Doamna Lidia Staniloae despre REZISTENTA BISERICII ORTODOXE SUB COMUNISM si despre teroarea cea de toate zilele“, “atmosfera de delatiune, de incredibila densitate a dusmaniei si a urii, de vanatoare de “dusmani ai poporului”. CE INTREBARI AR TREBUI SA NE PUNEM NOI, IN CONSTIINTA?

8-10-2014 Sublinieri

impreuna-cu-fiica-sa-lidia_w1000_h853_q100

“[…] Evident, in momentele grele prin care trecea tara, o activitate apologetico-pastorala ar fi fost imposibila. Noi, cei mai in varsta, care am apucat acele vremuri de teroare, stim cati preoti au platit convingerile lor ferme cu viata sau cu ani grei de temnita. Cifra oficiala se ridica la peste zece mii. (De mirare este insa faptul ca nicaieri nu se mentioneaza acest lucru. Se vorbeste pretutindeni despre martirii din sanul tu­turor celorlalte confesiuni, categorii sociale etc. Despre cei peste zece mii de preoti ortodocsi, dintre care numerosi au murit in carcerele comuniste, nu se aude nimic. Citesc articole scrise de unii intelectuali romani chiar si in ziarele din Occident. Da, Biserica ortodoxa a pactizat cu comunistii, spun unii dintre ei. Dar uita ca Biserica nu este formata numai dintr-o anumita ierarhie. Nici din niste oi negre, cazuri singulare, ce pana la urma sunt sanctionate nu numai de opinia generala, dar chiar de ei insisi. Biserica este compusa din toti slujitorii ei, pana la cei mai modesti. Ea este alcatuita din cei peste zece mii de preoti martiri uitati. Din slujitorii smeriti, anonimi ai Bisericii, care n-au schimbat meseria devenind contabili, profesori sau chiar cadre de partid, cum vai, s-a mai intamplat deseori in alte confesiuni, ci au mentinut-o in acele vremuri de restriste ca pe unul dintre putinele refugii ale sufletului omenesc, torturat de spaime si incertitudini. Onestitatea celui ce scrie asupra unei teme, oricat de importanta sau de lipsita de importanta i s-ar parea consta in a se informa mai intai asupra ei si a intelege ca abordeaza un domeniu in care amatorismul sau diverse interese usor de ghicit n-au ce cauta. Altfel se pot trage concluzii care pun semne de intrebare asupra integritatii si seriozitatii aceatuia.

Fara indoiala au existat si cazuri de pactizare cu puterea politica. Dar aceasta s-a intamplat si se intampla la nivelul tuturor ierarhiilor. Iar cei care emit concluzii ce n-au nimic comun cu realitatea, stergand cu buretele arogantei si al doctei lor ignorante peste cei doua mii de ani cand Biserica a fost modalitatea de rezistenta, nu numai nationala, dar si spirituala a poporului nostru – ceea ce iarasi se uita – si sapa la radacinile identitatii lor nationale, isi fac lor insisi un prost serviciu. Pentru ca cei ce-si murdaresc singuri cuibul sunt rau priviti intr-o societate care cultiva seriozitatea cuvantului scris si ridica mari semne de intrebare asupra caracterului cat si calitatii lor de adevarati carturari.

Pr-Staniloae_1Surprinzator este insa faptul ca nici o voce din sanul Bisericii nu se ridica pentru a restabili niste adevaruri, de dragul adevarului… Spunea tata ca modul de existenta al preotului poate fi un exemplu pentru credinciosi, pentru cei care il cunosc. E o activitate pastorala tacita, singura posibila in asemenea imprejurari, insa foarte eficienta. Ea stimuleaza ancorarea nu numai in credinta, dar si in valorile morale universale, fara de care spiritualitatea unui popor nu poate fi conceputa.

De aceea, pretuia foarte mult preotii care prin felul lor de a trai constituiau un exemplu benefic pentru cei din jur. Tinea foarte mult la parintele Visoiu, de la biserica Razvan, model de cinste si devotament, modest si integru, care insufletise bisericuta paraginita. Nu avea voce de opera, slujbele pe care le facea nu erau spectaculoase. Liturghia celebrata de el avea har, caldura, deschidere spre transcendent. Ieseai din bise­rica inaltat, refacut, inseninat, mai aproape de Dumnezeu.

Cu multa afectiune vorbea tata de un fost student de al lui de la Sibiu, parintele Miron Mihailescu din Ocna Sibiului, un om si un preot admirabil, care cu perseverenta si smerenie indeplinea chemarea de indrumator al sufletelor. In pofida piedicilor si adversitatilor de tot felul. Asa intelegea el preotia si nu ca pe exercitarea unei meserii, mai mult sau mai putin rentabile.

De atunci s-au schimbat multe. Viata s-a schimbat si e firesc sa fie astfel. Trecutul nu se intoarce, indiferent daca simtim pentru el repulsie sau nostalgie. Nimeni nu mai rasufla usurat seara, pentru ca a trecut ziua fara sa fie „luat”, sau ca a trecut noaptea fara ca cineva din casa sa fie „ridicat”. Nimeni nu mai sta cu geamantanul pregatit sub pat, cum faceau parintii nostri. Viata a castigat in siguranta. Oamenii se obisnuiesc treptat cu realitatea drepturilor lor. Nu se mai vad jucarii ale bunului plac, ale capriciilor unei dictaturi.

Intrebarea care se pune acum, pentru noi toti: stim intr-adevar sa beneficiem de acest drept la liniste, la siguranta, la constiinta de sine? Ce facem cu el, cu viata noastra? Treptat omenirea bolnava se reinsanatoseste din boala oprimarii si a terorii. Se reinsanatoseste oare cu adevarat si din maladia la fel de periculoasa a abdicarii de la un anume stil de viata, de la valorile morale, aruncate peste bord, asa cum, in momentul naufragiului, arunci totul peste bord numai ca sa scapi cu viata? Cu ce inlocuim spaima, sentimentul cumplit al umilirilor pe care le-am suferit atatia ani grei? Acel al „ca­pului ce se pleaca, sabia nu-l taie”, adevar amar, pe care po­poare intregi l-au trait ca singur mod posibil de viata?

Sunt intrebari care ar trebui sa preocupe mai mult. Altfel, convalescenta omenirii risca sa ramana aparenta, la suprafata, in timp ce raul continua sa roada substanta insasi a va­lorii umane. Cred ca, in primul rand, indrumatorii spirituali ar trebui sa puna aceste intrebari, cei care au audienta la oa­menii obisnuiti, ca mine si ca tine, cei a caror voce se poate face auzita mai clar, mai pregnant. Intrebari concrete, dure­roase si nu perorari fara continut, regizate cu indemanare, pentru a sublinia „cuviosia” de proasta calitate care insala bietele suflete setoase de transcendent. Este un timp al ma­rilor personalitati, al exemplelor efective, care sa deschida perspective, un timp al modelelor si idealurilor.

Si este un timp al amintirilor, al comparatiilor, ca sa nu uitam niciodata cat de fragil e echilibrul existentei noastre... Ca sa nu uitam acele jertfe modeste, acele personalitati mari cu adevarat, mari dupa criteriile vesniciei si nu ale noastre, care au ramas, au vrut sa ramana departe de goana dupa pu­blicitate, departe de admiratii lipsite de simtul masurii. Care cu smerenie si daruire de sine au stat in fata altarului, atunci cand asta insemna deja a trai periculos, care au pastrat cu pretul libertatii lor niste oaze de reculegere si mangaiere, unde stiam ca putem, macar pentru cateva clipe, sa iesim din infernul cotidian. Unde se deschidea o fereastra catre speranta si catre certitudinea ca homo nu e totdeauna homini lupus. Ca mai exista blandete, reculegere. Unde, ca si in alte mo­mente de rascruce, s-au mentinut valorile caracteristice ale noastre, potrivite cu sufletul si firea noastra. Ca sa nu ne lasam furati de formalisme batatoare la ochi, dincolo de care flutura doar vidul, lipsa de continut, criza de identitate si de constiinta, ipocrizia ridicata la stil de viata, raceala, insen­sibilitatea.

Ne-am deprins sa

cugetam pe Dumnezeu deisticdin efectele fostelor Lui lucrari si-L simtim panteistic — ca lucrari suspendate sau emanate din cine stie ce forta impersonala — dar nu-L simtim personalistic (…) Cat de greu si de rar ajungen sa ne facem din rugaciunea noastra chiar o convorbire cu Vecinul nostru Dumnezeu...”[1],

asa cum au facut-o, gene­ratii dupa generatii, cei carora le datoram insusi faptul ca suntem.

Lipsind comuniunea de persoana, reducem relatia cu Dumnezeu la o constatare a unui „Hrist incercuit de vid[2]. Prin aceasta lasam sa intre in viata noastra golul pe care-l consideram progres, civilizatie. Deschidem zagazurile unei existenti hibride, copiind atitudini care nu ni se potrivesc, cucernicii de gesturi teatrale, pietisme siropoase, uitand ca ochii ridicati mieros spre cer nu mascheaza decat insuficient intoleranta, indiferent daca ea genereaza autodafeuri sau negarea insasi a esentei nationale…

In mod paradoxal, se putea vorbi si atunci de o stabilizare, de o reasezare, chiar daca malefica. Si in acele vremuri de trista amintire lucrurile incepeau sa capete o patina de normalitate. Noua clasa conducatoare acumulase puterea absoluta. Se intra intr-un soi de obisnuit, la fel de dur ca si perioada initiala, dar cu mai putine framantari. Ne deprinsesem cu teroarea cea de toate zilele. Invatasem lectia. Nu vorbeam ce si unde nu trebuia, cu cine nu trebuia si atata timp cat respectai regulile jocului, erai lasat in pace. parintele-dumitru-staniloae_0Cei care avusesera de platit pentru trecutul lor platisera. Cei care, ca tata, eru dusmani potentiali pentru ca se ridicau deasupra mediocritatii generale si credeau in altceva, erau priviti chiondoras, cu neincredere.

La Institut, unii il numeau in continuare „misticul”, „buricarul”, ceea ce nu putea fi pricina pentru simpatia autoritatilor. Se intra intr-un fel de statu quo, asa ca atunci cand vanatorul asteapta cu rabdare sa iasa vanatul din ascunzatoare, sa comita cea mai neinsemnata imprudenta…

Intre timp boala de plamani a mamei s-a reactualizat. Aparuse un medicament nou, streptomicina, si aveam mari spe­rante ca ea va rezolva totul. A stat o vreme la Sibiu, la sora ei. Tata era convins ca reintoarsa in ambianta familiara pe care n-o putea uita, factorul psihic va avea de spus un cuvant hotarator la insanatosire. Apoi ramasese la Vladeni, la lapte proaspat si aer curat. Se simtise mai bine si venise acasa. Dar tusea nu-i trecea.

Nu mai aveam pe nimeni sa ne ajute. Nu pot sa spun ca tata si cu mine ne-am descurcat stralucit in acea perioada. Fierbeam cartofi, ii curatam, apoi ii rasturnam in tigaie impre­una cu o conserva de carne. In zilele de post cartofii ramaneau singuri, fara tovarasie. Alternativa era paine cu margarina si masline.

maria-staniloaeCand mama s-a intors acasa, am fost fericiti. N-o lasam sa faca mare lucru. Tata preluase cumparaturile, eu trebaluiam prin casa cum puteam. Dar era bine s-o avem alaturi, blanda, modesta, iubitoare. Ne intorceam fiecare, de la scoala, de la Institut si ea era acolo, asculta ce-i povesteam, ce se mai intam­plase, ne descarcam sufletul. Am avut pom de Craciun si mama a colindat ca totdeauna Nasterea Ta, Hristoase, ceea ce ne dadea sentimentul clar de sarbatoare. Dupa aceea a venit finul Coman de la Brasov si a stat cateva saptamani la noi ca sa-si dea ultimele examene de doctorat. Era un om inteli­gent, cu ochi albastri, sclipitori si sprinteni. Stateam pana seara tarziu de vorba, niciodata nu se epuizau subiectele de discutie si ne simteam fericiti, ca atunci cand toti membrii familiei se reintalnesc la sarbatori. In ultimele zile a venit si tanti Ica, sotia lui, ca sa participe la conferirea solemna a titlului de doctor. S-a facut apoi masa mare, cu toti profesorii, la noi in casa. De mirare cum de incapusera in atata stramtoare.

Ce bine era! Ce lucru minunat sa nu mai fii singur! Uitasem si spaima cu care ma duceam in fiecare zi la scoala. Liceul nostru devenise liceul Zoia Kosmodemianskaia, in care invatau fetele tuturor demnitarilor si ministrilor. Eram colega cu fiica Anei Pauker, a lui Gheorghe Apostol si a altor marimi. Trebuie sa spun ca nu ele ne-au pricinuit necazuri. Erau dis­crete, nu se amestecau in mancatoria ce incepuse sa infloreasca, asemenea unei plante veninoase. Erau alte colege, cele care doreau sa se distinga, „sa ajunga”, care taiau in carne vie, ne aruncau in fata epitete ca „dusmani de clasa“, „odrasle burgheze“, „exploatatori ai poporului muncitor“.

E greu de crezut, dar la varsta adolescentei romantice care viseaza sub razele lunii, aparuse o atmosfera de delatiune, de incredibila densitate a dusmaniei si a uriiCe imense resurse de adaptare, de prefacatorie, de cadere in ultima ex­presie a rautatii are sufletul omenesc, inca din copilarie. Cat de usor leapada invelisul subtire al gentiletei si al generozitatii, atunci cand astfel se poate parveni mai sus pe scara sociala!

In ceea ce priveste profesoarele noastre, majoritatea, sim­team, erau la fel de terorizate ca si noi. Cu unele exceptii. Dar aceste exceptii erau teribile. E greu sa nu-ti fie frica daca faptul ca n-ai stiut sa faci un exercitiu la matematica iti aduce epitetul de „tradator de patrie“, de „dusman al poporului, care n-are ce cauta printre odraslele oamenilor muncii“, care „inveni­neaza ca un mar putred printre cele sanatoase, sufletul curat al tineretului“. E greu de crezut, dar am trait asemenea mo­mente. Si am auzit asemenea fraze!

Printre cele mai bune amintiri le pastrez celebrei domni­soare Marini, care ne-a fost profesoara de matematica in ul­timii ani. Severitatea dreapta si caracterul ei integru ne-au facut s-o iubim si s-o admiram.

De asemenea profesoarei noastre de limba rusa, doamna Sarin. Fusese trimisa de la Moscova, unde detinea o catedra universitara, pentru a organiza invatamantul de limba rusa in Romania. Rareori am auzit lectii mai frumoase, mai inteli­gente, mai pline de informatii, desi limba era grea si o priveam cu o neplacere si antipatie usor de imaginat. Iar batrana doamna Sarin, care parea mai degraba o babusca intr-un sat uitat din fundul Siberiei, era omul cel mai gentil, mai cum­secade si mai afectuos cu putinta, care ne-a ajutat si aparat cu toata inima. Nu e curioasa viata?

————————————————————————————————————-

[1] D. Staniloae, Ortodoxie si romanism, p. 111, Ed. Albatros 1998.

[2] Idem, p. 67

 (Din: Lidia Staniloae, Lumina faptei din lumina cuvan­tului impreuna cu tatal meu, Dumitru Staniloae”, Editura Humanitas, 2010)

lumina-faptei-din-lumina-cuvantului-impreuna-cu-tatal-meu-dumitru-staniloae_1_fullsize

Legaturi:

***

Parintele Serafim Rose le scria in anii `80 rasfatatilor ortodocsi americani despre ce inseamna suferinta autentica, prezentandu-le marturii ale patimirilor de neinchipuit care aveau si avusesera loc in Gulagul rasaritean, in vreme ce societetea americana si cea occidental europeana benchetuiau intr-un veritabil “paradis al nebunilor”. In acelasi timp, Cuviosul de la Platina incerca sa-i constientizeze si sa-i pregateasca pe cei care ii dadeau ascultare asupra “anilor durerii” eshatologice care se apropie, asupra vremurilor de reinnoire a Golgotei, proorocite de Parinti insuflati de Duhul Sfant, vremuri care urmeaza sa vina peste intregul pamant. De acest avertisment, si deopotriva de aceste marturii zguduitoare avem si noi mare trebuinta astazi, daca dorim… pur si simplu sa (re-)invatam ce inseamna sa fim crestini si ce inseamna, cu adevarat sa suferi si chiar sa porti Crucea muceniciei.

Ele vor pune in adevarata lumina multe din preocuparile, placerile, alintarile, ambitiile si impaunarile noastre desarte cu care ne umplem (sau golim?) si ne “omoram” timpul vietii, blocandu-ne, adesea, acccesul la ceea ce inseamna adevarata viata. Ele vor revela adevarul si despre marile sau micile noastre lipsuri, frustrari, nemultumiri si neplaceri de toate zilele, pe care avem pretentia sa le numim “cruci” si “suferinte” de nedepasit, si din cauza carora ne inchipuim deja rastigniti pe cea mai dura dintre Golgotele posibile…

Pe de alta parte, contactul cu marturia directa a unor oameni vii, contemporani, care au trait, atat de recent si atat de aproape, orori, privatiuni si torturi maxime, infernale, de neconceput pentru orice gandire normala, ar trebui sa ne faca, pe multi, sa ne plecam adanc si umil capetele infierbantate de prisosul trufiei de a ni se parea ca stim, ca intelegem – si a palavragi – multe (chiar teologice), sa ne strangem inimile a evlavie si veneratie si… sa tacem intru durere. Daca nu putem inca plange, daca nu putem intelege, cel putin sa ne inchinam launtric in fata suferintei adevarate. Sa ne gandim ca noi insine am putea trece prin ceva asemanator, sa facem macar o mica pauza de desertaciuni, de rasfaturi, de pretentii si de vanitati si… sa ascultam:

“Oare suntem noi, cei din Occident, pregatiti pentru aceasta? Golgota nu este totuna cu suferintele inevitabile prin care trecem cu totii in viata aceasta! Este ceva urias si adanc, ce nu se poate alina luand o aspirina sau mergand la un film. Este un lucru prin care Rusia a trecut, iar acum incearca sa ni-l comunice si noua. Sa nu fim surzi la acest mesaj!

Pentru rugaciunile tuturor Noilor Mucenici, fie ca Dumnezeu sa ne intareasca, sa putem indura incercarile ce se vor abate asupra noastra si sa aflam in ele invierea sufletelor noastre!”.

In plus, ceea ce este poate cel mai dureros pentru noi, este ca pe langa aceasta lipsa de experienta a durerii, traim un adevarat fenomen de singuratate duhovniceasca mascat de tot felul de aparente sau anesteziat de false socializari. Majoritatea celor care au trecut prin aceste vremuri cumplite au pastrat memoria unui sat al lumii vechi in care oamenii erau… oameni si relatiile erau foarte personale si calde, umane, exista o fratietate si o solidaritate disparuta intre timp dintre noi. Si, traind astazi vremuri in care nu mai prididim de sutele, poate chiar miile, de ”prieteni” de pe facebook sau alte retele sociale, in care suntem extrem de socializati ”virtual” sau, atunci cand suntem si in viata reala, descoperim ca prieteniile duhovnicesti sunt atat de rare si precare si le pretuim prea putin importanta, cand vedem ca, inainte de orice incercare a Golgotei, ne intoarcem atat de usor spatele unul altuia, nu putem sa nu ne cutremuram cu privire la cum vom intra astfel in tavalugul apocaliptic…

Caci daca a fost asa cu lemnul cel verde, cu cel uscat cum va fi? (Lc. 23, 31).

***

*


Categorii

Biserica rastignita, Lidia Staniloae, Marturisitorii si Sfintii inchisorilor, Parintele Dumitru Staniloae, Preotie (pentru preoti), Prigoana impotriva crestinilor, Vremurile in care traim

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

8 Commentarii la “Doamna Lidia Staniloae despre REZISTENTA BISERICII ORTODOXE SUB COMUNISM si despre teroarea cea de toate zilele“, “atmosfera de delatiune, de incredibila densitate a dusmaniei si a urii, de vanatoare de “dusmani ai poporului”. CE INTREBARI AR TREBUI SA NE PUNEM NOI, IN CONSTIINTA?

  1. Pingback: “De ce oare talharii se aduna imprejurul Bisericii si o batjocoresc?” PENTRU CA NU NE MAI DOARE SI NU MAI APARAM BISERICA ATUNCI CAND ESTE TERFELITA, “pentru ca nu ne mai identificam cu ai nostri“ (PREDICA AUDIO) -
  2. Pingback: ARHIM. ROMAN BRAGA – la 40 de zile de la mutarea la vesnicie. MARTURII COPLESITOARE DESPRE UN PARINTE CARE A TRAIT BUCURIA SFINTENIEI TRAIND LAUNTRIC RAIUL INCA DE AICI. Plus: ultimul sau amplu interviu testamentar | Cuvântul Ortodox
  3. Pingback: Medicul GALINA RADULEANU la “Cuvinte din taceri” (VIDEO + TEXT) – amintiri pretioase despre tatal ei, Parintele Boris Raduleanu, PERSECUTIA COMUNISTA, REZISTENTA LAUNTRICA IN INCHISOARE SI MIJLOACELE “BLANDE” DE REEDUCARE | C
  4. Pingback: Crampeie inlacrimate de lumina si durere din VIATA PARINTELUI DUMITRU STANILOAE, sfantul mare teolog român, “NOBILUL” INCURABIL: “Da, ăsta era tata. Ceilalţi erau mai importanţi şi nu se gândea decât la ei…” | Cuvântu
  5. Pingback: LIDIA STANILOAE, fiica parintelui Dumitru Staniloae, a trecut la Domnul (VIDEO) | Cuvântul Ortodox
  6. Pingback: PARINTELE STĂNILOAE despre HOMOSEXUALITATE și OMUL ÎNTREG ca “bărbat și femeie”: “Oficializarea homosexualităţii poate fi acea urâciune apărută în faţa lumii din Apocalipsă”/ 25 de ani de la nașterea la ceruri a celui
  7. Pingback: Marturia Pr. Marc-Antoine Costa de Beauregard despre PARINTELE DUMITRU STANILOAE – OMUL SI TEOLOGUL COMUNIUNII: “Cand vorbea, nu inceta sa contemple tainele pe care le descria” | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate