“PUTERNICA SI NECONTROLATA: TROIKA” (documentar Video-ARTE). Yanis Varoufakis, actualul ministru de finante al Greciei: INDATORAREA GRECIEI A FOST O CRIMA IMPOTRIVA UMANITATII. ELITELE POLITICE AU FACUT UN PACT FAUSTIC CU BANCHERII

• ARTE: PUISSANTE ET INCONTRÔLÉE : LA TROÏKA

Pentru a obtine creditele de care au nevoie pentru a face fata crizei, statele europene trebuie sa se supuna exigentelor emise de trei institutii far care formeaza troika: FMI, Comisia Europeana si Banca Centrala Europeana.

Iata o ancheta edificatoare despre rolul controversat al acestei troici. Cinci ani au trecut deja de cand statele aflate in criza din zona euro traiesc chinurile supra-indatorarii.

Pentru a obtine imprumuturile de care au nevoie de urgenta, trebuie sa se supuna exigentelor – faimoaselor memorandumuri – celor trei institutii ce formeaza troica: FMI, CE, BCE. Masurile de austeritare impuse de ele nu au avut, pana acum, efectele scontate, ci dimpotriva. E vorba de inalti functionari ce actioneaza in afara oricarui control parlamentar, care iau decizii pe care guvernele trebuie sa le execute.

Pentru a intelege mai clar acest proces, jurnalistul german Harald Schumann (autor al documentarului “Cand Europa salveaza bancile”, difuzat de ARTE in 2013) a calatorit in Irlanda, Grecia, Portugalia, Cipru, Bruxelles si SUA.

De-a lungul acestei munci de investigatie pasionante, a intervievat ministri, economisti, avocati, bancheri, victime ale crizei, precum si pe laureatul Nobel pentru economie, Paul Krugman, ce explica de ce aceasta politica a restrictiilor nu functioneaza. (trad.CuvantulOrtodox)

• Alexandru Racu: Despre Grecia și relația acesteia din urmă cu Troica

Câteva observații referitoare la situația din Grecia în răspuns la obiecția lui Claudiu Gaiu care spune că SYRIZA nu trebuie să amâne confruntarea cu Merkel și eurocrații până după alegerile spaniole (în urma cărora ar putea să negocieze alături de PODEMOS) ci să ia “măsuri dure și spectaculoase acum”, pentru că altfel se stinge flacăra entuziasmului revoluționar: Ca să fim clar înțeleși, de la bun început, sunt de părere că ar fi greșit să ne pripim cu concluziile, făcându-le astfel jocul celor al căror obiectiv este să compromită actualul guvern grec, a cărui misiune este extrem de dificilă. Eu însumi am spus că dacă SYRIZA vrea să rămână în euro (premisă cât se poate de discutabilă – personal, nu cred că zona euro va rezista), strategia cea mai înțeleaptă pare amânarea confruntării cu troica până când va putea să negocieze alături de PODEMOS ajuns la putere și, eventual, și alături de stânga irlandeză, cu toate că, după cum voi arăta în cele ce urmează, este o strategie teribil de greu de pus în practică (mai ales că, între timp, banii din conturile grecești migrează către alte meleaguri). Până una alta, deși mulți ne se sfiesc să o afirme, consider că încă nu putem vorbi de o capitulare și că putem încă să sperăm că avem de-a face doar cu o repliere strategică.

Acestea fiind spuse, singura măsură dură pe care o poate lua SYRIZA, pentru început cel puțin, e să iasă din euro (sau poate chiar din UE). În euro (UE), SYRIZA poate să țină discursuri spectaculoase dar nu poate lua măsuri dure, deoarece capacitatea decizională nu aparține statului grec ci instituțiilor europene. În aceste condiții, SYRIZA fie alege să iasă din euro acum, fie așteaptă o nouă rundă de negocieri alături de PODEMOS, pe principiul că poziția de pe care va negocia atunci va fi, inevitabil, mult mai puternică.

Revolta indignaților mediteraneeni se poate dezumfla în două moduri (d-aia și situația este extrem de complicată): fie prin faptul că SYRIZA vine la putere și o dă la întoarsă, sau cel puțin amână momentul confruntării (în ambele cazuri, încrederea nu doar în SYRIZA, ci și în PODEMOS, riscă să se prăbușească, pentru că SYRIZA n-a anunțat dinaintea alegerilor o astfel de strategie, iar dacă au de gând să schimbe strategia acum ar face bine să-și înștiințeze rapid electoratul); fie prin faptul că SYRIZA se aruncă cu capul înainte în fața panzerului german și asta înseamnă, inevitabil, o perioadă de “lacrimi sânge și sudoare”, nu de măriri de pensii și creșteri salariale și, ceea ce e mai tulburător, o politică cu adevărat revoluționară ce presupune pătrunderea în “unknown territory”. Or, candidând și fiind aleasă pe un mandat care presupunea deopotrivă rămânerea în euro și încetarea austerității (nuanțele referitoare la amânări strategice până când intră și Iglesias în ring n-au fost menționate, de unde și posibilitatea de a acuza SYRIZA de demagogie electorală, chestie care inevitabil se va întoarce împotriva lor), de parcă ar sta în puterea SYRIZA să aleagă și a și b, nu a sau b, SYRIZA a candidat pe un mandat de tip “la plăcinte înainte, la război înapoi”.

Drept pentru care, nu poate nici să nu te amuze ceea ce citești zilele astea pe site-ul KKE-ului http://inter.kke.gr/…/SYRIZA-When-they-say-that-meat…/ Problema e că dacă SYRIZA alege să iasă din euro, atunci va trebui să se bată pe cont propriu, în condiții economice și mai dure decât cele de acum, cu sistemul oligarhico-militaro-polițienesc din Grecia, în condițiile în care e de bănuit că acest sistem va primi o mână de ajutor de la marele capital care are tot interesul să-i dea stângii grecești o lecție. Una dură. Școală militară prusacă versus indignare hipsterească. Or, rămâne de văzut dacă SYRIZA are sânge în instalație ca să joace în meciul ăsta. Până la proba contrarie, n-are. Rămâne cu discursurile spectaculoase. Dar cu timpul, inevitabil, toate aceste opțiuni se vor clarifica.

Și, ceea ce este mai important, se va clarifica poziționarea stângii în raport cu alternativa dintre integrarea europeană și suveranitatea națională. Pe de o parte, suveranitatea națională îți dă control politic asupra economiei naționale, dar în contextul unei economii globalizate care domnește nestingherită pe mormântul utopiilor de secol XX, mare lucru nu poți să faci cu acea suveranitate națională. Mă rog, poți să faci Cuba pe țărmul Mării Egee, probabil ceva mai dezvoltată, dar nu e deloc clar că grecii își doresc lucrul respectiv. Pe de altă parte, rămânerea în UE (entitate transnațională construită altminteri cu sprijinul unei bune părți a stângii radicale europene) presupune rămânerea într-un organism instituțional în care peisajul opțiunilor politice arată cu totul altfel decât și-ar dori stânga: pe de o parte neoliberalismul își menține dominația în Germania și țările aliate cu aceasta din zona euro, pe de altă parte, alternativa la neoliberalism este reprezentată tot mai mult de extrema dreaptă (vezi cazul Frontului Național care s-ar putea să fie marele câștigător al acestui conflict dintre o Germanie neoliberală samavolnică și o stângă radicală în teorie dar în practică neputincioasă).

Ca atare, chiar și afirmațiile referitoare la lipsa de respect a Angelei Merkel față de democrație, în condițiile în care grecii au votat într-un fel dar Merkel nu le respectă alegerea, sunt complet infantile și trădează, vorba Marelui Inchizitor dostoievskian, o mentalitate de școlar revoltat care nu e în stare să-și ducă până la capăt revolta. Pentru că la fel cum Tsipras a fost votat de greci (deci poți alege un reprezentant al stângii radicale într-o țară UE cu mecanisme politice specifice democrației burgheze), și Merkel a fost votată de germani, iar, spre deosebire de Tsipras, care a promis că o să-i pună la punct pe germani și până acum n-a făcut ce a promis, Merkel chiar a făcut ce a promis, anume că o să-i pună la punct pe greci. Dacă acceptăm că realitatea economică (atât din punct de vedere al stării de fapt – euro, în actuala formă cel puțin, îmbogățește businessul german și sărăcește periferia – cât și din punctul de vedere al posibilităților reale de reformă) este cea descrisă de Varoufakis, problema e că nu există niciun indiciu că germanii se vor trezi la această realitate înainte de a se ajunge la implozia UE (asta dacă nu cumva, între timp, “indignații” se vor fi transformat în “resemnații”).

Abia pe ruinele Turnului Babel (a cărui cădere va fi, ca de fiecare dată în istorie, pe cât de spectaculoasă , pe atât de dureroasă) se va construi “altceva”, dar sentimentul meu (știu, sunt un pesimist incurabil) este că acel “altceva” va fi ceva nașpa, care nu va avea prea mare legătură cu liberté, egalité, fraternité. Sincer, din moment ce lucrurile au scăpat de sub control așa cum au scăpat în Ucraina, nu văd de ce nu s-ar întâmpla la fel și în UE. Tare mă tem că, în ciuda speranțelor iluministe, nu ne îndreptăm spre “the age of reason” ci (once again) spre “the age of unreason” . Sper să mă înșel. Oricum ar fi, pentru moment, așa cum a spus Schauble, nu SYRIZA configurează realitatea cu care germanii sunt forțați să se împace, ci invers, după principul “I am reality” (pentru mai multe detalii vezi această scenă din filmul Platoon, regizat de Oliver Stone: https://www.youtube.com/watch?v=aTyJ3QruoaM)