DUGHINISMUL – CONSIDERAT SECTA SATANICA DE BISERICA RUSIEI IN 2002. Lamuriri si puneri la punct intr-o polemica intretinuta superficial

Nota noastra:

Dughin nu doar ca nu are nimic de-a face cu ortodoxia, dar nici macar cu panslavistii entuziasti precum Dostoievski. Intr-una din primele postari in care incercam sa dibuim ce este cu noua oratanie geopolitica a Uniunii Eurasiatice (2011), aratam ca Dughin este promotorul unui imperialism rusesc, unui expansionism politic, deci constrangator, manipuland idei dostoievskiene. Spre deosebire de ideolog, scriitorul rus visa, insa, la o Rusie altruista:

[…] Dughin preia multe observatii ale lui Dostoievski despre menirea Imperiului Tarist de a crea o zona de “fratietate” in Estul Europei si Balcani, pornind de la elementul de unitate dat de ortodoxie. Dostoievski vedea insa mult mai departe de atat, crezand ca Rusia poate avea rolul mesianic de a rosti acel “ultim cuvant” omenirii zbuciumate si framantate, cuvantul Evangheliei. Tot el considera ca Rusia trebuie, in virtutea acestui rol mesianic, sa cucereasca Imperiul Otoman si orasul Constantinopol.

Din toate aceste viziuni ale lui Dostoievski, Rusia putiniana a preluat doar ideile de exercitare a unei influente imperialiste asupra zonelor mentionate. In mod cert, Europa de Est, Balcanii, Constantinopolul si Turcia sunt si acum zone de interes strategic pentru imperiul de la rasarit. Problema Rusiei este ca motivatiile sunt cu totul opuse celor cerute de Dostoievski – care respingea ideea unei uniuni politice fortate in zona. De aceea, imperiul de la rasarit nici nu poate dainui, cel putin in forma aceasta, pentru ca picioarele – fundatiile sale, motivatiile primare – sunt de lut. Pana la urma, tot ceea ce pare ca doreste Rusia lui Putin este doar un loc de onoare intr-o noua ordine mondiala, in care sa ii fie recunoscuta influenta si marirea.

Principala slabiciune a visului eurasiatic este tocmai ideologia eteroclita care ii sta in spate precum si liderul care o promoveaza pe agenda politica – Vladimir Putin, reprezentantul structurilor de putere sovietica nationaliste.

Daca ar fi ca Rusia sa joace un rol mesianic, nu o va putea face decat urmand visul profetic al lui Dostoievski, renuntand adica la pretentiile unioniste politice, la imperialism, la scopul de a ocupa un loc intre marile puteri ale lumii si dand lumii doar marturia Evangheliei. Ca acest lucru sa se intample este nevoie de un lucru mai profund, mai sincer si total in raspar cu gandurile lumesti despre putere: CAINTA.

Mai apoi si mai aproape de noi (2013), intr-o postare despre operatiunile de PR de seducere desfasurate in Moldova, mentionam, in treacat ce-i drept, despre filiatia ocultista a lui Dughin, mare admirator al lui Parvulescu:

Alexandr Dughin, ideologul Eurasiei, geopolitician cu teorii obscure, zis ucenic al ocultistului român Jean Parvulesco (asta apropo de originile ”ortodoxe” ale viziunilor sale), a participat la un adevarat desant mediatic in Republica Moldova, in paralel cu desantul semi-armat al Transnistriei cauzat de apropierea datei in care tara vecina ar putea fi inclusa intr-un proiect mai clar de integrare in UE.

Pentru ca atunci nu am intrat in detalii, considerand evidenta bizareria personajului, redam aici din sursa originala amestecul eclectic si toxic de… orice cu orice, un verbiaj in care national-bolsevismul e una cu zeul hindus Shiva si salveaza lumea. Ca sa fie cercul (circul?) inchis, cei doi, discipol si ucenic, se inchina unei misterioase figuri feminine numita Licorne Mordore. O fi nevasta lu’ Mordor? 🙂 (ca tot am avut pe site o controversa legata de “Stapanul inelelor”). 

Shiva cel roşu-brun

În timpul uneia dintre discuţiile noastre, când eu explicam înţelesul termenului „ai noştri” în terminologia politică rusească, Parvulescu, iluminat, mi-a arătat un roman din perioada sa de început (în anii ‘70) unde a folosit providenţial acelaşi termen într-o manieră uimitor de asemănătoare. „Ai noştri” [Dughin face referire la Nashi – organizatie de tineret pro-Putin paramiliatara – n.n.] pentru el erau membrii „Conspiraţiei Fiinţei”, reţea secretă de agenţi de influenţă, care sunt uniţi printr-un scop comun ocult dincolo de dezacordurile politice şi care rezistă civilizaţiei cosmopolite şi profane stabilită pe pe planetă. Mai mult decât atât, prietenii mei italieni mi-au trimis o copie a articolului lui Parvulescu de la sfârşitul anilor 60, în care vorbea despre „eurasianism”, proiectul geopolitic al Blocului Continental, despre necesitatea alianţei Ruso-Germane (reanimarea pactului Ribbentrop-Molotov), şi chiar despre necesitatea reapropierii dintre roşii şi cei bruni într-un front unit, revoluţionar, antimondialist! Ce ciudat că textele acestui om fascinant – populare doar ca lucrări literare şi provocând un zâmbet condescendent tradiţionaliştilor „academici” – cu o clarviziune aproape profetică, descriu cu un avertisment, ce devine fapt politic abia în ultimii ani, departe de Europa, în Rusia… Toate acestea sugerează meditații profunde privind adevărata natură a geniului literar.

De fapt, cine esti tu Domnule Parvulescu, commodore Altavilla?

Oricine ar fi Jean Pârvulescu, este fără îndoială „roşu-brun” (n.t.: “natbol”, național-bolșevic – roșu-brun este culoarea național-bolșevismului), fie și numai fiindcă simpatiile sale merg către o misterioasă figură feminină, numită de anumite societăţi secrete reale „Unicornul roşu-brun”, Licorne Mordore. Dar trebuie subliniat faptul că cuvântul franţuzesc „mordore” înseamnă, mai precis “roşu-brun cu auriu sau cu tentă aurie”. Dincolo de termenul dispreţuitor şi peiorativ „roşu-brun”,care a fost mult timp folosit pentru a eticheta cele mai interesante forţe politice din Rusia, există o nuanță regală a acestei culori – ca o încoronare escatologică finală cu Aurul Alchimic al marii Revoluţii Eurasiene continentale, pe care o pregătesc și o implementează „ai noștri”, agenții deplin conspirați sau vizibili ai „Ființei”.Dar și un alt personaj al tradiţiei sacre mai este reprezentat de această culoare. Vorbim despre zeul hindus Shiva, liturgic numit “cel roşu-brun” şi „înspăimântător”. Personalitatea acestui zeu este apropiată de elementul nostru cel roşu-brun.

Da, acest element este înspăimântător şi devastator în manifestarea sa exterioară. Dar este exact Shiva cel terifiant, roşu-brun, care serveşte ca protector al misterului Eternităţii, deschizând în perfecţiunea sa momentul Sfârşitului Timpului, negând cu aparenţa sa teribilă începutul „Erei Aquarius”. Shiva cel roşu-maron – este gardianul tradiţiei Iubirii sacre, Tantra. Aceasta este tantra căreia Jean Parvulescu îi dedică una din primele sale cărţi, „Coroana milostivă a Tantrei”.

Agenţii Continentului intern s-au trezit. Deja apare pe cerul nocturn al civilizaţiei noastre dezgustătoare o Stea magică vestind apropiata transformare a Internului în Extern. Aceasta – este Steaua unui Imperiu Invizibil, Imperiul lui Jean Parvulescu.

Aleksandr Dughin, Moscova, 20 august 1998

Convingator, nu? Ortodox get-beget. Dar nu doar ortodox, ci chiar si geopolitician, nu? Oare care autor serios l-ar cita pe Dughin intr-o analiza geopolitica factuala despre situatia din zona? Ah, ca il poate folosi pentru a ilustra narativele folosite de imperii, asta e cu totul altceva (dughinismul insa nu e printre principalele narative ale Rusiei). Pana la urma, nu e deloc clar care este rolul real al lui Dughin in sistemul de putere putinian. Ipoteza cea mai probabila este ca serveste pe post de propagandist, nu pe post de sfatuitor pentru agenda de actiuni si reactiuni a lui Putin. De altfel, el e implicat in actiunile de “coagulare” a fortelor de dreapta fascistoida din Europa – se putea citi despre acest lucru in reportajul semnat de Dani Rockhoff si preluat si de noi AICI. In acest material se puteau gasi o serie de oameni politici si nu numai, europeni interesati de o colaborare cu Rusia prin Dughin. Se stia, asadar, inca din iunie 2014, cine se afla pe “lista lui Dughin”, si asta nu prin niscai hackerisme, ci prin documentare pe baza de surse deschise si evenimente publice. 

Asadar Dughin, la fel de geopolitician ca Tolkien si la fel de ortodox ca Parvulesco Tantrei milostive, insa cu un rol real de veleitar al aparatului de propaganda putinista, a devenit la fel de necesar propagandei neoliberale, a statilor de drept totalitari din Romania ca Rasputin altadata bolsevicilor. Este figura perfecta pentru a ramane in regiunea spaimelor tenebroase, cvasi-“mistice”, deci irationale, de o “zona” necunoscuta, abisul care prinde viata si vine sa ne inghita ca o gaura neagra a istoriei. E mai profitabil pentru propaganda sa manipuleze frica decat sa se adreseze calculului rational sau sa caute consensul prin deliberare. Dughin e necesar acestei propagane pentru ca, de fapt, agentii neoliberalismului romanesc functioneaza tot pe baza de mituri fabricate. Unul din ele e insusi Dughin, al carui rol real este amplificat si exagerat  in mod intentionat pentru a pune sub umbra lui rasputiniana tot ce inseamna opinie critica, alternativa, ortodoxa. In acest sens s-a pronuntat foarte convingator si Ninel Ganea, citat de noi aici: CARE ESTE RELEVANTA REALA A LUI ALEXANDR DUGHIN? De ce propaganda euroatlantica are nevoie de mitul fals al IDEOLOGULUI ORTODOXIST “DIN UMBRA”?

[…] Orice problema sau defectiune institutionala, fiecare dezvaluire publica, toate demonstratiile mai mari sau mai mici nu fac altceva decat sa transmita, printre randuri, intentiile malefice ale Moscovei. Poti sa stai de vorba cu un taximestrist sau cu un super analist, iar explicatiile vor fi in substanta identice. Gazele de sist? Rusii. Trafic de influenta? Rusii. Proteste de strada? Rusii.

Logica maniheista nu are nevoie de foarte multe dovezi, iar de argumente nu e, de cele mai multe ori, nevoie. ADN-ul slav contine aproape toate probele incriminatoare, iar istoria (in cazul nostru foarte nefericita, cel putin in sec XX) acopera spatiile lipsa.

Pentru cei mai sceptici, demonstratia subtila ramane, insa, figura si prezenta, pasagera pe la noi, a lui Alexander Dughin, etichetat fara ezitare ca „ideologul neoficial al presedintelui rus, Vladimir Putin”. Cine insista cu intrebarile primeste citate din aberatiile lui, cine nu stie sa citeasca primeste o poza cu filozoful rus in brate cu o arma de asalt. E simplu. Incearca sa contrazici evidentele si eticheta infamanta ti se lipeste rapid pe frunte.

Insa aici sunt doua probleme pe care le ignoram cu lejeritate. Prima dintre ele vizeaza relevanta filozofiei euroasiatice pentru Vladimir Putin. Iar a doua chestiune are legatura cu asa zisa substanta a discursului dughinist.

Astfel, cine a urmarit discursurile presedintelui rus din ultimii ani a putut observa ca nu Dughin este referinta favorita a Kremlinului, ci Ivan Ilyin, insa despre acest filozof nu exista, cu o singura exceptie si aceea „ruseasca”, nicio referinta in media locala. […]

Daca nu ar fi existat, cu siguranta ar fi trebuit inventat, deoarece filozoful rus corespunde de minune imaginii caricatural de dialectica, folosita de propaganda anti-ruseasca. Viseaza la Euroasia, critica proiectul iluminist occidental, profeteste despre ocuparea Georgiei, a Ucrainei, cheama la revolta islamica, hindusa, samd. Din acest punct de vedere, Dughin ramane un adversar ideologic foarte comod, pana la un punct.

Dar, in acelasi timp, luat un pic mai in serios si lasand in spate bufoneriile sale, Dughin ar trebui sa starneasca o reevaluare a presupozitiilor vestice, cat timp discursul si proiectul sau politic isi au radacinile in traditia occidentala si nu in vreo forma de simfonie bizantina sau moscovita. Referintele lui Dughin (Evola, Spengler) nu sunt patristice si nici macar conservatoare.

Pentru cei care vor sa vada substanta ideilor sale si relatia lor cu Vestul, cea mai sigura si mai dificila cale o reprezinta metafizica sa. Iar aici Dughin se releva, contrar pretentiilor sale vehemente, in mod absolut ca un intelectual modern, occidentalizat chiar si in retorica, unde, in cel mai bun caz, ignora crestinismul (asta apropos de mesianismul ortodox care i se atribuie). „At the heart of the Fourth Political Theory, is its magnetic centre, lies the trajector of the approaching Ereignis (the ‘Event’), which will embody the triumphant return of Being, at the exact moment when mankind forgets about it, once and for all, to the point that the last traces of it disappear”, scrie autorul si, la prima vedere, ai fi inclinat sa crezi ca vorbeste despre Mantuitor, dar te-ai insela, deoarece Dughin subliniaza, pe urmele lui Spengler, un mecanism impersonal de tranzitie a culturilor. In aceeasi ordine de idei, el numeste, intr-un interviu, raul prezent ca fiind Kali-Yuga.

Din interventiile sale publice reiese destul de clar ca pozitia sa fundamentala o reprezina un relativism plasat pe baze guenoniste. Intrebat, de pilda, de un jurnalist, care este traditia privilegiata de miscarea euroasiatica, Dughin a raspuns dezinvolt ca nu exista un raspuns universal: „Acceptam orice solutie”. Cat priveste conexiunile sale ortodoxe si mesianismul sau, conform filozofului rus, Moscova nu se poate baza doar pe propriile sale resurse spirituale si „nu poate lupta doar sub steagul ortodoxiei”.

Se poate comenta indelung pe marginea ideilor sale, insa esential este ca ele se afla in vecinatatea imediata a „atlantismului” pe care il critica. Ecumenismul, statismul, relativismul spiritual, interventiile armate aplaudate de Dughin se regasesc din abundenta in partida euro-atlantica. Chiar si la nivel de simboluri exista o apropiere relevanta, daca ne gandim ca pe steagul Euroasiei troneaza “haosul magic”. […]

Si Alexandru Racu a avut un punct de vedere pertinent, aratand in ce consta dughinismul:

[…] În fine, un ultim aspect de care trebuie ţinut cont este cel ce priveşte geografia confesională, iar aici discutăm despre ideologia dughinistă şi despre raportul ei cu Ortodoxia, mai ales în condiţiile în care cea dintâi devine ideologie de stat şi beneficiază de presiunea pe care statul o poate exercita asupra societăţii civile, şi deci şi asupra Bisericii, prin mijloace mai transparente sau mai netransparente, mai soft sau mai hard. Din acest punct de vedere, trebuie repetat încă odată faptul conform căruia, ca şi gânditor, Dughin nu se înscrie în linia ortodoxă care începe cu Homiakov, continuă cu Dostoievski iar apoi cu Soljeniţîn, ci în linia nihilismului reacţionar al revoluţiei conservatoare apusene, care, pentru a-l parafraza pe Henri de Lubac, vede în criza modernă nu rezultatul respingerii Evangheliei (Dostoievski) ci rezultatul Evangheliei (Nietzsche), drept pentru care îşi propune să exorcizeze modernitatea cu tot ceea ce aceasta a moştenit din creştinism sau, altfel spus, cu creştinism cu tot. Evident, nu printr-o respingere nominală a creştinismului, ci prin transformarea Bisericii după modelul catolicismului ateu al unui Charles Maurras (sau al unui Carl Schmitt), care (Maurras), reluând practic discursul Marelui Inchizitor dstoievskian, lăuda Catolicismul pentru felul în care a neutralizat potenţialul anarhist al Evangheliei. În mod paradoxal, dacă pe de o parte italianul Jorge Mario Bergoglio declară că autorul său preferat este rusul Dostoievski (asta da afirmaţie şocantă), rusul Aleksandr Dughin declară că autorul său preferat este italianul Julius Evola. Iar dacă pe Bergoglio mulţi ortodocşi nu-l vor crede, cred că pe Dughin chiar nu avem motive să nu-l credem. Despre posibilele influenţe asupra Ortodoxiei româneşti venite pe filiera asta, şi despre forţele şi duhurile prin intermediul cărora ar urma să ne acţioneze, ne putem da seama legând link cu link:

http://www.juliusevola.net/excerpts/Tradition_of_the_Mysteries_against_Christianity.html

http://razvan-codrescu.blogspot.ro/2012/01/evola-despre-codreanu.html

http://deveghepatriei.wordpress.com/2013/11/13/aleksandr-dughin-consilierul-presedintelui-putin-a-fost-in-romania/

Ca anti-imperialism poliform şi ecumenic care vizează combaterea falsei parusii – “Marea Parodie, Împărăţia lui Antihrist”, cu sediul la Washington (http://www.egaliteetreconciliation.fr/Contre-le-monde-postmoderne-9594.html) – dughinismul e întrucâtva simpatic, dar ce te faci dacă acest anti-imperialism se dvedeşte a fi el însuşi, ca să-l parafrazez pe Evola, un “imperialism păgân”, dacă departe de o aşa zisă luptă între katehon şi Antihrst, suntem de fapt prinşi la mijloc în lupta dintre Gog şi Magog? […]

Trebuie adaugat, in treacat, ca Dughin nu poate fi citabil nici pentru a fundamenta o pozitie autohtonista (am incercat sa convingem de asta un fan al lui Dughin, insa degeaba).

Cu toate acestea, organele de propaganda neoliberale au dat ca sigura intalnirea lui Dughin cu “fete bisericesti” (cel mai probabil clerici ai organizatiilor schismatice stiliste sau lipovenesti), sugerand tendentios si manipulator o influenta asupra BOR: 

• DUGHIN a vizitat Romania si s-ar fi intalnit si cu “fete bisericesti”
• Hotnews recidiveaza grav: IPS TEOFAN, “FILORUS CONVINS”, “PARTIDA ORTODOXA” O VULNERABILITATE A ROMANIEI FATA DE RUSIA!

Ultimul scandal a fost legat de celebra “lista a lui Dughin”: 

• SENSUL OPERATIUNII “LISTA LUI DUGHIN”: “Nu te încolonezi: te radem definitiv prin calomnie de cea mai joasa speta”
• “LOTUL DUGHIN”. Listele negre revin in actualitate. Potentiale “tinte” din Romania pe o lista atribuita ideologului rus DUGHIN

Acum, ILD a descoperit ca Biserica Ortodoxa a Rusiei il trecuse pe Dughin, in 2002, intr-un ghid despre secte, aratand ca ideologia sa este plina de satanisme, paganisme, ocultisme, deci cu totul anti-ortodoxa. Bineinteles, insa, ca, asa cum arata reactia lui Racu, iledistii nu au avut nicio tresarire pe circumvolutiuni. Pentru ei, tot alde Platon si ceilalti trebuie sa se justifice… pentru ce nu au promovat vreodata! Reactie absolut revelatorie pentru nivelul de fanatism de pe astfel de siteuri. 

Problema ortodoxiei rusesti (a institutiei) nu este Dughin, ci pericolul transformarii acesteia intr-un departament “responsabil pentru ideologie”, cum arata pr. Pavel Adelgeim, care gestioneaza organizatii ecumenist-sincretiste de factura conservatoare (la concurenta cu CMB) si care este folosita deseori ca subtrat religios al expansionismului rusesc. Despre toate acestea am scris si avertizat deseori, unele exemple putand fi gasite in referintele de mai jos.