Cu regizorul Oliver Stone si istoricul Peter Kuznick despre OBAMA – ”lupul deghizat in miel”, SUA CA STAT ORWELLIAN si militarismul HEGEMONULUI AMERICAN

• rt.com: SUA a devenit un stat orwellian

Americanii trăiesc intr-un stat orwellian, după cum susţin regizorul Oliver Stone, câştigătorul unui premiu Oscar, şi istoricul Peter Kuznick în timpul unei discuţii cu RT despre politica externă a Statelor Unite ale Americii şi despre nerespectarea statului de drept de către administraţia Obama. Cei doi susţin că Obama este un lup în blană de oaie şi că oamenii i-au iertat multe din cauza coşmarului pe care l-a reprezentat în mandatul anterior preşedinţia lui Bush.

 „El a preluat toate schimbările aduse de Bush şi le-a integrat, practic, în sistem, le-a codificat ca parte din acest sistem”, a declarat Stone pentru RT. „Este un stat orwellian. Poate nu pare opresiv la suprafaţă, dar nu mai ai unde să te ascunzi. Ceva din existenţa ta va ajunge oricum pe undeva prin baza de date.” Potrivit declaraţiilor lui Kuznick, cetăţenii american trăiesc ca într-un acvariu în care guvernul interceptează mai mult de 1,7 miliarde de mesaje pe zi. „Incluzând e-mailuri, apeluri telefonice şi alte forme de comunicare”.

Abby Martin, reprezentanta RT în programul „Ieşirea din paradigmă” [‘Breaking the Set’] abordează tema seriei de documentare realizate de Showtime, precum şi a cărţii intitulate Istoria nepovestită a Statelor Unite, scrisă de Oliver Stone şi Peter Kuznick.

„S-a pus în Obama o mare nădejde de schimbare”

RT: Fiecare dintre voi a investit aproape cinci ani în producerea acestui serial documentar. El include şi un capitol intitulat „Obama – Managementul unui Imperiu Rănit”. Acolo realizaţi o critică dură a administraţiei Obama. Oliver, în opinia ta, care a fost cel mai nefericit aspect al mandatului său prezidenţial?

Oliver Stone: Cred că, sub aparenţa înşelătoare de miel, a fost lup. Şi că, datorită coşmarului pe care l-a reprezentat mandatul lui Bush dinaintea lui, oamenii i-au iertat multe. În el se puseseră multe speranţe de schimbare. Culoarea pielii, educaţia pe care o avea, deschiderea lui spre internationalism şi globalizare, toate aceste lucruri păreau evidente. Iar el este un individ inteligent.  A preluat toate schimbările aduse de Bush şi le-a integrat, practic, în sistem, le-a codificat ca parte din acest sistem. Acesta este lucrul cel mai trist. Deci am intrat într-un al doilea mandat care trăieşte în afara legii şi care nu respectă legile şi baza sistemului nostru, deşi preşedintele este specialist în drept constituţional, după cum ştiţi. Trăind în dispreţul legilor, rămâne doar legea junglei. Nu degeaba a existat un Nüremberg şi nu degeaba există procese; există motive pentru un proces – habeas corpus, cum i se spune în SUA.

RT: Peter, tu eşti de aceeaşi părere?

Peter Kuznick: Da, dacă te uiţi la politica lui internă, nu s-a dezis de politicile administraţiei Bush. Sau dacă te uiţi la transparenţa lui – a pretins că va fi un preşedinte transparent în campania electorală. Dar transparenţa nu a existat. Ba chiar s-au secretizat mai multe documente în timpul lui Obama decât în timpul lui Bush. Toţi ceilalţi preşedinţi din perioada 1970-2008 au pus în total doar trei persoane sub acuzaţia de spionaj. În timpul lui Obama s-au pus deja şase oameni sub acuzaţia de spionaj. Supravegherea generalizată [surveillance*] nu a încetat, încarcerarea oamenilor fără ca ei să fie aduşi în faţa justiţiei nu a încetat. Deci aceste politici au continuat.

Apoi mai există şi politici de militarizare, politici privitoare la război. Şi acelea s-au păstrat. Acum ducem războaie în Yemen, Afganistan, menţinem trupe în Afganistan. Lucruri din timpul administraţiei Bush asupra cărora toţi căzusem de acord că sunt de-a dreptul odioase, nu le-am redus, iar Obama a mai adaugat şi el câteva. Politica dronelor, de exemplu. Obama a avut mai multe atacuri cu drone în primele opt luni decât a avut Bush pe toată durata mandatului lui. Iar acestea sunt foarte dubioase din perspectiva dreptului internaţional.

OS: Peter spera că în cel de-al doilea mandat va fi mai multă flexibilitate, să sperăm. Dar există deja un sistem în vigoare, ceea ce este enorm – şi anume Pentagonul.

RT: Aproape pare că au preluat politicile odioase ale CIA şi doar le-au „brenduit”, încât acum e de domeniul acceptabilului – şi asasinările, şi executările extrajudecătoreşti [extrajudicial executioner*] fără proces. Este fascinant.

„În cele din urmă, nu facem decât să ne supraveghem pe noi înşine”

PK: Ne-am plâns în timpul mandatului lui Bush că el practic face o supraveghere generalizată fără o evaluare judecătorească. Obama omoară oameni, a dus la asasinări ţintite fără o evaluare judecătorească. Din punctul nostru de vedere, lucrul ăsta este, fără îndoială, mult mai grav.

RT: Vă referiţi [în film, în carte*] şi la Pearl Harbor, care a dus bineînţeles şi la întemniţarea fără proces a unor cetăţeni americani de origine japoneză[Japanese American citizens*]. Nu cred că sunt mulţi oameni care conştientizează acest aspect, la rândul său nediscutat public pe cât s-ar cuveni, şi tot ce a însemnat el. Când te uiţi astăzi la  sistemul de supraveghere generalizată din America aproape că îţi evocă o mare facilitate de arest preventiv în aer liber [open-air internment camp*] unde ei nu mai au nevoie să procedeze efectiv la arest preventiv pentru că sistemul de supraveghere este deja în funcţiune. Voi ce credeţi despre problema aceasta?

PK: Guvernul american interceptează în ziua de azi mai mult de 1,7 miliarde de mesaje zilnic, mesaje ale cetăţenilor americani. Incluzând e-mailuri, apeluri telefonice şi alte forme de comunicare. Puteţi măcar să vă imaginaţi 1,7 miliarde? Avem acum instalat acest aparat cu sute de mii de oameni, peste un milion de oameni care au autorizatia de a face operaţiuni ultrasecrete [with top security clearances*] în acest stat de coşmar, un stat de factura celui din romanul 1984.

OS: Un milion de autorizaţii pentru operaţiuni ultrasecrete. E un număr cam mare. Cu alte cuvinte, trăim într-un heleşteu şi cred că cel mai trist este că tinerii acceptă lucrul ăsta. Sunt obişnuiţi cu invadarea spaţiului privat. Şi, într-adevăr, cum putem urmări vieţile tuturor? Dar adevărul este că până la urmă ne urmărim pe noi înşine. Este un stat orwellian. Poate nu pare opresiv la suprafaţă, dar nu mai ai unde să te ascunzi. Ceva din existenţa ta va ajunge oricum pe undeva prin baza de date.

„SUA se teme de anumite lucruri, ne e frică de restul lumii”

PK: Şi poate fi opresiv şi la suprafaţă. Unul dintre lucrurile de care ne-am temut după 11 septembrie 2001 a fost că, presupunând că ar mai exista un atac de aceeaşi gravitate, atunci Constituţia ar cădea. Ruptura ar fi scandalos de mare la momentul acela. Şi încă există această teamă obsesivă. SUA se teme de anumite lucruri, ne temem de restul lumii. Şi cheltuim pe spionajul militar cât tot restul lumii la un loc. Avem inamici încât să ne temem într-o asemenea măsură? Chiar mai avem nevoie de aşa ceva? Nu cumva avem alte priorităţi? Noi aşa credem, vrem să schimbăm această stare de lucruri.

RT: Eviscerarea statului de drept, în special a decretului pentru Apărarea Naţională [National Defense Authorization Act*], care desfiinţează procesul juridic necesar – şi anume principala noastră libertate fundamentală în această ţară. Voiam să aduc în discuţie un alt aspect interesant care m-a şocat în serialul documentar, şi anume piloţii kamikaze. […]. Cum s-a ajuns aici, cum s-a ajuns ca discursul să fie atât de cenzurat încât nici măcar nu putem admite asemenea adevăruri?

OS: Este un lucru primitiv, desigur. A existat multă vreme un cult al armatei şi patriotismului. Şi eu cred într-adevăr într-o armată puternică, dar pentru apărarea ţării, nu pentru invadarea altor ţări sau cucerirea lumii. Cred că există o distincţie enormă care a fost uitată: moralitatea. Odată ce treci peste legi, cum spunea Einstein într-o frază cunoscută, ţara nu-şi mai respectă legile, legile vor fi încălcate. Deci se pare că moralitatea fundamentală noi am pierdut-o pe undeva pe drum în istoria recentă şi acum se pune doar problema eficacităţii. Putem să-l omorâm pe Bin Laden fără să mai fie nevoie să trecem printr-un proces, nu putem să trecem direct la fapte? Şi această mentalitate a „trecerii la fapte” justifică orice mijloace şi abia ăsta este punctul în care ţările greşesc şi oamenii greşesc. Vieţile noastre în întregime sunt ecuaţii morale. Oare scopul scuză mijloacele? Nu, niciodată n-a făcut-o.

PK: Şi reversul întrebării tale este despre constrângerile asupra discursului politic în această ţară. De ce sunt oamenii atât de neinformaţi? La această problemă ne referim în documentare. Dacă oamenii nu-şi înţeleg istoria, atunci ei nu au nicio perspectivă asupra viitorului şi asupra variantelor posibile de aici înainte. Dacă ei cred că ceea ce există acum – tirania acestui „acum” – este tot ce li se poate întâmpla, atunci ei nu pot visa la viitor. Nu-şi pot închipui un viitor diferit de prezent. Tocmai asta spun, oamenii trebuie să-şi înţeleagă istoria pentru că, dacă studiezi trecutul, atunci poţi întrevedea un viitor care este foarte diferit.

Au fost multe ocazii în care am fost pe punctul de a urma o direcţie foarte diferită, un altfel de viitor. În 1944-1945 am fost la un pas de a evita bomba atomică şi poate n-am mai fi ajuns la Războiul Rece aşa cum a fost el. În 1953, la moartea lui Stalin, am fost la un pas  de a încheia Războiul Rece. În 1963, când Kennedy a fost asasinat, am fost la un pas de a pune capăt războiului din Vietnam, de încheierea Războiului Rece, la un pas de a ne îndrepta într-o cu totul altă direcţie. Apoi au fost anii preşedinţiei lui Carter, când iarăşi a existat posibilitatea unei cu totul alte direcţii. La sfârşitul Războiului Rece, în 1989, Gorbaciov încerca să întindă o punte spre Bush. Ce a făcut Bush, a acceptat ramura de măslin pe care i-o întindea Gorbaciov? Nu, ba dimpotrivă. Ce am făcut atunci? I-am aplaudat pe sovietici că nu au trecut la invazii când ţările se eliberau de Uniunea Sovietică, dupa care am mers imediat şi am invadat noi Panama, apoi Irakul.

Deci ce spunem noi este: „Ce bine că vă stăpâniţi, dar noi n-o să o facem pentru că noi suntem hegemonul”. După cum spunea Madeleine Albright, Ministrul de externe din timpul lui Bill Clinton, „dacă SUA foloseşte forţa este pentru că noi suntem Statele Unite ale Americii; noi suntem naţiunea indispensabilă. Noi vedem mai departe şi suntem mai înalţi decât alte naţii”. Împotriva unei asemenea atitudini reacţionăm eu şi Oliver. A ideii excepţionalităţii americane şi a faptului că SUA este cetatea de pe deal [the city upon the hill*], darul lui Dumnezeu pentru omenire. Că, dacă noi o facem, atunci e permis. Aşa ceva este inacceptabil.

“Am vrea ca ţara noastră să înceapă să se întoarcă la marile întrebări”

OS: Este ciudat că, deşi cartea a apărut de câteva săptămâni, pentru documentar este deja a cincea săptămână. Suntem invitaţi la emisiuni TV, poftiţi în tot felul de studiouri frumoase şi ei sunt într-o agitaţie continuă. Ba au ştiri din Gaza, ba mai spune ceva Obama. Şi pe noi ne întreabă: Despre ce vorbiţi? Ce relevanţă are pentru ziua de azi? Ce vreţi să spuneţi cu asta? Noi stăm cu multă răbdare şi e foarte bizar pentru mine când mi se spune că trecutul e prologul, că lucrurile acestea s-au întâmplat şi gata, iar, dacă eşti deştept, te raportezi la ele calm şi nu ai reacţii exagerate. Noi susţinem şi faptul că genul ăsta de presă este mânat de dolari, de lăcomie. Ai o eimisiune şi nici măcar nu e o emisiune de ştiri, ţine doar de rating şi cum îl poţi obţine? Cu lucruri care se succed rapid, focalizând cât mai mult, cu tot felul de studiouri atractive şi oamenii se uită. Obiectivul este să fii mereu în mişcare, nu să gândeşti, ci să fii mereu în acţiune.

PK: Într-o emisiune ca aceasta putem într-adevăr să discutăm lucrurile mai în profunzime, puţin mai critic.

RT: Dacă voi doi aţi face acum un film despre această generaţie, care este faţeta care credeţi că este cea mai subexpusă sau mai denaturată?

OS: Nu ştiu ce să zic despre generaţia tânără, eu am trei copii. Cred că este aceeaşi poveste dintotdeauna, într-o anumită măsură. Oamenii, dincolo de orice, au o conştiinţă şi o moralitate asemănătoare, aceleaşi tipare ies la suprafaţă iar şi iar. Dar tinerii şi tinerele vor să-şi croiască propriul drum prin lume. Şi nu este prea departe de experienţele prin care am trecut noi. Aşa încât eu cred în istoria ciclică şi cred că şi copiii mei trec prin ce am trecut eu şi părinţii mei. Eu mereu caut aceste tipare dincolo de ce se vede la suprafaţă.

PK: Eu cred că studenţii mei pun foarte mult suflet când se raportează la ce se întâmplă în lume. Toţi fac multă muncă voluntară. Dar cred că, şi în această generaţie, ca şi în a mea şi a lui Oliver, se tratează simptomele. Ei nu-şi pun întrebările care ţin de rădăcina tuturor acestor probleme. Le pasă, vor să schimbe starea lucrurilor, dar este ceva mai degrabă superficial.

Noi îi provocăm să se uite la tiparele repetitive. Uitaţi-vă la ce s-a întâmplat de la sfârşitul anilor ’90 din secolul trecut încoace. Uitaţi-vă la câte războaie, câte intervenţii, câte cheltuieli militare, câtă paranoia, câtă teamă de pericole externe, câtă opresiune. Şi mergeţi la rădăcina lucrurilor, la ce îmbolnăveşte sistemul per ansamblu într-o direcţie sau alta şi la cum putem smulge acele rădăcini mai adânci.

Odată ce am înţeles acest lucru, putem trece la schimbări. Mişcarea Occupy a făcut, în parte, asemenea lucruri şi au fost perioade în anii 1930, în anii 1960, în 1970-1980 când oamenii voiau o schimbare de această magnitudine. Vrem ca ţara noastră să înceapă să se gândească din nou la aceste mari întrebări. Care este trecutul nostru, cum am ajuns aici, care sunt variantele posibile pentru viitor, unde am greşit şi ce putem îndrepta?

RT: Credeţi că aceste superficialităţi din gândirea comună, pe care le tot auzim, sunt întreţinute pentru a ne ţine într-o permanentă stare de război?

PK: Nu ştiu dacă lucrurile se fac chiar aşa de intenţionat, dar acesta pare efectul: îndobitocirea populaţiei până la punctul la care ei nu pot gândi critic, după care poţi să le vinzi orice. Nu se pot concentra mai mult de cinci minute, nu-şi amintesc mai mult de cinci minute din ce li s-a întâmplat mai înainte. Noi îi îndemnăm să înveţe istoria ţării, să o studieze şi să se gândească ce variante sunt, să gândească utopic la cum ar putea fi lumea altfel, în ce măsură ar putea fi mai bună dacă am începe să o organizăm raţional, în interesul oamenilor, nu în scopul profitului, nu după interesele Wall Street, nu în scopuri militare, ci în interesul omenirii de care aparţinem toţi, cele şase miliarde de oameni care trăiesc pe această planetă.

OS: Modelul [este] serialul Lumea pe timp de război, care a fost făcut de BBC în anii 1970 cu referire la cel de-al doilea război mondial. Noi am realizat 10 filme de lung metraj, montate cu grijă, fiecare de câte o oră, naraţiune pură, muzică şi uneori fragmente de film care susţin punctul nostru de vedere – sau nu. În orice caz, noi am încercat să menţinem filmul uşor de urmărit, încât cuiva tânăr să îi placă aşa cum îi place orice film. Mă bucur că ţie ţi-a plăcut.

Legaturi: