PREMIERUL GORDON BROWN – “MARE PREOT” AL NOII ORDINI MONDIALE

Discursul primului-ministru britanic, Gordon Brown (vezi video), tinut pe 31 martie a.c. in catedrala Sfantul Paul din Londra este unul de importanta istorica. Un prim-ministru al unei tari nu doar profund laicizate, dar aflata intr-un accelerat proces de descrestinare fortata tine, iata, o “predica” intr-o catedrala, invocandu-l pe “Dumnezeu” pentru instaurarea unei noi societati globale, “propovaduind” explicit o noua ordine mondiala care sa fie guvernata de legile “inimii” si nu ale pietei libere.

Problema reala este faptul ca, la prima vedere, discursul este foarte convingator. Are o putere de amagire considerabila. Numai in cazul presedintelui Obama am mai avut de-a face cu o astfel de retorica ce foloseste cele mai rafinate subiecte, cele mai adanci sentimente, frici si sperante omenesti. Retorica depaseste in sentimentalism cu mult discursurile de lemn ale unor arhierei rasariteni. L-ati auzit, de pilda, pe patriarhul Kiril al Rusiei invocand lacrimile, inima, suferinta celor din jur? Dar tocmai acest lucru face ca discursul lui Gordon Brown sa anunte ceva foarte rau, diavolesc. Parafrazand cuvintele Psalmistului, cu cat cuvintele sunt mai “moi”, ca untdelemnul, cu atat ele sunt tot atatea sageti otravitoare.

Practic, Gordon Brown nu tine un discurs politic, ci propovaduieste. Nu este doar un prim-ministru, ci “preot”. Preot al noii ordini mondiale. A unui dumnezeu care de aceasta data nu deranjeaza. Unde a disparut subit separatia obligatorie dintre Stat si Biserica? Unde a disparut Dumnezeul Cel urat, de Care Isi bat joc prin autobuzele ateiste si pe care fac tot posibilul sa Il alunge din scoli, din locuri publice, Acel nesuferit de care elitele politice nu stiu cum sa scape mai repede?

E limpede ca e alt dumnezeu cel invocat sa instaureze Noua Ordine Mondiala. Este acel dumnezeu care Ii poate lua locul Dumnezeului Adevarat, lui Hristos – Omul Dumnezeu. Cuvintele lui Brown sunt cuvinte antihristice pentru ca antihristul este amagitorul, care, precum stim din Scriptura si din Profetii, Il va imita pe Hristos. De aceea discursul lui Brown foloseste cuvinte care sunt aproape evanghelice. Ele sunt doar in aparenta astfel, pe cand inlauntru este toata necuratia, viclenia si ura. Sigur, dumnezeul lui Brown este un dumnezeu socialist. El are unicul rol de a instaura o stapanire mondiala in care puterea politica sa domneasca peste tot si toate. Nu va faceti iluzii, dumnezeul lui Brown nu este moral, etic. Nu are treaba cu cele 10 Porunci si nici cu Fericirile. El se va referi mai ales la suferinta din cauza saraciei. Este “dumnezeul” lui Iuda, cand vanzatorul protesta, justitiar, pentru risipa de mir facuta de femeia ce Il pregatea pe Mantuitor, nestiut, pentru ingropaciune.

In prima parte a cuvantului sau, Gordon Brown face referiri clare la principii socialiste ce apartin unui filosof american – John Rawls. Acesta din urma a afirmat ca este posibila crearea si instaurarea unei societati a dreptatii, ca echitate. O societate dreapta, in care toti sunt responsabili si exista echitate fata de toti, dupa cum spune Brown. Frumoase cuvinte, nu? Dar ce inseamna de fapt acest lucru, in mod practic? Inseamna ca Statul este chemat sa faca aceasta dreptate feerica, ce depaseste cu mult atributiile normale ale autoritatii. Statul sau Puterea politica. Oricum, nu oamenii, nu comunitatile, nu in libertate, ci prin constrangere va fi realizata aceasta asa-zisa dreptate.

Acelasi filosof pretindea ca e posibila crearea unei societati globale drepte, perfecte, pe baza ideilor comune, universale, despre dreptate, ce exista in fiecare religie. Un fel de “ecumenism” pan-religios mult mai procedural, mai politic.

Acestea, asadar, sunt ideile resapate si up-gradate de Gordon Brown. Nivelul superior de demagogie este atins atunci cand Brown se raporteaza la “legea inimii”. Cand politicienii incep sa vorbeasca despre legea inimii, este semn rau, foarte rau. O fina observatoare a fenomenelor totalitare, Hannah Arendt, a aratat ca crimele ingrozitoare ale Revolutiei Franceze au fost facute posibile datorita faptului ca notiunile sentimentale de fericire si dreptate absoluta au fost introduse in discursul si practica politica. Au devenit obiective politice. Revolutionarii francezi, urmati apoi de bolsevicii rusi, au avut ca obiectiv instaurarea unei societati a libertatii, fraternitatii si egalitatii perfecte. Si s-a vazut ce au instaurat, de fapt. Teroare, distrugerea autoritatii traditionale, eliminarea intimitatii si a relatiilor firesti dintre oameni.

Aceasta este una din explicatiile terorii lui Robespierre, ucenic in spirit al lui Rousseau. Visul unei comunitati ideale, organice, in care omul este fericit si in care dreptatea este instaurata, in care libertatea este absoluta si granitele vechiului si normalului sunt depasite, este visul de veacuri (istoric, de mai bine de doua veacuri) care a produs totalitarismele de toate felurile. Sau, cum spunea Flannery O´Connor, o alta observatoare a tendintelor ce fac posibila o societate totalitara: “In lipsa credintei, guvernam prin blandete. Iar blandetea, cand e rupta de Hristos, e invelita in teorie (e abstractizata). Cand blandetea e rupta de sursa sa, consecinta logica e instaurarea terorii, aparitia lagarelor de concentrare si a camerelor de gazare”.

Acum asistam la acelasi fenomen dus, insa, la cote mai inalte, mai rafinate. Utopismul politic, visul milenarist, hiliast, al societatii drepte si fericite este resuscitat si refolosit, anuntand un totalitarism fara precedent in istoria omenirii. Si, mai ales, cu mijloace noi. De acum nu se mai incearca atat combaterea crestinismului, cat folosirea lui. Crestinismul a fost principala piedica, ciotul de care s-au impiedicat toti precursorii lui antihrist in obiectivul lor de a instaura o societate totalitara. Imperiul revolutionar al lui Bonaparte, masina nemteasca a lui Hitler, si mastodontul urias al bolsevicilor au avut in crestinism cel mai mare dusman. Si acum au invatat lectia. Nu are rost sa il razboiasca fatis, ci sa il copieze. Sa faca un surogat si, astfel, sa amageasca lumea. Asa cum arata Tony Blair mai jos, liderii lumii s-au “prins” de puterea de influenta pe care o are religia. Si asa au decis ca, in loc sa combata biserica, sa o foloseasca. Este o strategie valabila atat in societatile occidentale, cat si in cele rasaritene. Gasim in romanul parintelui Savatie Bastovoi, “Audienta la un demon mut”, o referire directa la cum au procedat structurile sovietice la schimbarea de strategie – de ce sa ne confruntam cu Biserica, in loc sa cautam sa o infiltram si sa o folosim, prin recrutarea varfurilor sale, in folosul nostru?

Am adaugat la traducerea articolului in care e rezumata predica noului “mare preot” al noii religii mondiale, Gordon Brown, un articol din numarul 1 al revistei Presa Ortodoxa. In el se descriu mecanismele de perpetuare a ideii guvernului mondial precum si de propovaduire, de catre clericii inhamati la noua ordine mondiala, a noii religii mondiale.

Gordon Brown Il invoca pe Dumnezeu cerand o noua ordine mondiala in timpul unei predici la catedrala Sf. Paul

de James Chapman, in “dailymail.co.uk”, 1 aprilie 2009

“Gordon Brown a facut un apel cu caracter vadit religios pentru o noua ordine mondiala care sa se bazeze pe “principiile morale comune” tuturor religiilor.

In primul discurs tinut vreodata de un prim ministru la catedrala Sf. Paul din Londra, domnia sa a citat din Evanghelii pentru a argumenta necesitatea ca oamenii sa isi uneasca eforturile in vederea crearii unei noi societati globale.

Primul-ministru a aratat din toate credintele si traditiile razbate ideea moderna, unica si puternica, ce pretinde responsabilitate din partea tuturor si echitate pentru toti.

El a citat totodata si doctrina crestina: “poarta-te cu altii asa cum ai dori ca ei sa se poarte cu tine” si a aratat ca principii similare pot fi gasite in iudaism, hinduism sau religia sikh.

“Toate credintele arata ca se cade sa plingem cu cei ce pling, ca omul are tendinta sa creada in ceva mai mare decit el insusi, ca nu putem fi fericiti cind altii dispera, ca nu putem fi in largul nostru cind altii traiesc in teama, ca nu ne putem simti complet impliniti atita vreme cit altii sufera”.

“Toti simtim, indiferent de ideile filosofice (pe care le avem), ca fiecare dintre noi suntem responsabili pentru semenii nostri… nu putem sa ignoram suferinta altora… si e in putinta noastra sa ajutam”.

Domnia sa a continuat discursul sugerand ca economia mondiala si societatea ar trebui reconstruite in jurul unui cuvint din limba zulusa: themba care inseamna “trebuie sa gasim o alternativa”.

Discursul primului ministru a marcat o cotitura fata de stilul lui Tony Blair, al carui consultant Alastair Campbell a facut declaratia de acum faimoasa: “noi nu facem apel la religie / la Dumnezeu”.

La Westminster se considera ca un guvern implicat in tot felul de scandaluri si-ar asuma un prea mare risc daca ar pune moralitatea si credinta in centrul mesajului sau politic.

G. Brown, chestionat asupra deciziei sale de a implica religia atit de deschis, in discursurile publice, a declarat: “cred ca politicienii trebuie sa aiba grija (in aceasta privinta) altfel ar putea sa se creada ca incearca sa o faca pe episcopii. Ceea ce fac si ceea ce spun reflecta parerile mele, principiile pe care le am, credinta in care am fost crescut si cea pe care o am”.

Domnul Brown, al carui tata a fost un pastor al bisericii Scotiei, nu merge in mod regulat la biserica, dar crede in Dumnezeu. Primul ministru impartaseste parerea omologului sau australian Kevin Rudd si a episcopului Londrei, Richard Chartres, in ceea ce priveste faptul ca pietele financiare nesupravegheate “au depasit granitele moralitatii”.

Domnia sa crede ca fortele pietei ar trebui inlocuite de cele ale “inimii” pentru ca acum a devenit clar ca primele pot “deveni inamicul bunei societati”.

“Am putut vedea ca pietele (financiare) nu se pot regla singure dar se pot autodistruge pe ele insele”, a adaugat domnia sa. Criticii spun ca domnul Brown si-a subminat tonul de moralitate inalta a discursului prin recurgerea la unele atacuri politice.

Astfel, domnia sa a subliniat ca cei care “nu fac nimic” si lasa recesiunea “sa isi urmeze cursul” – atacul sau obisnuit impotriva (factiunii politice) Tories (conservatorii, n.n.)- “atinge demnitatea umana”. Primul ministru a produs de asemenea oarecare mirare cind a declarat ca domnia sa incearca de multa vreme sa arate ca pietele (financiare) ar trebui sa aiba limite.

De mai mult de un deceniu, Partidul Laburist a sustinut un control guvernamental foarte limitat asupra City-ului londonez (pietele financiare), acum blamat ca a permis bancherilor sa isi asume riscuri enorme. Vorbind unei congregatii de 2000 de credinciosi, printre care lideri financiari din City, lucratori sociali si copii, domnul Brown a evitat sa isi ceara scuze pentru rolul pe care il are in criza financiara. “Am spus dintotdeauna ca imi asum responsabilitatea pentru actiunile mele” a declarat domnia sa.

“Dar stiu de asemenea ca aceasta criza a fost generata la nivel global. Cred ca globalizarea nesupravegheata a pietelor financiare a depasit nu numai granitele nationale, ci si granitele morale”.

Primul ministru a mai spus ca in viitor institutiile financiare si pietele trebuie sa opereze pe baza unor valori morale solide. “Sistemul financiar trebuie sa se bazeze pe aceleasi valori pe care se bazeaza viata noastra de familie”, a spus domnia sa”.

• A se vedea si: Politicians have to ‘do God’, says Blair:

“Pe masura ce anii guvernarii mele au trecut, un lucru m-a izbit cu o putere crescanda: esecul de a intelege puterea religiei inseamna esecul de a intelege lumea moderna. Credinta religioasa si modul in care se dezvolta ar putea avea aceeasi semnificatie pentru sec. 21 pe care a avut-o ideologia pentru sec. 20. Liderii, fie religiosi fie nu, trebuie sa se refere la Dumnezeu.”

Originalul:

• Brown DOES do God as he calls for a new world order in sermon at St. Paul`s. sursa: dailymail.co.uk (via: Rafael Udriste)

***

Aluatul fariseilor şi al irozilor – frământătura ce dospeşte noul guvern mondial

(articol din nr. 1 al revistei Presa Ortodoxa)

N-am crezut niciodată că există un plan secret al Naţiunilor Unite de a controla SUA. N-am văzut niciodată elicoptere negre pe cerul Montanei. Însă, pentru prima dată în viaţă, cred că formarea unui guvern mondial este ceva plauzibil. Un “guvern mondial” ar implica mult mai mult decât cooperarea între naţiuni. Ar fi o entitate cu caracteristici statale, susţinută de un corp de legi. Uniunea Europeană, care se constituie deja într-un guvern continental pentru 27 de ţări, ar putea fi un model. UE are o curte supremă, o monedă [unică] , mii de pagini de legi, un serviciu civil de amploare şi abilitatea de a desfăşura forţe militare. (Gideon Rachman, And now for a world government, Financial Times, 9 dec. 2008)

Citatul de mai sus aparţine unui publicit cunoscut al renumitei publicaţii Financial Times, revistă de referinţă pentru mass-media internaţională de calitate. Dacă până acum a discuta despre guvernul mondial ţinea de literatura SF sau de ceea ce înşelătorul bun simţ (de parcă diavolul sau slugile sale ar acţiona în virtutea bunului simţ) numea „teorii conspiraţioniste”, iată că devine o realitate promovată puternic prin intermediul mass-media. Ca orice propagandă, scopul acestui val de referiri la noua ordine mondială este să obişnuiască oamenii cu noua „realitate”, să creeze o mentalitate favorabilă noii structuri de putere politică şi, pe scurt, să îi grăbească construcţia.

Asistăm de fapt la intrarea într-o nouă etapă a promovării guvernării mondiale. Până recent tema era discutată în cercuri restrânse, secrete, strict elitiste (cluburi gen Bilderberg, Comisia Trilaterală, etc.) şi era abordată doar de jurnalişti sau publicaţii marginale.

Acum însă asistăm la o adevărată avalanşă de declaraţii şi acţiuni politice ce vizează guvernul mondial, semn că liderii mondiali se grăbesc să instaureze noua lor lume. Se grăbesc de parcă nu ar mai avea timp…

Iminenta instaurare a guvernului mondial

Recent a avut loc, la Rio de Janeiro, Brazilia, un summit între reprezentanţii U.E. şi cei ai statului gazdă, având ca temă oficială…“Noua guvernare mondială”. La întâlnire au participat promotorii cei mai vocali ai statului global, preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy şi J. M. Barroso, şeful Comisiei Europene, precum şi preşedintele Braziliei, Lula de Silva. „Europa şi Brazilia trebuie să aibă o aceeaşi voce pentru a obţine schimbările fundamentale ale unui sistem financiar mondial care să funcţioneze şi ale unei guvernări mondiale”, a afirmat, cât se poate de explicit, Nicolas Sarkozy. (Cf. săptămânalului Capital, 23 dec. 2008).

Din Rusia, ministrul de externe Serghei Lavrov a propus crearea unui spaţiu economic comun între Rusia, UE şi SUA, evident, ridicând ca pretext tot criza financiară actuală. Serghei Lavrov preconizează, de asemenea, crearea unei uniuni monetare între UE şi Rusia, un nou pact european de securitate care să înlocuiască NATO, precum şi eliminarea vizelor pentru UE. Monedă comună, spaţiu vamal comun, securitate comună, iată pilonii principali pe care se poate construi o suprastructură statală pe plan global. (Cf. Gardianul, 11 dec. 2008).

Una din cele mai făţişe declaraţii în sensul construirii „noii ordini mondiale” a fost făcută însă de Henry Kissinger, fost secretar de stat american, membru vechi şi de bază al Clubului Bilderberg şi al altor „masonerii” cu caracter oficial.[i] Astfel, H. Kissinger a afirmat, în cadrul unei emisiuni TV americane: „Misiunea sa (a preşedintelui ales Barack Obama, n.n.) va fi să elaboreze o strategie pentru America, în aceasta perioadă în care, cu adevărat, poate fi creată o nouă ordine mondială. Este o mare oportunitate, nu este doar o criză!” (Cf. cotidianului Ziua, 7 ianuarie 2009, ce a prezentat un material video de pe CNBC TV).

„Orice strădanie din partea noastră de a ne arăta prieteni faţă de cei care <<deţin autoritatea>> în vremea aceasta în care <<antihriştii cei mulţi>>, care luptă făţiş sau ascuns împotriva lui Hristos şi a Bisericii Sale, au puterea, în chip atât de vădit, orice strădanie servilă de a le fi pe plac, de a îi măguli şi de a face ceea ce ei vor, chiar de a căuta într-o măsură <<legalitatea>> din partea lor, este o trădare faţă de Hristos Mântuitorul nostru şi vrăjmăşie faţă de El, chiar dacă cei care procedează astfel poartă haine preoţeşti”.

(IPS Averchie, Apostazia şi antihristul după învăţăturile Sfinţilor Părinţi)

Până şi insipidul prim-ministru al Germaniei, în plus, şeful unui guvern…”creştin-democrat”, Angela Merkel, a sugerat la Paris, în cadrul colocviului intitulat „O nouă lume, un nou capitalism”, crearea unei noi arhitecturi instituţionale adaptate provocărilor secolului al XX-lea, prin înfiinţarea unui „consiliu economic” mondial, similar Consiliului de Securitate al ONU. (Cf. Agerpres, 8 ianuarie 2008).

În mod similar, fostul prim-ministru laburist al Marii Britanii şi actual emisar al păcii în Orientul Mijlociu, Tony Blair[ii], a declarat: “Se simte lipsa unei guvernări necesare unei lumi care se schimbă rapid. Lipsesc mecanismele mondiale pentru reglarea lumii”, europenii având un „rol definitiv şi important”. (Cf. săpt. Capital, 8 ianuarie 2009).

De aceea, nu întâmplător, analistul de la Financial Times, citat mai sus, a luat ca model de urmat pentru guvernarea mondială Uniunea Europeană, care, cu structura sa supranaţională, moneda unică, Curtea Europeană de Justiţie, reglementările stufoase şi atotcuprinzătoare, modul centralizat în care funcţionează, reprezintă cel mai amplu experiment politic premergător unor supra-structuri politice globale.

Aşa cum Barack Obama reprezintă, ca lider politic, modelul de urmat pentru lansarea unui preşedinte global.

O nouă religie pentru o nouă ordine mondială

Etapa istorică a afişării publice şi propagandistice a planurilor pentru guvernarea mondială conţine încă un element specific, unul esenţial: alăturarea vocilor prelaţilor bisericilor şi cultelor religioase la construcţia acestui nou Turn Babel. De la Revoluţia franceză încoace voci tot mai importante din rândurile clericilor se alătură elitelor politice progresiste şi planurilor lor utopice. În trecutul mai îndepărtat vocea bisericilor era una de condamnare a avânturilor progresiste şi utopice, de revalorizare a trecutului, tradiţiei. Vocea bisericilor era una a vechii lumi, adică a acelei lumi guvernate de Dumnezeu, nu de planurile diverşilor „iluminaţi”. Între vechea lume şi noua lume/ordine conflictul era de neîmpăcat, deoarece premisele lor erau de nealăturat. „Premisa” vechii lumi era Dumnezeul cel Viu, pe când premisa noii lumi/ordini este „Dumnezeu a murit”.

Alinierea bisericilor la planurile elitei politice progresiste a început de ceva timp, iar în apusul catolic chiar din anii ’60 ai secolului trecut. Iată cum caracteriza Părintele Serafim Rose un discurs ţinut de Papa Paul al Vl-lea în faţa Organizaţiei Naţiunilor Unite la 4 octombrie 1965: “O singură dată în cuvântarea sa se părea că Papa urmează să spună un cuvânt despre adevăratul creştinism. Citând porunca Domnului către ucenicii Săi, «mergeţi şi duceţi vestea cea bună la toate neamurile», Papa a anunţat că el are într-adevăr «un mesaj fericit» pentru toate popoarele reprezentate la ONU. Pentru creştini, vestea cea bună poate însemna un singur lucru: vestea cea bună a mântuirii şi a vieţii veşnice în Dumnezeu. Insă Papa avea un alt mesaj, cu totul uimitor: «Am putea numi mesajul nostru… o solemnă ratificare morală a acestui înalt forum». Iată ce anume oferă astăzi Roma în loc de Evanghelia lui Hristos! Idealurile Papei nu provin de la Hristos, nici de la Apostoli şi nici de la Părinţii Bisericii lui Hristos, ci mai curând de la visătorii raţionalişti ai epocii moderne ce au reînviat vechea erezie a hiliasmului, visul unui mileniu pământesc. Erezia cu pricina a fost exprimată explicit în evocarea de către Papă a unei «noi vârste» (new age) a omenirii şi a unei «noi istorii – paşnice, o istorie cu adevărat umană, aşa cum a fost făgăduită de Dumnezeu oamenilor de bine»… Pentru adoptarea acestei fantasme sectare în corpul doctrinei latine, Papa a fost aclamat de către presă ca un «profet».” (Ierom. Damaschin, Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose, Editura Sophia, 2005).

Într-adevăr, prelaţii care se alătură, precum acest papă al Romei, planurilor mondialiste, sunt “profeţii” spirituali ai noului guvern mondial. Fără să facă trimiteri atât de explicite ca liderii politici, ei pot fi recunoscuţi prin discursul folosit. Mesajul lor este unul care, chiar dacă face referire la criza morală sau de valori prin care trece omenirea, nu aduce aminte omului de unicul său scop, anume, mântuirea, şi de faptul că pe acest pământ suferinţele nu pot fi evitate sau eradicate de niciun sistem politic.

Dimpotrivă, pentru aceşti prelaţi, întâlniţi în bisericile creştine şi nu numai, drepturile omului în varianta afirmată de ONU sunt un progres inestimabil al omenirii, o bază pe care se poate construi o lume în care suferinţa să fie eliminată. Mesajul profeţilor noii ordini mondiale, astfel, nu îndeamnă la întoarcerea la Hristos, ci la îndreptarea privirilor şi aşteptărilor către o societate omenească perfectă şi la “întoarcerea” către aşa-zisele “valori perene” , niciodată definite strict, ci în mod intenţionat menţionate ambiguu, vag,a în schimbul cărora ni se promite o fericire absolută. O fericire instaurată şi trăită aici, pe pământ. Criza economică, după această profeţie hiliastă, poate anunţa instaurarea unei societăţi în care pacea (absenţa frontierelor între naţiuni), solidaritatea (sistemele de asigurări sociale globale) şi dreptatea (o ordine juridică universală) să domnească aşa cum nu a fost până acum cazul pe pământ.

Iată spre exemplificare mesajul trimis de Papa Benedict noului preşedinte ales al SUA, Barack Obama: “suveranul Pontif, prin intermediul ambasadei Statelor Unite pe lângă Sfântul Scaun, definind această alegere o ocazie istorică, a invocat binecuvântarea lui Dumnezeu asupra preşedintelui ales şi a poporului american, pentru ca împreună cu toate persoanele de bunăvoinţă să poată construi o lume de pace, solidaritate şi dreptate.” (Cf. Radio Vatican).

La ultima întâlnire a Întâi Stătătorilor ortodocşi ce a avut loc în Fanar, octombrie 2008, se observă, în mesajul public al întâlnirii, cum temele politice şi chiar “politic corecte” au luat locul abordării duhovniceşti a problemelor care frământă omenirea. Astfel, cauzele nenorocirilor care s-au abătut asupra noastră stau în “diferitele contraste naţionaliste, etnice, ideologice şi religioase (?) care hrănesc continuu confuzii periculoase”, “aceste diviziuni ale lumii introduc[ând] o inegalitate injustă în participarea indivizilor sau chiar a popoarelor la bunurile creaţiei”. Mai mult, la singurul aspect mai concret al acestui mesaj, întâlnim un angajament ferm pentru „dialog” (nu pentru propovăduire) care este „singura cale de a rezolva diferendele dintre oameni, mai ales în vremuri ca acelea de astăzi, în care orice tip de diviziuni, inclusiv acelea în numele religiei, ameninţă pacea şi unitatea dintre oameni” şi pentru programele ecologice ce vor fi introduse în misiunile de catehizare ale bisericilor ortodoxe…

„Ei (neocreştinii hiliaşti – n.n.)propovăduiesc un soi noi de neocreştinism dulceag, sentimental, trandafiriu, lipsit de orice trudă şi luptă, o imaginară dragoste pseudo-creştină, atotcuprinzătoare, şi îndulcirea fără de oprelişti din toate plăcerile acestei trecătoare vieţi pământeşti… Ei doresc plinătatea fericirii aici, în lumea aceasta, împovărată de mulţimea ei de păcate şi fărădelegi… Ei socotesc că una dintre cele mai sigure căi de a o dobândi este <<mişcarea ecumenică>>, unirea tuturor popoarelor într-o biserică nouă, care va cuprinde nu doar romano-catolici şi protestanţi, ci şi evrei, musulmani şi păgâni, fiecare păstrându-şi propriile convingeri şi greşeli.”

(IPS Averchie, Apostazia şi antihristul după învăţăturile Sfinţilor Părinţi)

Merită menţionat faptul că „diferendele” dintre religii au fost şi subiectul unui discurs foarte popular al lui Barack Obama ţinut la Berlin, liderul american declarând că „cel mai mare pericol dintre toate este să lăsăm noi ziduri să ne separe unul de altul…Zidurile între rase şi triburi, autohtoni şi imigranţi, creştini, musulmani şi evrei nu mai pot sta în picioare. Acestea sunt, acum, zidurile ce trebuie distruse.” (huffingtonpost.com).

Religia acestei noi ordini mondiale este o religie în care diferenţele de credinţă sunt anulate, (fie făţiş, fie subtil – prin golirea de conţinut a tradiţiei) în care drepturile omului înlocuiesc poruncile lui Dumnezeu, în care se proclamă capitularea în faţa unui celuilalt întotdeauna revendicativ şi agresiv.

În faţa tuturor acestor învăţături propagate pe canalele mass-media, atât de puternicii acestei lumi, cât şi de prelaţii noii ordini mondiale, creştinul ortodox are ca dreptar, apărare şi adevăr porunca Mântuitorului: Şi El le-a poruncit, zicând: Vedeţi, păziţi-vă de aluatul fariseilor şi de aluatul lui Irod. (Marcu 8: 15).

_____________________________________________________________________________
[i] O astfel de „masonerie”, numită oficial think tank dedicat elitelor, este ASPEN, o societate care are filială şi în România, din care fac parte Mircea Geoană, preşedintele Senatului şi preşedinte al PSD, şi Călin Popescu Tăriceanu, fost prim-ministru şi lider al PNL. În cadrul membrilor de onoare ai ASPEN o găsim şi pe Madeleine Albright, fost secretar de stat american şi cea care a întreprins lobby puternic pentru vaccinul Gardasil pe lângă colegul său ASPEN, C.P. Tăriceanu, pe când era prim-ministru (după cum am relatat şi în numărul semnal al Presei Ortodoxe).
[ii] Tony Blair este anglican convertit la catolicism, dar motivele convertirii se pare că fac parte dintr-o misiune şi nu din convingeri, deoarece fostul prim-ministru susţine avortul şi dreptul homosexualilor la căsătorie. În plus, Blair predă un curs intitulat “Credinţă şi Globalizare” la Yale University, fostul premier fiind convins că în timp ce globalizarea îi poate aduce pe oameni mai aproape, religia are potenţialul de a-i despărţi. Pentru aceea, afirmă Blair, “avem obligaţia spirituală de a prezenta credinţa ca pe ceva pozitiv şi progresist care rezolvă probleme şi face bine, mai degrabă decât ca pe ceva despre care oamenii citesc doar pentru că oamenii se ucid în numele său” (Cf. România Liberă, 15 dec.). Mai mult, Tony Blair este unul din politicienii văzuţi de presă ca un candidat viabil la postul (încă teoretic, dar aproape de realizare) de preşedinte al U.E.

Legaturi: