PARINTELE NICOLAE TANASE despre MILOSTENIA ADEVARATA/ Pr. Andrei Lorgus: “POCAINTA si AUTO-INVINOVATIREA sunt lucruri complet diferite”

• Doxologia:

A fi milostiv înseamnă să te asemeni cu Dumnezeu

„Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui“ (Matei 5, 7)

[…] Despre fericirea celor milostivi ne vorbeşte în cele ce urmează părintele Nicolae Tănase de la Valea Plopului, el însuşi un model al filantropiei creştine dusă până la jertfa de sine.

[…]

Cea mai puternică milă

Milostenia este de mai multe feluri?

Putem face referire la mila trupească şi la mila sufletească; putem ajuta material pe cineva, dar putem ajuta, la fel de bine sau poate chiar mai mult, spiritual. Putem oferi un sfat care salvează un om de la ştreang, de exemplu. Putem avea milă de sufletele celor de lângă noi, îndemnând la mântuire şi oferind ca exemplu viaţa proprie. Cea mai puternică milă şi mai de folos este mila cu propriul suflet. Şi este un aspect care nu trebuie nicidecum neglijat, pentru că putem hrăni pe alţii numai fiind noi înşine hrăniţi, ca să avem forţă la a împlini acest bine. Şi când spun hrană mă refer în primul rând la cea spirituală. Cel care se hrăneşte spiritual – prin rugăciune, prin fapte bune, care este expresia credinţei noastre – împlineşte mila faţă de sine însuşi, prin grija pentru propriul suflet.

Milostenia poate fi pe loc şi cu efect imediat, dar poate fi peste o sută de ani, când cineva găseşte, într-o carte, ceva care îl salvează…, carte pe care eu i-am dăruit-o. Milostenia poate să deschidă mâna lui Dumnezeu.

Care sunt faptele milosteniei trupeşti şi sufleteşti?

Când vorbim de faptele milei trupeşti, ne referim la tot ceea ce ajută existenţa noastră pământească. Deşi a îngropa trupurile celor decedaţi, de exemplu, pare o faptă a milei trupeşti, ea este, în realitate, o faptă a milei sufleteşti.A sfătui pe cel în nevoie, a încuraja pe cel în necaz, a lucra la mântuirea proprie şi multe alte aspecte care ţin de această hrană necesară sufletului – sunt fapte ale milei sufleteşti. O intersectare a faptei milei trupeşti cu sufleteşti o regăsim în actul cercetării celor întemniţaţi sau bolnavi, pentru că îi ajuţi şi trupeşte, dar este cu folos şi sufleteşte.

Ce înseamnă să nu ştie stânga ce face dreapta

Cum trebuie săvârşite faptele milosteniei şi către cine trebuie îndreptate?

Milostenia trebuie săvârşită cu multă băgare de seamă, ca să nu dăuneze. Trebuie să ajutăm cerşetorii, dar după ce i-am cercetat bine. Să facem milostenie către Biserică, celor săraci, să facem milostenie pentru sufletele oamenilor.

Mântuitorul Hristos ne recomandă să săvârşim fapta milosteniei în felul acesta: să nu ştie stânga ce face dreapta. Iar Sfinţii Părinţi ne arată că aceasta se referă la două aspecte: pe de o parte să nu te lauzi, iar pe de alta, neştiind că a dat stânga, să dea şi dreapta. Cât priveşte primul aspect, când devine un act fariseic, fapta milosteniei este anulată.

Milostenia trebuie făcută din inimă, cu inimă bună, în limita de care dispui – spre exemplu şi cel ce n-are poate da din ce n-are, în sensul bănuţului văduvei – şi conştient. Dumnezeu poate, să ştiţi, să rezolve totul singur, dar ne-a lăsat şi nouă putinţa aceasta, ca, având nevoie unul de celălalt, să ne manifestăm iubirea.

Care este răsplata făgăduită celor milostivi? Aţi anticipat răspunsul la această întrebare chiar de la început, vă rugăm însă să detaliaţi.

Cei milostivi vor avea parte de îngăduinţa lui Dumnezeu şi vor fi miluiţi şi în viaţa aceasta, dar şi la vremea judecăţii. Pentru că, la rândul nostru, putem fi milostivi, manifestându-ne îngăduinţa faţă de cei care ne-au greşit, după cum ne exprimăm în rugăciunea domnească – „precum şi noi iertăm greşiţilor noştri“.

Ce înseamnă „se vor milui“?

Aceasta înseamnă că vor avea îngăduinţă. Dumnezeu ne completează milostenia şi ne-o răsplăteşte înmiit.

Care este învăţătura care se desprinde din această Fericire?

Fericirile sunt îndemnuri la practicarea faptei bune. Noi spunem că se va mântui cel care are credinţa cea dreaptă, care face fapta bună şi conlucrează cu harul sfinţitor. Acestea sunt condiţiile. Iar faptele bune încep cu milostenia.

Şi una este iubirea care se manifestă doar sentimental faţă de un om necăjit şi alta e iubirea care şi rezolvă problema. În sensul arătat, te iubesc este un cuvânt searbăd, dar te iubesc şi te ajut este ceea ce numim iubirea milostivă.

Cum putem împlini Fericirea aceasta?

O împlinim încercând să lucrăm ceea ce poate ni se pare complicat. Când vedem omul suferind, să-l ajutăm, iar dacă avem o nesiguranţă în privinţa lui, îl ajutăm puţin şi cercetăm situaţia lui. Să-l ajutăm pe fiecare cu ceea ce are nevoie.

Sfinţia voastră împliniţi această Fericire prin activitatea deosebită pe care o desfăşuraţi în „aşezământul iubirii creştine“ pe care îl coordonaţi. Cum reuşiţi să îndepliniţi această misiune, cât de greu vă este şi cum îi sfătuiţi pe oameni să se implice în ajutorarea aproapelui?

Pare că eu împlinesc, dar eu mai mult administrez pe cei care de fapt fac milostenie. Ceea ce împlinim la Valea Plopului nu este un merit personal şi nici numai al grupului care mă ajută în chip deosebit, ci al tuturor celor care ne sprijină, dar în primul rând e mâna lui Dumnezeu. E adevărat că săvârşim acolo această activitate cu multă implicare, cu nopţi nedormite, cu riscuri, cu aspecte mai puţin obişnuite sau cunoscute, încercând să ne depăşim neputinţele, să biruim opreliştile. Ne străduim, că va analiza Dumnezeu dacă reuşim …

Avem îndemnuri din partea Părinţilor Bisericii la împlinirea acestei Fericiri?

Desigur. De pildă, o învăţătură a Sfântului Ioan Gură de Aur Vasile cel Mare, care trebuie studiată, sună în felul acesta: să asude banul milosteniei în palma ta. Acest sfat nu intră în contradicţie cu îndemnul Mântuitorului: celui ce cere dă-i. Trebuie să-l ajutăm pe om, dar să ştim pe cine ajutăm. Să ne interesăm un pic de situaţia lui, să vedem dacă într-adevăr are nevoie şi merită efortul nostru.

***

Pocăință, spovedanie, auto-învinovățire – care e diferența?

traducere şi adaptare: Ioana-Raluca Onofrei
sursa: pravmir.ru

– Spuneți-ne, vă rog, care este principala diferență dintre „pocăință” și „spovedanie”?

– Spovedania este taină și are ca rezultat eliberarea sufletului de păcat, iar pocăința o precede și o însoțește. E un proces care are loc în suflet pe parcursul unei perioade de timp îndelungate.

Spovedania este cununa pocăinței și constituie doar o parte din ea; ca timp durează foarte puțin, însă are o importanță foarte mare, tainică. Și dacă despre spovedanie putem vorbi ca despre o sfântă taină, atunci despre pocăință trebuie să vorbim ca despre un proces duhovnicesc, psihologic, un fapt, o activitate.

Nu fiecare pocăință implică spovedania, dar fără mărturisire nu putem vorbi despre eliberarea sufletului de păcat în sens mistic și duhovnicesc.

Năravul din fire n-are isprăvire?

– Dacă o persoană spovedește regulat același păcat, ce se poate spune despre asta?

– Păcatele repetate depun mărturie în primul rând despre faptul că în sufletul omului, în personalitatea sa, există unele probleme importante, complexe, cruciale, cu care trebuie să facă ceva. Acestea îi dau ghes să lucreze duhovnicește mai serios, cu mai multă grijă și îl îndrumă să caute să clarifice motivele pentru care se tot repetă unul sau altul din păcate.

– Ce anume se află la rădăcina acestui păcat – o patimă, un obicei, anumite circumstanțe sau lipsa curajului, indiferenta, lipsa de înțelegere a nevoilor din viața duhovnicească?

Însăși repetarea păcatului îl îndeamnă pe om să caute motivele acestei repetări. Astfel că repetarea păcatului nu poate fi trecută cu vederea, ea cere o raportare atentă la sine.

– Dar există oameni care spun: „Iată, merg la biserică deja de 10 ani și mereu spovedesc același lucru; cred că nu mă ajută deloc. Năravul din fire n-are isprăvire.”

– Aceste cuvinte sunt mai degrabă justificative și arată că oamenii nu prea sunt familiarizați cu condițiile și sensul vieții duhovnicești pentru că viața duhovnicească nu va fi niciodată mecanică: am venit, m-am pocăit și am uitat. Așa ceva nu se întâmplă!

Viața duhovnicească este un proces lung și complex care poate fi comparat cu modul în care un sculptor își cioplește în piatră sculptura. O prelucrează îndelung, la început taie o piatră mai mare, apoi una mai mică, apoi o cioplește, o șlefuiește… Treptat lucrul său devine tot mai zvelt, însă durează îndelung și, cu fiecare zi, din piatră se dezvăluie o nouă figură. Tot așa și sufletul în lucrarea duhovnicească se prelucrează în mod constant până ce se va obține o suprafață netedă, lină.

Există păcate care lasă urme în om atunci când acesta își schimbă stilul de viață. Acest lucru poate fi legat de comunitatea din care face parte, de grupul de prieteni, de locul de muncă… Atunci, omul trebuie să-și schimbe mediul, serviciul sau să iasă din vechiul anturaj deoarece acestea îl încorsetează și îi creează o obișnuință nefastă. Sau acestea se retrag oarecum cu vârsta, se schimbă oarecum ca urmare a creșterii duhovnicești. Omul se dezvoltă din punct de vedere psihologic, personalitatea i se dezvoltă, se schimbă ceva la el.

Peștera interioară

– Oare toți oamenii au capacitatea de a conștientiza propriile acțiuni, de a le evalua critic, de a trage concluzii cu privire la viața lor?

– Nu, bineînțeles! În general, cultura pocăinței, viața duhovnicească sunt o artă, este nevoie și de pregătire conștientă, și de practică, și de instruire. Nimeni nu este pregătit pentru viața duhovnicească din copilărie. Arta pocăinței, arta introspecției și auto-evaluarea vin la vârsta adultă.

Există oameni care, din copilărie s-au obișnuit cu meditația, cu auto-învinovățirea, dar totodată nu sunt pregătiți să se pocăiască. Pocăința și auto-învinovățirea sunt lucruri complet diferite, de aceea în nici un caz persoanele care se străduiesc să se cerceteze continuu în acest fel, nu se pocăiesc. Nicidecum! Este nevoie de o cultură diferită și de noi deprinderi.

Căința se învață, ea vine prin cunoaștere, prin duhovnicie, prin instruire și cu efort.

– Care este, atunci, diferența dintre pocăință și auto-învinovățire?

– Pocăința presupune să ne vedem propriile păcate, să le numim, să le înțelegem rădăcinile, să ne căim pentru ele și să ne eliberăm de ele cu ajutorul lui Dumnezeu prin Taina Spovedaniei, în timp ce auto-învinovățirea constă în a-mi provoca dureri pentru a-mi dovedi că eu sunt mai rău, pentru a transfera altcuiva responsabilitatea mea, pentru a-mi dovedi că nu pot să fac nimic, că nu trebuie să fac nimic, că pentru toate sunt vinovați cei care mi-au dat naștere.

Uneori, auto-învinovățirea constă și în faptul că omul tot ajunge la soluție, apoi se întoarce și spune: „Nu, nu este nicio cale de ieșire” – și continuă să se tot învârtă în această peșteră interioară întunecată.

– Năzuința de a schimba ceva în propria viață îl poate scoate pe om din acest labirint întunecos?

– Tocmai așa și iese! Când cineva obosește de mers într-un cerc închis, începe să caute și să-și pună la îndoială parcursurile și virajele obișnuite, iar apoi se oprește și își spune: „Gata, stop! E ceva în neregulă. Trebuie să privesc lucrul acesta dintr-un alt unghi“ și începe să caute alte puncte de vedere asupra sa și a situației, regândindu-și valorile în căutarea unei experiențe diferite de viață, a unei experiențe de auto-descoperire, începe să întrebe, citește, se interesează.

Una dintre nevoile de bază ale omului este ca această năzuință să se schimbe, să crească, să se dezvolte. Dorința de auto-dezvoltare ne-a dăruit-o Dumnezeu. Când spunem „după chipul și asemănarea”, avem în vedere inclusiv nevoia de dezvoltare și – ca parte integrantă a dezvoltării – nevoia de schimbare.

Aceasta este o nevoie foarte profundă a persoanei, dar ea mocnește atâta timp cât personalitatea cuiva rămâne nedezvoltată. Poate să dea unele semnale de alarmă, dar uneori o anumită perioadă de timp „doarme” pur și simplu, iar omul rămâne pradă plăcerii date de stabilitatea sa, care oferă constant plăcerea continuității, a obișnuinței, a confortului.

[…]

– Dar cum contribuie bucuria la pocăință, la schimbare?

– Ea îi dă sufletului sentimentul plinătății vieții, al integrității, iar acest lucru este doar o condiție necesară pentru a coborî în adâncuri…

Dar atunci când cineva înoată și vrea să se scufunde, trebuie mai întâi să-și țină capul deasupra apei, să respire adânc, să tragă aer în piept și abia apoi să se scufunde. Iată că și pentru a mă scufunda în adâncurile păcatelor mele, trebuie să-mi ridic puțin capul, să privesc la soare, și să mă bucur.

E nevoie și să plâng, dar ca urmare a faptului că-mi văd cu amărăciune păcatele. Dar eu nu-mi pot vedea păcatele negru pe negru, ci am nevoie neapărat de un fundal alb.

Dar ce anume este acest fundal alb? Sentimentul meu interior e că este vorba despre firea dată de Dumnezeu, lumina mea interioară. Și iată că pe fondul acestei lumini interioare, acel har divin care s-a dat sufletului meu la început, dar și prin mila Sa, eu pot deja să-mi văd faptele, să le evaluez în această lumină.

Principalul

– Ce anume ar trebui să facă cineva pentru ca spovedania sa cu adevărat să aducă roade și să ducă la schimbarea minții?

– Aici sunt importante onestitatea, sinceritatea și credința în acea putere binecuvântată care poate face schimbarea în timpul Sfintei Taine.

Dar condițiile principale sunt onestitatea și sinceritatea. Dacă la spovedanie cineva nu este sincer și cinstit până la sfârșit, atunci, de regulă, deja nimic nu se mai poate întâmpla.

• INTEGRAL LA DOXOLOGIA

Legaturi: