Cum sa pregatim loc descoperirii lui Dumnezeu in inima noastra? – CAUTAREA SI DORUL ARZATOR DUPA LEGATURA VIE SI PERSONALA CU DUMNEZEU, DEPASIND OBISNUINTELE FORMALISMULUI RELIGIOS. Omilie exceptionala la Duminica Tomei

23-04-2017 Sublinieri

Vedeti si:

***

Parintele Varnava Iankos:

Necredinţa cea „bună”

Astăzi este Duminica lui Toma (Ioan 20, 19-31) şi Biserica noastră pomeneşte evenimentul pipăirii Domnului nostru „în locul cuielor” de către Apostolul Toma. Biserica noas­tră numeşte necredinţa lui Toma „necredinţa cea bună”, pentru că această nevoie şi acest mod de a fi al său l-au condus la cunoştinţa învierii lui Hristos.

Toma, respingând orice formă de ipocri­zie religioasă, care se exprimă prin înţelesul credinţei religioase ca tradiţie, ca obişnuinţă şi ca identitate, caută ca să-i fie întemeiată credinţa pe gustare şi experienţă personală.

Nu s-a mulţumit, aşadar, cu mărturiile celorlalţi ucenici, ci a vrut el însuşi să fie mar­tor ocular al Învierii lui Hristos, astfel încât să aibă putere cuvântul său şi predica sa, când mai târziu îl vom vedea că merge în India în calitate de apostol al lui Hristos. Aşadar, Toma a vrut să-L atingă pe Domnul, să-L pipăie, ca să poată să spună şi altora: „Eu L-am văzut, L-am gustat, L-am pipăit. Nu poate nimeni să mă ia în râs, spun adevărul”. În acest fel pătrunde el însuşi în procesul relaţiei personale cu Dumnezeu.

Avem aici dimensiunea predicii şi a trăirii, dimensiunea a ceea ce am învăţat, sau a ceea ce ne-au spus alţii şi a trăirii personale. Secularizarea care se întâmplă în viaţa noastră cotidiană este rezultatul acestei distanţe dintre ceea ce am fost învăţaţi şi ceea ce trăim. Aceste două reali­tăţi trebuie să fie unite.

De multe ori declamăm că suntem credincioşi şi că nu avem nevoie de ceva ca să se întărească credinţa noastră, nu deoarece credem, ci pentru că realmente nu credem în posibilitatea unei le­gături vii cu Dumnezeu.

Secularizarea majorităţii membrilor Biseri­cii noastre se datorează unei religiozităţi pe care aceştia şi-o consolidează pe experienţele altora. Dar Biserica lui Hristos, ca să devină vie, trebuie să fie întemeiată pe trăirile personale ale mem­brilor ei acum şi aici.

Faptul de a nu căuta trăirea personală este posibil să nu se datoreze credinţei ortodoxe, ci mai degrabă necredinţei noastre. Socotim că un asemenea lucru este irealizabil şi ne odihnim iarăşi în obişnuinţă, în religiozitate, în tradiţie. Însă o tradiţie care nu are o trăire vie este o tradiţie moartă. O tradiţie care este numai re­amintire şi nu este posibilitatea participării personale la taina Crucii şi Învierii este avor­ton bisericesc şi infirmitate duhovnicească.

Atunci când omul se limitează la câteva ca­noane în viaţa bisericească, aceasta este dovada că îşi doreşte frâna. Chiar şi ascultarea, atunci când o folosim în Biserica noastră drept paravan, multe vor fi simptomele căderii bisericesc-religioase. Aşadar, mă odihnesc, iarăşi, în mărturia unui terţ, şi nu am responsabilitate personală, dorinţă personală de a mă întâlni cu Hristos.

De multe ori dorul nostru pentru Hristos este îngrădit de „ascultări” de tip psihologic, ca să simţim o asigurare religioasă pentru un Rai viitor. Dar Raiul, dacă nu este o simţire vie a Învierii lui Hristos, este un Rai mincinos.

Dumnezeu este şi pentru măsurile noastre, dar ne şi depăşeşte. Însă se apropie de noi cu dragostea Sa şi cu îngăduinţa Sa. Ceea ce contro­lează Dumnezeu, ceea ce deosebeşte Dumnezeu în inima noastră este credinţa noastră în legătura personală cu El.

Aceasta înseamnă că în inima noastră avem simţirea că nu este suficient modul în care trăim pentru ca să fim vii. Nu este suficient modul de a fi dimpreună cu evenimentele şi cu propunerile lumii şi cu plăcerile ei ca să acopere inima noas­tră pe deplin. Chiar şi faptul că noi suntem pur şi simplu numai mădulare ale Bisericii nu ne este suficient. Inima noastră caută adevărul, nu întru­cât l-a auzit de la un oarecare preot, sau a citit despre el în vreo carte, ci pentru că omul însuşi în mod personal doreşte să-l guste. Pentru aceas­ta există Biserica, pentru ca să-i dea omului posibilităţile de a participa (de a se împărtăşi) în mod personal la lucrările lui Dumnezeu, la dragostea lui Dumnezeu; pentru ca omul să aibă o legătură personală cu Dumnezeu. Ceea ce instituie cu adevărat păcatul nostru este izolarea noastră în faptele noastre, în aranjarea pe care o creează faptele şi datele vieţii noastre şi în respingerea unei necontenite căutări lăuntrice şi a neliniştii, de a găsi ceea ce denaturează viaţa noastră de zi cu zi. De a găsi ceea ce este adevărat şi biruieşte moartea.

Obişnuinţa este aceea care ne distruge; în special obişnuinţa religioasă, care a devenit o stare „profesională”, am putea spune.

Ceea ce de multe ori devine un motiv pen­tru mulţi oameni, membri ai Bisericii, ca să se înregimenteze în oarecari secte, sau grupări re­ligioase, este faptul că acestea, prin modul lor de a fi, prin expresia şi structura lor psihologi­că, dau senzaţia vioiciunii în viaţa duhovniceas­că şi în relaţia lor cu Dumnezeu. Dimpotrivă, la noi baricadarea noastră în spatele unor stări sau obişnuinţe statornicite a omorât simţirea lui Dumnezeu. Această omorâre (necrozare) a noas­tră o acoperim spunând că „nu ajunge mintea noastră la Dumnezeu”, drept pentru care, sun­tem în regulă, ne este de ajuns faptul că suntem creştini ortodocşi şi astfel ne continuăm par­cursul nostru. Aceasta este o greşeală uriaşă.

Drept pentru care ce ne arată nouă Apostolul Toma? Din care motiv Biserica noastră dă mărtu­rie pentru acest eveniment al pipăirii Domnului? Ca să ne spună că există un fel de necredinţă care nu este „rea”. Există o „necredinţă bună” atunci când omul are gând bun şi când Hristos vrea să devină realitatea vie a vieţii lui. Dar, ca să se în­tâmple aşa ceva, trebuie să-L urmăm pe Hristos nu numai în Înviere, ci şi pe Golgotha. Trebuie să fim gata să ne răstignim voia „proprie”.

Hristos ne răspunde în acord cu voia noas­tră, însă aceasta nu trebuie să fie o curiozitate a minţii, ci o dispoziţie adevărată de a ne răstig­ni împreună şi de a învia împreună cu Hristos cel înviat. Când omul are această maturitate a dispoziţiei de a-şi „vinde” propriul „eu” pentru această aşteptare, atunci Hristos îi răspunde.

Însă atunci când este doar o curiozitate a minţii, o certitudine a capacităţii noastre inte­lectuale, aceasta este o înlocuire a lui Hristos cu propria noastră putere. Prin urmare, o cădere re­ală şi o neputinţă de a ne întâlni cu Hristos.

La Apostolul Toma aşa ceva nu a existat. Şi unde se vede că apostolul cel necredincios era gata să se întâlnească şi să se răstignească împre­ună cu Hristos? După această mărturisire ce a fă­cut? A devenit el însuşi apostol misionar, a ajuns până în India, consemnează biograful său. Dar noi suntem gata ca după întâlnirea cu Hristos cel înviat să le lăsăm pe toate? Acolo, aşadar, se vede în ce măsură suntem gata „să ne vindem” dorinţa noastră, gândul nostru. Aşa cum face cel îndrăgostit, care pentru a-şi asigura dragostea (erosul) sa, le lasă şi le uită pe toate, toate grijile. Aşadar, care este problema? Desigur, să ni se descopere Hristos cel înviat, să ne descope­re experienţa Învierii. Dar suntem noi gata să le lăsăm pe toate? Dacă nu suntem, atunci trăirea revelatoare a Învierii devine o ofensă.

Credinţa nu este o curiozitate a minţii. Credinţa nu este o rafinare a puterilor noastre sufleteşti. Credinţa este o descoperire a lui Dum­nezeu în omul smerit. Cine este omul smerit? Este omul rănit, care vrea să afle dragostea şi este gata să le lase pe toate pentru ea. Exact opusul acesteia este secularizarea. Această îngroşare a minţii şi a inimii, din pricina căreia pierdem sensibilitatea duhovnicească şi funcţionăm numai pentru voia noastră, numai pentru interesul nostru.

Noi vrem, prin urmare, şi Învierea, vrem şi păcatul. Vrem Învierea ca să fim asiguraţi faţă de impasul existenţial, dar în acelaşi timp vrem să urmăm şi păcatului. În acest caz, Învierea sa­tisface numai mintea noastră, nu ne odihneşte existenţa, nu ne va odihni „persoana” noastră.

Pentru ce însă Domnul îi zice lui Toma: „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut”? Domnul nu-l condamnă pe Toma pentru această nelinişte a lui, pentru această dorinţă a lui, adică pentru a deveni şi el părtaş personal la Învierea Lui. Ci îl judecă pentru planul pe care l-a ales pentru a-L întâlni pe Hristos, cel mai de jos plan, acela al simţurilor: Să-L ating pentru a mă încredinţa; să pun degetul „în locul cuielor”.

Există însă şi planul Cuvântului, planul Lu­minii, planul iubirii lui Dumnezeu. Însă, ca să poată omul să primească şi să distingă cine este Duhul lui Dumnezeu, se cere o deosebită matu­ritate lăuntrică.

Precum, de pildă, îndrăgostitul, care doreşte să-l întâlnească pe cel iubit numai în planul simţurilor. Ştim că aceasta nu are o mare dura­tă în timp. Dacă, însă, relaţia se dezvoltă într-o mai profundă legătură lăuntrică, ce are de-a face cu raţiunea vieţii omului, aceasta are adevăr, are profunzime, are durată, nu se strică.

În planul simţurilor omul îşi exprimă în principal dispoziţia sa de a fi stăpânul celuilalt, adică este negat faptul smereniei pe care-l are dragostea cu o altă persoană.

În acelaşi fel funcţionează şi relaţia noastră cu Dumnezeu, nu se mulţumeşte cu asemenea criterii mărunte ale unei „mici cuviinţe” a minţii noastre, care vrea ca existenţa noastră să devină un microscop pentru a-L analiza pe Dumnezeu şi să devenim stăpânitorii Lui.

Aşadar, în acest înţeles este mustrat Toma. Nu este mustrat pentru dorinţa sa faţă de ade­văr, ci pentru modul în care a ales să-L întâlneas­că pe Dumnezeu.

Planul lui Toma nu fusese dezvoltat la un asemenea nivel, încât să aibă marea posibilitate a primirii luminii dumnezeieşti, tocmai pentru că el îl alesese pe acela al simţurilor. Omul, însă, începe să dezvolte un alt simţ atunci când Îl caută pe Dumnezeu şi se exerci­tă într-o nevoinţă care nu este numai exterioară. Metaniile lui, îngenuncherile lui, osteneala lui exprimă o nelinişte lăuntrică, o subţirime lăun­trică, astfel încât să poată să recunoască faptul că în Persoana lui Dumnezeu se află bucuria lui. Este o subţirime a întregii noastre existenţe care dobândeşte posibilitatea cunoaşterii şi a discer­nământului. Şi poate apoi să deosebească duhu­rile, care este al lui Dumnezeu şi care nu este al lui Dumnezeu.

În acest mod el poate să deosebească în per­soana fratelui său întru Hristos starea lăuntrică a aceluia. Iar aceasta nu ca să lucreze în chip ma­nipulator împotriva lui, ci ca să-i ofere premise­le odihnei sufleteşti. Oamenii, prin diferitele lor sisteme lumeşti, vor să-l cunoască pe celălalt ca să fie manipulatorii aceluia, în vreme ce ar trebui să-l cunoască pe celălalt pentru a-l odihni, mai degrabă pentru a se oferi pe ei înşişi spre folosul celuilalt ca să fie odihnit.

Ca să avem, însă, această posibilitate, este ne­voie să trecem într-o stare lăuntrică în care să nu domine simţurile noastre exterioare; acestea vor fi binecuvântate printr-o simţire a cunoaşterii lă­untrice, care are de-a face cu mila şi cu îngăduinţa lui Dumnezeu, iar nu cu propriile noastre puteri. Atunci când omul se străduieşte să creadă cu propriile lui puteri, în planul simţurilor sale, poate să fie condus spre înşelare, şi astfel ceea ce va crede sa fie idolul său, iar nu Dumnezeu.

Credinţa este darul lui Dumnezeu. Şi Dum­nezeu nu se cunoaşte prin descoperirile noastre, ci prin descoperirea (revelaţia) Lui. Trebuie ca Dumnezeu să Se pogoare în inima noastră. Ca să poată să se întâmple aceasta, este nevoie de o pregătire lăuntrică, este nevoie de acea fecundă stare lăuntrică prin care să putem să-i dăm loc lui Dumnezeu întru noi.

Noi îi vom da loc prin trei moduri.

Primul este ca să dorim adevărul şi să nu epuizăm raţiunea existenţei noastre la fenome­nele exterioare şi formale, chiar şi dacă acestea sunt forme bisericeşti. Să avem, aşadar, un dor după adevăr.

Al doilea este să depunem osteneală. Să ne rugăm, să priveghem, să ţinem poruncile lui Dumnezeu din perspectiva de a-i oferi lui Dum­nezeu premisele de a locui în inima noastră.

Şi al treilea este smerenia, zdrobirea inimii. Omul se zdrobeşte lăuntric şi înţelege că adevă­rul îl depăşeşte, cu consecinţa de a cere mila lui Dumnezeu. Căutarea stăruitoare a harului şi a milei este lăuntrica noastră pipăire a lui Hristos cel înviat. De-acum vedem şi mărturisim.

(din: Preot Varnava Iankos, Biserica pacatosilor, Editura Egumenita, 2016)

Legaturi:

***

 

***

 

***

 


Categorii

Duminica Tomii (Duminica Tomei), Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Preot Varnava Iankos

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

3 Commentarii la “Cum sa pregatim loc descoperirii lui Dumnezeu in inima noastra? – CAUTAREA SI DORUL ARZATOR DUPA LEGATURA VIE SI PERSONALA CU DUMNEZEU, DEPASIND OBISNUINTELE FORMALISMULUI RELIGIOS. Omilie exceptionala la Duminica Tomei

  1. Domnul si Dumnezeul meu!Slava Tie!

  2. Pingback: ÎNCREDINȚAREA LUI TOMA – Predica Parintelui Hrisostom de la Putna (AUDIO + TEXT): “Noi nu Îl credem pe Dumnezeu şi nu ne încredem în El! V-aţi pus în palma lui Hristos! De ce nu staţi cuminţi acolo? De ce vă agitaţi? Sunteţi în p
  3. Pingback: IPS IEROTHEOS VLACHOS – cuvinte de foc in conferinta de la Iasi (VIDEO) despre viata duhovniceasca astazi: CEA MAI MARE PROVOCARE… SUNTEM NOI INSINE, CARORA NE PLACE DUHUL LUMESC. “Hristos nu a venit ca să creeze un creştinism superfic
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate