“Cartea despre fericire”. Pr. Andrei Lorgus: SUNTEM FĂCUȚI PENTRU FERICIRE, DAR NE LĂSĂM DETURNAȚI DE PATIMI ȘI AJUNGEM ÎN DIRECȚIE OPUSĂ

SUFLETUL A FOST FĂCUT PENTRU FERICIRE

…ca pasărea pentru zbor?

Este larg răspândită convingerea că omul năzuieşte de la început spre fericire. „Omul e născut pentru fericire, ca pasărea pentru zbor” – în perioada sovietică, acest citat dintr-o povestire a lui V. Korolenko^[1] s-a transformat într-un slogan, toţi îl ştiau. Şi acum, pe oricine ai întreba, îţi va spune că omul năzuieşte întotdeauna spre bine, că dorinţele lui fundamentale nu pot fi orientate spre a-şi face singur rău – şi asta cu toate că dintotdeauna se ştie cât de mult rău îşi face omul singur.

Dostoievski a revelat un cu totul alt fel de om, ce gravitează către propria nimicire, spre propriul blestem, care tinde să-şi facă singur rău. Poate că tocmai asta este principala descoperire a lui Dostoievski, pentru care e foarte apreciat mai ales în Occident. Acolo li s-a părut interesant acest moment: un scriitor rus a descoperit asta cu cincizeci de ani înaintea lui Freud! De ce sunt orientaţi spre rău unii oameni? Asta e altă treabă, însă faptul, cum se spune, rămâne fapt.

Astăzi, în secolul al XXI-lea, putem doar confirma din nou această descoperire: adeseori întâlnim oameni care nu năzuiesc deloc spre fericire. Aceştia ori se străduiesc să aleagă cel mai mic dintre două rele (dar – şi cred că veţi fi de acord cu mine – este greu să numim asta „năzuinţă spre bine”; cel mai degrabă este vorba despre o poziţie existenţială aparte, în care înseşi conceptele de „bine” şi „rău” pot fi deja vagi), ori, în profunzimea inconştientului lor, nu consideră că au dreptul să fie fericiţi. De pildă, cineva a venit la mine să se sfătuiască în privinţa problemelor sale de familie. El mi-a povestit, vreme îndelungată, cât de greu îi este să normalizeze relaţia cu soţia, cum se străduiește să facă asta, că vrea foarte mult să fie fericiţi. Şi când l-am întrebat: „Dar ce vreţi de fapt?”, a răspuns: „Vreau să fiu fericit cu ea.” După care, literalmente după două minute, zice: „Dar dacă aş putea, n-aş mai rămâne cu ea nici măcar o clipă.” Acesta este un exemplu de extremă contradicţie a omului cu sine însuşi, cu propria viaţă. Rezultă că în om se poate ascunde o negare de profunzime, pe mai multe niveluri, a propriei persoane, a propriei fericiri, o negare a posibilităţii dragostei. Tocmai pe acest „om din subterană” l-a revelat Dostoievski.

Aparent, aici nu-i nimic nou. Desigur, toată profunzimea fără margini a căderii omeneşti era cunoscută deja lumii antice. Revelaţia constă în aceea că lumea creştină a trăit foarte mult timp în înţelegerea clară a faptului că omul e făcut de Dumnezeu şi, prin urmare, este bun, cum se spune, „prin definiţie”, dar că în calea lui spre fericire, spre Dumnezeu, stau păcatul, patimile, călcarea poruncii. Ajunge să dăm la o parte toate astea, să degajăm drumul, şi… Numai că asta e foarte greu de făcut. Iar în practică reiese că dacă omul nu vrea să „degajeze” drumul spre fericirea sa, „calea” îl duce în direcţie inversă. Lucrul acesta nu are cum să nu deprime, şi din vremea lui Dostoievski şi a lui Freud nimeni n-a dovedit în mod convingător contrariul.

Nimeni, afară de Hristos şi de Evanghelie! Tocmai în Sfânta Evanghelie năzuinţa omului spre fericire, spre bucurie şi spre Dumnezeu se descoperă mai mult decât convingător, în toată deplinătatea sa. Dar Evanghelia e înţeleasă acum cel mai frecvent, din păcate, nu ca revelaţie a Învierii, ci mai degrabă ca revelaţie a aceluiaşi iad freudian. Mulţi creştini văd în Evanghelie în primul rând o mărturie a păcătoasei lipse de nădejde a omului, nicidecum a nemărginitei iubiri a lui Dumnezeu pentru noi şi a cât de bine îi este omului să fie cu Hristos. Şi am avut adeseori prilejul să întâlnesc şi la confraţii mei preoţi, şi la mirenii ortodocşi, această poziţie prevalentă: că principalul scop al creştinilor este căutarea păcatului, patimilor, în ei înşişi şi pocăinţa – dar pocăinţa nu în calitate de „cale a vieţii celei cu prisosinţă”, ci în calitate de scop care nu duce mai departe nicăieri. Reiese că omul primeşte botezul, ia parte la Taine, dar noua naştere nu are loc, că năzuinţa spre păcat nu numai că rămâne, ci omul, în mod inconştient, nici măcar nu vrea să se despartă de ea.

Capcana sensurilor false

În profunzimea fiecărei mişcări a omului există năzuinţa spre propriul bine (fie el şi greşit înţeles), şi aceasta posedă stabilitate şi forţă maximă. De pildă, dacă omului îi place să mănânce, el poate spune: „Da, postesc, mă străduiesc să mă limitez la ceea ce e îngăduit”, dar până şi posturile pot să nu facă altceva decât să intensifice anticiparea mesei sărbătoreşti, omul numai la asta se gândeşte în perioada de înfrânare. Omul care a încercat o atracţie puternică spre femei poate păstra acest motiv lăuntric de-a lungul întregii vieţi în hotărârile şi în faptele sale, chiar fără să-şi dea seama de acest lucru. Unii continuă voalat şi în Biserică aceste căutări ale autoafirmării pe seama altora, îşi continuă mişcarea lăuntrică spre putere sau bani. Fără îndoială, toate acestea sunt năzuinţe pătimaşe, dar ele sunt dictate de anumite sensuri profunde, şi a descoperi aceste sensuri de profunzime este sarcina psihologiei creştine: a le face evidente şi, pe de o parte, a arăta falsitatea acestor sensuri, aşadar şi a năzuinţelor ce se nasc din ele (dacă este posibil acest lucru), iar pe de altă parte a-l ajuta pe om să folosească forţa acestor porniri redirecţionând-o, dând posibilitatea acumulării şi orientării ei spre zidirea personală, nu spre distrugere.

O sarcină importantă a psihologului este cea de a arăta că nu este vorba de o năzuinţă spre autodistrugere, spre păcat ca atare, ci de o dorinţă a binelui greşit înţeles, care rezultă în păcat. Aceasta este o cursă, o capcană, dar omul cade în ea tot timpul. Aici, principalul este să înţelegem care este esenţa fenomenului, rădăcina patimii. Capacitatea de a lucra pe care i-a dat-o Dumnezeu omului e orientată cum nu trebuie. Mişcarea se transformă într-un ghem incredibil de încâlcit: pot să trag de un fir, dar nu e clar deloc unde duce firul respectiv şi ce o să scot dacă trag de el. De pildă, mi se pare că „trag” binele, dar obţin rezultatul invers. Adică, îndeobşte, eu vreau să mă comport exemplar, dar în cele din urmă, nu ştiu de ce, mă îmbăt. La fel ca unii schizofrenici: vor să fie prieteni cu ceilalţi, dar îi sperie cu grimasele şi cu ieşirile lor, cu ceea ce spun. Şi istericul năzuieşte să comunice în mod activ cu ceilalţi, vrea să-şi împărtăşească bucuria, dar rezultatul constă din reproşuri, plânsete şi ţipete…

A-ţi croi drum către tine însuţi

Omul, luând parte la viaţa bisericească şi împărtăşindu-se cu Sfintele lui Hristos Taine poate, oare, să îndrepte spre bine acea energie pe care o iroseşte pe patimi? Bineînţeles că da! Există oameni care posedă o asemenea sinceritate, o asemenea hotărâre, o voinţă atât de neclintită de a-şi afla „eul” autentic, năzuinţa autentică, încât realizează asta fără vreun ajutor din partea psihologilor. Însă această cale e foarte lungă şi dificilă.

Am înaintea ochilor o pildă cât se poate de grăitoare: îmi amintesc de o femeie care căuta cu încrâncenare adevărul în ea însăşi, dar pe această cale – care i-a luat treizeci de ani din viaţă, până la moarte – a trecut printr-o mulţime de rătăciri, şi-a pus o sumedenie de măşti false. A trecut şi prin extremele caracteristice neofiţilor, şi printr-o perioadă de literalism şi fariseism, dar, în cele din urmă, pur şi simplu a „năpârlit” de toate acestea şi a rămas dragostea curată – deplină, absolut atotbiruitoare. Şi mi se pare că aceasta este fericirea adevărată: să ajungi, totuşi, la biruinţă prin suferinţă şi prin greşeli. Fiindcă oricâte rătăciri a suferit pe calea ei duhovnicească, principalul e că în dragostea desăvârşită s-au topit toate gândurile ei false de mai înainte, iar odată cu ele şi ideologiile, vederile şi atitudinile aflate în continuă schimbare.

Ea era regizor şi scenarist de cinema. Îmi amintesc cum, fiind deja pe patul de moarte, discuta în contradictoriu despre nu ştiu ce film. Ştiind că îşi trăieşte ultimele zile, îşi apăra cu energie poziţia ca un participant cu drepturi depline la discuţie. Nu are importanţă de care anume film e vorba: îmi amintesc foarte bine setea, care răsuna în cuvintele ei, de a fi ascultată, de a ne împărtăşi pentru ultima dată din experienţa sa. Dragostea regizorului ori scriitorului faţă de eroul său – asta era tema discuţiei. „Dar nu, nu înţelegeţi!” – literalmente ne striga. „Chiar nu înţelegeţi că principalul e cutare şi cutare lucru?”

Şi sunt convins că a-ţi croi drum către tine însuţi este întotdeauna posibil, oricâte ar fi „straturile de depuneri” cu care se încătuşează cugetul omului. Lucrul acesta e imposibil numai atunci când omul nu vrea să facă nimic singur, ci aşteaptă rezolvarea de undeva din afară: aşteaptă să vină cineva să-l convingă, să-l ducă, să-i explice nu ştiu ce, să-i arate cum trebuie să procedeze ca să nu greşească. Eu intru întotdeauna în alertă atunci când la spovedanie oamenii cer: „Spuneţi-mi, cum e corect?” Aceasta este dorinţa de a primi de-a gata o scurtătură. Ca şi cum cineva i-ar spune doctorului: „Pe mine nu mă interesează anatomia şi fiziologia, nu vreau să ştiu de cauzele bolii. Nici să îmi schimb modul de viaţă n-am de gând. Să-mi daţi reţetă şi să-mi spuneţi care medicament este mai bun. Nu mă zgârcesc la bani, plătesc cât o fi, numai să fie eficace.”

Creştinismul fără reţete

Pe calea spre Hristos această abordare nu funcţionează. În creştinism nu există reţete. Şi practica duhovnicească „standard”, descrisă în manualele de religie, nu funcţionează în viaţă. Există omul individual, concret, şi există Dumnezeu, spre Care omul respectiv se poate mişca ori de Care se poate, dimpotrivă, îndepărta. Mişcarea depinde de viaţa lui duhovnicească personală, bazată pe decizii libere şi responsabile. Iar toate câte ni le propune Biserica nu sunt reţete de-a gata, ci mijloace ajutătoare.

Pe această cale există un anumit criteriu interior de evaluare, dat de Apostolul Pavel, care le poruncea creştinilor: Bucuraţi-vă totdeauna! Desigur, este vorba de o bucurie care nu-i legată de plăcerile exterioare, ci este generată din interior. Ce ne împiedică să simţim această bucurie? Păcătoşenia atitudinilor noastre lăuntrice. Şi dacă omul se roagă, se spovedeşte, se împărtăşeşte cu sinceritate, eforturile duhovniceşti personale şi Tainele Bisericii îi deschid uşa ca să intre în bucuria petrecerii împreună cu Dumnezeu – iar dacă el nu simte asta în interiorul său poate că mijloacele harice pe care i le propune Biserica nu sunt folosite în mod corespunzător.

Biserica este pe bună dreptate comparată cu un spital duhovnicesc, dar – ca să continuăm această comparaţie – e important nu doar să zăcem în spital. Principalul e să ieşim din el sănătoşi şi bucuroşi. Dacă oamenii vin în Biserică şi se împotmolesc în poziţia bolnavului care zace, nevrând să se scoale din pat şi să-şi scoată perfuzia, lucrul acesta e foarte trist: omul e în Biserică, dar nu e gata de întâlnirea cu Domnul.

Sfinţii Părinţi ne-au arătat vectorul: a redeveni după chipul şi asemănarea cu Dumnezeu, în deplinul înţeles al cuvântului. A dobândi libertatea, capacitatea de a crea, de a clădi, de bărbăţie, de dragoste – tocmai acestea sunt lucrurile despre care spunea Sfântul Serafim din Sarov că reprezintă darurile Sfântului Duh, care-l ajută pe om în năzuinţa lui spre integritate. Calea duhovnicească tocmai spre acestea trebuie să ducă.

Dumnezeu să ne dea ca în fiecare etapă a acestei căi să dobândim câte o părticică de libertate, de dragoste, de înţelepciune, de creativitate şi de smerenie! Tocmai asta se numeşte „viaţă duhovnicească”. Şi se poate spune că tocmai omul orientat spre a reface în sine chipul lui Dumnezeu e omul fericit.

^[1] Vladimir Korolenko (1853-1921), clasic al literaturii ruse (n. tr.).

(din: Pr. Andrei Lorgus, Cartea despre fericire, Editura Sophia, 2017)

Blog Mirela Șova:

Parintele Rafail Noica: OMUL, INTRE MINCIUNA PACATULUI si IMPLINIREA IN DRAGOSTEA CRUCII

SCARA FERICIRILOR: Cele 9 Fericiri evanghelice talcuite de Parintele Rafail Noica. CE ESTE PATIMA? CE ESTE REALISMUL DUHOVNICESC?

Părintele Pantelimon de la Mănăstirea Oaşa despre DEPRESIE si IMPLINIRE, EGOISM si IUBIRE AUTENTICA, OBSESIA FERICIRII si VOLUPTATEA PERVERSA A NEFERICIRII: “Dacă n-ar fi întâmpinat de su­fe­rinţă, omul ar fi ex­traordinar de su­per­ficial. Cât timp îi merge bine, stag­nea­ză, trăieşte la suprafața sa. IUBIREA E SINGURA SCĂPARE. Bucuria nu vine decât de la Izvorul bucuriei”

BUCURIA VIETII intre implinire launtrica si placere, intre frumusete si senzualitate. Parintele Pantelimon si Parintele Iustin de la Man. Oaşa ne cheama SA NE RECUPERAM VIATA CARE NE E CONFISCATA DE LUME (video)

PS MACARIE DRĂGOI – Cuvânt despre PIERDEREA BUCURIEI FIREȘTI “într-o lume zdruncinată în temeliile sale” și posibilitatea DOBÂNDIRII BUCURIEI DUHOVNICEȘTI ȘI A PĂCII LUI HRISTOS (video, text)

“Devii ceea ce iubeşti”. Predici audio la vindecarea femeii garbove. GARBOVIREA SI FATARNICIA LUMII CARE IL REFUZA PE HRISTOS, DORIND INCRANCENAT LANTURILE SATANEI vs. FERICIREA CEREASCA ASCUNSA IN SUFERINTA ASUMATA

GARBOVIREA NEVAZUTA – ADANCUL NESTIUT AL PATIMILOR

“Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă”. RAZBOIUL SI PACEA OMULUI CU SINE INSUSI SI CU DUMNEZEU. Konstantin Zorin despre nevrozele omului contemporan, fuga de singuratate si mijloacele de inabusire a constiintei

PUN INCEPUT…!

REVELATIA ADEVARATEI FERICIRI si IMPLINIRI A VOCATIEI OMULUI versus “CULTURA CADERII” ACESTEI LUMI – Omilia Parintelui Nichifor Horia la Duminica sfintilor stramosi: “Să stăruim în a cere mila lui Dumnezeu pentru noi şi pentru lumea biruită de nefericire şi deznădejde” (AUDIO)

Să ne întoarcem la VIAȚĂ, să ne (re)venim în FIRE… “Dumnezeu este mult prea important ca să ne mulţumim cu ceva mai puţin decât El”

“Ce fericiti am putea fi daca L-am cunoaste cu adevarat pe Hristos! CUM PUTEM SPERA LA O LUME MAI BUNA DACA NOI DEVENIM TOT MAI RAI SI TRAIM INTR-UN DEZMAT MORAL DE CARE NE SPERIEM?”

COMPLACEREA CU FOAMEA ȘI ROȘCOVELE A NEFERICIȚILOR FII RISPITORI. Arhim. Simeon Kraiopoulos: “De ce ne temem? De ce ne este ruşine să recunoaştem? Să ştim clar că DACĂ NU AVEM HAR, NU SUNTEM SMERIȚI. Aceasta este cauza. Nimic altceva”

CHEMAREA LUI HRISTOS la lupta cu patimile si CHEMARILE LUMII la “satisfactie” si la “realizarea Sinelui”, mai ales prin influentele miscarilor NEW AGE

PE CINE LOVESTE SAGEATA PACATULUI SI CARE ESTE EFECTUL FIZIC AL MORALEI SI AL SFINTENIEI?

Omul de azi intre (ne)fericire si divertisment; INDIVIDUALISMUL, DEPRESIA SI PACOSTEA COMUNICARII VIRTUALE. Conferinta de la Iasi a lui Virgiliu Gheorghe (VIDEO)/ “Sapa inlauntrul tau!” – ACTIVISMUL FARA PROFUNZIME SI ALERGATURA CARE NU NE LASA SA NE CUNOASTEM/ “Voi fi intarit numai cand imi voi accepta neputinta”/ CE INSEAMNA A BIRUI LUMEA?

SINGURI DE CRĂCIUN

PARINTELE NICOLAE TANASE despre MILOSTENIA ADEVARATA/ Pr. Andrei Lorgus: “POCAINTA si AUTO-INVINOVATIREA sunt lucruri complet diferite”

Parintele Andrei Lorgus: CLINICILE FIV, UN IAD AL COPIILOR/ Razboiul ideologic impotriva culturii monogame/ MODELUL SCANDINAV AL REVOLUTIEI SEXUALE ATINGE NOI CULMI DE PERVERSITATE (Stiri si recomandari FAMILIE 26 iulie 2011)