduc demonizarea si bantuirea caselor de duhuri necurate. FUGA OAMENILOR DE DUMNEZEU, DE SFINTENIE, TEAMA DE SCHIMBARE: “Dar eu nu
  15. Pingback: PREDICI AUDIO la Vindecarea lunaticului despre FELURILE DE NECREDINTA ASCUNSE SUB CHIPUL CREDINTEI si despre lucrarea ascunsa a vrajmasului prin superstitii, horoscoape, prin increderea noastra in semne exterioare facile | Cuvântul Ortodox
  16. Pingback: Cuvant al Protos. Hrisostom de la Putna: “DIAVOLUL LUCREAZA INSELAREA PRIN OAMENI, incercand sa provoace GROAZA si, mai ales, DEZBINARE, RAZVRATIRE. Prezenta lui Dumnezeu PROVOACA, iar lumea reactioneaza prin VRAJMASIE fata de slujitorii Lui…
  17. Pingback: Cea mai insemnata PROVOCARE a Evangheliei: SA AM O RELATIE PERSONALA, COTIDIANA, CU HRISTOS: “Mantuitorul nu vine sa vorbeasca cu o masa de oameni, cu o turma mare de oameni. Vrea sa vorbeasca cu fiecare dintre noi, personal”. CUVANT AL PR. CL
  18. Pingback: “Devii ceea ce iubeşti”. Predici audio la vindecarea femeii garbove. GARBOVIREA SI FATARNICIA LUMII CARE IL REFUZA PE HRISTOS, DORIND INCRANCENAT LANTURILE SATANEI vs. FERICIREA CEREASCA ASCUNSA IN SUFERINTA ASUMATA | Cuvântul Ortodox
  19. Pingback: INTRE INTRUPAREA SI A DOUA VENIRE IN LUME A LUI HRISTOS. Arhim. Emilianos Simonopetritul ne aminteste CHIPUL si CHEMAREA DUMNEZEIASCA pe care le purtam in noi, spre A-L NASTE PE HRISTOS INLAUNTRUL NOSTRU: “Suntem mame și tați ai lui Dumnezeu! Păr
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate