Raspunsuri esentiale la problemele veacului acestuia din partea regretatului mare duhovnic PETRONIU TANASE: “Omul sa se retraga din cand in cand, ca sa se intalneasca cu Dumnezeu”

3-05-2011 Sublinieri

Nu există mântuire în țara păcatului

Prin două lucruri ne uimește Cuvioasa [Maria Egipteanca] la începutul schimbării vieții ei: hotărârea neclintită de a începe o viață nouă și ruperea desăvârșită cu păcatul. Păcatul este robie, mântuirea – eliberare. Nu există mântuire în țara păcatului. Poporul evreu, ca să ajungă în pământul făgăduinței a trebuit să iasă mai întâi din robia Egiptului; fiul risipitor numai întors la casa părintească a fost pus în drepturile cele dintâi. Cuvioasa Maria nu în Egipt, locul păcatului, ci departe, în pustia Iordanului, s-a eliberat de păcat și s-a sfințit. Deci pentru a începe o viață nouă, cu Hristos, trebuie să o curmăm desăvârșit cu păcatul. Nu putem pune început bun dacă nu urâm păcatul din adâncul sufletului. Fericitul Augustin, care în tinerețe dusese și el o viață păcătoasă, se ruga cu mare căință: “Doamne, ajută-mă să Te iubesc, așa cum mai înainte am iubit păcatul”. Aceasta este prima învățătură din viața Cuvioasei Maria, pe care se cade să nu o uităm. Dacă vrem să reușim ceva cu rugăciunea, cu postul și cu celelalte nevoințe creștinești, trebuie să ieșim din Egipt și să mergem în Ierusalim, să luăm Crucea, să trecem Iordanul și să ne sălășluim în pustie. Să ne ocupăm adică de păcat, să ne sălășluim în pământul nepăcătuirii, cu hotărârea nestrămutată de a face voia lui Dumnezeu.

Dacă această hotărâre nu este ușor de luat, apoi adevărata greutate abia acum începe: cei patruzeci și șapte de ani de pustie, izbăvirea de tirania patimilor care ne chinuiește chiar și după ce ne-am lepădat de ea. Sfânta Maria se afla în pustie, în foame și sete, nu vedea și nu auzea pe nimeni, și totuși, șaptesprezece ani a fost chinuită ca de foc de gândurile cele păcătoase, de aducerile aminte curvești, de cântecele și de bețiile în care trăise. De unde înțelegem, după cum am văzut și la fiul cel desfrânat, că păcatul este cel mai mare vrăjmaș al sufletului nostru. E unealta diavolului, diavolul însuși, care cu fățărnicie și vicleșug, cu minciună și cu răutate, își ascunde dușmănia împotriva omului până ce îl prinde în lațul obișnuinței cu păcatul. Abia atunci își arată toată ura de moarte împotriva noastră, nu ne cruță, ne chinuiește și nu vrea să plece decât cu sufletul nostru în muncile iadului. De aceea, toți Părinții ne îndeamnă necontenit să fugim de mușcătura viperei, de prima experiență a păcatului, de curiozitatea de a gusta din otrava cu care ne momește cel viclean. Cine fuge de păcat va scăpa de războiul cel cumplit care urmează și de care nu este sigur că va scăpa cu zile. Cine poate avea voința și hotărârea Mariei Egipteanca?

Otrava păcatului nu se poate tăia cu apă de flori

Într-adevăr, când ne gândim la viața ei, la luptele și la răbdarea ei, ne cuprinde spaima și cutremurul. Calea ei ni se pare că întrece orice putere omenească. Așa este, dar nu este alta. Otrava păcatului nu se poate tăia cu apă de flori, trebuie leacuri puternice; nu cu jumătăți de măsură, ci cu luptă pe viață și pe moarte. Părinții Patericului au o vorbă: “Dă voință și ia putere” și alta: “Dă sânge și ia duh”. Ești neputincios, dar Mântuitorul a venit pentru cei slabi și pentru cei bolnavi. “Voiești să fii sănătos?”ne întreabă El. Trebuie să vrei din toată inima, dă voință și iei putere. Iei putere să rabzi necazurile, să te împotrivești vrăjmașului, să nu cazi în luptă, că fără osteneală nu este mântuire; trebuie să dai sânge ca să iei duh.

Darul [Duhului Sfant, n.n.] întărește puterile slăbănogite de păcat, vindecă rănile sufletești, dar ceea ce am stricat prin voia noastră, singuri trebuie să îndreptăm prin spovedanie curată, prin căință sinceră și prin fapte bune, prin post și rugăciune. Dacă ne-a plăcut mincinoasa dulceață a păcatului, se cade să gustăm și amărăciunea cea dulce a leacului. Așa cum bolnavul rabdă operație, tăiere, leacuri amare, știind că acestea îi aduc mult dorita sănătate, așa cum răbdăm ostenelile postului în nădejdea că degrabă se apropie Paștile cele luminoase și vesele, tot așa să răbdăm și pătimirele cele curățitoare de păcat și mântuitoare, care ne învrednicesc de bucurie neîntreruptă și de Paștele cel veșnic, de strălucirea, mângâierea și odihna celor ce s-au ostenit în necazuri și în toate felurile de chinuri.

(Protos. Petroniu Tănase, Uşile pocăinţei. Meditaţii duhovniceşti la vremea Triodului, Editura Trinitas, Iaşi)

Sursa online: Doxologia

***

Din: Amintiri cu si despre avva Petroniu

de George Crasnean

Toate necazurile şi problemele lumii acesteia vin de la puţina lor credinţă: nimeni nu crede cu adevărat că Dumnezeu le poartă de grijă şi atunci se ocupă ei de asta! Işi fac griji pentru trai, asigurări de sănătate, de boală, aduna bani pentru zile negre. Toate pentru tihna aces­tui trup. Dar lumea este oarbă şi nu-şi dă seama că doar Dumnezeu este Cel ce poartă de grijă şi toate asigurările noas­tre sunt zadarnice! Mai poate crede oare bogatul, care are aur şi argint, că Dum­nezeu este Cel care-l hrăneşte? Iar dacă el nu crede că Domnul este Cel care-i dă pâinea cea de toate zilele, ce nădejde mai poate avea că-l va învia şi-i va da împărăţia cerurilor? Al cui slujitor este oare: al lui Dumnezeu sau al lui Mamona?”.

Toate înlesnirile şi binefacerile acestea nu se potrivesc cu viaţa călugărului”, spu­nea el odată despre primenirile şi moder­nizările monahismului. Ele sunt pentru odihna trupului. Şi acolo unde e odihnă nu poate să sălăşluiască şi frica de Dum­nezeu. Monahul trebuie să-şi înduhovnicească trupul ca să semene cu Dumnezeu. Iar Dumnezeu (Cuvântul) era în trup, dar trecea prin uşile închise. De asta fuge mo­nahul din lume, ca să-si întărească duhul – nu trupul -, să moară faţă de aproape­le său şi să nu-l judece întru ceva. Pentru că nu poţi osândi decât ceea ce vezi. Fugi dară de lume ca să n-o osândeşti pe ea şi nici să te osândeşti pe tine în felul acesta”.

Monahul fuge de lume avva, dar acuma aleargă lumea la monahi!”, i-am spus eu atunci.

„Da. A început să vină du­hul acesta lumesc peste mănăstiri şi chiar şi aici, în Athos”, a mai zis el cu amărăciune.

Imi spusese altădată, când l-am întrebat ce si-ar dori mai mult la vremea aceea, ca ar vrea… să nu mai fie drumuri în Sântul Munte! Să revină iar la cărările şi liniştea timpurilor pe care le găsise în Grădina Maicii Domnului!

„Atuncea ple­cai lunea, pe jos, cu mularul (catârul) la Karyes pentru cele trebuincioase schitului si te întorceai marţea ostenit la fraţi, dar neimpraştiat în rugăciune! Acuma te urci în maşină si într-o oră eşti în Careia. Nici n-ai timp să-ţi faci pravila pe drum, cum o făcea sfântul Athanasie! Pe vremea aceea dacă vedeai obraz de om în cale te opreai pentru binecuvântare si cuvânt de folos. Astăzi n-apuci să ieşi din schit şi te-ntâlneşti cu un grup de mireni. O fi ceva folos şi din aceasta, mai ales pentru mireni, că Dumnezeu şi pe cele rele le poate întoar­ce înspre bine, numai să nu fie mai mare pierderea!”.

„Nu iubiţi lumea, nici pe cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iu­birea Tatălui nu este în el” (I Ioan 2, 15). Iar gheronda nu s-a lipit nicicând de cele trecătoare ale lumii, ci a iubit truda mai mult decât odihna. Si obştea a înţeles si a văzut că el ştia calea Domnului; de aceea l-a si urmat în toate.

N-a avut de la cine învăţa cele ale lui Dumnezeu avva Petroniu, căci în viaţă nu i-a fost dat să ucenicească pe lângă vre­un bătrân îmbunătăţit. Dar l-a înţelepţit Dumnezeu şi a iubit cărţile si a făcut cele scrise în ele de Sfinţii Părinţi, păzindu-şi sufletul de prihană. Şi, având inimă cu­rată – că nu cunoştea vicleşug cugetul său – lui Dumnezeu i-a plăcut cele ce a făcut, căci a rămas în toată petrecerea sa pămân­tească nematerialnic şi dispreţuind avuţiile. Pentru aceasta n-a primit nici cele două milioane de dolari pe care le-a ofe­rit George Becali, spre refacerea arsanalei Prodromului, spunând că

nu aceasta este treaba călugărului, ci a sta de vorbă cu Dumnezeu! Că dacă monahii se vor lipsi de rugăciune şi vor începe a zidi piatră, duhul va duce de la ei şi vor rămâne… de piatră“!

Şi de vor ridica arsanaua,

„mai pe urmă le va trebui să meargă la pescu­it” (bineînţeles că pentru hrana schitului), iar apoi „corabie mai mare le va trebui şi rugăciunea se va duce de la ei! Toate aces­tea sunt vicleşuguri ale diavolului, care seamănă răul prin multa înlesnire, ca neghina printre spicele de grâu. Să nu dorim lucruri din cele lumeşti în locul celor ale sufletului, că ne vom lipsi astfel de amândouă. Când trăieşti având bani asupra ta, Dumnezeu nu-ţi mai poartă de grijă. Şi să ştii frate că dracul n-a biruit niciodată pe cineva prin sărăcie!“.

Aşa era avva al meu: el vedea bine întotdeauna adversarul şi ferea din timp pe fraţi de „binefacerile” satanei, nedându-i acestuia prilej a-şi ţese urzelile.

(…)

Adesea şi bucuriile dinafară le lua cu măsură, ca nu cumva fiind în pace şi neluptându-se să-i fie biruită smerenia. Dar el spunea că Dumnezeu îngăduia atunci să nu fie înfruntat pentru neputinţa lui. Cea mai scurtă cale de mântuire şi-a ales (smerenia), toată viaţa micsorându-se înaintea oamenilor şi potrivindu-şi rugăciunea cu fapta. Pentru aceasta şi Dumnezeu odihnea în inima lui, însă lui, până în sfârşitul vieţii sale, i-a fost frică de cădere. Povestea părin­tele Modest, ucenicul său, că atunci când a citit cele scrise de mine şi spuse de avva Adrian Făgeţeanu despre el, a găsit pe toate paginile revistei tăiat cuvântul…„smerenie”! (Lumea Monahilor, nr. 9/2008).La măsura lui, nu m-am gândit că gheronda mai poate avea frică de slava deşarta!“, a mai mărturisit acelaşi smerit ucenic.

Era smerit foarte şi atât de aspru cu sine încât, nici foarte bolnav fiind de pleurezie, n-a voit a merge la spital, pentru că zicea: „Dacă Dumnezeu vrea să mă ia la El, cine sunt eu să mă împotrivesc Lui? Am pe Maica Domnului (Prodromiţa) aicea, care veghează asupra mea; ce poate să facă mai mult omul pentru mine?”. (Avea atunci apă la plămânul drept si n-a dormit mai bine de 48 de ore, fiindcă el se odihnea doar pe acea parte. A aţipit pe patul de spital ca un prunc, după aceea…).

Nu i-a fost frică de moarte. Şi de fapt avva nici n-a murit, ci a trecut la viaţa. De mult murise el lumii acesteia! N-a avut decat o singură grijă în ultimile clipe de viata: să fie împărtăşit! Şi atunci cand mi-am luat rămas bun de la el, cu trei zile inainte de trecerea sa la cele veşnice, a crezut că a venit preotul cu potirul sa-l cuminece. Spunea că „Dumnezeu a desfiinţat spaima de moarte. Hristos a inviat cu moartea pre moarte călcând“. Spunea, ca şi Sfinţii Părinţi, că „puţină vreme avem pentru trudă, dar odihna este veşnica“, si îndemna pe oameni „să se gândească cu tot dinadinsul la ferici­rea vesnică“, chiar dacă admitea că mai degrabă se mântuiesc creştinii de frica iadului decât de dragostea raiului. Privea insa moartea ca pe

o poartă spre o feri­cire ce nu s-ar putea compara cu nici una din fericirile de pe pământ. Dar pentru omul care a trăit în păcat moartea este cumplita. Toate relele şi necurătiile lui vor aparea atunci şi cine va putea suferi rusinea aceea? Nu Dumnezeu este Cel care il condamnă pe om, ci el îşi alege locul din timpul vieţii acesteia. Nu Dumnezeu ne harăzeşte iadul. Dimpotrivă, El ne spune: “Mergeţi şi moşteniţi Impărăţia Cerurilor”. Omul este cel care aduce iadul cu dânsul. Pentru ca si raiul si iadul ni le pregătim noi, aici. Intr-un anume fel se poate spune că nu este pedeapsa, ci omul e chinuit de propriile lui alegeri gresite: cu ce ne ducem dincolo, aceea avem. El se duce pe lumea cealaltă cu păcatele de aici: desfrânat ai fost, betiv sau drogat, învrăjbit sau răutăcios, aşa pleci dincolo, în veşnicie. Aici, pe pămant, el isi poate satisface toate aceste porniri. Dar omul rămâne cu aceste porniri păcătoase şi pe lumea cealaltă, numai că acolo nu şi le mai poate satisface. Iar pentru păcătos, acestea sunt chinuri în iad“.

A iubit neamul acesta şi i-a părut rău că „au intrat românii într-o stăpânire fără Dumnezeu“. Spunea, atunci când România a intrat in UE, ca „s-a uitat peste proiectul de constitutie al Uniuniii Europene şi acolo nu se vorbeste nimic de Dumnezeu, ori de crestinism”.

Deşi nu şi-a legat cugetul nici macar cu averile chinoviei, a luat asupra sa tot ceea ce privea pe frati si a făcut toate pentru mantuirea lor. Nu le-a cerut vreodata, ceea ce el n-a facut mai întâi. Unora li s-a părut poate prea aspru („daca as placea însă oamenilor, n-aş fi rob al lui Hristos” – Galateni, 1, 10), dar tot astfel se purta şi cu el însuşi, pentru ca stia ca doar astfel creşte monahul şi dobandeste vedere lăuntrică. „Nu rataci, ci sezi in chilia ta şi plânge-ti păcatele”! Şi el a stat in chilie şi s-a nevoit în Sfântul Munte 33 de ani, iar în toată această vreme n-a iesit din Athos decât o singură data: la sfinţirea mănastirii Sâmbăta, intamplata in 1993, la sărbatoarea Adormirii Maicii Domnului. Iar această ieşire a sa se datoreaza…. ascultarii, pentru că Patriarhul ecumenic de la Constantinopol, Bartolomeu, care îl avea la evlavie, l-a poftit sa-l însoţească, la această bucurie românească!

Intr-o iarnă, acum patru ani, vorbind despre timpurile trecute şi cele rămase de petrecut, l-am întrebat „cum a ajuns omul sa creada că starea de păcat în care traieste este cea naturala”? A  zis ca

„omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu şi el trebuie să ajungă iarasi la asemanarea cu Dumnezeu, să fie asemenea cu Dumnezeu. I-a dat Dom­nul şi purere să faca acest lucru, dar omul n-a inteles de la inceput care era menirea lui, pentru ca a venit vrăjmaşul cu înşelăciunile lui si l-a îndepărtat de la calea cea dreaptă. Şi atunci a trimis Dumnezeu pe Fiul Său pe pamant sa arate oamenilor cum sa ajunga asemenea cu El. Cum ne spune şi Sfântul Ioan Evanghelistul că „cel care crede în Dumnezeu să facă cele ale lui Dumnezeu”… Şi atunci a venit Iisus spunand: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viata”! Nu exista altă cale sau învăţătură! Sa nu compari invatatura lui Dumnezeu cu vreo invatatura omenească; acesta este sfântă, desavarsita, este deplina, n-are nevoie de completare, nu-i lipseste ceva, n-are nevoie de schimbări sau adă­ugiri şi trebuie crezuta asa cum a lăsat-o Dumnezeu. Nu există alte adevăruri! Deci Dumnezeu, facatorul cerului si alpământului, a iubit aşa de mult lumea încât a venit pe pamant să scoată din nevrednicie şi necaz pe om. Si atuncea învăţătura Lui trebuie sa aiba toata increderea noastră şi de aceea trebuie să ne-o împropriem şi s-o cunoaştem cat mai bine. Există bineînţeles diferite secte numite creştineşti, care s-au îndepărtat de la invăţătura cea adevărata a lui Dumnezeu, întunecate fiind de uneltirile vrăjmasului. Spun Sfinţii Părinţi, părintii mari ai Bisericii, că „dacă omul se abate de la viaţa cea bună, face greşeli, face păcate, atunci el de fapt deschide larg usa diavolului”. Şi primul lucru pe care-l face diavolul când intră în om este să-i întunece mintea. Dumnezeu a dat omului minte şi învăţătura care dacă o păstrează va sti sa deosebeasca binele de rău. Altfel diavolul ii intunecă mintea şi omul nu mai înţelege ce e bine şi ce e rau şi după aceea vrăjmaşul ii sugerează toate păcatele posibile şi toate răutăţile. El nu mai poate săvârşi binele fiind întărit în păcat si vrea să-l facă pe om cât mai vinovat în Faţa lui Dumnezeu, ca să se asigure că-l va dobandi pentru iadul său. De aceea lumea intelege altfel lucrurile, sau chiar nu le înţelege defel.

Odinioară, spre exemplu, ţi-era jenă să vorbeşti despre desfranare; vreau să spun că era o vreme de adâncă evlavie şi pe om nu-l atrăgeau murdăriile acestea din timpurile moderne. Tot Sfinţii Părinţi spun că dacă omul duce o viata bună, curată, cinstită, când se intalneşte cu păcatul, acesta nu-l atrage şi se rusineaza de el. Si atuncea cum îţi explici că oameni învăţaţi, oameni de cultură, instituţiile, ba chiar si Biserica, acceptă şi chiar încurajează aceste pacate, manifestările acestea stradale neobrazate? Cui i-ar fi dat prin cap alta dată să iasa gol pe stradă, aşa dezmăţat? Doamne fereşte! Şi mai văd şi copiii la televizor toate aceste dezmăţuri şi se murdaresc şi ei din vederile şi auzirile acestea! De-asta o fugit dintru început monahul de lume! O fugit în marginile satelor sau la pustie, ca să nu vada sau sa audă devierile lumii acesteia. Insă greul de-abia acum începea, pentru ca omul poartă cu el toate vederile si auzirile din lumea de care tocmai a fugit si unele pacate pe care poate le-a facut. Avem drept pildă cazul Mariei Egipteanca pe care 17 ani au chinuit-o în pustie amintirile păcatelor săvârşite în lume. Atâţia ani de păcat fac ca răul să se încuibe în om, iar el devine rob al păcatului şi îsi schimbă felul de a cugeta, de a vedea, de a înţelege. Aşezarea minţii lui făcută de Dumnezeu se strică şi se modifică dupa formele păcatelor pe care le face. Omul pe dinafară rămâne om, fiindcă pe dinăuntru este chip al păcatelor pe care le săvârşeşte. Toate gândurile şi cugetările lui sunt strâmbate după contururile păcate­lor făptuite. Gândiţi-vă la un om cazut in patima beţiei căruia îi este foarte greu sa se mai oprească din acest păcat fiindcă el nu mai este stapân pe sine. „Duşmanul omului, casnicii săi“! El este de pe acum rob şi face ceea ce îi porunceşte stăpânul său, moare de acum din viaţa aceasta, fiind arvunit nefericirii veşnice, fiindcă omul acesta se savârşeşte cu toate păca­tele sufletului său, cu toate amăgirile sale din lumea asta. Insă dincolo nu mai are nici băutură, nici bani şi n-are cum să­vârşi păcatul său care-l va chinui veşnic.

Dumnezeu însă ne-a chemat să moşte­nim Împărăţia Sa cea veşnică şi ne-a pro­mis lucrul acesta de la facerea lumii. Avem cărţi de învăţătură, avem şi propovăduirile Bisericii care ne arată şi calea cea dreaptă care să ne ducă acolo. Omul zilelor noas­tre însă le face toate împotrivă; săvârşeşte toate relele, care sigur îl vor lipsi de împă­răţia Cerurilor. Bunăoară am auzit de noi învăţături care îi spun omului să nu-i fie teamă de moarte, că nu există iad şi că to­tul se consumă aici, pe pământ. Şi bietul om, care şi aşa are o mulţime de probleme inventate de vrăjmaşul diavol, primeşte cu mare uşurinţă şi astfel de învâţături. Dar n-a fost de când e lumea aşa ceva”. (…)

(fragmente din: Lumea monahilor, nr. 45/martie 2011)

***

Cuvantul duhovnicului: “Omul sa se retraga din cand in cand, ca sa se intalneasca cu Dumnezeu”

– Părinte Stareţ, vă rugăm să ne vorbiţi despre post si, îndeobşte, despre cum ar trebui să fie vieţuirea creştină.

– Viaţa creştină şi viaţa duhovnicească în­seamnă curăţirea vieţii lăuntrice, a vieţii sufleteşti. Prin ce se întinează viaţa sufletească? Se întinează cu voie şi fără voie. Se întinează fără voie pentru că vezi şi auzi lucruri rele şi păcătoase. Mergi pe drum, vezi, auzi, te întâlneşti şi, chiar fără să vrei, te murdăreşti…

Şi atunci omul trebuie să fie atent şi la cuvânt, şi „cuvântul vostru să fie da, da şi nu, nu“, cum spune Mântuitorul – să pună pază gurii; să pună pază ochilor şi urechilor, cum spune Sfântul Ioan Gură-de-Aur: „Când posteşti, nu posteşte numai pântecele“, că altfel n-ai făcut nimic. Să postească ochii, să nu vadă lucrurile cele urâte; să postească urechile, să n-audă lucrurile cele urâte; să postească mâinile, să nu săvârşească fapte rele; picioarele să nu meargă la lucrurile păcătoase. Vasăzică, întreaga fiinţă să postească.

Să pui rânduială în toate formele de manifestare ale omului — căci fiecare dintre acestea lasă nişte amprente, mai adânci sau mai puţin adânci, în sufletul omului şi chiar şi în trupul lui, potrivit cu intensitatea cu care patimile şi relele din afară acţionează asupra sa. Atunci omul, fără să-şi dea seama, poartă o încărcătură cu dânsul — fie creştinească, fie păcătoasă. Şi, ca să fie în rânduială, nu se pot trăi amândouă lucrurile. Exclus una ca asta! Nu poate să fie şi cu bune, şi cu rele. Dacă intră relele, nu mai intră cele bune. Pocăinţa, şi spovedania, şi nevoinţa în creştinism tocmai pentru această curăţire şi eliberare lăuntrică sunt.

Lucrurile rele pun un fel de stăpânire, îl înrobesc pe om. Omul nu mai e stăpân să se conducă după rostul esenţial al său: năzuinţa de a ajunge la Dumnezeu. Ele îl pleacă pe om, îl schimbă, îl strâmbă în alte direcţii. Şi atunci omul se încarcă sufleteşte, se complexează, iar, pentru aceasta, trebuie să se elibereze de aceste stări lăuntrice.

Aşa, cu nevoinţa, cu post, cu rugăciune, cu spovedanie, omul, încetul cu încetul, în ani de zile, se curăţeşte şi se eliberează.

Sfânta Liturghie este în biserici, nu la televizor

Care este locul pe care televiziunea si internetul trebuie să-l ocupe în viaţa creştinului?

– Poporul român a trăit adânc creştinismul ortodox, a dus o viaţă modestă, simplă. Or, toate lucrurile acestea venite din Occident sunt strict trupeşti, făcute pentru trup – nu pentru înţelegerea bună a trupului, ci pentru trupul păcătos şi pătimaş. De acolo au venit încoace toate înnoirile acestea tehnice, care s-au făcut şi se fac. Nu sunt din insuflare duhovnicească, nu sunt făcute pentru folosul omului şi nici pentru împlinirea lui creştinească şi duhovnicească, pentru realizarea scopurilor lui de a fi sfant, cum spune Mântuitorul: „Fiţi sfinţi, fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc” — pentru că tot ceea ce face omul trebuie să-i ajute să realizeze acest scop unic al existenţei lui.

Că doar ce-i foloseşte omului dacă ar câştiga lumea toată, dar şi-ar pierde sufletul? O spune Mântuitorul Hristos, nu o spune altcineva! Vasăzică, menirea omului e să se pregătească să intre în fericirea cea veşnică — să se facă sfant, să se sfinţească, pentru ca să se apropie de Sfantul Sfinţilor; numai aşa poate să intre în Impărăţia de dincolo.

Or, toată tehnica asta e făcută pe dos! Nu prevede nicăieri existenţa lui Dumnezeu, nu prevede nicăieri îmbunătăţirea duhovnicească a omului! Căutaţi undeva, să vedeţi dacă o găsiţi! Nicăieri nu se găseşte! Pentru că ea nu e făcută cu scopul acesta.

Care e raţiunea televizorului în viaţa unui om? Să presupunem că televizorul e făcut pentru slujbe bisericeşti. Categoric, e păcat — s-a scris şi în presa românească cândva —, este o nesocotire a Sfintelor Slujbe. Omul nu participă la Sfintele Slujbe care se dau la televizor; el îşi face treburile lui. Incearcă să se uite bolnavul, să se uite muncitorul, dar nu participă la Sfânta Liturghie. Ceea ce văd este doar, cum să zic, o nălucă, o închipuire! Sfânta Liturghie este în biserică — un loc sfinţit, în care se află preotul, unde se săvârşesc nişte Taine deosebite. Dar la televizor nu se săvârşeşte nimic. Este un spectacol, nu o participare. Altceva este participarea şi altceva este spectacolul. Mă uit şi degeaba! Mintea mea se gândeşte la lucrurile acelea, dar nu sunt în contact cu realitatea pe care o văd acolo! E o închipuire. Mintea mea nu trăieşte lucrurile de acolo…

Doar cunoaşterea duhovnicească e folositoare

Oamenii îsi ocupă astăzi mintea cu tot soiul de ştiri, mai mult sau mai puţin senzaţionale, cu filme ieftine, cu „talk-show”-uri în care invitaţii se ceartă între ei… Ce efect socotiţi că au toate acestea asupra sufletului?

– Imprăştiere teribilă! Au un efect rău. Pentru că, din ceea ce văd, nu capătă cunoaştere. Două lucruri, zic părinţii, sunt absolut necesare pentru mântuire: cunoştinţa şi făptuirea. Insă doar cunoaşterea duhovnicească e folositoare! Cunoaş­terea aceasta inutilă nu are nici un folos. Ce folos are pentru mintea mea? Doar mă împrăştie – căci, vedeţi doar, acestea sunt făcute pentru împrăştiere. De aici se vede că sunt lucruri diavoleşti…

Mântuitorul spune: „Eu sunt Alfa şi Omega” — Singurul, Unul Dumnezeu. Diavolii sunt mulţi, legiuni, împrăştiaţi. Şi atunci, ca să te întâlneşti cu Dumnezeu, trebuie să intri în locul cel mai ascuns, să te întâlneşti acolo cu Dumnezeu. Diavolul însă te împrăştie la nesfârşit în lucrurile din afară, şi nu mai ai timp. Nu mai ai timp pentru tine însuţi, pentru că eşti pulverizat în lucrurile din afară. De aceea, toate lucrurile astea, care vezi că duc în afară, sunt făcute cu scopul precis de împrăştiere.

Presa zilnică vorbeşte numai despre păcate, despre judecata oamenilor, despre rele. Nu-i creştinesc, nu-i folositor. Informaţiile astea la ce-mi folosesc? Să ştiu că s-a făcut omor, că acela-i politician, că s-au bătut, despre război sau despre altele? Mă tulbur degeaba, îmi creează stări sufleteşti inutile, nefolositoare, care mă abat de la scopul meu principal şi mă împrăştie, mă pulverizează permanent. La fel face şi televizorul, şi radioul! Toate au scopul acesta: să-ţi împrăştie mintea — scop inspirat de diavol.

Sfinţii Părinţi spun că omul, ca să ajungă să se apropie mai uşor de Dumnezeu, trebuie să aibă şi cunoaştere duhovnicească, să cunoască raţiunile lucrurilor şi să-şi dea seama pentru ce Dumnezeu a făcut lucrurile aşa, iar nu altfel. Şi cunoaşterea duhovnicească mă ajută pe mine ca, cunoscând raţiunile lucrurilor, să văd modurile virtuţilor; adică, uitându-mă cum se petrec lucrurile, să înţeleg cum să le aplic şi la viaţa mea personală.

– Cum am putea să discernem care lucruri ne sunt folositoare si care nu, duhovniceste vorbind?

– Este simplu: dacă toate lucrurile acestea mă ajută să fiu creştin mai bun, sunt bune; dacă nu mă ajută, nu sunt bune. Simplu ca „bună ziua!Acesta să fie diagnosticul pe care să-l punem permanent la tot ceea ce ni se propune să facem. Mă uit la televizor. Dar mă fac oare mai bun decât cum am fost? Nu mă fac. Informaţia, radioul, dacă le aud, mă fac să fiu mai bun, mai virtuos, mai duhovnicesc?…

Vă spun că foarte multe lucruri sunt zadarnice, inutile de tot. Pentru trebuinţele trupeşti, lumea s-a complicat. Uite, în antichitate era mult mai simplu! Mai încoace, pe măsură ce lumea s-a complicat, s-a îndepărtat de Dumnezeu. S-a înstrăinat, şi acum e ultima pulverizare — de aceea s-a ajuns să nu mai aibă timp pentru Dumnezeu. Loc nu mai este pentru Dumnezeu, lumea e răvăşită într-o lume care nu este a lui Dumnezeu, care-i fără raţiune, care nu înţelege pentru ce-i făcută. E anormală şi cu totul nefirească starea aceasta socială! Ea nu poate să fie altfel decât aşa cum a lăsat-o Dumnezeu — nu o putem cocoloşi, nu o putem fasona într-un fel, ca să fie bună aşa. Nu, ea nu-i bună deloc! Dacă putem fugi de ea, să fugim. Asta să fie cuvântul de ordine: dacă mă ajută să fiu mai bun, e bună; dacă nu mă ajută, nu-i bună.

„Sa respiri pe Dumnezeu cum respiri aerul”

Spuneaţi mai devreme că cel mai mare rău astăzi este că omul nu se mai poate ruga, că rămâne despărţit de Dumnezeu.

Acesta e lucrul cel mai grav pe care-l facem. Omul, încărcat de la televizor, nu se mai poate ruga; împrăştiat fiind, nu se mai poate ruga, pierde lucrul cel mai sfânt.Şi spune Mântuitorul: „Rugaţi-vă neîncetat!” Rugăciunea necontenită însemnează menţinerea permanentă a legăturii cu Dumnezeu. Aşa trebuie să fie, şi aşa este, pentru că eu mă găsesc în prezenţa Lui permanent. Nu pot să stau cu Dumnezeu şi eu să mă uit în altă parte, să nu mă uit la El – asta e lipsă de respect. Pentru că Dumnezeu este permanent prezent, atunci rugaţi-vă necontenit. Să fim permanent în legătură cu Dumnezeu! Aşa cum nu putem trăi fără respiraţie, să nu lăsăm rugăciunea. Că nu poţi să trăieşti fără respiraţie, ne-a dat nouă Dumnezeu necesitatea asta. De aceea spun Sfinţii Părinţi că învăţăm uitându-ne la lucruri, văzând cum se petrec lucrurile, uitându-ne la rosturile lucrurilor, învăţăm modurile virtuţilor, învăţăm cum să fim virtuoşi.

Uite, ne-a lăsat Dumnezeu nevoia de aer. Dar de ce l-a făcut pe om cu nevoia de aer, de respiraţie? Pentru că, uite, îngerii nu au nevoie de respiraţie. Ei nu au nevoie de aer, nu trăiesc cu aer. Dumnezeu a lăsat necesitatea aceasta, a unei acţiuni fără de care omul nu poate trăi fiindcă moare imediat, ca să înţeleagă că există şi altceva. Nu numai trupului, ci şi sufletului, dacă îi lipseşte ceva, moare, nu poate trăi. Este nevoie de această legătură cu Dumnezeu, pentru că dacă omul nu păstrează legătura cu Dumnezeu permanent, moare. De aceea, rugaţi-vă necontenit şi fiţi permanent în legătură cu Dumnezeu, şi, precum zice Sfântul Grigorie Teologul, „sa respiri pe Dumnezeu cum respiri aerul”. Pentru aceasta spune şi Sfantul Ioan Gură-de-Aur: Nu rugăciuni lungi, ci scurte şi dese, ca sa umbli tot timpul cu rugăciunea, pentru ca să fii permanent în legătură cu Dumnezeu”.

Ce părere aveţi de relativizarea in ziua de astăzi a religiei? Unii vorbesc de religie într-un context idolatru, ba chiar ateu: „religia OZN, „religia TV” etc. Credeţi că au dreptate?

– Păi, religia nu poate să fie decât una singură, religia legată de Dumnezeu. Nu poate să fie o religie a pacatelor, aşa cum au făcut acum „religia desfrânării”. Acum este „desfrânata cea mare” din Apocalipsă. Asta este, să ştiţi! Nu vedem alta! Ca scrie că o sa fie o femeie undeva, desfrânată, şi o s-o vadă toată lumea. Aceasta este desfrânarea care astăzi, mai cu seamă prin televizor, este băgată cu sila peste toată lumea, în mentalitatea lumii. Vedeţi? Au ajuns păcate pe care Dumnezeu le-a pedepsit cu distrugere, cu nimicire, să fie declarate drepturile omului. Am văzut într-o revista, care întâmplător mi-a căzut în mână, ceva legat de activitatea Consiliului Europei. Şi într-un loc spune: Consiliul se felicită că a reuşit în România să înlăture obstacolele care erau împotriva homosexualităţii. Deci Consiliul European, nu guvernul românesc! Şi ăştia ai noştri înghit, înghit murdăria care li se oferă, se obliga sa o îndeplineasca, şi nu se gândesc la tradiţia românească, nu se gândesc la nimic; şi vin şi o bagă, o servesc la populaţie, şi cine vrea se hrăneşte cu ea.

Spun Sfinţii Părinţi: nici un alt păcat nu murdăreşte aşa de mult sufletul omenesc ca des­frânarea. Omul face alte păcate în afara sa, dar pe ăsta îl face în lăuntru. Nici un alt păcat nu murdăreşte aşa de adânc sufletul omenesc ca des­frânarea. Ei, asta-i! Acum e la modă, vedeţi? Sa-l murdărească pe om până în străfundurile sufletului şi nu numai pe omul în vârstă, ci şi pe copiii mici…

Sa folosim lucrurile din afară pentru trebuinţă şi pentru folos duhovnicesc…

– In încheiere, daţi-ne un sfat către toţi creştinii pentru aceste zile grele.

– Sfatul şi îndemnul meu este ca omul să fugă din când în când, să se retragă din cele ale trebuinţelor trupeşti, ca să poată regăsi starea cea duhovnicească, să se intâlnească cu Dumnezeu Care înăuntrul inimii sale se află —, să intre din afară în cămara Lui de nuntă. De aceea-s rugăciunile de seară, de noapte, pe care omul le face retrăgându-se; că nu le poate face în mijlocul drumului, le face în ascuns.

Să fugi din lume, adică să-ţi reduci trebuinţele cele fizice, naturale, trebuincioase pentru existenţă, la minimum: cu înfrânare, cu post, nu cu răsfăţuri şi cu mese şi cu banchete şi cu celelalte, şi viaţă modestă şi simplă, cu sărăcie, cu smerenie. Să le reduci, deci, la nivelul trebuincios, pentru trebuinţă. Să facem lucruri pentru trebuinţă, pentru necesitate, nu pentru răsfăţ şi pentru distracţie. Uite, mâncarea şi îmbrăcămintea — îmi acopăr trupul ca să mă păzesc de intemperie şi să-mi acopăr goliciunea, nu să mă îmbrac cu lux şi cu mătăsuri şi cu scumpeturi, care răsfaţă orgoliile şi mândria; la fel cu mâncarea, la fel cu toate chestiile astea. Să folosim lucrurile din afară pentru trebuinţă şi pentru folos duhovnicesc…

Părinţii spun că mintea e făcută să umble încolo şi-ncoace. Una dintre greutăţile minţii este aceea că se împrăştie pentru că nu are de lucru. Zic: dă-i minţii o lucrare; dacă mintea are o lucrare, atunci nu mai e atrasă de curiozitate, cum ar fi spre televizor. Şi anume, ce lucrare? Fie o gândire duhovnicească, fie o rugăciune – dacă fixezi o rugăciune necontenită. Să te rogi lui Dumnezeu aşa cum respiri, tot aşa de des. Dacă mintea e mereu prinsă cu rugăciunea, nu mai este atrasă de impresii din afară, nu se mai opreşte. Dacă are o cugetare înaltă, sfântă, duhovnicească, se impresionează prin frumuseţile acestea nu trupeşti, ci duhovniceşti. Doar e aşa simplu!

Părintele Paisie de la Sihla pomenea de un lucru foarte simplu, în privinţa aceasta. Spunea: „Odată a venit la mine o babă dintr-acelea credincioase, care m-a întrebat:

«Ce să fac, părinte, că eu nu ştiu carte şi nu am învăţat rugăciuni? Mă mântuiesc eu fără rugăciuni?» Şi i-am zis: «Dar nu te rogi deloc?» «Ba mă rog!» «Atunci cum te rogi?» Zice: «Uite cum mă rog: când mătur prin casă, mă rog lui Dumnezeu: Doamne, curăţă gunoaiele din sufletul meu, cum curăţ eu gunoiul din casă, şi să-Ţi plac Ţie cum îmi place mie casa curată. Când spăl rufele, zic la fel: Doamne, spală răutăţile din sufletul meu, ca să fiu şi eu curată, cum e o cămaşă curată. Şi aşa zic la toate câte le fac. Oare-i bun aşa?» «Aşa să trăieşti toată viaţa!»“.

Asta-i rugăciunea minţii necontenită. Adică: în toate împrejurările în care faci o treabă, să vezi prezenţa lui Dumnezeu — şi să faci treaba aceea, că poţi s-o faci. Dar, făcând treaba aceasta exterioară, trebuitoare, mintea ta este legată de altceva – este legată de prezenţa lui Dumnezeu, Care e peste tot. Atunci mintea nu mai este curioasă, nu mai vrea să mai vadă, pentru că nu mai are timp. Nu mai vrea să mai vadă altceva, pentru că ea e mereu ocupată cu lucruri sfinte şi înalte, duhovniceşti, şi lucrurile celelalte o lasă nepăsătoare.

(din revistaFamilia ortodoxa”, nr. 3 (26) /2011)

Cititi si:


Categorii

"Concentrate" duhovnicesti, Calugaria / viata monahala, Ce este pacatul?, Crestinul in lume, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Petroniu Tanase, Parinti athoniti contemporani, Pocainta, Portile Iadului, Rugaciunea (Cum sa ne rugam?), Vremurile in care traim

Etichete (taguri)

, , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

41 Commentarii la “Raspunsuri esentiale la problemele veacului acestuia din partea regretatului mare duhovnic PETRONIU TANASE: “Omul sa se retraga din cand in cand, ca sa se intalneasca cu Dumnezeu”

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: Predici si cateheze audio la NASTEREA SFANTULUI IOAN BOTEZATORUL si la DUMINICA GRIJILOR VIETII: “Sa ne coboram la omul nostru launtric, acolo unde vine Imparatia lui Dumnezeu!” -
  2. Pingback: MÂNĂ LA ADÂNCUL INIMII! -
  3. Pingback: PARINTELE IULIAN PRODROMITUL – cuvinte de folos in “Lumea monahilor”: “Stati inaintea lui Dumnezeu si graiti-I din preaplinul inimii voastre“ -
  4. Pingback: Din cuvintele de folos ale unui parinte athonit de o luminata simplitate: “SPORESTE FARADELEGEA si de aceea se apropie a doua Venire. CINE ARE MARE DRAGOSTE CATRE EA, VA FI AJUTAT DE PREASFANTA NASCATOARE DE DUMNEZEU. Maica Domnului are putere, dar
  5. Pingback: Arhim. Andrei despre SFANTUL ARSENIE CEL MARE si PUTEREA SFINTEI TACERI LUCRATOARE. Pilda celui care cauta cu dinadinsul “sa ramana ascuns” – sminteala pentru lumea afirmarii de sine si a publicitatii sufocante | Cuvântul Ortodox
  6. Pingback: “Roaga-te Tatalui tau Care este intru ascuns…” | Cuvântul Ortodox
  7. Pingback: PARINTELE PETRONIU PRODROMITUL († 22 februarie 2011) | Cuvântul Ortodox
  8. Pingback: PARINTELE PETRONIU si CHEMAREA LA ADANCIREA VIETII DUHOVNICESTI: “Astăzi este în lume o orbire înfricoşată, o strâmbare a învăţăturii creştine. În ce hal se găseşte creştinătatea în vremurile noastre băgăm de seamă şi din faptul
  9. Pingback: PARINTELE AMFILOHIE BRANZA – interviu in “Familia Ortodoxa”: “Daca de mii de ori te tranteste diavolul intr-un anumit pacat, tu de mii de ori vrei sa te ridici! Mai reduceti zgomotul, mai retrageti-va din agitatie…” | C
  10. Pingback: PARINTELE IOANICHIE BALAN. BLANDUL MARTURISITOR – Cuvinte de folos (I): “Rugati-va mai mult! Cine vorbeste mult, pagubeste mult” | Cuvântul Ortodox
  11. Pingback: TACEREA CEA BINE GRAITOARE: “Lumea a obosit de vorbe multe, mari, opace, prefăcute, de lemn… Avem nevoie de odihna tăcerii celei de aur, de ascultarea cea de mult preţ, de folosirea cuvinte­lor necesare. PREDICA TUNĂTOARE A NĂSCĂTOAREI
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate