Mitropolitul IEROTHEOS VLACHOS despre SĂRBĂTORIREA DUHOVNICEASCĂ A SFINTELOR PAȘTI, pe baza Sfinților Părinți: “Praznicul Paștilor ne cheamă la trăirea PERSONALĂ a Învierii, la împărtășirea personală de ÎNNOIRE… Dacă nu se întâmplă aceasta, atunci ZADARNICĂ este pentru noi prăznuirea Paștilor”

Va mai recomandam:

***

Ierotheos, Mitropolit de Nafpaktos:

Pregătirea și trăirea Paștilor

Praznicul Sfintelor Paști reprezintă evenimentul cel mai de seamă în viața liturgică, bisericească și duhovnicească. Paștile înseamnă Învierea lui Hristos, trecerea omului de la moarte la viață, precum și trăirea Harului lui Dumnezeu înlăuntrul unei inimi curățite. Experiența pascală este trăirea atmosferei Învierii. Când sufletul își simte învierea din moartea pe care a suferit-o din pricina patimilor, când mintea-nous își dobândește slobozenia duhovnicească din robia patimilor, atunci trăiește Paștile.

Este trebuință, însă, de pregătire pentru ca omul să ajungă la acest eveniment, la trăirea personală a Paștilor.

Tocmai din această pricină ne vom apleca asupra unor aspecte legate de pregătirea și trăirea Paștilor, având ca punct de plecare un verset din Sfânta Scriptură, respectiv tâlcuirea acestuia de către Sfântul Maxim Mărturisitorul.

1. Hristos și Paștile evreilor

Sfântul Evanghelist Marcu descrie cea din urmă sărbătorire a Paștilor evreilor de către Hristos și ucenicii Săi, când Mântuitorul a dat oamenilor Taina Dumnezeieștii Euharistii, care este trăirea Paștilor celor duhovnicești, împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos. Sfântul Marcu scrie:

„Iar în ziua cea dintâi a Azimilor, când jertfeau Paştile, ucenicii Lui L-au întrebat: Unde voieşti să gătim, ca să mănânci Paştile? Şi a trimis doi din ucenicii Lui, zicându-le: Mergeţi în cetate şi vă va întâmpina un om, ducând un urcior cu apă; mergeţi după el. Şi unde va intra, spuneţi stăpânului casei că Învăţătorul zice: Unde este odaia în care să mănânc Paştile împreună cu ucenicii Mei? Iar el vă va arăta un foişor mare aşternut gata. Acolo să pregătiţi pentru noi” (Marcu 14:12-15).

Ziua dintâi a Azimilor era prima zi în care evreii aveau grijă să îndepărteze orice aluat dospit pentru a mânca în ziua Paștilor – aducere-aminte a slobozirii lor din robia egipteană – azimile, dimpreună cu mielul pascal, ierburile amare etc. Potrivit tâlcuirii lui Victor Presbiterul, „prima zi a azimelor înseamnă ajunul sărbătorii azimelor. -Căci obișnuiau să considere întotdeauna ziua începând de cu seara”. Căutarea unui anumit loc arată că Hristos nu avea un sălaș al Său, „căci El nu avea casă, nici loc de odihnă, iar «până în cea din urmă zi» arată că nu a fost potrivnic Legii”. Astfel, Hristos a serbat Paștile iudaic, însă l-a transfigurat, de vreme ce ne-a dat Taina Dumnezeieștii Euharistii, prin care trecem de la moarte la viață, de la stricăciune, la nestricăciune.

2. Tâlcuirea Sfântului Maxim Mărturisitorul

Este însemnat faptul că Sfântul Maxim Mărturisitorul tâlcuiește acest eveniment în chip alegoric. Trebuie să notăm, desigur, că alegoria Părinților nu anulează evenimentul istoric, ci îl ridică la un alt nivel, anagogic. Cu alte cuvinte, Sfinții Părinți, întrebuințând anagogia, nu urmăresc să nege evenimentele istorice, ci exprimă prin intermediul acestora propriile lor experienţe. Viaţa bisericească ce trece prin inima lor se exprimă prin intermediul evenimentelor şi a adevărurilor evanghelice. Numai prin această prismă putem interpreta în chip ortodox tâlcuirea anagogică a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii.

Sfântul Maxim oferă două erminii, care cuprind întreaga sa învăţătură despre viaţa duhovnicească. Cea dintâi este generală, în vreme ce a doua este una personală.

Potrivit celei dintâi tâlcuiri, cetatea în care Mântuitorul Îşi trimite ucenicii este lumea sensibilă, omul şi, în genere, firea omenească. Hristos pregăteşte neamul omenesc pentru a primi Întruparea Sa şi părtăşania cu Sine. Cei doi ucenici pe care îi trimite şi care sunt „și înainte-mergători ai ospățului tainic pe care îl avea Dumnezeu împreună cu firea oamenilor” sunt legea Testamentului celui dintâi şi legea Testamentului celui Nou. Legea dintâi îl curăţeşte pe om prin filosofia practică, în vreme ce a doua îi ridică mintea de la cele trupeşti „spre vederile înrudite cu ea ale celor spirituale”, prin mistagogia văzătoare, contemplativă.

În învățătura Sfântului Maxim, precum și a multor alți Sfinți Părinți, filosofia practică („înțelepciunea lucrătoare”, «πρακτική φιλοσοφία») este curățirea inimii de patimi, înțeleasă îndeosebi ca transfigurare a puterilor sufletului, astfel încât acestea să lucreze după fire, iar nu împotriva firii. Mistagogia văzătoare, contemplativă („călăuzirea tainică a contemplației”, «θεωρητική µυσταγωγία») este, pe de o parte, luminarea minții, iar pe de alta, vederea-lui-Dumnezeu, părtășia cu El.

Omul care ține ulciorul cu apă este cel ce, prin filosofia practică, poartă pe umerii virtuților vasul de lut, care păstrează, adică, prin omorârea simțurilor, Harul Duhului Sfânt. Ulciorul de lut este pecete a morții, de vreme ce lutul ars nu este potrivit pentru creșterea seminței. Astfel, oamenii care se luptă să-și mortifice mădularele cele pământești, simțurile, aşa încât ele să lucreze după Dumnezeu, iar nu după om, și păstrează Harul Duhului Sfânt, se aseamănă celui ce purta ulciorul cu apă.

Al doilea om pe care-l întâlnesc ucenicii este stăpânul casei, care le arată foișorul pardosit. Acesta îi înfățișează pe toți cei ce se află pe treapta contemplației («θεωρία», vederea-lui-Dumnezeu), care au pregătit locul pentru a veni Hristos și a cina împreună cu ei. Casa este „deprinderea întru cucernicie”. Către această casă se îndreaptă omul practic, în vreme ce stăpânul ei este mintea curată, luminată de cunoștință.

Potrivit acestei tâlcuiri, sunt exprimate aici filosofia practică și mistagogia teologică, făptuirea și contemplația. Făptuirea conduce la contemplație, iar contemplația susține făptuirea. Mai putem adăuga faptul că acestea sunt lucrătoare în sânul Bisericii, de aceea și casa este Ortodoxia, de vreme ce orice creștin ortodox care a dobândit ο cunoaștere dreaptă poate avea experiența acestei vieți văzătoare. După învățătura Sfinților Părinți, Ortodoxia este strâns legată de Euharistie și Biserică. Astfel, prin Întruparea Sa, Hristos îl întâlnește pe om, îl conduce la făptuire și la contemplație și cinează împreună cu el în marea taină a Bisericii, mai cu seamă în taina teologiei.

Există însă și o a doua tâlcuire a Sfântului Maxim, care este mai personală.

Cetatea închipuie sufletul fiecărui om, „la care sunt trimise mereu, ca învățăcei ai Cuvântului și ai lui Dumnezeu, îndemnurile virtuții si rațiunile [cuvintele] cunoașterii”. Cel care ține ulciorul cu apă este cel ce păstrează, cu un cuget răbdător, Harul Sfântului Botez. Căci nu este de ajuns Botezul, ci este trebuință și de strădania de a păstra Harul acestuia. Se cere, așadar, un mod de viață petrecută întru răbdare și un cuget răbdător. Avem nevoie de bărbăție duhovnicească pentru a putea spori.

Casa este „dispoziția și deprinderea virtuoasă, zidită din multe și felurite virtuți și cugetări tari și bărbătești, ca din niște pietre”. În viața noastră duhovnicească avem trebuință de o hotărâre fermă pentru a rămâne în cele poruncite de Hristos, de o bărbăție duhovnicească pentru a păși pe calea cea strâmtă și plină de întristări, care duce la părtășia cu Dumnezeu.

Foișorul este „cugetarea largă și întinsă, și capacitatea de cunoaștere [împodobită cu vederile dumnezeiești ale dogmelor tainice și negrăite]”, adică acea cuprindere a minții, care este rodul adunării în sine și a curățirii minții-nous.

Stăpânul casei, care Îl găzduiește pe Hristos dimpreună cu ucenicii Săi, este „mintea lărgită de strălucirea deprinderii întru virtute, de înălțimea, de frumusețea și de mărimea cunoștinței”. Mintea-nous este ochiul sufletului, ce odată izbăvit de boală, care este înrobirea față de rațiune, de griji, mediu și patimi, dobândește cunoașterea lui Dumnezeu, se împărtășește de Cina cea de Taină, de Mielul lui Dumnezeu.

Astfel, omul se îndeletnicește mai întâi cu filosofia practică, cu alte cuvinte, curățirea de patimi și dobândirea virtuților, pentru a ajunge apoi la contemplație, care este neîncetata pomenire a lui Dumnezeu și, totodată, vederea Lui. Aceasta întrucât, în învățătura Sfinților Părinți, contemplația nu înseamnă simpla dezvoltare teoretică a unor adevăruri, așa cum sugerează de obicei unii teologi contemporani, ci vederea-lui-Dumnezeu, care este părtășie a omului cu Dumnezeu.

Sfântul Maxim încheie arătând că Paștile „sunt trecerea Cuvântului spre mintea omenească”, care primește împărtășirea de toate bunurile Sale. Este o învățătură centrală a Sfântului Maxim, ce arată felul în care ne putem slobozi de o prăznuire exterioară și formală a Paștilor.

Mulți dintre noi, oamenii contemporani, influențați de un stil de viață lumesc, am înlocuit adevărata prăznuire a Paștilor cu sărbătoriri urâte și lumești. Pentru mulți scoaterea Sfântului Epitaf, purtarea lumânărilor, mâncarea, călătoriile, poate și „urmărirea” tipiconală a slujbelor însumează ceea ce numim Paști. Dar aceasta este o sărbătoare exterioară. Adevărata prăznuire a Paștilor este curățirea minții și sălășluirea Cuvântului în ea.

Într-alt loc, Sfântul Maxim vorbește despre adevărata înviere a omului. Cel ce s-a învrednicit de ziua a opta, a înviat din morți. A înviat, adică, din toate cele simțite și înțelegătoare, din toate rațiunile și înțelesurile. Această înviere, care este împărtășire de veacul al optulea, de viața după cea de A Doua Venire a Cuvântului, este singura viață fericită, cea a lui Dumnezeu.

„Iar cel ce s-a învrednicit şi de ziua a opta a înviat din morţi, adică din toate cele ce sunt după Dumnezeu, sensibile şi inteligibile, raţiuni şi idei, şi a trecut la viaţa fericită a lui Dumnezeu, care singur este şi se zice cu adevărat şi propriu «Viaţă», devenind şi el însuşi, prin îndumnezeire, dumnezeu.”

Paștile sunt viața lui Dumnezeu înlăuntrul nostru, împărtășirea de Duhul Sfânt, învierea noastră din moartea pe care am trăit-o, prin prezența patimilor. La aceste adevărate Paști conduc făptuirea și contemplația. Atunci omul devine dumnezeu după Har și sărbătorește Paștile cele mari și veșnice. Trăiește „Paștile cele de taină, Paștile cele preacinstite”. Se împărtășește din Singurul Paști viu, Care este Hristos, devine el însuși Paști pentru ceilalți.

Înnoirea duhovnicească, potrivit Sfântului Grigorie Teologul

Sărbătorile Bisericii le-au dat Sfinților Părinți prilejul de a prăznui și prin cuvânt. O cuvântare rostită la un praznic este o adevărată sărbătoare. În cuprinsul ei este analizat cu multă elocință adevăratul conținut al sărbătorii. De altfel, ideile formulate și întreg stilul unei asemenea omilii vădesc caracterul ei sărbătoresc.

Pe această linie se înscriu și cuvântările Sfântului Grigorie Teologul, rostite la praznicele Bisericii. Avem în vedere omilia adresată turmei sale la Duminica cea nouă, adică la Sfintele Paști. Într-o apostrofă a cuvântului său, Sfântul, referindu-se la conținutul sărbătorii, scrie: „De aceea zidirea cea nouă este și praznic după praznic și eu iarăși sărbătoresc.” Aceasta arată că în cuvântările lor la praznicele Bisericii, ce descoperă feluritele stadii ale Dumnezeieștii Iconomii, sfinții prăznuiesc cu adevărat.

Ne vom apleca, în continuare, asupra acestei cuvântări a Sfântului Grigorie Teologul, ca una ce descoperă, printre altele, și felul cuvântării sfinților, care unesc teologia cu viața ascetică, socială și, în genere, cu orice chip de viețuire a omului. Nu vom analiza în întregime această omilie, ci vom sublinia principalele ei puncte.

Cuvântările Sfântului Grigorie Teologul, precum ale tuturor sfinților, nu sunt abstracte, despărțite de viața propriu-zisă a oamenilor. Teologia sa nu este una speculativă, rațională, fără legătură cu această realitate a căderii și învierii omului, după cum nici Sfântul nu vorbește despre problemele sociale în afara teologiei. Sfinții simt că rezolvarea așa-numitelor probleme sociale nu este despărțită de transfigurarea lăuntrică a omului. Sărbătorile nu sunt prilejuri de expunere literară a evenimentelor petrecute, ci de împărtășirea ființială de Har, care se află cu îmbelșugare în Biserică, și de adevărată transfigurare a omului. Trăirea sărbătorii înseamnă literalmente împărtășire de Dumnezeiasca Iconomie a lui Hristos.

Voind să vorbească despre Paști, ca sărbătoare înnoitoare a firii omenești și a fiecărui om, Sfântul începe cu tâlcuirea cuvântului „înnoiri” («ἐγκαίνια»):

„Înnoirile a le cinsti, legea cea de demult avea obicei. Iar mai vârtos noi a le cinsti se cuvine prin înnoiri.”

În Vechiul Testament se vorbește mult despre înnoire. Cuvântul acesta înseamnă sărbătoare a înnoirii și a afierosirii, praznic al zidirii celei noi. Prin Întrupare, Înviere și, în genere, prin întreaga lucrare a Dumnezeieștii Iconomii, Hristos a înnoit firea omenească. Astfel, Paștile sunt înnoirea mântuirii noastre. Sfântul Grigorie accentuează: „Iarăși sărbătoresc eu, înnoind mântuirea mea.”

1. Înnoirea în Vechiul Testament

Întrucât legea despre înnoire este străveche, Sfântul amintește anumite pasaje din Vechiul Testament privitoare la aceasta. În cartea Prorocului Isaia citim: „Înnoiți-vă, ostroave, înaintea lui Dumnezeu” (Isaia 41:1). Tâlcuind această prorocie, Sfântul arată că aici se vorbește despre Bisericile cele dintre neamuri, care au luat naștere din marea sărată a necredinței. Așa cum insulele sunt înconjurate de marea sărată și, măcar că se află în mijlocul mării, au o statornicie, tot astfel și feluritele Biserici locale, chiar dacă în jurul lor se întinde marea necredinței.

Dumnezeu, după ce l-a uns pe Ieremia Proroc, i-a spus: „Că iată, Eu te-am făcut astăzi cetate întărită, stâlp de fier şi zid de aramă” (Ieremia 1:18). L-a înnoit pe Proroc, i-a dat putere să vorbească în numele Său, i-a pus în gura lui cuvintele Sale. Care este acest zid de aramă, potrivit tâlcuirii Sfântului Grigorie Teologul? Zid de aramă este „sufletul statornic și asemenea aurului, de curând închegat în dreapta credință”. Sufletul omului care primește Harul lui Dumnezeu se întărește, se umple de Har și pășește pe calea evlaviei.

Sfințirea (înnoirea) cortului Mărturiei, a Împărăției lui David, a Templului lui Solomon din Ierusalim vădesc înnoirea firii omenești a lui Hristos, de vreme ce Hristos, ca Om a înviat din morți și rămâne înviat în veci, „ca eu să fiu mântuit și să fiu ridicat din căderea de demult și să devin făptură nouă, fiind din nou plăsmuit prin această atât de mare iubire de oameni”. Toate evenimentele din Vechiul Testament trimit la Persoana lui Hristos și la viața Legământului celui Nou. De aceea, nu putem tâlcui Noul Testament prin prisma celui Vechi, ci pe cel Vechi prin prisma celui Nou.

Prorocul David, în Psalmul 50, binecunoscut tuturor, vorbește despre înnoirea inimii: „Inimă curată zidește întru mine și duh drept înnoiește («ἐγκαίνησον») întru cele dinăuntru ale mele” (Psalmi 50:12). David avea Harul lui Dumnezeu sălășluit înlăuntrul său, dar, potrivit acestui stih, „cunoștea acum ca ceva nou [duhul] care îi era dat dintotdeauna”. Făgașul duhovnicesc al omului este fără de sfârșit, iar inima sa neîncetat se înnoiește și trăiește stări noi. Stagnarea în viața duhovnicească nu este un element caracteristic ethosului ortodox. Este trebuință de o neîncetată înnoire.

Prin Învierea lui Hristos ne apropiem de viața de după moarte, când prăznuim înnoirea vieții celei fără de moarte, care nu este o stare abstractă, nici o putere firească a sufletului, ci darul lui Hristos Cel Înviat și trăire a vieții celei întru Hristos. De aceea, Învierea lui Hristos aduce veselie duhovnicească. Astfel, Sfântul Grigorie Teologul, referindu-se la această înnoire, strigă:

„Înnoire, înnoire este praznicul acesta, fraților. Să se zică, dar, aceasta adesea cu îndulcire!”

Însă această înnoire a firii omenești trebuie să treacă în viața noastră personală, trebuie ca noi toți să ne înnoim. Praznicul Paștilor are un caracter personal și ne cheamă la trăirea personală a Învierii, la împărtășirea personală de înnoire, la trăirea zidirii celei noi pe care o făgăduiește Biserica. Dacă nu se întâmplă aceasta, atunci zadarnică este pentru noi prăznuirea Paștilor. La aceasta se referă în continuarea omiliei sale Sfântul Grigorie. O vom prezenta și noi pe scurt.

2. Teologia sărbătorii Sfintelor Paști

Într-o altă omilie, Sfântul Grigorie Teologul înfățișează întreaga tâlcuire teologică a sărbătorii Sfintelor Paști. Paștile sunt trecerea de la moarte la viață, trăirea celeilalte vieți încă din timpul celei de aici. Prin Învierea lui Hristos, „viața stăpânește”. Vom nota, însă, aici cele scrise de Sfântul Grigorie cu privire la tâlcuirea teologiei sărbătorii, din cadrul omiliei pe care o analizăm.

Adevărat Părinte al Bisericii, Sfântul își începe învățătura de la zidirea lumii, de la facerea și căderea în păcat a omului. Sfinții Părinți sunt plini de realism și teologi prin excelență, ca unii ce văd această latură a vieții omului. Fără a analiza căderea și cea de mai apoi înviere a omului, care s-a plinit prin lucrarea Iconomiei lui Hristos, nu putem să cercetăm cele privitoare la om. Cum vom înțelege valoarea acestui mare leac, Hristos Cel Înviat, dacă nu cunoaștem mai înainte marea boală a omului, pe care a adus-o cu sine căderea?

Astfel, Sfântul Grigorie vorbește despre existența lui Dumnezeu, Care „era lumină neapropiată și veșnică, care nici nu începe, nici nu se sfârșește, nici nu se poate măsura, pururea strălucind, în trei străluciri, de puțini fiind văzută atât cât este, dar cred că nici măcar de puțini” și despre îngeri, care sunt „lumini din rândul al doilea, raze ale Luminii celei dintâi”. Acest Dumnezeu a început zidirea lumii prin zidirea luminii deoarece „se cuvenea Luminii celei mari să înceapă creația din lumină”.

După ce a zidit întreaga lume, împărăția, Dumnezeu îl zidește pe împărat, pe om, căci trebuia să existe mai întâi împărăția și apoi să intre în ea omul, care va fi înconjurat de toate cele create:

„Căci trebuia ca împărăția să îl preceadă, ca unul care era împărat, și astfel să fie adus într-însa împăratul, străjuit deja de toate.”

Dacă am fi păzit porunca lui Dumnezeu, am fi devenit nemuritori și ne-am fi apropiat de El „apropiindu-ne de pomul vieții după pomul cunoașterii”.

Prin înșelarea și pizma vicleanului am căzut, însă, de la viața Raiului și astfel a intrat în lume moartea,

„de aceea Dumnezeu, prin patima noastră, pătimește, făcându-Se Om, și, prin luarea trupului, sărăcește, pentru ca noi să ne îmbogățim prin sărăcia Lui. De aici au urmat moartea, îngroparea și învierea. De aici făptura nouă”.

Astfel, înțelesul teologic al sărbătorii se află cuprins în învierea omului căzut, în înnoirea firii omenești. Prin Învierea lui Hristos este lepădat omul cel vechi și se trăiește zidirea cea nouă. Toate sunt acum noi. Ziua mântuitoare a fost cea a Învierii lui Hristos, așa încât, de fiecare dată când prăznuim Paștile, sărbătorim însăși ziua mântuirii noastre. Mântuirea omului nu este despărțită de Învierea lui Hristos. Hristos Cel Înviat S-a făcut începătură mântuirii noastre. Prin Hristos dobândim toate cele bune care țin de înnoirea firii noastre.

3. Schimbarea – înnoirea personală

Sfântul Grigorie Teologul nu se mărginește la prezentarea laturii teologice a sărbătorii Sfintelor Paști. Merge mai departe, vădindu-și propria experiență. Este grăitor faptul că nu face o teologie abstractă, nici nu se înscrie pe linia unui moralism neipostatic și neteologic, ci dezvoltă o teologie morală și ascetică. Observăm faptul că în epoca noastră mulți fac această separare între teologie și asceză. Vedem, adică, teologi care dezvoltă scolastic, rațional înțelesul sărbătorii, fără a vorbi prin prisma experienței personale sau alții, care vorbesc despre îndreptarea vieții, însă în afara adevăratei teologii. Viața ascetică reprezintă, însă, trăirea teologiei, iar teologia, la rândul ei, este strâns legată de asceză.

De altfel, cunoaștem bine faptul că teologia ortodoxă este îndeosebi o știință terapeutică, a tămăduirii, ca una ce se apleacă asupra omului bolnav, având ca scop vindecarea acestuia. Hristos este cel mai puternic leac al oamenilor. Cu toate că există legea Vechiului Testament, omul bolnav are trebuință „de un leac mai mare, pentru bolile din ce în ce mai cumplite”.

Ιar acest leac mai mare este Însuși Cuvântul lui Dumnezeu, așa cum arată Sfântul Grigorie într-o altă omilie a sa. Astfel, prin Întruparea Sa, Hristos „face cu noi o a doua părtășanie, mult mai minunată decât cea de la început”. Este trebuință, așadar, să dobândim și să luăm acest leac mai puternic, așa încât firea noastră omenească șă-și afle tămăduirea.

Vom prezenta sinoptic în continuare în ce constă schimbarea personală a creștinului, cu puterea lui Hristos. Vom vedea, astfel, în chip lămurit faptul că Sfântul nu are numai o minte ascuțită, ci și o inimă ascetică. Mulți dintre oamenii contemporani fac observații inteligente și aprofundează înțelesul sărbătorii, dar cele scrise de ei vădesc faptul că nu au o inimă „călugărească”. Aceasta arată separarea teologiei de asceză.

Scrie Sfântul Grigorie Teologul:

„Dar înnoiți-vă și, lepădând omul cel vechi, petreceți întru înnoirea vieții, punând frâu tuturor celor prin care a venit moartea, toate mădularele strunindu-le, tot rodul cel rău al pomului urându-l sau vărsându-l și doar pentru aceasta amintindu-vă de cele vechi: ca să fugiți de ele.”

Dobândim înnoirea când ne lepădăm de omul cel vechi și îl trăim pe cel nou când punem frâu tuturor celor care sunt pricinuitoare morții, când ne strunim mădularele trupului, când urâm și ne îngrețoșăm de orice gustare vicleană din pom.

Mai întâi trăim în chip negativ nașterea noastră din nou, iar apoi pozitiv, mai întâi păzim poruncile negative ale lui Hristos, iar mai apoi pe cele pozitive. Cu alte cuvinte, mai întâi ne lepădăm de sinele nostru vechi, iar mai apoi ajungem să trăim viața cea nouă pe care a venit s-o aducă în lume Hristos.

Sărbătoarea cere rodire duhovnicească și schimbarea lumii noastre lăuntrice.

„Acesta să fie rodul praznicului: să te schimbi prin schimbarea cea bună!”

Această schimbare bună nu este o stare statică, ci un parcurs dinamic, fără oprire. Cuvântul lui Dumnezeu îl voiește pe om „pururea în mișcare, agil, cu totul rezidit”. Dacă păcătuiește, trebuie să se întoarcă, iar dacă izbândește multe în viață, trebuie să-și sporească strădaniile.

Sfântul Grigorie Teologul merge mai departe, oferindu-ne propriile sale îndemnuri. Este Păstor al Bisericii, căpetenie ce poartă răspunderea pentru nașterea din nou duhovnicească a turmei sale. Vorbește ca un Ierarh și arată strânsa legătură dintre asceză și slujirea păstorească. Este edificator faptul că altfel vorbește despre Dumnezeiasca Liturghie un teolog mirean, chiar și unul de seamă, și altfel un slujitor sfințit al Bisericii, care trăiește mai adânc Taina Dumnezeieștii Euharistii. Altfel dezvoltă tema Sfintei Spovedanii un mirean și altfel un Părinte duhovnicesc. Așadar, alta este abordarea unui teolog mirean și alta cea a unui Ierarh plin de Har ce poartă răspunderea turmei lui Hristos.

Pentru a-și înnoi inima, viața, pentru a trăi propria sa înnoire, creștinul trebuie să se străduiască mult. Să-și înfrâneze privirea, poftirea spre cele frumoase, gustul, mirosul, pipăitul, auzul. Dacă este biruit de vreo patimă, trebuie să se pocăiască. Iuțimea (mânia) trebuie să și-o îndrepte împotriva șarpelui, adică a diavolului, puterea poftitoare trebuie să-i fie cu desăvârșire ațintită spre Dumnezeu, gândul „să fie spre toate cu luare-aminte”. Să taie plăcerea prin luare-aminte, iar întristarea prin „nădejdea spre mai bine”.

„Așa se înnoiește omul, așa se cinstește ziua înnoirii, prin astfel de desfătare, prin astfel de bucate.”

Adevărata sărbătoare este înnoirea sinelui nostru. De aceea, Sfântul îndeamnă:

„Acum arată-te nou, altul în purtare, cu totul schimbat.”

Sărbătoarea cea nouă se prăznuiește de către oameni noi. Paștile sunt propria noastră trecere de la moarte la viață, de la trăirea morții duhovnicești (îndepărtarea noastră de Dumnezeu) la trăirea învierii celei dintâi (viața cea în Hristos). Este cutremurător să fim morți duhovnicește și totuși să prăznuim evenimentul Învierii lui Hristos! Înfricoșat lucru este să vorbim despre prăznuirea Paștilor și să înțelegem numai „urmărirea” formală a sfintelor slujbe și satisfacerea simțurilor, fără să mergem mai adânc, la înnoirea lăuntrică!

4. Caracterul social al sărbătorii

Cele amintite mai sus vădesc și dimensiunea socială a acestei teme, întrucât, odată ce omul este schimbat de lucrarea Harului, se schimbă și se transfigurează și relațiile sale cu ceilalți. Așadar, trăirea sărbătorii Învierii lui Hristos are un puternic caracter social. Dincolo de aceasta, Sfântul notează și alte aspecte practice ale temei, care poartă o notă personală. Scrie:

Nu-l urî pe fratele tău pentru care a murit Hristos. Nu-l pizmui pe cel ce izbândește în viață. Nu disprețui lacrimile omului îndurerat și nefericit. Nu-l îndepărta și nu-l izgoni pe cel sărac, tu care ai fost dăruit de Dumnezeu cu bogăție. Dacă însă îl alungi, „să nu te îmbogățești de pe urma [lui]”. Nu-l necinsti pe cel străin, pentru care Hristos a petrecut ca un străin. „Împarte cu cel lipsit casa, ocrotirea, hrana, tu cel care te bucuri de acestea chiar mai mult decât ai nevoie.” Nu iubi bogăția, dacă n-o folosești ca să-i ajuți pe cei săraci. Iartă, de vreme ce și tu ai fost iertat. „Întreaga ta viață, întreg drumul petrecerii tale să se înnoiască.”

Întreaga viață a omului, întreaga sa petrecere trebuie să se schimbe. În genere, Sfântul îndeamnă să nu ne minunăm de ceva care nu dăinuie în veșnicie, nici să nu ne agățăm de ceva care ne scapă printre degete chiar și când credem că o stăpânim. Aceasta este iubirea de slavă, de argint și de plăcere. Spune despre aceasta:

„Să nu admiri nimic care nu rămâne. Să nu treci cu vederea ceea ce rămâne. Nici să nu strângi în mână ceva care, deși este ținut, continuă să curgă.” Să nu te mândrești și să crezi că ești cineva și să nu râzi de căderea aproapelui tău. „Să străbați drumul fără greș, pe cât îți stă în putință, dar să dai o mână de ajutor și celui care zace la pământ.”

Astfel, toate legăturile noastre cu frații se așază pe o altă temelie, sunt reînnoite.

Vorbește în paralel și despre schimbarea feluritelor stiluri de viață.

Cei care sunt sub jug – îi are în vedere pe cei căsătoriți – trebuie ca ceva să-I dăruiască și lui Dumnezeu, măcar că nu I se pot dărui Lui cu totul. Fecioarele, însă, trebuie să-I închine Domnului toate. Să nu se arate ca unele ce răpesc prin furtișag plăcerea și să nu locuiască împreună cu bărbați, de vreme ce sunt fără de bărbat.

Sfântul le are în vedere pe fecioarele care nu trăiesc în desăvârșită feciorie, ci, măcar că o au pe cea trupească, cunosc întinarea poftei. Aceasta întrucât fecioria nu este o suprimare a energiilor-lucrărilor trupului, ci desăvârșita transfigurare a omului.

Chiar și cei ce stăpânesc trebuie să aibă frica lui Dumnezeu, Care este mai puternic decât ei.

„Cei puternici, temeți-vă de Cel Care este mai puternic. Cei care [ocupați] tronuri înalte, de Cel Care [stă pe tron] și mai înalt.”

Este foarte important faptul că Sfântul Grigorie vorbește despre caracterul social al creștinismului din două perspective.

Prima este înnoirea lăuntrică a omului, prefacerea cea bună a sufletului său. Cu alte cuvinte, înnoirea începe cu înnoirea persoanei. Când devenim persoane, ne putem bucura de o adevărată viață socială. Mai întâi se înfăptuiește înnoirea personală, iar ulterior are loc și schimbarea instituțiilor și realităților sociale. Aceasta nu înseamnă că trebuie să așteptăm înnoirea lăuntrică a oamenilor și abia apoi să purcedem la schimbarea instituțiilor din societate. Această lucrare trebuie săvârșită în paralel cu cea a înnoirii personale, dat fiind faptul că există și oameni care nu cred în Hristos. Prin întâietatea dată înnoirii personale, vrem să arătăm însă calea mai sigură și mai bună de schimbare a instituțiilor sociale. Omul netransfigurat este el însuși o problemă socială, măcar că încearcă să găsească rezolvarea așa-numitelor probleme ale societății. De aceea, Sfântul Grigorie nu este mulțumit de o schimbare socială teoretică, ci stăruiește mai cu seamă asupra schimbării personale.

Cea de a doua premisă este faptul că Sfântul include învățătura socială în ansamblul relațiilor teologice. Îndeamnă, altfel spus, să ne iubim aproapele, pe sărac, pe cel lipsit, nu dintr-o convingere umanistă, din altruism, ci pentru că Dumnezeu Însuși l-a iubit pe cel sărac și pentru că noi, la rândul nostru, suntem iubiți de El. Astfel, învățătura socială capătă o altă dimensiune, vădit teologică. Temelia este Dumnezeu, nu omul.

5. Participarea zidirii la sărbătoarea înnoirii

Sfântul Grigorie Teologul dezvoltă această temă, vădind și alte fațete ale sale. Prezintă un adevăr, anume că și zidirea ia parte la praznicul Paștilor. În aceasta se vede harisma de om al literelor a Sfântului Grigorie. Este una dintre multele pagini minunate ce se regăsesc în opera sa.

Sfinții trăiesc drama zidirii după căderea lui Adam, dar și veselia acesteia prin învierea firii omenești, care s-a plinit în Persoana Cuvântului. Nu este vorba despre închinarea la natură, așa cum ar trăi-o și ar exprima-o un scriitor contemporan, ci despre o teologie a naturii. Întreaga fire saltă și se bucură pentru că Hristos a înviat, toate primind, astfel, binecuvântarea Învierii Sale. Zidirea nu are voință, asemenea omului. Aceasta înseamnă că ea nu a căzut singură, ci omul, păcătuind, a atras și întreaga fire la stricăciune. Astfel, învierea omului are urmări și asupra zidirii.

„Acum toate s-au umplut de lumină: şi cerul, şi pământul, şi cele dedesubt. Deci să prăznuiască toată făptura…”

Nu am talent literar și nu pot reda îndeajuns de lămurit acest tablou din scrierea Sfântului. Mă încearcă teama de a nu denatura în vreun fel omilia de față. De aceea, mă voi mărgini la o simplă enumerare a imaginilor, fără a discuta eleganța în exprimare a Sfântului Grigorie.

Împărăteasa anotimpurilor, adică primăvara, pășește alături de împărăteasa zilelor, duminica. „Împărăteasa anotimpurilor însoțește în procesiune pe împărăteasa zilelor și prin sine dăruiește tot ceea ce este mai frumos și mai desfătător.” Cerul este mai limpede, soarele mai înalt și mai strălucitor în auriul său, cercul lunii mai plin de lumină, iar ceata stelelor se vede încă mai lămurit. Toate par să-și aducă prinosul lor, căci valurile se jertfesc țărmului, ceața soarelui, vânturile aerului, pământul plantelor și acestea din urmă, ochiului care le privește. Apa izvoarelor este mai curată. Râurile sunt mai bogate. Livezile sunt pline de miresme și totul se umple de verdeață, „iarba este cosită și mieii saltă pe ogoarele înverzite”. Corăbiile pornesc din porturi spre largul mării, unde le ies în întâmpinare delfini, care și ei dănțuiesc. „Și saltă delfinul, ivindu-se, ca o priveliște plăcută, și întâmpinându-le; și îi însoțește pe marinari cu bucurie.” Țăranul pregătește plugul, punându-și nădejdea în Dumnezeu, sapă pământul și se bucură în așteptarea roadelor. Păstorii oilor și vitelor cântă din fluier și vestesc întregii zidiri venirea primăverii. Grădinarul, vânătorul și pescarul se bucură, ca unii ce de acum își pot începe munca. Toate zburătoarele și animalele se bucură și saltă. Dănțuiesc albinele și păsările. „Toate Îl laudă pe Dumnezeu și Îl slăvesc, cu glasuri negrăite, căci prin mine Dumnezeu primește mulțumire din partea tuturor.” Și Sfântul încheie spunând: „Acum râde tot neamul viețuitoarelor și cu toate simțurile sărbătorim.”

Întreaga zidire se face părtașă primăverii, precum și Învierii lui Hristos. Iar acest praznic al zidirii ne veselește simțurile. Astfel, tot omul se bucură, saltă și se veselește.

„Acum este primăvară lumească și primăvară duhovnicească, primăvară pentru suflet și primăvară pentru trup, primăvară văzută și primăvară nevăzută.”

6. Împărtășirea sfinților de sărbătoare

La acest praznic al omului și al zidirii, cu prilejul sărbătorii Paștilor, iau parte și sfinții. Ei participă cu atât mai mult, cu cât au gustat deja arvuna Paștilor celor veșnice. Sfinții s-au unit cu Hristos, adevăratele Paști cele însuflețite, de aceea și ei se bucură în această zi măreață.

Sfântul a rostit cuvântarea de față în duminica cea nouă, când era prăznuit și Sfântul Mamant. De aceea în unele codice omilia poartă în loc de titlul La Duminica cea Nouă («Εἰς τήν καινήν Κυριακήν») și această completare: „Și la primăvară și la Mucenicul Mamant”, adăugând chiar unele amănunte lămuritoare: „Căci în duminica cea nouă se săvârșește pomenirea lui în Cezareea.”

În încheierea omiliei, Sfântul se adresează sfinților mucenici ai Bisericii și mai cu seamă Sfântului Mucenic Mamant. Dimpreună cu toată zidirea, prăznuiesc și sfinții. „Acum sfinții umplu cerul și merg în procesiune și în tribuna strălucită cheamă poporul iubitor de Hristos și vădesc luptele lor.” Între acești mucenici, un loc de seamă îl are Sfântul Mamant, „încununatul meu”, după cum îl numește Sfântul Grigorie. Este păstor și mucenic. Mai înainte mulgea cerboaice, acum păstorește poporul Mitropoliei sale. Este de mare însemnătate această cuvântare a Sfântului Grigorie, căci sfinții sunt cei care hrănesc poporul lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu trece cu vederea păcatele noastre și avem vreo sporire în viața duhovnicească, în ciuda nevredniciei noastre, aceasta se datorează rugăciunii și mijlocirii sfinților. Există, așadar, o legătură și o comuniune organică cu aceștia. În sânul Bisericii, trăim unitatea și părtășia cu lumea văzută și cu cea nevăzută.

Această scurtă analiză a omiliei Sfântului nostru ne dă posibilitatea de a vedea și de a pătrunde în adâncimea sărbătorii Sfintelor Paști. Nu este numai un praznic al Bisericii, ci și al mădularelor ei, nu este numai un praznic al lui Hristos, ci și al creștinilor, ca mădulare ale lui Hristos. Iar aceasta se vădește a fi un lucru cât se poate de firesc, de vreme ce binecuvântarea și slava lui Hristos trec și asupra mădularelor Trupului Său. Nu este numai un praznic al zidirii, ci și unul al sufletului, și nu numai al sufletului, ci și al întregii zidiri. Toate prăznuiesc și se veselesc.

Sfântul Grigorie rostește această rugăciune, să ne învrednicim toți, ca oameni noi, trăindu-ne fiecare înnoirea, să ajungem la desfătarea de viața cea nouă și de noul Ierusalim, să vedem înnoirea firii noastre:

„Înnoiți să ne mutăm către viața cea nouă, în Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia [se cuvine] toată slava, cinstea și stăpânirea împreună cu Sfântul Duh, întru slava Lui Dumnezeu-Tatăl. Amin.”

(din: Ierotheos, Mitropolit de Nafpaktos, Stiinta medicinei duhovnicesti. Practica psihoterapiei ortodoxe, Editura Sophia, 2017)

Legaturi: