Raspunsuri esentiale la problemele veacului acestuia din partea regretatului mare duhovnic PETRONIU TANASE: “Omul sa se retraga din cand in cand, ca sa se intalneasca cu Dumnezeu”

3-05-2011 Sublinieri

Nu există mântuire în țara păcatului

Prin două lucruri ne uimește Cuvioasa [Maria Egipteanca] la începutul schimbării vieții ei: hotărârea neclintită de a începe o viață nouă și ruperea desăvârșită cu păcatul. Păcatul este robie, mântuirea – eliberare. Nu există mântuire în țara păcatului. Poporul evreu, ca să ajungă în pământul făgăduinței a trebuit să iasă mai întâi din robia Egiptului; fiul risipitor numai întors la casa părintească a fost pus în drepturile cele dintâi. Cuvioasa Maria nu în Egipt, locul păcatului, ci departe, în pustia Iordanului, s-a eliberat de păcat și s-a sfințit. Deci pentru a începe o viață nouă, cu Hristos, trebuie să o curmăm desăvârșit cu păcatul. Nu putem pune început bun dacă nu urâm păcatul din adâncul sufletului. Fericitul Augustin, care în tinerețe dusese și el o viață păcătoasă, se ruga cu mare căință: “Doamne, ajută-mă să Te iubesc, așa cum mai înainte am iubit păcatul. Aceasta este prima învățătură din viața Cuvioasei Maria, pe care se cade să nu o uităm. Dacă vrem să reușim ceva cu rugăciunea, cu postul și cu celelalte nevoințe creștinești, trebuie să ieșim din Egipt și să mergem în Ierusalim, să luăm Crucea, să trecem Iordanul și să ne sălășluim în pustie. Să ne ocupăm adică de păcat, să ne sălășluim în pământul nepăcătuirii, cu hotărârea nestrămutată de a face voia lui Dumnezeu.

Dacă această hotărâre nu este ușor de luat, apoi adevărata greutate abia acum începe: cei patruzeci și șapte de ani de pustie, izbăvirea de tirania patimilor care ne chinuiește chiar și după ce ne-am lepădat de ea. Sfânta Maria se afla în pustie, în foame și sete, nu vedea și nu auzea pe nimeni, și totuși, șaptesprezece ani a fost chinuită ca de foc de gândurile cele păcătoase, de aducerile aminte curvești, de cântecele și de bețiile în care trăise. De unde înțelegem, după cum am văzut și la fiul cel desfrânat, că păcatul este cel mai mare vrăjmaș al sufletului nostru. E unealta diavolului, diavolul însuși, care cu fățărnicie și vicleșug, cu minciună și cu răutate, își ascunde dușmănia împotriva omului până ce îl prinde în lațul obișnuinței cu păcatul. Abia atunci își arată toată ura de moarte împotriva noastră, nu ne cruță, ne chinuiește și nu vrea să plece decât cu sufletul nostru în muncile iadului. De aceea, toți Părinții ne îndeamnă necontenit să fugim de mușcătura viperei, de prima experiență a păcatului, de curiozitatea de a gusta din otrava cu care ne momește cel viclean. Cine fuge de păcat va scăpa de războiul cel cumplit care urmează și de care nu este sigur că va scăpa cu zile. Cine poate avea voința și hotărârea Mariei Egipteanca?

Otrava păcatului nu se poate tăia cu apă de flori

Într-adevăr, când ne gândim la viața ei, la luptele și la răbdarea ei, ne cuprinde spaima și cutremurul. Calea ei ni se pare că întrece orice putere omenească. Așa este, dar nu este alta. Otrava păcatului nu se poate tăia cu apă de flori, trebuie leacuri puternice; nu cu jumătăți de măsură, ci cu luptă pe viață și pe moarte. Părinții Patericului au o vorbă: “Dă voință și ia putere” și alta: “Dă sânge și ia duh”. Ești neputincios, dar Mântuitorul a venit pentru cei slabi și pentru cei bolnavi. “Voiești să fii sănătos?”ne întreabă El. Trebuie să vrei din toată inima, dă voință și iei putere. Iei putere să rabzi necazurile, să te împotrivești vrăjmașului, să nu cazi în luptă, că fără osteneală nu este mântuire; trebuie să dai sânge ca să iei duh.

Darul [Duhului Sfant, n.n.] întărește puterile slăbănogite de păcat, vindecă rănile sufletești, dar ceea ce am stricat prin voia noastră, singuri trebuie să îndreptăm prin spovedanie curată, prin căință sinceră și prin fapte bune, prin post și rugăciune. Dacă ne-a plăcut mincinoasa dulceață a păcatului, se cade să gustăm și amărăciunea cea dulce a leacului. Așa cum bolnavul rabdă operație, tăiere, leacuri amare, știind că acestea îi aduc mult dorita sănătate, așa cum răbdăm ostenelile postului în nădejdea că degrabă se apropie Paștile cele luminoase și vesele, tot așa să răbdăm și pătimirele cele curățitoare de păcat și mântuitoare, care ne învrednicesc de bucurie neîntreruptă și de Paștele cel veșnic, de strălucirea, mângâierea și odihna celor ce s-au ostenit în necazuri și în toate felurile de chinuri.

(Protos. Petroniu Tănase, Uşile pocăinţei. Meditaţii duhovniceşti la vremea Triodului, Editura Trinitas, Iaşi)

Sursa online: Doxologia

***

Din: Amintiri cu si despre avva Petroniu

de George Crasnean

Toate necazurile şi problemele lumii acesteia vin de la puţina lor credinţă: nimeni nu crede cu adevărat că Dumnezeu le poartă de grijă şi atunci se ocupă ei de asta! Işi fac griji pentru trai, asigurări de sănătate, de boală, aduna bani pentru zile negre. Toate pentru tihna aces­tui trup. Dar lumea este oarbă şi nu-şi dă seama că doar Dumnezeu este Cel ce poartă de grijă şi toate asigurările noas­tre sunt zadarnice! Mai poate crede oare bogatul, care are aur şi argint, că Dum­nezeu este Cel care-l hrăneşte? Iar dacă el nu crede că Domnul este Cel care-i dă pâinea cea de toate zilele, ce nădejde mai poate avea că-l va învia şi-i va da împărăţia cerurilor? Al cui slujitor este oare: al lui Dumnezeu sau al lui Mamona?”.

Toate înlesnirile şi binefacerile acestea nu se potrivesc cu viaţa călugărului”, spu­nea el odată despre primenirile şi moder­nizările monahismului. Ele sunt pentru odihna trupului. Şi acolo unde e odihnă nu poate să sălăşluiască şi frica de Dum­nezeu. Monahul trebuie să-şi înduhovnicească trupul ca să semene cu Dumnezeu. Iar Dumnezeu (Cuvântul) era în trup, dar trecea prin uşile închise. De asta fuge mo­nahul din lume, ca să-si întărească duhul – nu trupul -, să moară faţă de aproape­le său şi să nu-l judece întru ceva. Pentru că nu poţi osândi decât ceea ce vezi. Fugi dară de lume ca să n-o osândeşti pe ea şi nici să te osândeşti pe tine în felul acesta”.

Monahul fuge de lume avva, dar acuma aleargă lumea la monahi!”, i-am spus eu atunci.

„Da. A început să vină du­hul acesta lumesc peste mănăstiri şi chiar şi aici, în Athos”, a mai zis el cu amărăciune.

Imi spusese altădată, când l-am întrebat ce si-ar dori mai mult la vremea aceea, ca ar vrea… să nu mai fie drumuri în Sântul Munte! Să revină iar la cărările şi liniştea timpurilor pe care le găsise în Grădina Maicii Domnului!

„Atuncea ple­cai lunea, pe jos, cu mularul (catârul) la Karyes pentru cele trebuincioase schitului si te întorceai marţea ostenit la fraţi, dar neimpraştiat în rugăciune! Acuma te urci în maşină si într-o oră eşti în Careia. Nici n-ai timp să-ţi faci pravila pe drum, cum o făcea sfântul Athanasie! Pe vremea aceea dacă vedeai obraz de om în cale te opreai pentru binecuvântare si cuvânt de folos. Astăzi n-apuci să ieşi din schit şi te-ntâlneşti cu un grup de mireni. O fi ceva folos şi din aceasta, mai ales pentru mireni, că Dumnezeu şi pe cele rele le poate întoar­ce înspre bine, numai să nu fie mai mare pierderea!”.

„Nu iubiţi lumea, nici pe cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iu­birea Tatălui nu este în el” (I Ioan 2, 15). Iar gheronda nu s-a lipit nicicând de cele trecătoare ale lumii, ci a iubit truda mai mult decât odihna. Si obştea a înţeles si a văzut că el ştia calea Domnului; de aceea l-a si urmat în toate.

N-a avut de la cine învăţa cele ale lui Dumnezeu avva Petroniu, căci în viaţă nu i-a fost dat să ucenicească pe lângă vre­un bătrân îmbunătăţit. Dar l-a înţelepţit Dumnezeu şi a iubit cărţile si a făcut cele scrise în ele de Sfinţii Părinţi, păzindu-şi sufletul de prihană. Şi, având inimă cu­rată – că nu cunoştea vicleşug cugetul său – lui Dumnezeu i-a plăcut cele ce a făcut, căci a rămas în toată petrecerea sa pămân­tească nematerialnic şi dispreţuind avuţiile. Pentru aceasta n-a primit nici cele două milioane de dolari pe care le-a ofe­rit George Becali, spre refacerea arsanalei Prodromului, spunând că

nu aceasta este treaba călugărului, ci a sta de vorbă cu Dumnezeu! Că dacă monahii se vor lipsi de rugăciune şi vor începe a zidi piatră, duhul va duce de la ei şi vor rămâne… de piatră“!

Şi de vor ridica arsanaua,

„mai pe urmă le va trebui să meargă la pescu­it” (bineînţeles că pentru hrana schitului), iar apoi „corabie mai mare le va trebui şi rugăciunea se va duce de la ei! Toate aces­tea sunt vicleşuguri ale diavolului, care seamănă răul prin multa înlesnire, ca neghina printre spicele de grâu. Să nu dorim lucruri din cele lumeşti în locul celor ale sufletului, că ne vom lipsi astfel de amândouă. Când trăieşti având bani asupra ta, Dumnezeu nu-ţi mai poartă de grijă. Şi să ştii frate că dracul n-a biruit niciodată pe cineva prin sărăcie!“.

Aşa era avva al meu: el vedea bine întotdeauna adversarul şi ferea din timp pe fraţi de „binefacerile” satanei, nedându-i acestuia prilej a-şi ţese urzelile.

(…)

Adesea şi bucuriile dinafară le lua cu măsură, ca nu cumva fiind în pace şi neluptându-se să-i fie biruită smerenia. Dar el spunea că Dumnezeu îngăduia atunci să nu fie înfruntat pentru neputinţa lui. Cea mai scurtă cale de mântuire şi-a ales (smerenia), toată viaţa micsorându-se înaintea oamenilor şi potrivindu-şi rugăciunea cu fapta. Pentru aceasta şi Dumnezeu odihnea în inima lui, însă lui, până în sfârşitul vieţii sale, i-a fost frică de cădere. Povestea părin­tele Modest, ucenicul său, că atunci când a citit cele scrise de mine şi spuse de avva Adrian Făgeţeanu despre el, a găsit pe toate paginile revistei tăiat cuvântul…„smerenie”! (Lumea Monahilor, nr. 9/2008).La măsura lui, nu m-am gândit că gheronda mai poate avea frică de slava deşarta!“, a mai mărturisit acelaşi smerit ucenic.

Era smerit foarte şi atât de aspru cu sine încât, nici foarte bolnav fiind de pleurezie, n-a voit a merge la spital, pentru că zicea: „Dacă Dumnezeu vrea să mă ia la El, cine sunt eu să mă împotrivesc Lui? Am pe Maica Domnului (Prodromiţa) aicea, care veghează asupra mea; ce poate să facă mai mult omul pentru mine?”. (Avea atunci apă la plămânul drept si n-a dormit mai bine de 48 de ore, fiindcă el se odihnea doar pe acea parte. A aţipit pe patul de spital ca un prunc, după aceea…).

Nu i-a fost frică de moarte. Şi de fapt avva nici n-a murit, ci a trecut la viaţa. De mult murise el lumii acesteia! N-a avut decat o singură grijă în ultimile clipe de viata: să fie împărtăşit! Şi atunci cand mi-am luat rămas bun de la el, cu trei zile inainte de trecerea sa la cele veşnice, a crezut că a venit preotul cu potirul sa-l cuminece. Spunea că „Dumnezeu a desfiinţat spaima de moarte. Hristos a inviat cu moartea pre moarte călcând“. Spunea, ca şi Sfinţii Părinţi, că „puţină vreme avem pentru trudă, dar odihna este veşnica“, si îndemna pe oameni „să se gândească cu tot dinadinsul la ferici­rea vesnică“, chiar dacă admitea că mai degrabă se mântuiesc creştinii de frica iadului decât de dragostea raiului. Privea insa moartea ca pe

o poartă spre o feri­cire ce nu s-ar putea compara cu nici una din fericirile de pe pământ. Dar pentru omul care a trăit în păcat moartea este cumplita. Toate relele şi necurătiile lui vor aparea atunci şi cine va putea suferi rusinea aceea? Nu Dumnezeu este Cel care il condamnă pe om, ci el îşi alege locul din timpul vieţii acesteia. Nu Dumnezeu ne harăzeşte iadul. Dimpotrivă, El ne spune: “Mergeţi şi moşteniţi Impărăţia Cerurilor”. Omul este cel care aduce iadul cu dânsul. Pentru ca si raiul si iadul ni le pregătim noi, aici. Intr-un anume fel se poate spune că nu este pedeapsa, ci omul e chinuit de propriile lui alegeri gresite: cu ce ne ducem dincolo, aceea avem. El se duce pe lumea cealaltă cu păcatele de aici: desfrânat ai fost, betiv sau drogat, învrăjbit sau răutăcios, aşa pleci dincolo, în veşnicie. Aici, pe pămant, el isi poate satisface toate aceste porniri. Dar omul rămâne cu aceste porniri păcătoase şi pe lumea cealaltă, numai că acolo nu şi le mai poate satisface. Iar pentru păcătos, acestea sunt chinuri în iad“.

A iubit neamul acesta şi i-a părut rău că „au intrat românii într-o stăpânire fără Dumnezeu“. Spunea, atunci când România a intrat in UE, ca „s-a uitat peste proiectul de constitutie al Uniuniii Europene şi acolo nu se vorbeste nimic de Dumnezeu, ori de crestinism”.

Deşi nu şi-a legat cugetul nici macar cu averile chinoviei, a luat asupra sa tot ceea ce privea pe frati si a făcut toate pentru mantuirea lor. Nu le-a cerut vreodata, ceea ce el n-a facut mai întâi. Unora li s-a părut poate prea aspru („daca as placea însă oamenilor, n-aş fi rob al lui Hristos” – Galateni, 1, 10), dar tot astfel se purta şi cu el însuşi, pentru ca stia ca doar astfel creşte monahul şi dobandeste vedere lăuntrică. „Nu rataci, ci sezi in chilia ta şi plânge-ti păcatele”! Şi el a stat in chilie şi s-a nevoit în Sfântul Munte 33 de ani, iar în toată această vreme n-a iesit din Athos decât o singură data: la sfinţirea mănastirii Sâmbăta, intamplata in 1993, la sărbatoarea Adormirii Maicii Domnului. Iar această ieşire a sa se datoreaza…. ascultarii, pentru că Patriarhul ecumenic de la Constantinopol, Bartolomeu, care îl avea la evlavie, l-a poftit sa-l însoţească, la această bucurie românească!

Intr-o iarnă, acum patru ani, vorbind despre timpurile trecute şi cele rămase de petrecut, l-am întrebat „cum a ajuns omul sa creada că starea de păcat în care traieste este cea naturala”? A  zis ca

„omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu şi el trebuie să ajungă iarasi la asemanarea cu Dumnezeu, să fie asemenea cu Dumnezeu. I-a dat Dom­nul şi purere să faca acest lucru, dar omul n-a inteles de la inceput care era menirea lui, pentru ca a venit vrăjmaşul cu înşelăciunile lui si l-a îndepărtat de la calea cea dreaptă. Şi atunci a trimis Dumnezeu pe Fiul Său pe pamant sa arate oamenilor cum sa ajunga asemenea cu El. Cum ne spune şi Sfântul Ioan Evanghelistul că „cel care crede în Dumnezeu să facă cele ale lui Dumnezeu”… Şi atunci a venit Iisus spunand: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viata”! Nu exista altă cale sau învăţătură! Sa nu compari invatatura lui Dumnezeu cu vreo invatatura omenească; acesta este sfântă, desavarsita, este deplina, n-are nevoie de completare, nu-i lipseste ceva, n-are nevoie de schimbări sau adă­ugiri şi trebuie crezuta asa cum a lăsat-o Dumnezeu. Nu există alte adevăruri! Deci Dumnezeu, facatorul cerului si alpământului, a iubit aşa de mult lumea încât a venit pe pamant să scoată din nevrednicie şi necaz pe om. Si atuncea învăţătura Lui trebuie sa aiba toata increderea noastră şi de aceea trebuie să ne-o împropriem şi s-o cunoaştem cat mai bine. Există bineînţeles diferite secte numite creştineşti, care s-au îndepărtat de la invăţătura cea adevărata a lui Dumnezeu, întunecate fiind de uneltirile vrăjmasului. Spun Sfinţii Părinţi, părintii mari ai Bisericii, că „dacă omul se abate de la viaţa cea bună, face greşeli, face păcate, atunci el de fapt deschide larg usa diavolului”. Şi primul lucru pe care-l face diavolul când intră în om este să-i întunece mintea. Dumnezeu a dat omului minte şi învăţătura care dacă o păstrează va sti sa deosebeasca binele de rău. Altfel diavolul ii intunecă mintea şi omul nu mai înţelege ce e bine şi ce e rau şi după aceea vrăjmaşul ii sugerează toate păcatele posibile şi toate răutăţile. El nu mai poate săvârşi binele fiind întărit în păcat si vrea să-l facă pe om cât mai vinovat în Faţa lui Dumnezeu, ca să se asigure că-l va dobandi pentru iadul său. De aceea lumea intelege altfel lucrurile, sau chiar nu le înţelege defel.

Odinioară, spre exemplu, ţi-era jenă să vorbeşti despre desfranare; vreau să spun că era o vreme de adâncă evlavie şi pe om nu-l atrăgeau murdăriile acestea din timpurile moderne. Tot Sfinţii Părinţi spun că dacă omul duce o viata bună, curată, cinstită, când se intalneşte cu păcatul, acesta nu-l atrage şi se rusineaza de el. Si atuncea cum îţi explici că oameni învăţaţi, oameni de cultură, instituţiile, ba chiar si Biserica, acceptă şi chiar încurajează aceste pacate, manifestările acestea stradale neobrazate? Cui i-ar fi dat prin cap alta dată să iasa gol pe stradă, aşa dezmăţat? Doamne fereşte! Şi mai văd şi copiii la televizor toate aceste dezmăţuri şi se murdaresc şi ei din vederile şi auzirile acestea! De-asta o fugit dintru început monahul de lume! O fugit în marginile satelor sau la pustie, ca să nu vada sau sa audă devierile lumii acesteia. Insă greul de-abia acum începea, pentru ca omul poartă cu el toate vederile si auzirile din lumea de care tocmai a fugit si unele pacate pe care poate le-a facut. Avem drept pildă cazul Mariei Egipteanca pe care 17 ani au chinuit-o în pustie amintirile păcatelor săvârşite în lume. Atâţia ani de păcat fac ca răul să se încuibe în om, iar el devine rob al păcatului şi îsi schimbă felul de a cugeta, de a vedea, de a înţelege. Aşezarea minţii lui făcută de Dumnezeu se strică şi se modifică dupa formele păcatelor pe care le face. Omul pe dinafară rămâne om, fiindcă pe dinăuntru este chip al păcatelor pe care le săvârşeşte. Toate gândurile şi cugetările lui sunt strâmbate după contururile păcate­lor făptuite. Gândiţi-vă la un om cazut in patima beţiei căruia îi este foarte greu sa se mai oprească din acest păcat fiindcă el nu mai este stapân pe sine. „Duşmanul omului, casnicii săi“! El este de pe acum rob şi face ceea ce îi porunceşte stăpânul său, moare de acum din viaţa aceasta, fiind arvunit nefericirii veşnice, fiindcă omul acesta se savârşeşte cu toate păca­tele sufletului său, cu toate amăgirile sale din lumea asta. Insă dincolo nu mai are nici băutură, nici bani şi n-are cum să­vârşi păcatul său care-l va chinui veşnic.

Dumnezeu însă ne-a chemat să moşte­nim Împărăţia Sa cea veşnică şi ne-a pro­mis lucrul acesta de la facerea lumii. Avem cărţi de învăţătură, avem şi propovăduirile Bisericii care ne arată şi calea cea dreaptă care să ne ducă acolo. Omul zilelor noas­tre însă le face toate împotrivă; săvârşeşte toate relele, care sigur îl vor lipsi de împă­răţia Cerurilor. Bunăoară am auzit de noi învăţături care îi spun omului să nu-i fie teamă de moarte, că nu există iad şi că to­tul se consumă aici, pe pământ. Şi bietul om, care şi aşa are o mulţime de probleme inventate de vrăjmaşul diavol, primeşte cu mare uşurinţă şi astfel de învâţături. Dar n-a fost de când e lumea aşa ceva”. (…)

(fragmente din: Lumea monahilor, nr. 45/martie 2011)

***

Cuvantul duhovnicului: “Omul sa se retraga din cand in cand, ca sa se intalneasca cu Dumnezeu”

– Părinte Stareţ, vă rugăm să ne vorbiţi despre post si, îndeobşte, despre cum ar trebui să fie vieţuirea creştină.

– Viaţa creştină şi viaţa duhovnicească în­seamnă curăţirea vieţii lăuntrice, a vieţii sufleteşti. Prin ce se întinează viaţa sufletească? Se întinează cu voie şi fără voie. Se întinează fără voie pentru că vezi şi auzi lucruri rele şi păcătoase. Mergi pe drum, vezi, auzi, te întâlneşti şi, chiar fără să vrei, te murdăreşti…

Şi atunci omul trebuie să fie atent şi la cuvânt, şi „cuvântul vostru să fie da, da şi nu, nu“, cum spune Mântuitorul – să pună pază gurii; să pună pază ochilor şi urechilor, cum spune Sfântul Ioan Gură-de-Aur: „Când posteşti, nu posteşte numai pântecele“, că altfel n-ai făcut nimic. Să postească ochii, să nu vadă lucrurile cele urâte; să postească urechile, să n-audă lucrurile cele urâte; să postească mâinile, să nu săvârşească fapte rele; picioarele să nu meargă la lucrurile păcătoase. Vasăzică, întreaga fiinţă să postească.

Să pui rânduială în toate formele de manifestare ale omului — căci fiecare dintre acestea lasă nişte amprente, mai adânci sau mai puţin adânci, în sufletul omului şi chiar şi în trupul lui, potrivit cu intensitatea cu care patimile şi relele din afară acţionează asupra sa. Atunci omul, fără să-şi dea seama, poartă o încărcătură cu dânsul — fie creştinească, fie păcătoasă. Şi, ca să fie în rânduială, nu se pot trăi amândouă lucrurile. Exclus una ca asta! Nu poate să fie şi cu bune, şi cu rele. Dacă intră relele, nu mai intră cele bune. Pocăinţa, şi spovedania, şi nevoinţa în creştinism tocmai pentru această curăţire şi eliberare lăuntrică sunt.

Lucrurile rele pun un fel de stăpânire, îl înrobesc pe om. Omul nu mai e stăpân să se conducă după rostul esenţial al său: năzuinţa de a ajunge la Dumnezeu. Ele îl pleacă pe om, îl schimbă, îl strâmbă în alte direcţii. Şi atunci omul se încarcă sufleteşte, se complexează, iar, pentru aceasta, trebuie să se elibereze de aceste stări lăuntrice.

Aşa, cu nevoinţa, cu post, cu rugăciune, cu spovedanie, omul, încetul cu încetul, în ani de zile, se curăţeşte şi se eliberează.

Sfânta Liturghie este în biserici, nu la televizor

Care este locul pe care televiziunea si internetul trebuie să-l ocupe în viaţa creştinului?

– Poporul român a trăit adânc creştinismul ortodox, a dus o viaţă modestă, simplă. Or, toate lucrurile acestea venite din Occident sunt strict trupeşti, făcute pentru trup – nu pentru înţelegerea bună a trupului, ci pentru trupul păcătos şi pătimaş. De acolo au venit încoace toate înnoirile acestea tehnice, care s-au făcut şi se fac. Nu sunt din insuflare duhovnicească, nu sunt făcute pentru folosul omului şi nici pentru împlinirea lui creştinească şi duhovnicească, pentru realizarea scopurilor lui de a fi sfant, cum spune Mântuitorul: „Fiţi sfinţi, fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc” — pentru că tot ceea ce face omul trebuie să-i ajute să realizeze acest scop unic al existenţei lui.

Că doar ce-i foloseşte omului dacă ar câştiga lumea toată, dar şi-ar pierde sufletul? O spune Mântuitorul Hristos, nu o spune altcineva! Vasăzică, menirea omului e să se pregătească să intre în fericirea cea veşnică — să se facă sfant, să se sfinţească, pentru ca să se apropie de Sfantul Sfinţilor; numai aşa poate să intre în Impărăţia de dincolo.

Or, toată tehnica asta e făcută pe dos! Nu prevede nicăieri existenţa lui Dumnezeu, nu prevede nicăieri îmbunătăţirea duhovnicească a omului! Căutaţi undeva, să vedeţi dacă o găsiţi! Nicăieri nu se găseşte! Pentru că ea nu e făcută cu scopul acesta.

Care e raţiunea televizorului în viaţa unui om? Să presupunem că televizorul e făcut pentru slujbe bisericeşti. Categoric, e păcat — s-a scris şi în presa românească cândva —, este o nesocotire a Sfintelor Slujbe. Omul nu participă la Sfintele Slujbe care se dau la televizor; el îşi face treburile lui. Incearcă să se uite bolnavul, să se uite muncitorul, dar nu participă la Sfânta Liturghie. Ceea ce văd este doar, cum să zic, o nălucă, o închipuire! Sfânta Liturghie este în biserică — un loc sfinţit, în care se află preotul, unde se săvârşesc nişte Taine deosebite. Dar la televizor nu se săvârşeşte nimic. Este un spectacol, nu o participare. Altceva este participarea şi altceva este spectacolul. Mă uit şi degeaba! Mintea mea se gândeşte la lucrurile acelea, dar nu sunt în contact cu realitatea pe care o văd acolo! E o închipuire. Mintea mea nu trăieşte lucrurile de acolo…

Doar cunoaşterea duhovnicească e folositoare

Oamenii îsi ocupă astăzi mintea cu tot soiul de ştiri, mai mult sau mai puţin senzaţionale, cu filme ieftine, cu „talk-show”-uri în care invitaţii se ceartă între ei… Ce efect socotiţi că au toate acestea asupra sufletului?

– Imprăştiere teribilă! Au un efect rău. Pentru că, din ceea ce văd, nu capătă cunoaştere. Două lucruri, zic părinţii, sunt absolut necesare pentru mântuire: cunoştinţa şi făptuirea. Insă doar cunoaşterea duhovnicească e folositoare! Cunoaş­terea aceasta inutilă nu are nici un folos. Ce folos are pentru mintea mea? Doar mă împrăştie – căci, vedeţi doar, acestea sunt făcute pentru împrăştiere. De aici se vede că sunt lucruri diavoleşti…

Mântuitorul spune: „Eu sunt Alfa şi Omega” — Singurul, Unul Dumnezeu. Diavolii sunt mulţi, legiuni, împrăştiaţi. Şi atunci, ca să te întâlneşti cu Dumnezeu, trebuie să intri în locul cel mai ascuns, să te întâlneşti acolo cu Dumnezeu. Diavolul însă te împrăştie la nesfârşit în lucrurile din afară, şi nu mai ai timp. Nu mai ai timp pentru tine însuţi, pentru că eşti pulverizat în lucrurile din afară. De aceea, toate lucrurile astea, care vezi că duc în afară, sunt făcute cu scopul precis de împrăştiere.

Presa zilnică vorbeşte numai despre păcate, despre judecata oamenilor, despre rele. Nu-i creştinesc, nu-i folositor. Informaţiile astea la ce-mi folosesc? Să ştiu că s-a făcut omor, că acela-i politician, că s-au bătut, despre război sau despre altele? Mă tulbur degeaba, îmi creează stări sufleteşti inutile, nefolositoare, care mă abat de la scopul meu principal şi mă împrăştie, mă pulverizează permanent. La fel face şi televizorul, şi radioul! Toate au scopul acesta: să-ţi împrăştie mintea — scop inspirat de diavol.

Sfinţii Părinţi spun că omul, ca să ajungă să se apropie mai uşor de Dumnezeu, trebuie să aibă şi cunoaştere duhovnicească, să cunoască raţiunile lucrurilor şi să-şi dea seama pentru ce Dumnezeu a făcut lucrurile aşa, iar nu altfel. Şi cunoaşterea duhovnicească mă ajută pe mine ca, cunoscând raţiunile lucrurilor, să văd modurile virtuţilor; adică, uitându-mă cum se petrec lucrurile, să înţeleg cum să le aplic şi la viaţa mea personală.

– Cum am putea să discernem care lucruri ne sunt folositoare si care nu, duhovniceste vorbind?

– Este simplu: dacă toate lucrurile acestea mă ajută să fiu creştin mai bun, sunt bune; dacă nu mă ajută, nu sunt bune. Simplu ca „bună ziua!Acesta să fie diagnosticul pe care să-l punem permanent la tot ceea ce ni se propune să facem. Mă uit la televizor. Dar mă fac oare mai bun decât cum am fost? Nu mă fac. Informaţia, radioul, dacă le aud, mă fac să fiu mai bun, mai virtuos, mai duhovnicesc?…

Vă spun că foarte multe lucruri sunt zadarnice, inutile de tot. Pentru trebuinţele trupeşti, lumea s-a complicat. Uite, în antichitate era mult mai simplu! Mai încoace, pe măsură ce lumea s-a complicat, s-a îndepărtat de Dumnezeu. S-a înstrăinat, şi acum e ultima pulverizare — de aceea s-a ajuns să nu mai aibă timp pentru Dumnezeu. Loc nu mai este pentru Dumnezeu, lumea e răvăşită într-o lume care nu este a lui Dumnezeu, care-i fără raţiune, care nu înţelege pentru ce-i făcută. E anormală şi cu totul nefirească starea aceasta socială! Ea nu poate să fie altfel decât aşa cum a lăsat-o Dumnezeu — nu o putem cocoloşi, nu o putem fasona într-un fel, ca să fie bună aşa. Nu, ea nu-i bună deloc! Dacă putem fugi de ea, să fugim. Asta să fie cuvântul de ordine: dacă mă ajută să fiu mai bun, e bună; dacă nu mă ajută, nu-i bună.

„Sa respiri pe Dumnezeu cum respiri aerul”

Spuneaţi mai devreme că cel mai mare rău astăzi este că omul nu se mai poate ruga, că rămâne despărţit de Dumnezeu.

Acesta e lucrul cel mai grav pe care-l facem. Omul, încărcat de la televizor, nu se mai poate ruga; împrăştiat fiind, nu se mai poate ruga, pierde lucrul cel mai sfânt.Şi spune Mântuitorul: „Rugaţi-vă neîncetat!” Rugăciunea necontenită însemnează menţinerea permanentă a legăturii cu Dumnezeu. Aşa trebuie să fie, şi aşa este, pentru că eu mă găsesc în prezenţa Lui permanent. Nu pot să stau cu Dumnezeu şi eu să mă uit în altă parte, să nu mă uit la El – asta e lipsă de respect. Pentru că Dumnezeu este permanent prezent, atunci rugaţi-vă necontenit. Să fim permanent în legătură cu Dumnezeu! Aşa cum nu putem trăi fără respiraţie, să nu lăsăm rugăciunea. Că nu poţi să trăieşti fără respiraţie, ne-a dat nouă Dumnezeu necesitatea asta. De aceea spun Sfinţii Părinţi că învăţăm uitându-ne la lucruri, văzând cum se petrec lucrurile, uitându-ne la rosturile lucrurilor, învăţăm modurile virtuţilor, învăţăm cum să fim virtuoşi.

Uite, ne-a lăsat Dumnezeu nevoia de aer. Dar de ce l-a făcut pe om cu nevoia de aer, de respiraţie? Pentru că, uite, îngerii nu au nevoie de respiraţie. Ei nu au nevoie de aer, nu trăiesc cu aer. Dumnezeu a lăsat necesitatea aceasta, a unei acţiuni fără de care omul nu poate trăi fiindcă moare imediat, ca să înţeleagă că există şi altceva. Nu numai trupului, ci şi sufletului, dacă îi lipseşte ceva, moare, nu poate trăi. Este nevoie de această legătură cu Dumnezeu, pentru că dacă omul nu păstrează legătura cu Dumnezeu permanent, moare. De aceea, rugaţi-vă necontenit şi fiţi permanent în legătură cu Dumnezeu, şi, precum zice Sfântul Grigorie Teologul, „sa respiri pe Dumnezeu cum respiri aerul”. Pentru aceasta spune şi Sfantul Ioan Gură-de-Aur: Nu rugăciuni lungi, ci scurte şi dese, ca sa umbli tot timpul cu rugăciunea, pentru ca să fii permanent în legătură cu Dumnezeu”.

Ce părere aveţi de relativizarea in ziua de astăzi a religiei? Unii vorbesc de religie într-un context idolatru, ba chiar ateu: „religia OZN, „religia TV” etc. Credeţi că au dreptate?

– Păi, religia nu poate să fie decât una singură, religia legată de Dumnezeu. Nu poate să fie o religie a pacatelor, aşa cum au făcut acum „religia desfrânării”. Acum este „desfrânata cea mare” din Apocalipsă. Asta este, să ştiţi! Nu vedem alta! Ca scrie că o sa fie o femeie undeva, desfrânată, şi o s-o vadă toată lumea. Aceasta este desfrânarea care astăzi, mai cu seamă prin televizor, este băgată cu sila peste toată lumea, în mentalitatea lumii. Vedeţi? Au ajuns păcate pe care Dumnezeu le-a pedepsit cu distrugere, cu nimicire, să fie declarate drepturile omului. Am văzut într-o revista, care întâmplător mi-a căzut în mână, ceva legat de activitatea Consiliului Europei. Şi într-un loc spune: Consiliul se felicită că a reuşit în România să înlăture obstacolele care erau împotriva homosexualităţii. Deci Consiliul European, nu guvernul românesc! Şi ăştia ai noştri înghit, înghit murdăria care li se oferă, se obliga sa o îndeplineasca, şi nu se gândesc la tradiţia românească, nu se gândesc la nimic; şi vin şi o bagă, o servesc la populaţie, şi cine vrea se hrăneşte cu ea.

Spun Sfinţii Părinţi: nici un alt păcat nu murdăreşte aşa de mult sufletul omenesc ca des­frânarea. Omul face alte păcate în afara sa, dar pe ăsta îl face în lăuntru. Nici un alt păcat nu murdăreşte aşa de adânc sufletul omenesc ca des­frânarea. Ei, asta-i! Acum e la modă, vedeţi? Sa-l murdărească pe om până în străfundurile sufletului şi nu numai pe omul în vârstă, ci şi pe copiii mici…

Sa folosim lucrurile din afară pentru trebuinţă şi pentru folos duhovnicesc…

– In încheiere, daţi-ne un sfat către toţi creştinii pentru aceste zile grele.

– Sfatul şi îndemnul meu este ca omul să fugă din când în când, să se retragă din cele ale trebuinţelor trupeşti, ca să poată regăsi starea cea duhovnicească, să se intâlnească cu Dumnezeu Care înăuntrul inimii sale se află —, să intre din afară în cămara Lui de nuntă. De aceea-s rugăciunile de seară, de noapte, pe care omul le face retrăgându-se; că nu le poate face în mijlocul drumului, le face în ascuns.

Să fugi din lume, adică să-ţi reduci trebuinţele cele fizice, naturale, trebuincioase pentru existenţă, la minimum: cu înfrânare, cu post, nu cu răsfăţuri şi cu mese şi cu banchete şi cu celelalte, şi viaţă modestă şi simplă, cu sărăcie, cu smerenie. Să le reduci, deci, la nivelul trebuincios, pentru trebuinţă. Să facem lucruri pentru trebuinţă, pentru necesitate, nu pentru răsfăţ şi pentru distracţie. Uite, mâncarea şi îmbrăcămintea — îmi acopăr trupul ca să mă păzesc de intemperie şi să-mi acopăr goliciunea, nu să mă îmbrac cu lux şi cu mătăsuri şi cu scumpeturi, care răsfaţă orgoliile şi mândria; la fel cu mâncarea, la fel cu toate chestiile astea. Să folosim lucrurile din afară pentru trebuinţă şi pentru folos duhovnicesc…

Părinţii spun că mintea e făcută să umble încolo şi-ncoace. Una dintre greutăţile minţii este aceea că se împrăştie pentru că nu are de lucru. Zic: dă-i minţii o lucrare; dacă mintea are o lucrare, atunci nu mai e atrasă de curiozitate, cum ar fi spre televizor. Şi anume, ce lucrare? Fie o gândire duhovnicească, fie o rugăciune – dacă fixezi o rugăciune necontenită. Să te rogi lui Dumnezeu aşa cum respiri, tot aşa de des. Dacă mintea e mereu prinsă cu rugăciunea, nu mai este atrasă de impresii din afară, nu se mai opreşte. Dacă are o cugetare înaltă, sfântă, duhovnicească, se impresionează prin frumuseţile acestea nu trupeşti, ci duhovniceşti. Doar e aşa simplu!

Părintele Paisie de la Sihla pomenea de un lucru foarte simplu, în privinţa aceasta. Spunea: „Odată a venit la mine o babă dintr-acelea credincioase, care m-a întrebat:

«Ce să fac, părinte, că eu nu ştiu carte şi nu am învăţat rugăciuni? Mă mântuiesc eu fără rugăciuni?» Şi i-am zis: «Dar nu te rogi deloc?» «Ba mă rog!» «Atunci cum te rogi?» Zice: «Uite cum mă rog: când mătur prin casă, mă rog lui Dumnezeu: Doamne, curăţă gunoaiele din sufletul meu, cum curăţ eu gunoiul din casă, şi să-Ţi plac Ţie cum îmi place mie casa curată. Când spăl rufele, zic la fel: Doamne, spală răutăţile din sufletul meu, ca să fiu şi eu curată, cum e o cămaşă curată. Şi aşa zic la toate câte le fac. Oare-i bun aşa?» «Aşa să trăieşti toată viaţa!»“.

Asta-i rugăciunea minţii necontenită. Adică: în toate împrejurările în care faci o treabă, să vezi prezenţa lui Dumnezeu — şi să faci treaba aceea, că poţi s-o faci. Dar, făcând treaba aceasta exterioară, trebuitoare, mintea ta este legată de altceva – este legată de prezenţa lui Dumnezeu, Care e peste tot. Atunci mintea nu mai este curioasă, nu mai vrea să mai vadă, pentru că nu mai are timp. Nu mai vrea să mai vadă altceva, pentru că ea e mereu ocupată cu lucruri sfinte şi înalte, duhovniceşti, şi lucrurile celelalte o lasă nepăsătoare.

(din revistaFamilia ortodoxa”, nr. 3 (26) /2011)

Cititi si:


Categorii

"Concentrate" duhovnicesti, Calugaria / viata monahala, Ce este pacatul?, Crestinul in lume, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Petroniu Tanase, Parinti athoniti contemporani, Pocainta, Portile Iadului, Rugaciunea (Cum sa ne rugam?), Vremurile in care traim

Etichete (taguri)

, , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

42 Commentarii la “Raspunsuri esentiale la problemele veacului acestuia din partea regretatului mare duhovnic PETRONIU TANASE: “Omul sa se retraga din cand in cand, ca sa se intalneasca cu Dumnezeu”

<< Pagina 1 / 2 >> VEZI COMENTARII MAI NOI

  1. Asta-i rugăciunea minţii necontenită. Adică: în toate împrejurările în care faci o treabă, să vezi prezenţa lui Dumnezeu — şi să faci treaba aceea, că poţi s-o faci.Dar, făcând treaba aceasta exterioară, trebuitoare, mintea ta este legată de altceva – este legată de prezenţa lui Dumnezeu, Care e peste tot.

    Da, aceasta este foarte important sa o punem in practica. Sa avem gandul la Dumnezeu mereu, chiar daca nu cerem mereu ajutor. Daca nu facem rugaciune ce cerere, putem doar si sa ne gandim la El aducandu-i multumire pentru orice bucurie dar si pentru necazuri, sa Il slavim pentru toate, sa Il intrebam cand avem nedumeriri, sa ne sfatuim cu El in gand cat mai des, iar procedand astfel, nu doar ca vom primi ajutor din partea Lui in toate, dar vom incepe sa simtim prezenta Lui prin Harul Sau care va fi cu noi, aducandu-ne pace, liniste, bucurie. Dar sa ajungem sa facem aceasta cat mai des, necontenit cum spune parintele Petroniu. Si ferindu-ne sa nu Il mahnim cu pacate, vom fi mai atenti la noi insine. Traind astfel cu El in suflet, putem sa nadajduim si noi la Judecata ca nu vom auzi: “Adevarat zic voua: Nu va cunosc pe voi.”

  2. Eu stiu ca si parintele Justin i-a refuzat lui Gigi Becali o geanta cu bani,nu stiu exact suma, acum vreo cativa ani s-a intamplat.

  3. 16. După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini?
    17. Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele.
    18. Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune.

    http://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=55&cap=7

  4. 13. Voi sunteţi sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni.
    14. Voi sunteţi lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă.
    15. Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă.
    16. Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.

    http://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=55&cap=5

    Parinte Petroniu, Slava Lui Dumnezeu pentru lumina care izvoraste din cuvintele Sfintiei Tale!

  5. Poate ne intrebam unii dintre noi cum se poate ca omul sa traiasca fara apropiere si mangaiere omeneasca,fara sa vorbeasca si fara sa ceara ajutor nimanui la nevoie,cum se poate sa traiasca fara mancaruri gatite,fara aer conditionat vara,fara odihna,cu un rand de haine si incaltaminte,fara medic si medicamente,fara tvr/radio,fara prieteni,etc.? Iata,am gasit si raspunsul la Sf.Isaac Sirul(Cvt.36): “Preabunul Dumnezeu nu a venit pe pamant pt.ca sa-i odihneasca pe robii Sai in viata aceasta.Mai mult,El a vrut ca acestia sa petreaca in intristare,in incercari grele,in saracie si nevoie,in boala si umilinta,in zdrobirea inimii,lipsiti de mangaiere celor apropiati,avand insa lucrarea laun trica,nestiuta de nimeni si vetuind prin locuri ferite de oameni,depaaaarte de toate lucrurile care aduc omului bucurie pamanteasca”.Cel care pleaca departe de lume,nu vrea nimic din toate ale ei,vorbeste doar cu Dumnezeu prin rugaciune si prin cercetarea cartilor sfinte.Mangaierea o primeste de la Duhul Sfant,ajutor de la Dumnezeu,de la Preacurata Maica,Sfinti si Ingeri. Legatura vie cu Dumnezeu este tinuta prin cugetare, post si rugaciunea nean cetata;doctorul lor este Domnul Hristos,medicamentele lor sunt agheazma si mirul,prietenii lor sunt cele necuvantatoare,frigul si arsita le rabda cu gandul la flacarile iadului,casa lor preferata este vagauna,pestera,patul lor din frunze uscate,acoperisul de cele mai multe ori,este cerul,bucatele le sunt trimise de la Cel Care hraneste pasarile cerului.Calugarul,are de toate,nimic nu-i lipseste,este cel mai fericit pentru ca este implinit sufleteste si sufletul lui este invaluit de Pacea Cea Sfanta de la Domnul Hristos,dupa care tanjim cu totii. Intr-adevar,calugarul care rabda pana la capat,nu ramane fara roade. Darurile lor sunt dupa masura cu care au lucrat si Mila Cea Sfanta.Petrecand astfel,ei uita cu totul de lume,de orice viclenie si rautata.asa precum pruncii cei cu inima curata.Sufletul lor inviaza ,ochii li s-au deschis, iar gandurile li se sfintesc,prin urmare facand loc la intelepciunea cea dumnezeiasca. Iar Sf.Grigore Pala ma spune despre ei asa:”Nazuinta calugarului este sa primeasca harul Duhului Sfant care reannoieste omul launtric,pentru ca astfel chipul sau sa ajunga din nou la frumusetea fara margini a asemanarii lui Dumnezeu”.Fericiti sunteti voi,caci pentru Hristos Domnul,ati carmuit cu intelepciu ne corabia sufletului!Sfintilor Parinti, ajutati-ne si pe noi pacatosii, caci tare ne-am ratacit si risipit!

  6. Parinte de modă veche. Sfinţia sa ne întoarce nu în medieval ci mult, mult mai înapoi, la rudimentara antichitate.Este unica voce pe care o aud criticând televizarea și difuzarea sfintei liturghii tocmai acum când cu un entuziasm nemaipomenit se laudă – la nivelul cel mai înalt- această nouă misiune. Cineva acum câteva zile se bucura nespus, de această realizare și chiar vedea unele persoane îngenunchiate în momentele respective. Știu bine ca sfântul Ioan-Iacob Hozevitul are un poem critic la adesa radioului -pentru ce facea radioul în acea vreme-.Cuvoisul Parinte Petroniu a fost însă traitor al zilelor noastre, când ochiul și urechea electronică transformă preoţia în actorie, sfantul altar și sfanta masă în scenă și sfânta liturghie în spectacol public. Sunt un admirator al acestui cuvios parinte care m-a convins că iubește ortodoxia cea autentica și a voit și voiește mantuirea neamului românesc.Întradevar înlesnirile aduse de tehnica au intrtat adanc în viaţa noastră.Noul intră liber oriunde.Nu se mai întreabă nimeni dacă trebuie sau nu trebuie să ajungă oriunde, oricând și oricum.Autoritatea eclezială nu lasă nici măcar impresia că ar analiza cât de cât efectele -desacralizante- si înșelătoare ale noutatilor pe care ea însăși le promoveaza.Sunt multe lucruri pe care nu le pot primi oricât mă străduiesc să o fac. Nu sunt un adversar al culturii, dar cultura sa stea unde-i este locul său.Biserica nu trebuie să devină casă de cultura.Biserica are o singură și sfânta misiune dată de Mântuitorul.De unde misiunea culturală ? In comunism aveam instructori politici instruiti și departamente cu această misiune peste tot.Acum avam clerici și departamente cu misiune culturală în același mod. Repet, nu sunt adversar al culturii dar nu pot accepta transfomarea bisericii in casă de cultura.Nu pot accepta impresariatul si mediatizarea ultralaicizanta de pe antena in ” cruce a Mântuitorului.Amestecăm totul chiar? . Sfanta Tradiţie ortodoxa curand va fi o mixtura otravita de fel de fel de traditii cacodoxe ce sunt ultra popularizate la cele mai sfinte si mai mari sarbatori. Dacă politicul a atribuit un minister culturii si cultelor numindul ca atare atunci să spunem adevarul pe faţă numind biserica ,” biserică ortodoxa si culturala” avand in- vedere noua misiune asumata. Repet nu sunt adversar ci sustinator al culturii, dar nu al sincretismului subtil promovat astfel.Cultura are caile sale, mijloacele sale, ỏamenii sai. Biserica deasemeni.Tintele si scopurile sunt atât de diferite însă încât nu se pot suprapune nicicand.Aceasta este nevrednica mea parere. Cer iertare tuturor.

  7. Cu cât ai nume mai de seamă
    Şi o poziţie mai sus,
    Cu-atâta eşti mai responsabil
    De ce-ai făcut şi de ce-ai spus .

    Trăirea, fapta şi purtarea,
    Vorbesc adânc, fără rostire
    Conduc, decid, încurajează
    Spre rău sau către mântuire .

    O gafă mică poate duce
    Pe foarte mulţi în rău, departe,
    Încurajând nelegiuiţii
    Şi vânătorii de păcate .

    Tăcerea poate fi pierzare,
    Când se asteaptă un răspuns
    Şi-i aprobarea celor rele,
    Prin cele care nu s-au spus .

    Un gest necugetat aduce
    O confirmare asteptată ,
    De cei care pândesc greşeala
    Şi şi-o doresc justificată .

    Poverile vieţii comune
    Pe care alţii ni le-au dus
    Ne’mpovărează și ne’acuză
    Și ne împing în sens opus.

    Cu cât poziţia-i mai‘naltă
    Cu-atât răspunderea-i mai mare ,
    Când una spui şi alta-i fapta
    Pe care-o vede fiecare .

    Agoniseala din putere
    Şi viaţa-n lux peste măsură
    Şi-n “puf” când ţara poartă jugul
    E-o vină grea ce naşte ură.

    Chiar dacă lumea n-o rosteşte
    Şi nu auzi vre-o osândire
    (Pentru greşeala săvârşită)
    Ea tot provoacă rătăcire .

    Ea tot provoacă public răul
    Că-i aşteptată ca răspuns,
    De cei ce’acoperă păcatul
    Prin ce-ai făcut sau ce n’ai spus.

    Nu e uşor să ieşi în public
    Şi să nu fii precum un sfânt
    În gest, în vorbă şi-n trăire,
    În port în hrană şi veşmânt .

    Prin tot ce eşti şi faci în public,
    Eşti şi model eşti şi chemare
    Eşti şi rostire ne rostită
    Şi multora justificare .

    Atât în stat cât şi-n credinţă
    Cu cât eşti situat mai sus,
    Cu-atâta eşti mai responsabil
    La judecata lui Iisus .

    Sunt milioane ce aşteaptă…,
    Ce vor prin tine să grşească ,
    Să’ncalce legea şi cuvântul
    Şi mai uşor să jefuiască .

    Cu’atât mai greu răspuns l’aşteaptă
    Pe cel ce’n mod voit de sus ,
    Din interes strică ce-i bine
    Şi ce-a zidit în om Iisus .

    Lovind în sufletele’n care
    Iisus abia cu greu zideşte ,
    -Prin libertate -n greul crucii ,
    Tot ce credinţa defineşte .

    Lovind în cei fără prihană ,
    Care înghit pâinea durerii ,
    Cu lacrimi , boli şi grele lipsuri
    Şi-aduşi în pragul disperării .

    O , vai ,..şi vai,…de-aceia care
    Au înşelat pentru putere,
    Şi nu le pasă de poporul
    Şi adevărul care piere .

    Şi vai de acei care în public ,
    Slujesc păcatele pe faţă ,
    Corupţia , dezmăţul , ura
    Şi răutăţile din viaţă .

    Că toţi dau răului putere
    Prin tot ce au făcut şi-au spus ,
    Şi-i folosit în făr‘delege
    Şi înpotriva lui Iisus .

    De la familiia de-acasă ,
    La presă şi guvern şi stat
    Biserică , învăţământ , cultură
    Vom da răspuns de ce-am lucrat.

  8. Sper sa prindem ziua in care Avva Petroniu va fi canonizat. Oare vor mai fi posibile asa timpuri?

  9. @Nicolae Mirean

    De acord cu dumneavoastra. Exista efecte negative in difuzarea Sfintei Liturghii la tv/radio. De asemenea, pentru unele persoane exista si efecte pozitive; ma refer la batrani, persoane cu dizabilitati, mai ales adaugand si factorul de singuratate in care aceste persoane pot fi. Dar, dupa cum ati punctat dumneavoastra, efectele negative are trebui sa fie dezbatute la fel de deschis si ele, ceea ce nu se intampla. Se face publicitate, dar nu si instructie (cum sa folosim “produsul”). Traim intr-o lume mixta, in care binele se gaseste amestecat cu raul. Acest lucru Ortodoxia il stie f.bine si el trebuie intotdeauna scos in evidenta, altfel riscam sa ne pierdem in valurile vietii, si sa nu mai putem progresa duhovniceste.

  10. @Nicolae Mirean,

    pentru ca aceasta idee se doreste a se induce, mai ales celor care nu prea frecventeaza biserica, anume ca religia si Biserica tin exclusiv de cultura, ca e un accesoriu, o moda, asa cum te duci la un spectacol sau la un teatru, asadar ceva de care te poti dispensa, si nu esential pentru mantuirea sufletului. Sa fie de vina si termenul de “cult”, cuvant cu mai multe sensuri !? Au preluat ambele sensuri si le-au asamblat la pachet… Dar se pare ca aceeasi confuzie o fac si cei care trasnforma Sfanta Liturghie in teatru, la fel si cei care o preiau. Sunt multi crestini care merg la Slujba Liturghiei asistand ca la un spectacol de teatru, asadar pentru multi asocierea pare fireasca. In orice caz, din ce s-a profetit, in vremurile de pe urma asa vor ajunge bisericile, mai mult, vor fi declarate muzee…

  11. Pingback: Război întru Cuvânt » AVVA IULIAN LAZAR, duhovnicul schitului Prodromu: “Multumescu-ti Tie, Doamne, ca-mi ingadui sa vorbesc cu Tine!”
  12. In urma cu ceva timp am citit ca nici Nae Ionescu nu era de acord cu difuzarea slujbelor la radio. Nu am la indemana cartea ca sa dau citatul exact.
    Despre faptul ca se intra in Sf. Altare cu camerele de filmat, in timpul Sf. Liturghii, acolo unde “nici ingerii nu indraznesc sa priveasca”, ce sa mai spunem…

  13. @ioana:

    “Despre faptul ca se intra in Sf. Altare cu camerele de filmat, in timpul Sf. Liturghii, acolo unde “nici ingerii nu indraznesc sa priveasca”, ce sa mai spunem…”

    Ce sa mai spunem? oare putem indrazni sa vedem in asta o alta fata a uraciunii pustiirii??

  14. @ Maria:

    Ar fi foarte exagerat, totusi.

  15. Revin cu o rectificare.
    Articolul la care faceam referire este semnat de “smeritul Stratonic”, scris in 1937 , aparut in revista PREDANIA nr.6-7.
    Citatul il dau din cartea PREDANIA SI UN INDREPTAR ORTODOX CU, DE SI DESPRE NAE IONESCU, TEOLOG (PAGINILE 92-96):

    Se junghie Mielul lui Dumnezeu la…Radio
    (…)Inima inchinarii lui Hristos a ramas, insa, vie. “Buciumul vitei celei noua” odrasleste si astazi, credinciosilor hrana de mantuire:Trupul si Sangele Domnului.
    (…)Nelinistea omului mai afla, inca, alinare in fata Sfintei Euharistii.
    Iata insa, ca innoitorii si stricatorii s’au repezit si asupra Sf. Euharistii. Dupa ciuntirea celor sapte laude,(se refera la canonul prin care Sinodul de la Sardica porunceste nu numai clericilor dar si mirenilor sa citeasca zilnic cele sapte laude) ramasese nestricat si nepangarit butucul cel de taina al Sf. Liturghii. Se retrasesera in acest butuc isvoarele vietii harice.
    (…)Astazi Sf. Liturghie s-a incredintat sarmelor. Innoitorii au hotarat ca “Mielul lui Dumnezeu” sa se junghie la…Radio; taina cea din veac ascunsa si de ingeri nestiuta” sa se spue prin microfon; “Coborarea Sfantului Duh sa se faca prin unde;”Darul Domnului Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatal si impartasirea Sfantului Duh” sa vina prin casca.
    Fiindca zic ei, se cuvine ca si Biserica sa tina pasul cu vremea, cu tehnica si cu civilizatia. Hristos poate fi masurat acum cu electronul. Venirea Sf. Duh se inregistreaza cu seismograful. Chipul nevazut al Tatalui se cunoaste cu ajutorul televiziunii.Curand vom scormoni si Raiul cu balonul startosferic(…)
    TOTI VOR AVEA LA INDEMANA DUMNEZEIASCA JERTFA: si “cei ce pt binecuvantate pricini nu merg la biserica, si bolnavul de pe masa de operatie, si marinarul cocotat pe catarg,si bucatareasa care mesteca in tigaie,si lucratorul care se lupta cu “aperitivul si cu spritul” si voinicul care-si face “datoriile conjugale si extraconjugale”; si Jidovul care L-a rastignit pe Hristos; si turcul care il trece prin sabie pe ghiaur; si necredinciosul care blestema “indobitocirea oamenilor prin crestinism (…)
    Societatea Radio va inflori prin incasarile abonamentelor, statul va incasa impozite, Biserica va castiga intaietate, Ortodoxia va spori si ea prin mii de prozeliti. Vazduhul va fi plin de “sf.Liturghii”. O turma si un pastor va fi atunci. Innoitorii vor inscrie in analele lor marele eveniment. Nimeni nu va fi in paguba. Afara de credincios, de preot si de Hristos”

  16. (continuare – cu scuzele de rigoare pt lungimea comentariului)

    “Trebuie acestor crestini “hrana vartoasa”. O Liturghie transmisa in necuprinsul oceanului, in “rezervele” bolnavilor, suna altfel si are neintrecut pret. Lupii de mare auzind-o, vor pune indata lulele in cisma si vor opri vapoarele in larg,sarmanii bolnavi se vor destepta de sub puterea cloroformului sivor asculta uimiti, puscariasii se vor face pe data oameni de treaba.
    Dar consulii din Turcia si din atatea tari pagane, ministrii plenipotentiari si acreditati, comis-voiajorii,vilegiaturistii,soldatii din armatele streine, “internationalii” nostri de prin trenuri n’au oare si ei dreptul la o “liturghie nationala”? De ce nu?
    (…)Se intelege, dogmatistii Liturghiei la Radio ar putea sa ne raspunda ca dintre crestinii “cei cu binecuvantate pricini” sunt f multi de buna credinta;(…)
    Noi stim insa ca acesti crestini sunt inselati. Pt ca ei nu aud Sf. Liturghie ci numai un “surogat”.(…)
    Insfarsit, radiofonistii Liturghiei strecoara in sufletul credinciosului erezia protestanta ca dumnezeiasca Euharistie este o simpla “comemorare” a Cinei celei de Taina.”

    PS. Poate admin ne mai ajuta cu un link 🙂

  17. Pingback: Război întru Cuvânt » UNDE L-AU ASCUNS PE HRISTOS? (Cugetare duhovniceasca)
  18. Pingback: Razboi întru Cuvânt » Schitul PRODROMU ar putea deveni PRIMA MANASTIRE ROMANEASCA a Sfantului Munte
  19. Pingback: Parintele Arsenie Papacioc: "IN IAD SUNT CEI MAI MULTI CARE VORBESC DE RAU"; "Inchide pe Domnul in inima si fii cu luare aminte acolo!"
  20. Pingback: Sa respiram pe dumnezeu ca pe aer – Pr. Petroniu Tanase « Tinerii Crestin Ortodocsi
  21. Pingback: "In aceasta lume in care diavolul isi striga isteric chemarile..." DESPRE DISCRETIA SFINTENIEI SI TAINA VIE A SALASLUIRII DUHULUI SFANT
  22. Pingback: PARINTELE PETRONIU TANASE – 1 an de la intrarea in vesnicie a unui CALUGAR DESAVARSIT -
  23. Pingback: ULTIMUL INTERVIU DAT DE MARELE DUHOVNIC PETRONIU TANASE PRODROMITUL: “Daca nu ne pregatim in lumea aceasta, o sa ajungem niste nefericiti, bantuiti vesnic de pacatele pe care le-am facut” -
  24. Pingback: PS SEBASTIAN: “Suntem obsedati de rau, de diavol si de puterile lui, in loc sa fim obsedati de Dumnezeu si de Inviere! FERITI-VA SA CICALITI OAMENII!” -
  25. Pingback: Sfantul Ignatie Briancianinov: IMPRASTIEREA -
  26. Pingback: “MANA LA ADANC!” Predici audio la PESCUIREA MINUNATA (Mitropolitul Teofan al Moldovei, Pr. Coman, Ierom. Dosoftei, Arhim. Damaschin) -
  27. Pingback: Adevarata smerenie | sssefora
  28. Pingback: PARINTELE PETRONIU DE LA PRODROMU DESPRE TELEVIZOR SI PREGATIREA PENTRU VIATA VESNICA: “Lumea e asa de strambata si de indepartata de Dumnezeu, incat lucrurile crestinesti i se par nebunie” -
  29. Pingback: SPOVEDANIA SI VINDECAREA SUFLETULUI. Mitropolitul Hierotheos Vlachos ne arata ce este, in mod real, PACATUL, in Traditia ortodoxa si cum poate fi IERTAT -
  30. Pingback: AVVA PETRONIU TANASE in amintirea ucenicilor si fratilor sai de la Prodromu: UN OM SFANT, CU DARUL DISCERNAMANTULUI SI AL STRAVEDERII -
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate