Cum sa pregatim loc descoperirii lui Dumnezeu in inima noastra? – CAUTAREA SI DORUL ARZATOR DUPA LEGATURA VIE SI PERSONALA CU DUMNEZEU, DEPASIND OBISNUINTELE FORMALISMULUI RELIGIOS. Omilie exceptionala la Duminica Tomei
Vedeti si:
- CE FEL DE MARTURISITORI AI INVIERII SUNTEM? VIBREAZA VIATA LUI HRISTOS IN NOI? Cuvantul Vladicai Antonie de Suroj la Duminica Sfantului Apostol Toma
- Cuvinte de invatatura (si VIDEO, AUDIO) la DUMINICA SFANTULUI TOMA “CURAJOSUL”: Domnul poarta ranile noastre si are incredere in noi
- DOMNUL MEU SI DUMNEZEUL MEU! Cugetare duhovniceasca la RANILE LUI HRISTOS si la NEVOIA FIINTIALA DE UN MANTUITOR. Dar cat de vie mai este credinta noastra?
- Sfantul Teofan Zavoratul si lectia actuala de la DUMINICA TOMEI. Cum ni se aplica noua cuvantul: “Nu fi necredincios, ci credincios”?
- INCREDINTAREA – PIPAIREA LUI DUMNEZEU CU INIMA/ Tanarul TOMA si tinerii DISTRUSI de “Marea Curva” a lumii “civilizate”/ PR. STURZU FATA CU HULELE LUI C.T. POPESCU DE INVIERE: “Zaharelul Invierii” si ceaiul sincretist-umanist
- IPS BARTOLOMEU ANANIA: Noi, cei din Duminica Tomii
- PREDICI AUDIO si meditatie la DUMINICA TOMII: Sfantul Apostol Toma, “geamanul” nostru. Chiar a fost “necredincios”?
- SPOVEDANIA SINCERA A LUI TOMA CEL INDOIELNIC si “SPOVEDANIA” LUI HRISTOS sau: Cine Il cauta onest pe Dumnezeu, pe acela… Dumnezeu Il va gasi negresit!
- Parintele Nicolae Steinhardt: CE INSEAMNA “A CREDE”?
- Cuvant al Parintelui Gheorghe Calciu la Duminica Sfantului Apostol Toma: “INDOIALA – CEA MAI DISTRUGATOARE BOALA A SUFLETULUI”
- BOALA INDOIELII. Predica Sfantului Nicolae Velimirovici la DUMINICA TOMEI
- Predici la Duminica Sfantului Apostol Toma: LUPTA PENTRU A AVEA CREDINTA VIE. Ce ne tine inca in necredinta, departe de Dumnezeu?
- HRISTOS CEL INVIAT – SINGURA NOUTATE ADEVARATA IN LUME (Sf. Iustin Popovici)/ Parintele Staniloae despre PUTEREA IRADIANTA IN NOI A RANILOR LUI HRISTOS
- “În zilele noastre atât de viclene, în care criza îi îngenunchează pe mulți, CUM SE POATE BUCURA CINEVA DE ÎNVIERE?” – Parintii Moise Aghioritul si Zaharia Zaharou ne invata CUM SA PRIMIM HARUL INVIERII SI SA GUSTAM PREZENTA LUI HRISTOS IN INIMA, invingand moartea din noi in fiecare zi
***
Parintele Varnava Iankos:
Necredinţa cea „bună”
Astăzi este Duminica lui Toma (Ioan 20, 19-31) şi Biserica noastră pomeneşte evenimentul pipăirii Domnului nostru „în locul cuielor” de către Apostolul Toma. Biserica noastră numeşte necredinţa lui Toma „necredinţa cea bună”, pentru că această nevoie şi acest mod de a fi al său l-au condus la cunoştinţa învierii lui Hristos.
Toma, respingând orice formă de ipocrizie religioasă, care se exprimă prin înţelesul credinţei religioase ca tradiţie, ca obişnuinţă şi ca identitate, caută ca să-i fie întemeiată credinţa pe gustare şi experienţă personală.
Nu s-a mulţumit, aşadar, cu mărturiile celorlalţi ucenici, ci a vrut el însuşi să fie martor ocular al Învierii lui Hristos, astfel încât să aibă putere cuvântul său şi predica sa, când mai târziu îl vom vedea că merge în India în calitate de apostol al lui Hristos. Aşadar, Toma a vrut să-L atingă pe Domnul, să-L pipăie, ca să poată să spună şi altora: „Eu L-am văzut, L-am gustat, L-am pipăit. Nu poate nimeni să mă ia în râs, spun adevărul”. În acest fel pătrunde el însuşi în procesul relaţiei personale cu Dumnezeu.
Avem aici dimensiunea predicii şi a trăirii, dimensiunea a ceea ce am învăţat, sau a ceea ce ne-au spus alţii şi a trăirii personale. Secularizarea care se întâmplă în viaţa noastră cotidiană este rezultatul acestei distanţe dintre ceea ce am fost învăţaţi şi ceea ce trăim. Aceste două realităţi trebuie să fie unite.
De multe ori declamăm că suntem credincioşi şi că nu avem nevoie de ceva ca să se întărească credinţa noastră, nu deoarece credem, ci pentru că realmente nu credem în posibilitatea unei legături vii cu Dumnezeu.
Secularizarea majorităţii membrilor Bisericii noastre se datorează unei religiozităţi pe care aceştia şi-o consolidează pe experienţele altora. Dar Biserica lui Hristos, ca să devină vie, trebuie să fie întemeiată pe trăirile personale ale membrilor ei acum şi aici.
Faptul de a nu căuta trăirea personală este posibil să nu se datoreze credinţei ortodoxe, ci mai degrabă necredinţei noastre. Socotim că un asemenea lucru este irealizabil şi ne odihnim iarăşi în obişnuinţă, în religiozitate, în tradiţie. Însă o tradiţie care nu are o trăire vie este o tradiţie moartă. O tradiţie care este numai reamintire şi nu este posibilitatea participării personale la taina Crucii şi Învierii este avorton bisericesc şi infirmitate duhovnicească.
Atunci când omul se limitează la câteva canoane în viaţa bisericească, aceasta este dovada că îşi doreşte frâna. Chiar şi ascultarea, atunci când o folosim în Biserica noastră drept paravan, multe vor fi simptomele căderii bisericesc-religioase. Aşadar, mă odihnesc, iarăşi, în mărturia unui terţ, şi nu am responsabilitate personală, dorinţă personală de a mă întâlni cu Hristos.
De multe ori dorul nostru pentru Hristos este îngrădit de „ascultări” de tip psihologic, ca să simţim o asigurare religioasă pentru un Rai viitor. Dar Raiul, dacă nu este o simţire vie a Învierii lui Hristos, este un Rai mincinos.
Dumnezeu este şi pentru măsurile noastre, dar ne şi depăşeşte. Însă se apropie de noi cu dragostea Sa şi cu îngăduinţa Sa. Ceea ce controlează Dumnezeu, ceea ce deosebeşte Dumnezeu în inima noastră este credinţa noastră în legătura personală cu El.
Aceasta înseamnă că în inima noastră avem simţirea că nu este suficient modul în care trăim pentru ca să fim vii. Nu este suficient modul de a fi dimpreună cu evenimentele şi cu propunerile lumii şi cu plăcerile ei ca să acopere inima noastră pe deplin. Chiar şi faptul că noi suntem pur şi simplu numai mădulare ale Bisericii nu ne este suficient. Inima noastră caută adevărul, nu întrucât l-a auzit de la un oarecare preot, sau a citit despre el în vreo carte, ci pentru că omul însuşi în mod personal doreşte să-l guste. Pentru aceasta există Biserica, pentru ca să-i dea omului posibilităţile de a participa (de a se împărtăşi) în mod personal la lucrările lui Dumnezeu, la dragostea lui Dumnezeu; pentru ca omul să aibă o legătură personală cu Dumnezeu. Ceea ce instituie cu adevărat păcatul nostru este izolarea noastră în faptele noastre, în aranjarea pe care o creează faptele şi datele vieţii noastre şi în respingerea unei necontenite căutări lăuntrice şi a neliniştii, de a găsi ceea ce denaturează viaţa noastră de zi cu zi. De a găsi ceea ce este adevărat şi biruieşte moartea.
Obişnuinţa este aceea care ne distruge; în special obişnuinţa religioasă, care a devenit o stare „profesională”, am putea spune.
Ceea ce de multe ori devine un motiv pentru mulţi oameni, membri ai Bisericii, ca să se înregimenteze în oarecari secte, sau grupări religioase, este faptul că acestea, prin modul lor de a fi, prin expresia şi structura lor psihologică, dau senzaţia vioiciunii în viaţa duhovnicească şi în relaţia lor cu Dumnezeu. Dimpotrivă, la noi baricadarea noastră în spatele unor stări sau obişnuinţe statornicite a omorât simţirea lui Dumnezeu. Această omorâre (necrozare) a noastră o acoperim spunând că „nu ajunge mintea noastră la Dumnezeu”, drept pentru care, suntem în regulă, ne este de ajuns faptul că suntem creştini ortodocşi şi astfel ne continuăm parcursul nostru. Aceasta este o greşeală uriaşă.
Drept pentru care ce ne arată nouă Apostolul Toma? Din care motiv Biserica noastră dă mărturie pentru acest eveniment al pipăirii Domnului? Ca să ne spună că există un fel de necredinţă care nu este „rea”. Există o „necredinţă bună” atunci când omul are gând bun şi când Hristos vrea să devină realitatea vie a vieţii lui. Dar, ca să se întâmple aşa ceva, trebuie să-L urmăm pe Hristos nu numai în Înviere, ci şi pe Golgotha. Trebuie să fim gata să ne răstignim voia „proprie”.
Hristos ne răspunde în acord cu voia noastră, însă aceasta nu trebuie să fie o curiozitate a minţii, ci o dispoziţie adevărată de a ne răstigni împreună şi de a învia împreună cu Hristos cel înviat. Când omul are această maturitate a dispoziţiei de a-şi „vinde” propriul „eu” pentru această aşteptare, atunci Hristos îi răspunde.
Însă atunci când este doar o curiozitate a minţii, o certitudine a capacităţii noastre intelectuale, aceasta este o înlocuire a lui Hristos cu propria noastră putere. Prin urmare, o cădere reală şi o neputinţă de a ne întâlni cu Hristos.
La Apostolul Toma aşa ceva nu a existat. Şi unde se vede că apostolul cel necredincios era gata să se întâlnească şi să se răstignească împreună cu Hristos? După această mărturisire ce a făcut? A devenit el însuşi apostol misionar, a ajuns până în India, consemnează biograful său. Dar noi suntem gata ca după întâlnirea cu Hristos cel înviat să le lăsăm pe toate? Acolo, aşadar, se vede în ce măsură suntem gata „să ne vindem” dorinţa noastră, gândul nostru. Aşa cum face cel îndrăgostit, care pentru a-şi asigura dragostea (erosul) sa, le lasă şi le uită pe toate, toate grijile. Aşadar, care este problema? Desigur, să ni se descopere Hristos cel înviat, să ne descopere experienţa Învierii. Dar suntem noi gata să le lăsăm pe toate? Dacă nu suntem, atunci trăirea revelatoare a Învierii devine o ofensă.
Credinţa nu este o curiozitate a minţii. Credinţa nu este o rafinare a puterilor noastre sufleteşti. Credinţa este o descoperire a lui Dumnezeu în omul smerit. Cine este omul smerit? Este omul rănit, care vrea să afle dragostea şi este gata să le lase pe toate pentru ea. Exact opusul acesteia este secularizarea. Această îngroşare a minţii şi a inimii, din pricina căreia pierdem sensibilitatea duhovnicească şi funcţionăm numai pentru voia noastră, numai pentru interesul nostru.
Noi vrem, prin urmare, şi Învierea, vrem şi păcatul. Vrem Învierea ca să fim asiguraţi faţă de impasul existenţial, dar în acelaşi timp vrem să urmăm şi păcatului. În acest caz, Învierea satisface numai mintea noastră, nu ne odihneşte existenţa, nu ne va odihni „persoana” noastră.
Pentru ce însă Domnul îi zice lui Toma: „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut”? Domnul nu-l condamnă pe Toma pentru această nelinişte a lui, pentru această dorinţă a lui, adică pentru a deveni şi el părtaş personal la Învierea Lui. Ci îl judecă pentru planul pe care l-a ales pentru a-L întâlni pe Hristos, cel mai de jos plan, acela al simţurilor: Să-L ating pentru a mă încredinţa; să pun degetul „în locul cuielor”.
Există însă şi planul Cuvântului, planul Luminii, planul iubirii lui Dumnezeu. Însă, ca să poată omul să primească şi să distingă cine este Duhul lui Dumnezeu, se cere o deosebită maturitate lăuntrică.
Precum, de pildă, îndrăgostitul, care doreşte să-l întâlnească pe cel iubit numai în planul simţurilor. Ştim că aceasta nu are o mare durată în timp. Dacă, însă, relaţia se dezvoltă într-o mai profundă legătură lăuntrică, ce are de-a face cu raţiunea vieţii omului, aceasta are adevăr, are profunzime, are durată, nu se strică.
În planul simţurilor omul îşi exprimă în principal dispoziţia sa de a fi stăpânul celuilalt, adică este negat faptul smereniei pe care-l are dragostea cu o altă persoană.
În acelaşi fel funcţionează şi relaţia noastră cu Dumnezeu, nu se mulţumeşte cu asemenea criterii mărunte ale unei „mici cuviinţe” a minţii noastre, care vrea ca existenţa noastră să devină un microscop pentru a-L analiza pe Dumnezeu şi să devenim stăpânitorii Lui.
Aşadar, în acest înţeles este mustrat Toma. Nu este mustrat pentru dorinţa sa faţă de adevăr, ci pentru modul în care a ales să-L întâlnească pe Dumnezeu.
Planul lui Toma nu fusese dezvoltat la un asemenea nivel, încât să aibă marea posibilitate a primirii luminii dumnezeieşti, tocmai pentru că el îl alesese pe acela al simţurilor. Omul, însă, începe să dezvolte un alt simţ atunci când Îl caută pe Dumnezeu şi se exercită într-o nevoinţă care nu este numai exterioară. Metaniile lui, îngenuncherile lui, osteneala lui exprimă o nelinişte lăuntrică, o subţirime lăuntrică, astfel încât să poată să recunoască faptul că în Persoana lui Dumnezeu se află bucuria lui. Este o subţirime a întregii noastre existenţe care dobândeşte posibilitatea cunoaşterii şi a discernământului. Şi poate apoi să deosebească duhurile, care este al lui Dumnezeu şi care nu este al lui Dumnezeu.
În acest mod el poate să deosebească în persoana fratelui său întru Hristos starea lăuntrică a aceluia. Iar aceasta nu ca să lucreze în chip manipulator împotriva lui, ci ca să-i ofere premisele odihnei sufleteşti. Oamenii, prin diferitele lor sisteme lumeşti, vor să-l cunoască pe celălalt ca să fie manipulatorii aceluia, în vreme ce ar trebui să-l cunoască pe celălalt pentru a-l odihni, mai degrabă pentru a se oferi pe ei înşişi spre folosul celuilalt ca să fie odihnit.
Ca să avem, însă, această posibilitate, este nevoie să trecem într-o stare lăuntrică în care să nu domine simţurile noastre exterioare; acestea vor fi binecuvântate printr-o simţire a cunoaşterii lăuntrice, care are de-a face cu mila şi cu îngăduinţa lui Dumnezeu, iar nu cu propriile noastre puteri. Atunci când omul se străduieşte să creadă cu propriile lui puteri, în planul simţurilor sale, poate să fie condus spre înşelare, şi astfel ceea ce va crede sa fie idolul său, iar nu Dumnezeu.
Credinţa este darul lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu nu se cunoaşte prin descoperirile noastre, ci prin descoperirea (revelaţia) Lui. Trebuie ca Dumnezeu să Se pogoare în inima noastră. Ca să poată să se întâmple aceasta, este nevoie de o pregătire lăuntrică, este nevoie de acea fecundă stare lăuntrică prin care să putem să-i dăm loc lui Dumnezeu întru noi.
Noi îi vom da loc prin trei moduri.
Primul este ca să dorim adevărul şi să nu epuizăm raţiunea existenţei noastre la fenomenele exterioare şi formale, chiar şi dacă acestea sunt forme bisericeşti. Să avem, aşadar, un dor după adevăr.
Al doilea este să depunem osteneală. Să ne rugăm, să priveghem, să ţinem poruncile lui Dumnezeu din perspectiva de a-i oferi lui Dumnezeu premisele de a locui în inima noastră.
Şi al treilea este smerenia, zdrobirea inimii. Omul se zdrobeşte lăuntric şi înţelege că adevărul îl depăşeşte, cu consecinţa de a cere mila lui Dumnezeu. Căutarea stăruitoare a harului şi a milei este lăuntrica noastră pipăire a lui Hristos cel înviat. De-acum vedem şi mărturisim.
(din: Preot Varnava Iankos, Biserica pacatosilor, Editura Egumenita, 2016)
Legaturi:
- “Ce fericiti am putea fi daca L-am cunoaste cu adevarat pe Hristos!”
- MARTURIA UNEI TINERE “purtatoare de mir” din zilele noastre despe INTALNIREA VIE CU HRISTOS: “Numai pentru asta merită să trăieşti, să-L faci pe Dumnezeu aerul tău, viaţa ta, sângele tău. Altfel, viaţa e serbădă, fără sens…“
- OARE NU ARDEA IN NOI INIMA NOASTRA? Implorarea staruitoare si “vanatoarea” Dumnezeului care ne aprinde tainic sufletele si apoi “se face nevazut”…
- CUTREMURATOAREA BUCURIE A INTALNIRII CU HRISTOS: “Unde vom gasi un stapan mai bland, un Tata mai bun, un Frate care sa puna umarul acolo, cand ne este greu, un Mire care sa Se jertfeasca in locul nostru si pentru noi?”
- PE CALE CU IISUS, CU INIMA ARZAND: “Nu Te-am vazut si nu Te-am auzit; dar am stiut Ca Tu erai Acela…” “Si n-am stiut ca asta e iubire, sa treci din bezna in nemarginire, cu mana stransa-n mainile Cuiva…”
- Cuv. Seraphim Rose: DESCOPERIREA LUI DUMNEZEU IN INIMA OMULUI
***
- “Duhovnicul si ucenicul”: CRIZA VIETII DUHOVNICESTI A CREDINCIOSILOR “PRACTICANTI” si PERICOLUL BANALIZARII CELOR SFINTE. Urgenta iesirii din inertie, a retrezirii la pocainta adevarata, la nevointa si lucrarea launtrica
- ARHIMANDRITUL TIHON: “Adu-ti aminte de dragostea ta dintai!”. Interviu exploziv despre OBOSEALA DE VIATA DUHOVNICEASCA, NECREDINTA “CREDINCIOSILOR” SI… CINISMUL ORTODOCSILOR “PROFESIONISTI”
- CUM NE TRAIM RELATIA CU HRISTOS? Crestinul intre chemarea de a fi “FAPTURA NOUA” si SCLAVIA SUPERSTITIILOR (NEO)PAGANE sau a FORMELOR FARA FOND: “Să nu fim automate de rugăciune sau de viaţă religioasă, ci să fim flăcări vii, lumânări care să ardă pentru veșnicia Împărăţiei lui Dumnezeu!” (si AUDIO)
***
- Moravuri ecleziale: EGOISMUL “DREPTMARITOR” SI RAVNA DIN MANDRIE
- Meditatie trezitoare despre OAMENII RELIGIOSI CARE… NU ASCULTA(M) ADEVARUL LUI DUMNEZEU
- Arhim. Simeon Kraiopoulos: CUM SE POATE PIERDE CHIAR SI UN CRESTIN “PRACTICANT”? CE FACEM CU OMUL CEL VECHI?
- Arhim. Simeon Kraiopoulos: PAREREA DE SINE – idolul din noi, “bunii crestini”. SA NU ASCUNDEM LIPSA NOASTRA DE POCAINTA!
- IN FATA LUI IISUS: Viata launtrica a Duhului vs. falsa Ortodoxie a pietismului si moralismului religios. La ce “folosesc” Sfintele Taine?
- EGOISMUL CRESTINULUI – “MORTUL” CARE REFUZA SA MOARA SI IA MASCA VIETII “NOI”
- Sarea Ortodoxiei si SUROGATELE FORMALISMULUI
- Sf. Tihon din Zadonsk: ADEVARATII SI FALSII CRESTINI
***
- SUTASUL si SIMTAMANTUL PROFUND AL NEINSEMNATATII PROPRII: “Nu ne mântuim numai pentru că suntem creştini ortodocşi şi susţinem aceasta în mod intelectual. Luaţi aminte, voi credincioşii, care CREDEȚI CĂ SUNTEȚI DEJA MÂNTUIȚI… Ca să ne mântuim trebuie să dobândim INIMĂ”
- Chemarea la Cina IMPARATIEI CERURILOR, chemarea la A NE HRANI DIN DRAGOSTEA LUI DUMNEZEU si a incorpora toate aspectele vietii noastre in TRUPUL LUI HRISTOS. “Cum sa spargem hotarele individualismului nostru”? DE CE MERGEM LA BISERICA, de ce ne impartasim, ce este PACAT in viata noastra?
- LA UMBRA CRUCII lui Hristos, pentru a primi puterea de a ţine piept DUHULUI POTRIVNIC AL LUMII… “Necredincioşii îi batjocoresc pe credincioşi. Creştinii sunt priviţi de parcă ar fi extratereştri… Cei morali sunt luaţi în râs, toţi cei ce ţin în mână crucea, marginalizaţi. SĂ NU NE SPERIEM ŞI NICI SĂ NE DĂM BĂTUŢI!”
- SĂPTĂMÂNA MARE – hotarul judecăţii noastre. SCANDALUL CRUCII ÎN VIAŢA NOASTRĂ şi ALTOIREA NOASTRĂ LA TAINA PĂTIMIRII DOMNULUI: “Atâta vreme cât omul rămâne izolat în dreptăţile lui, nu are nicio legătură cu Hristos cel Răstignit”
Domnul si Dumnezeul meu!Slava Tie!
“Câte inimi care bat, atâtea feluri de dragoste. Există mereu timp pentru iubire… există mereu timp pentru iertare…”
https://marturieathonita.ro/antreneaza-ti-mintea-sa-vada-binele-in-orice-situatie/
Sunt fascinata de acest Parinte! Are un cuvant taios dar vindecator, luminator!!Am citit tot ce este scris/transcris de el/despre el…
Este un parinte care TREBUIE urmarit si tradus!
Totusi, credinta poate veni si ca urmare a unei curiozitati a mintii – v. Sf. Ciprian.
@Doroteea
Curiozitatea mintii i-a aruncat pe Adam si Eva afara din rai.
Credinta incepe unde mintea si gandurile se opresc.
“Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (Ioan 20, 29)
Mântuitorul îi spune ucenicului Său îndoielnic că mai înaltă decât cunoaşterea prin simţuri este cunoaşterea spirituală prin credinţa care vine din auzire şi înţelegere duhovnicească, nu neapărat din atingere şi vedere trupească. Credinţa, ca relaţie a omului cu Dumnezeu, se naşte în interiorul omului, în inima sa