PS Macarie despre TRĂIREA TAINEI ÎNVIERII

PS Macarie, Episcopul Europei de Nord, la Radio Antena Satelor, despre sarbatoarea Sfintelor Pasti in meleagurile sale natale, de pe Valea Țibleșului:

***

Lumea Monahilor nr. 118, aprilie 2017:

Preasfinţitul Părinte Macarie, Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord: „Să căutăm în Lumina Învierii sensul tuturor tainelor vieții”

„În fiecare noapte a Învierii, întreaga creaţie era toată un cântec, aşa cum nu simţeam în nici o altă noapte sau zi, în codrii ţibleşeni, iar părintele Teodor ne atrăgea atenţia: «A început Liturghia cosmică a Paştilor.»” Aşa îşi aminteşte trăirea bucuriei pascale în anii copilăriei Preasfinţitul Macarie Drăgoi, Episcopul cu chip luminos ce‑şi poartă dorul de acasă în ţinuturile mai reci ale Scandinaviei, acolo unde aduce, cu timp şi fără timp, multă mângâiere pentru sufletele românilor aflaţi departe de ţară. În interviul ce urmează, Preasfinţia sa ne vorbeşte despre Taina Învierii şi ne îndeamnă, cu duioşia‑i şi blândeţea‑i binecunoscute, „să ne bucurăm de fiecare zi ca de darul lui Dumnezeu”, împărtăşindu‑ne şi o frumoasă şi străveche rugăciune pe care a învăţat‑o, pe când era copil, în satul său natal de la poalele Munţilor Ţibleş.

„Ne vom regăsi, prin Înviere, spre viețuire în Hristos, în veşnicie”

În noaptea Sfintelor Paşti ne este adusă vestea cea mare că Hristos a biruit moartea şi a înviat. Preasfinţia voastră, vă rugăm să ne spuneţi care este sensul, sau mai bine zis Taina Învierii?

Cred că Taina Învierii stă ascunsă în fiinţa Bisericii şi în trăirea credinţei, pentru pregătirea veşniciei. Dacă Sfântul Apostol Pavel îi încredinţează pe ucenicii din Corint că nimic din ceea ce ştim, facem sau împlinim nu are sens fără Înviere (I Corinteni 15, 13‑18), pentru că sfârşitul vieţii fără Hristos închide lumina existenţei umane, învăţăm de la dumnezeiescul Apostol şi noi să căutăm în Lumina Învierii sensul tuturor tainelor vieţii, ca dar al lui Dumnezeu şi ca împlinire spre asemănarea cu El. Vestea Învierii este trăită cu o intensitate şi mai mare de cei care au aşezat în morminte persoane dragi, pentru care rugăciunile şi slujbele săvârşite cu atâta dragoste, în toate sâmbetele Postului Mare, au dovedit iubire prisositoare şi jertfă ce nu cunoaşte marginile materiale ale acestei lumi. După ce, preţ de şase săptămâni, creştinii au urcat spre Golgota, pentru a descoperi sensul ascuns al Crucii în Învierea lui Hristos, dar nu i‑au uitat şi pe cei adormiţi în acest urcuş al rugăciunii şi jertfelniciei, fiecare învaţă că face parte dintr‑o Biserică Vie, în care văzutul se împleteşte cu nevăzutul, ca un firesc al existenţei. De aceea spuneam că Taina Învierii se descoperă în inimile celor care simt că fac parte cu adevărat din Adunarea/ Biserica cea Adevărată, pentru a trăi deplin comuniunea cu cei care au trecut de la cele trecătoare la cele netrecătoare, pentru a învăţa că ne vom regăsi, prin Înviere, spre vieţuire în Hristos, în veşnicie.

Dar credeţi că noi, cei de astăzi, care ne declarăm creştini, înţelegem cu adevărat de ce a murit şi a înviat Hristos?

Sigur că înţelegem de ce a murit şi a înviat Hristos, pentru că în Înviere trăim fiecare zi a existenţei noastre. Creştinul trăitor al credinţei, care se roagă în fiecare seară, găseşte în rugăciunea Sfântului Ioan Damaschin, din pravila rugăciunilor de seară, următoarea întrebare: „Stăpâne, Iubitorule de oameni, oare nu‑mi va fi acest pat groapă? Sau încă vei mai lumina cu ziua ticălosul meu suflet? Iată, groapa îmi stă înainte şi iată, moartea îmi stă înainte…” Dacă ne dăm seama că fiecare zi este, prin excelenţă, darul lui Dumnezeu, că în fiecare seară experimentăm adormirea/moartea prin somn, iar a doua zi experimentăm învierea/trezirea din somn, înţelegem de ce a rânduit Sfânta Biserică drept zi de cinstire a săptămânii ziua de Duminică, pentru că în ziua în care ne trezim/înviem pentru Domnul, abia atunci suntem deplin ai lui Dumnezeu. Tentaţiile societăţii postmoderne sunt din ce în ce mai agresive şi mai viclene în a crea imaginea autosuficienţei antropocentrice şi chiar a inutilităţii credinţei într‑o lume a evidenţelor ştiinţifice şi a multiculturalităţilor seculare. Însă toate acestea sunt anulate de creştinul practicant atunci când, participând şi cuminecându‑se la Dumnezeiasca Liturghie din ziua Învierii (Duminica), se dăruieşte pe sine ca prescură şi ofrandă de timp şi de fiinţare spre veşnicie.

„Frumusețea Învierii stă în aceea că Dumnezeu nu judecă pe nimeni atunci”

Vorbiţi despre creştinul trăitor al credinţei; dar pentru mulţi, acest praznic este un prilej de distracţie sau, în cel mai bun caz, o ocazie de a se reîntâlni cu cei din familie. Cum ar trebui petrecută Sărbătoarea Sfintelor Paşti ca să simţim cu adevărat Bucuria Învierii?

Este şi firesc, ba chiar şi recomandat să fie un prilej al bucuriei şi al regăsirii cu cei dragi din familie, cu cei pe care îi avem în inimă, dar nu reuşim fizic să îi avem permanent înaintea ochilor. Frumuseţea Învierii stă în aceea că Dumnezeu nu judecă pe nimeni atunci. Este momentul bucuriei supreme. Poate tocmai de aceea s‑a rânduit a se citi în această noapte sfântă cuvântul Sfântului Ioan Hrisostom legat de bucuria pascală, când sunt invitaţi la cină şi cei care au postit, şi cei care nu au postit. Cred, aşadar, că Sărbătoarea Sfintelor Paşti ar trebui petrecută în bucuria comuniunii, care începe cu comuniunea familiei. E greu să explici cuiva cât de frumos e în comuniunea sfinţilor şi în Hristos, dacă acea persoană nu experimentează măcar la marile sărbători comuniunea cu cei dragi. Bineînţeles, aceasta nu este modalitatea bucuriei depline, pentru că în aceste zile sfinte toţi merg de la biserică acasă, la masă, ca o prelungire a Mesei Euharistice. Bucuria Bisericii trebuie să fie şi bucuria familiei, iar familia trebuie să devină mica biserică în care se trăieşte iubirea Preasfintei Treimi.

Dumneavoastră amintiţi de faptul că, pentru unii, Sfintele Paşti ar fi un prilej de distracţie. Nu este deloc bine să confundăm bucuria sfântă cu distracţia sau relaxarea. De altminteri, termenul distracţie are rădăcină în limba engleză, unde distraction nu are doar sensul de relaxare sau recreere, ci şi sensul de confuzie, de distragere a atenţiei, astfel că distracţia înseamnă o acţiune prin care uităm, suntem bulversaţi în raportul cu adevărata valoare a sărbătorii. Nu sunt permise acţiunile care să distragă atenţia de la sens, de aceea nici nunţile nu sunt permise în această perioadă aparte din an. Bucurie sfântă da, însă distracţie nu.

[…]
În urcuşul spre Înviere, căutăm neîncetat, împreună cu credincioşii jertfelnici, „oile rătăcite şi risipite ale casei româneşti” pe aceste meleaguri umbroase, întinse şi îndepărtate. Ca să înţelegeţi puţin din apostolatul scandinav, vă citez un fragment dintr‑un e‑mail al unei familii credincioase, recent stabilită în nordul Suediei, într‑o zonă unde ne‑am pregătit să slujim de Înviere: „Vă scriu cu tristeţe. Dintre toţi românii cunoscuţi din zonă nu‑s decât trei familii… Dacă îmi îngăduiţi, vă spun ce simt eu: noi nu suntem ca Sfântul Vasile să nu ne temem de exil fiindcă Dumnezeu e peste tot. El era sfânt şi preot. Noi nu suntem nici sfinţi şi nici preot nu avem, iar de jur împrejur e duhul lumii care distorsionează adevărul ca oglinzile de bâlci. Am plecat din ţară pentru o bucată de pâine. Văd însă că suntem mulţi care riscăm să ne pierdem veşnicia pentru acea bucată de pâine. E muncă de apostolat aici.”

„Ştiu că mai sunt mulți genunchi aplecați în miez de noapte la rugăciune”

Impresionantă această mărturisire. Cât de greu este să‑ţi mărturiseşti credinţa într‑o Europă care îşi renegă rădăcinile creştine?

Este foarte greu să îţi mărturiseşti credinţa, dar şi să îţi păstrezi identitatea într‑o Europă tot mai zbuciumată, de la zi la zi. De ce? Pentru că noi nu avem mânăstirile de acasă, cu părinţii şi maicile care să ofere un sfat şi să fie repere pentru cei căutători de sens; pentru că nu avem nici cimitirele noastre în care să se aşeze nu doar trupuri, ci şi rânduieli prin care cei vii să fie neîncetat alături de cei care aşteaptă Învierea cea de obşte; pentru că toţi devenim consumatori de bunuri şi emoţii induse psiho‑afectiv de societatea modernă a Occidentului. De aceea este tot mai greu să îl faci pe cel din jur să înţeleagă că el valorează atâta cât iubeşte, nu cât consumă, că el vieţuieşte atâta cât făptuieşte, nu cât mănâncă. Însă, cu toate aceste greutăţi, avem şi bucurii nejefuite, pentru că cei care vin în viaţa Bisericii nu o fac din complezenţă sau din lipsă de activitate, ci pentru nevoia regăsirii alături de neam, de semeni, în dorul comuniunii cu Dumnezeu.

Preasfinţia voastră, aş vrea să ne amintim de cei din temniţele comuniste, pentru care noaptea de Înviere era trăită într‑un mod copleşitor. Cei care au supravieţuit teribilelor închisori mărturisesc că era o revărsare de lumină care transforma temniţele în minunate catedrale. Mai poate da România astfel de mărturisitori ai Învierii?

Astăzi, din păcate, mulţi nu mai vor să se regăsească în jertfelnicia celor care au pătimit pentru Hristos. Suntem copleşiţi de orgolii şi răutăţi şi de aceea este tot mai greu să Îl vezi pe Hristos în miezul zilei, nu în întunericul nopţii. Cu toate acestea, ştiu că mai sunt mulţi genunchi aplecaţi în miez de noapte la rugăciune, sunt încă multe mâini şi inimi ale semenilor noştri împrumutate lui Hristos ca să lucreze pentru cei cu lipsă sau pentru cei suferinzi. Sunt ştiuţi de Dumnezeu sihaştrii din codrii noştri seculari, pentru care rugăciunea pentru mântuirea lumii este rânduiala de căpătâi. De aceea, cred că vor mai răsări din neamul nostru mărturisitori şi rugători pentru veşnicie.

„…ne este necesară cultivarea răbdării în raport cu tinerii”

Ce putem face, Părinte Episcop, pentru a le insufla copiilor şi tinerilor adevăratele valori creştine, care sunt respinse în lumea de astăzi, tot mai dominată de materialism şi corectitudine politică?

Cred că cel mai simplu este să trăim noi credinţa despre care le vorbim în cuvinte teoretice, iar mai apoi să îi copleşim cu răbdarea şi cu dragostea noastră. Copiii sunt bulversaţi de multe lucruri din ziua de azi, nu doar de corectitudinea politică. Spun aceasta pentru că e o coincidentia oppositorum realitatea occidentală, unde tot mai mulţi descoperă valoarea Ortodoxiei ca valoare fundamentală a vieţii. E bine să îi iubim pe copii şi să îi moşim, după cum spunea Socrate, prin maieutică. Trebuie să îi învăţăm şi să îi formăm în lucrurile simple, dar fundamentale, ca rugăciunea, iubirea de Dumnezeu şi de semen, precum şi iubirea de Biserică şi de neam. Unii ascultă şi se schimbă pe loc, alţii, însă, decantează valorile credinţei şi în timp devin lucrători. Tinerii sunt ca mugurii plantelor pe care dacă îi atingi prea tare şi prea timpuriu riscă să cadă de pe ramură, dar dacă sunt înconjuraţi de atenţie şi afecţiune se deschid în flori minunate, bineplăcute lui Dumnezeu şi oamenilor. De aceea cred că nouă, celor prinşi în iureşul şi viteza zilei, ne este necesară cultivarea răbdării în raport cu tinerii, dar şi înmulţirea dragostei şi atenţiei pentru ei.

De luat aminte la ceea ce ne spuneţi! Vă mulţumim, Preasfinţia voastră, pentru căldura cu care aţi răspuns rugăminţii noastre de a acorda acest interviu şi v‑am mai ruga acum, la încheiere: un cuvânt de întărire, ca să păstrăm în inimile noastre bucuria Învierii.

Cuvântul de întărire vine de la Hristos, Cel care a Biruit moartea şi Care ne‑a spus că va fi cu noi până la sfârşitul veacurilor. Să învăţăm să fiinţăm în Hristos şi în Biserică, pentru ca transformarea produsă de credinţa vie şi lucrătoare să o primească Domnul ca pe o jertfă bineplăcută Lui. Să ne bucurăm de fiecare zi ca de darul lui Dumnezeu, iar prin Învierea lui Hristos să înviem din moartea păcatului la Viaţa cea veşnică! Să ne trăiască Paştile!

Interviu realizat de Flori Tiulea

Legaturi: