“Cu dor am dorit să mănânc cu voi aceste Paști…” PASTORALA Preasfințitului Părinte Episcop MACARIE la Sărbătoarea Învierii Domnului (2017): CALDĂ CHEMARE DE ÎNTOARCERE LA “DRAGOSTEA DINTÂI” (și audio)

Vedeti si:

Scrisoarea pastorală a Preasfințitului Părinte Episcop Macarie la Sărbătoarea Învierii Domnului – 2017

† Macarie,

Din harul lui Dumnezeu Episcop al românilor ortodocşi din Europa de Nord,

Preacucernicului cler, Preacuviosului cin monahal şi Preaiubiţilor credincioşi şi credincioase, sfântă îmbrăţişare pascală şi salutul binecuvântat „Hristos a înviat!”

Iubiți frați şi surori în Hristos, Cel Răstignit şi Înviat,

Iată, răbdarea și nevoința Postului Mare își află răsplata în bucuria Învierii, împărtășită acum de întreaga suflare dreptcredincioasă. Deși mulți socotesc, poate, că bucuria Învierii este subînțeleasă,  gândul meu este că, pentru a o trăi cu adevărat, este nevoie de un examen interior, de conștientizarea stării noastre sufletești în lumina acestei „sărbători a sărbătorilor și praznic al praznicelor”. Reflectând la cele spuse, gândul meu se îndreaptă, cu bucurie și nostalgie, totodată, la una dintre cele mai dragi amintiri pe care le păstrez din copilărie și adolescență: prăznuirea Paștilor pe plaiurile mele natale.

Satul meu din județul Bistrița-Năsăud, Spermezeu, unde trăiesc părinții mei, la poalele Munților Țibleș, se învecinează cu altele două mai mici, Sita și Hălmăsău, încorporate în comuna Spermezeu. Pe atunci,  așa  cum se întâmpla în numeroase alte locuri din țară, nu toate satele aveau preotul lor. Unul singur trebuia să se descurce și să împlinească nevoile duhovnicești ale locuitorilor din cele trei sate. Acesta era și este până azi în apostolatul jertfelnic, Părintele Teodor Mureșan. În perioadele liturgice „obișnuite”, lucrul era mai lesne de făcut, dar ce să te faci de Înviere, când oamenii nu concepeau să nu aibă preot și să nu primească lumina de Paști de la altarul bisericii lor?!

Ce altceva decât să te împarți tuturor. Și aceasta a fost, ani la rândul, lucrarea Părintelui Teodor în noaptea de Înviere, la care am avut și eu fericitul prilej să particip însoțindu-l la fiecare Paști. Pentru a mulțumi sufletele din toate cele trei sate, ne adunam împreună cu Părintele Teodor în una dintre cele mai frumoase peregrinări de noapte. Începeam Utrenia Învierii la miezul nopții în centrul comunei, la Spermezeu, apoi urcam pieptiș spre Sita, pentru a împărtăși oamenilor lumina de Paști, după care, în zorii zilei ne îndreptam spre Hălmăsău. Parcă eram asemenea mironosițelor care se grăbeau să ajungă la mormântul Mântuitorului. Așa ne simțeam, zorind să ajungem cât mai degrabă la altarul euharistic care este mormântul Învierii…

Drumul spre Hălmăsău era mai lung și trecea printr-o zonă împădurită. Ne făcuserăm un obicei, aproape un ritual din a face câte un popas și a asculta natura. Întotdeauna Părintele Teodor oprea mașina la Răstignirea (Troița) de la Joampe, un loc din inima pădurii și, după un moment de tăcere, ne atrăgea atenția: „a început liturghia cosmică a Paștilor”. Într-adevăr, în fiecare noapte a Învierii, întreaga creație era toată un cântec, așa cum nu simțeam în nicio altă noapte sau zi, în codrii țibleșeni, ca și în această sfântă noapte.

Odată ajunși înapoi la Spermezeu, slujeam cu mare bucurie și însuflețire Dumnezeiasca Liturghie în mijlocul credincioșilor înveșmântați în portul românesc tradițional, înnoit la fiecare Paști, în care predomină albul pascal. Pentru noi, Paștile abia începeau. Întreaga zi era o sărbătoare continuă, cu obiceiuri din vechime care făceau ca noțiunea de liturghie după liturghie să aibă un conținut concret. Flăcăii, în Ziua Învierii, trăgeau neîncetat clopotele și băteau toaca. Tinerele înconjurau biserica și făceau „podul”, intrând, apoi, cu rândul, în lăcașul de închinare. Simțeam în moduri foarte vii și concrete cum creația și comunitatea trăiau, continuu și plenar, marele praznic al Învierii.

Preaiubiții mei,

Din copilărie am rămas cu deprinderi și învățăminte care îmi îndrumă misiunea și slujirea aici unde am ajuns, peste ani, în țările nordice. Astfel, am învățat că nu e bucurie mai mare, pentru slujitor, decât a sluji Paștile împreună cu cei care-l așteaptă, dorindu-L pe Hristos Lumina lumii. Urmând îndemnul încurajator  al Mântuitorului din Evanghelie: „Nu vă voi lăsa orfani; voi veni la voi.” (Ioan 14, 18), mă străduiesc să nu slujesc Paștile în același loc, aici în întinsele ținuturi scandinave, ci caut să ajung de Înviere în comunități diferite, la cât mai mulți frați pribegi. Iar acum, la Paștile de anul acesta, am ajuns în insulițele de români care se află departe, dincolo de Cercul Polar, în Norvegia.

Voi, cei puțini, risipiți pe aceste meleaguri îndepărtate, neavând deocamdată un preot, vă gândeați că veți petrece încă o Înviere fără lumina euharistică. La început de Post Mare, când v-am adunat în jurul altarului, mi-ați spus cu amărăciune: „Nu vom avea preot de Paști”. Cu nădejde, v-am răspuns: „Nu veți avea preot, însă veți avea de Paști un episcop slujitor!”, iar acum cu inima plină de bucurie sfântă, sărbătorim laolaltă Paștile, așa cum am moștenit de la Sfinţii Apostoli și de la Sfinţii Părinţi ai Bisericii, așa cum am primit de la moșii și strămoșii noștri, cu bunăcuviinţa prăznuirii. De aici, din cel mai îndepărtat loc de slujire al țărilor nordice, de dincolo de Cercul Polar, acum de Înviere, transmitem, din adâncul inimilor noastre, binețele Paștilor și salutul pascal: „Hristos a înviat!” care dorim să răsune spre frățiile voastre, preoți și credincioși, de-a lungul și de-a latul Scandinaviei, dar și în toate părțile lumii și, desigur, pretutindeni acasă, în iubita noastră țară România.

Preaiubiți fii şi fiice sufleteşti,

Așa cum v-am spus, din fragedă vârstă am învățat să caut și să admir liturghia cosmică, participarea întregii creații la Taina Crucii și a Învierii, ca un răsunet continuu al clopotelor. Pentru aceasta e nevoie doar să ne oprim, măcar pentru o clipă, lângă o Troiță (Răstignire), la umbra luminoasă a Crucii pe care o avem fiecare de purtat, retrăgându-ne din zarva gândurilor lumii și căutându-l, „de noapte mânecând”, pe Hristos înviat în inimile noastre. Mai profund decât toate, îmi aduc aminte cu nostalgie de Paștile copilăriei pentru că, Doamne!, cu câtă dragoste așteptam prăznuirea, simțind cum „ardea în noi inima noastră” (Luca 24, 32) de bucuria întâlnirii cu Cel Răstignit și Înviat, cu Cel care a spus ucenicilor Săi: „cu dor am dorit să mănânc cu voi aceste Paști” (Luca 22, 15).

Acest dor împărtășit, această ardere a inimii față de Hristos este „lucrul care trebuie” pentru a dobândi „partea cea bună” a bucuriei Învierii. Roboteala și strădania noastră de a pregăti casa și de a avea masă de sărbători este bună, căci face și ea parte din bucuria praznicului, însă, dacă lipsește dorul și dragostea de Hristos, va fi doar încă un scurt moment de „vacanță”, după care ne vom întoarce, neschimbați, la aceeași rutină a alergăturilor și a grijilor vieții. Fiecare dintre noi, botezat de mic copil, are propria sa experiență a „convertirii”, adică a întoarcerii către Dumnezeu. Fiecare dintre noi, devenind mădular conștient al Bisericii, păstrează luminoasa amintire a acelui Paști  personal, în care am simțit cum ne copleșește Hristos cu dragostea Sa care prinde viață, iubind și sălășluind în inima noastră. Au venit, apoi, pentru fiecare dintre noi, încercările, greutățile vieții, mulțimea fărădelegilor, vremurile rele, propriile delăsări din viața duhovnicească.

Hristos cunoaște răbdarea și stăruința noastră în necazuri, știe că nu ne-am lăsat, ci ne-am ostenit să ținem cele moștenite de la înaintași. Nu este, însă, de ajuns. Pentru că, în timp ce ne osteneam, aproape nebăgând de seamă, „dragostea noastră cea dintâi” (Apocalipsa 2, 4) față de Hristos a început să se răcească. Or, la această „dragoste dintâi” vă chem să ne întoarcem, împreună, cu pocăință și cu dor, pentru a topi răceala ce ne-a cuprins, pentru a înlătura distanțele dintre noi și Dumnezeu, dintre noi și aproapele nostru, pentru a evita încrâncenarea, tensiunile, vrajbele ce se iscă în mijlocul nostru. La această „dragoste dintâi” să ne întoarcem, așadar, pentru că doar așa vom putea trăi, cu adevărat, bucuria Învierii: păstrând viu focul dragostei pe care Hristos a venit să-l arunce pe pământ (Luca 12, 49).

[…]

Hristos a înviat!

Cu binecuvântare şi dragoste părintească, al vostru fierbinte rugător către Domnul şi de tot binele voitor,

† Părintele Episcop Macarie Drăgoi

Legaturi:

***

Pastorala Inaltpreasfințitului Teofan la Sarbatoarea Invierii Domnului, 2017, despre ATACURILE LA ADRESA FAMILIEI SI CREDINTEI, MANIFESTARILE SCHISMATICE ALE “ULTRA-ORTDOCSILOR” CARE IAU CA PRETEXT SINODUL DIN CRETA si alte “primejdii si incercari prin care trec Biserica şi Neamul”

DIN PASTORALELE DE PASTI ALE ANULUI 2017 – IPS PIMEN: “Greu a fost de trăit creștinește în timpul regimului comunist – ateu, dar astăzi se pare că este și mai greu”/ IPS IOAN SELEJAN: “România este plină azi de izvoare de lacrimi”

PASTORALA DE INVIERE (2017) a IPS ANDREI – avertisment cu privire la ROBIA IMAGINII

“Până când Îl vom tot condamna la moarte pe Hristos?!” PASTORALA MĂRTURISITOARE A PS SEBASTIAN LA ÎNVIEREA DOMNULUI (2017) despre RĂZBOIUL ÎMPOTRIVA LUI DUMNEZEU și formele de persecuție a creștinismului din zilele noastre și de instaurare a CULTURII MORȚII