IPS TEOFAN – cuvant catre tineri despre pericolul ravnei “judecatoare”. UNDE CAUTA TINERII LIBERTATEA SI BUCURIA? ESTE ORA INTUNERICULUI IN LUME/ Ce sa facem cand nu gasim SERVICIU? Ce sa facem cand nu gasim in noi IUBIRE?/ Tragedia pocaintei amanate/ “TE CAUTA HRISTOS, LASA-TE GASIT!”

4-08-2013 11 minute Sublinieri

“OMUL PACATUIESTE, IAR DOMNUL HRISTOS SE RASTIGNESTE PENTRU EL”

– Cuvant al Mitropolitului Teofan catre tinerii din tabara de la Nemtisor, 28 iulie 2013 –

***

ator-3

***

Ce trebuie să facem dacă ne-am pierdut serviciul?

Cui trebuie să ne rugăm în situaţia în care ne-am pierdut serviciul?

Dumnezeu a spus: întâi de toate căutaţi împărăţia cerurilor şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă”.

Cu ce-ar trebui să începeţi căutarea unui serviciu?

Cu spovedania. Trebuie să vă pocăiţi şi să vă împăcaţi cu Dumnezeu. Dacă nu sunteti cununaţi, să vă cununaţi, sau dacă nu ţineţi posturile, să începeţi să le ţineţi.

Mergeţi mereu la biserică, obişnuiţi-vă să faceţi rugăciunile de dimineaţă şi de seară, să citiţi din Evanghelie.

Atunci Dumnezeu vă va trimite oameni care vor veni să vă spună: „Dragule, n-ai serviciu? Noi avem un loc de muncă pentru tine”.

Avem atâţia mijlocitori şi ocrotitori! Şi nu trebuie decât să ne rugăm Maicii Domnului şi sfântului al cărui nume îl purtăm prin Sfântul Botez si care este pentru noi un ocrotitor ceresc. […]. În special rugaţi-vă Sfântului Nicolae, făcătorul de minuni, şi citiţi acatistul său.

Şi luaţi aminte: Dumnezeu vă va trimite serviciul atunci când va vedea că sunteţi bine intenţionat şi dacă, găsindu-vă serviciul, nu veţi uita să-i ajutaţi pe cei apropiaţi. Căci dacă vă veţi găsi serviciu bun şi veţi uita de faptele bune, îl veţi pierde iarăşi.

depresieNoi trăim acum într-o vreme în care peste tot este un mare haos. Trebuie însă să avem răbdare şi, dacă Dumnezeu a îngăduit să aveţi oarecare lipsuri şi să aşteptaţi, vă îndemn să nădăjduiţi, pentru că El nu vă va lăsa.

Să ştiţi că Dumnezeu vă va răsplăti pentru răbdare şi vă va trimite şi serviciu, şi adăpost, şi ocupaţia cea mai plăcută şi, ce este cel mai important, bucuria duhovnicească.

Dumnezeu niciodată nu lasă pe nimeni. Când îi cerem ceva, trebuie să sfârșim rugăciunea cu următoarele cuvinte: „Doamne, facă-se nu voia mea, ci voia Ta.

(Părintele Ambrozie Iurasov, Îndrumar creștin pentru vremurile de azi – vol. 2, Editura Sophia, p. 337)

*

Ce-i de făcut atunci când descoperim că nu iubim?

Cum să dobândim iubirea? Ce-i de făcut atunci când descoperim că nu iubim? Cum să nu deznădăjduim de iubire?

Doamne Iisuse Hristoase, iubire infinit compătimitoare, fără lipsuri şi nevoi şi dăruitoare, dă-ne iubirea Ta de oameni. Dă-ne să-i iubim pe cei pe care-i iubim aşa cum îi iubeşti Tu, Iisuse! Amin.

“Trebuie să ne împărtăşim – să ne dăruim împărtăşin­du-ne celuilalt. Mulţi spun: n-am răbdare în rugăciune; îmi vin tot felul de gânduri. Dar dacă ne aducem aminte de celălalt în rugăciune, îndată rugăciunea primeşte în acest fel putere. Doamne Dumnezeul meu, Te rog ajută-mi; Te rog însă şi pentru fiul şi fiica mea, pentru nevasta şi prie­tenul meu. Dumnezeu rămâne prezent în rugăciunea mea atunci când mă gândesc la celălalt care se găseşte în nevoi, simţindu-măforgiveness sunday 2 responsabil pentru el.

Dacă pe Dumnezeu Îl cunosc ca Persoană, atunci per­soana umană are o valoare. Dacă ştiu că acest om are o valoare veşnică, trebuie să trag concluzia că fericirea lui veşnică depinde şi de mine. Aceasta înnobilează relaţiile noastre. Altfel mă port dacă ştiu că nu am de-a face cu un individ dintr-o specie de care pot să-mi bat joc pentru că un altul ar putea să-i ia locul.

Această persoană are o valoare unică; dar depinde şi de mine, care mă împărtăşesc lui, ca el să devină om şi să se mântuiască. Atunci voi simţi mereu o mare responsabili­tate faţă de fiecare. Mă voi purta cu mare delicateţe faţă de fiecare, voi căuta prin toate mijloacele să-i ajut să devină oameni. Tema îndumnezeirii este în realitate tema umani­zării omului prin iubirea divină.”

(Marc-Antoine Costa de Beauregard, Preot Dumitru Stăniloae, Mica dogmatică vorbită, dialoguri la Cernica, Editura Deisis, p. 197)

*

Să ne golim de noi înșine pentru a face loc harului Duhului Sfânt

Trebuie să fii pe deplin conștient că scopul vieții umane este acela de a dobândi o așa stare încât să fii atât de golit de tine însuți încât harul Duhului Sfânt să se poată manifesta înlăuntrul tău sub forma bucuriei, sub forma unei disponibilități lăuntrice care te face gata să te încredințezi în chip desăvârșit Tatălui ceresc, să te încredințezi purtării Sale de grijă și în același timp să-i slujești aproapelui în mod spontan, cu bucurie, să-l accepți așa cum este și să-l iubești, orice neputințe ar avea, și, mai ales, să-l iubești în ciuda tuturor necazurilor pe care ți le-ar putea provoca.

Arhimandrit Placide Deseille

Spre smerirea mândriei deşarte…

Toate câte ni se întâmplă spre necinstirea noastră, fie de la oameni, fie de la draci ni se întâmplă prin judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu, cu bun rost (prin iconomie), spre smerirea mândriei deşarte a sufletelor noastre.

smerenia1Căci scopul cârmuirii lui Dumnezeu, în ce priveşte viaţa noastră, e să fim pururea smeriţi şi să nu cugetăm despre noi ceea ce nu trebuie să cugetăm, ci să cugetăm spre a ne înţelepţi prin cumpătare; nici să nu ne închipuim lucruri mari despre noi, ci să căutăm spre El şi să-I urmăm, după putinţă, fericita smerenie.

Căci a fost blând şi smerit cu inima. Aşa doreşte să ne facem şi noi Cel ce a răbdat pentru noi moartea nedreaptă şi de ocară.

Căci nimic nu iubeşte El aşa de mult şi nu este atât de folositor pentru orice virtute, şi în stare să ne înalţe din gunoiul patimilor, ca blândeţea, smerenia şi dragostea către aproapele.

Dacă nu le avem pe acestea când săvârşim virtutea, deşartă e toată lucrarea noastră şi toată osteneala nevoinţei e nefolositoare şi neprimită.

(Cuviosul Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, suta întâi, cap. 55, în Filocalia, vol. VI, p. 224-225)

***

Omul răbdării iese întotdeauna câștigat

Aveți nevoie de răbdare ca, făcând voia lui Dumnezeu să dobândiți făgăduința” (Evr. 10, 36).

Cei care rabdă fără cârtire și cu stăpânire de sine rămân credincioși voii lui Dumnezeu. Și aceia care rămân credincioși voii Lui vor primi răsplata pe care le-a făgăduit-o Hristos, Împărăția cerurilor. Răbdarea în încercări este un mijloc sigur pentru a ne uni cu Dumnezeu. Pe cât cârtirea ne desparte de Dumnezeu, pe atât răbdarea ne călește unirea cu El. Dacă, așadar, răbdăm cu mulțumire toate încercările pentru harul Lui, ne va răsplăti pe noi cu fericirea veșnică. Prin necaz și răbdare ajungem în tărâmul adevăratei cunoștințe și ne curățim de mulțimea păcatelor noastre.

Omul trebuie să privească și să nădăjduiască la mila lui Dumnezeu. Să ne amintim minunile Lui cele din veac și ajutorul Lui dat sfinților Lui, să ne amintim că nici într-o nevoie, nici într-un necaz nu ne lasă batrana costum national Dumnezeu și, mai ales, niciodată nu îngăduie să fim ispitiți peste puterile noastre. Și de aceea avem nevoie să purtăm cu curaj crucea noastră și toate necazurile ce ni se întâmplă să le răbdăm cu recunoștință și mulțumire față de Dumnezeu. Căci potrivit Apostolului : „Prin multe necazuri trebuie să intrăm în Împărăția cerurilor” (Fapte, 14, 22) Prin această cale strâmtă și îngustă vom ajunge la cea mai înaltă desăvârșire a răbdării: „Răbdând am așteptat pe Domnul și a luat aminte la mine și a auzit rugăciunea mea” (Ps. 39, 1). Domnul primește ca pe o jertfă bineprimită răbdarea curajoasă, dar Își întoarce fața de la împuținarea sufletului. Oamenii răbdării merg cu credință pe urmele Lui, iar cei fricoși și puțini la suflet se îndepărtează de El.

Zicea un bătrân ucenicilor lui: „Nu mai înaintăm astăzi în virtute, nici nu mai reușim vreodată să ajungem la măsurile părinților din vechime pentru că nu avem răbdare să terminăm lucrul pe care l-am început. Dorim să dobândim harisme, dar fără osteneală, și de aceea așa de ușor alunecăm spre rău”. Care om, rănit fiind, s-a vindecat vreodată de rana lui fără să rabde mai întâi durerea și mijloacele terapeutice ale medicului? Cine poate să urmeze lui Hristos, fără să ridice pe umeri crucea răbdării? Nimeni. Toți cei care L-au urmat și Îl urmează au fost și sunt gata să înfrunte cu răbdare încercările pe care inevitabil le vor afla, după cum arată înțeleptul Sirah: „Fiule, dacă vrei să slujești Domnului, gătește-ți sufletul de ispită” (Sir. 2, 1). Fără răbdare și pogorământ față de aproapele nostru viața ajunge de nesuferit. Când răbdăm lucruri foarte grele, răbdăm după voia lui Dumnezeu. Uneori, ne spune starețul Varsanufie, Dumnezeu îl lasă pe om să simtă ca și cum l-ar fi părăsit și l-ar fi uitat. Același lucru s-ar putea întâmpla și cu o obște întreagă. În asemenea cazuri, treaba noastră este să avem răbdare și să păzim credința în Hristos. Dacă este păzită credința, este nădejde de mântuire. Iar credința se păzește într-un singur fel: prin depărtarea de orice păcat.

Ca să ne nevoim în răbdare trebuie să ne lăsăm pe noi înșine, sufletul nostru și trupul nostru, toate, în voia lui Dumnezeu cel Preasfânt și Atotînțelept. Să zicem „Slavă lui Dumnezeu pentru toate”. Pentru absolut toate. Cu aceste minunate și sfinte cuvinte se risipesc toate gândurile negre și pleacă de la noi împovărarea sufletului și vine în suflet pacea, mângâierea, bucuria. Nu trebuie să deznădăjduim niciodată. Să nu uităm că și în necazurile noastre cele mai mari se ascunde mila lui Dumnezeu. Într-un mod necuprins – și pentru noi de neînțeles! – Domnul ne zidește. Chiar și în pierderea celor mai dragi persoane.

De multe ori se îndoiește cineva în sinea lui, zicând: „Dacă în nenorocirile care au venit asupra cuiva, acela păcătuiește din pricina necazului său, cum mai poate să creadă că toate câte i s-au întâmplat sunt spre folosul lui? Ne răspunde Sfântul Dorotei : „Nu am păcătui în nenorocirile noastre, dacă nu ne-ar lipsi răbdarea și dacă nu am refuza să răbdăm un mic necaz sau să pătimim ceva neașteptat. Pentru că Dumnezeu nu îngăduie niciodată să ni se întâmple ceva care depășește puterile noastre cum a zis Apostolul Pavel: «Vrednic de crezare este Dumnezeu și nu va îngădui o ispită mai mare decât puterile voastre» (1 Cor. 10, 13). Dar noi nu avem răbdare, nu vrem să ne ostenim și nu primim nimic cu smerenie. De aceea suntem zdrobiți și cu cât ne străduim să fugim de ispite, cu atât mai mult suntem împovărați de ele și ne pierdem răbdarea și de aceea nici nu putem să ne izbăvim de ele”.

[…]

Sursa: http://theomitoros.blogspot.ro/2012/03/blog-post_30.html

***

Când voi îmbătrâni, …o să mă pocăiesc

Pocăinţă, pocăinţă, pocăinţă. Unde eşti, pocăinţă?

tabara-nemtisorSă nu amânăm pocăinţa noastră, ca să nu păţim ca tânărul acela care, pentru că nu ducea o viaţă creştină, duhovnicul său l-a rugat să se pocăiască, dar el zicea: „Acum sunt tânăr şi trebuie să mă distrez, să mă bucur de plăcerile trupeşti. Când voi îmbătrâni o să mă pocăiesc“. Duhovnicul i-a spus:Ştii tu că vei îmbătrâni? Ai făcut vreo învoială cu Dumnezeu? Moartea, fiule, nu-i ia doar pe cei bătrâni, ci şi pe cei tineri. Aşadar, pocăieşte-te acum, cât mai e timp“. Însă tânărul nu l-a ascultat şi şi-a continuat viaţa păcătoasă. „Ştiu eu – zicea -nu sunt aşa prost. Când voi îmbătrâni o să mă spovedesc, o să fac milostenii şi astfel îmi voi şterge păcatele, însă nu acum“.

Când tânărul nostru s-a îmbolnăvit, bunul duhovnic a alergat iarăşi la patul lui şi l-a rugat cu dragoste să se spovedească; căci spovedania şi împărtăşania cu Preacuratele Taine de multe ori îi vindecă şi-i întăreşte pe cei bolnavi. „Aşadar, acum că am venit – i-a spus – nu mă lăsa să plec aşa; fă-mi plăcerea...” Însă tânărul l-a rugat să nu-l deranjeze. Duhovnicul a plecat, dar nici Dumnezeu nu obligă pe nimeni şi-l lasă pe om liber. „Cine vrea, să-mi urmeze…“, zice Domnul.

Boala lui s-a înrăutăţit şi duhovnicul s-a dus din nou lângă el, şi i-a zis cu discernământ că dacă vrea, starea lui nu este o piedică pentru a se spovedi, dar n-a vrut. În cele din urmă, a murit fără spovedanie, în ceasul morţii sale, a spus de trei ori: „Pocăinţă, pocăinţă, pocăinţă. Unde eşti, pocăinţă?“, şi a închis ochii fără să se pocăiască.

Aşa păţesc mulţi oameni, care socotesc că se vor pocăi la bătrâneţe. Aşadar astăzi, în ceasul acesta, în clipa aceasta, să ne pocăim, căci ceasul când vom pleca din lumea aceasta zadarnică este neştiut. Să ne pocăim aşadar toţi cu sinceritate, ca să ne învrednicim a ne mântui cu harul şi milostenia Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cu mijlocirile Maicii Sale, ale Sfântului Nectarie făcătorul de minuni şi ale tuturor Sfinţilor. Amin.

(Arhim. Filothei Zervakos, Ne vorbește părintele Filothei Zervakos, Editura Egumenița, p. 219-220)

***

Marius Iordăchioaia: Pragul

Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har.” (Iacov 4, 6)

Odată, într-o zi ploioasă, un tânăr suferind de o depresie care ajunsese pe punctul de a-l ucide, a intrat într-o biserică. A umblat îndelung, fără grabă, prin toate încăperile şi firidele, închinându-se şi sărutând icoanele, citind cuvintele din Scripturi inscripţionate pe ziduri. Apoi, după un tur complet, s-a aşezat epuizat într-o strană, scufundându-se în liniştea locului, rar întreruptă de către cineva care intra să cumpere lumânări. Tânărul stătea şi aştepta. Ca noaptea tot mai rece din el să-i părăsească, o clipă, măcar o clipă, inima. Dar, Dumnezeu nu-i vorbea, nu-i dădea nici un semn că ar fi acolo, că i-ar păsa de el… Aşa că tânărul s-a ridicat în cele din urmă din strană şi a pornit, cu paşi tot mai hotărâţi, spre ieşire.

Dar, în prag, ca pe marginea unei nevăzute prăpăstii, a avut un moment de ezitare; brusc, s-a 65691mai întors o dată spre altar şi, surprins el însuşi de gestul său, a strigat: Dar nu se poate să nu fii aici! Un strigăt înăbuşit, aproape o şoaptă, dar suficient de puternic ca să răzbată prin zidul celulei în care îl ţinea prizonier boala lui. În acel moment biserica s-a umplut de o uluitoare lumină. Tânărul a crezut, o clipă, că bătrâna de la pangar aprinsese candelabrul cel mare din faţa iconostasului ori că ploaia se oprise şi soarele apăruse de după nori chiar în dreptul ferestrelor… Dar nu era nici una, nici alta: lumina nu era fizică, ci spirituală: şi era aprinsă doar în el. Era lumina care locuia, în mod obişnuit, în acel loc. Da, prin mica fisură făcută în sufletul lui de acel strigăt surprinzător, lumina lui Dumnezeu, care locuia acolo, i-a făcut o vizită. Una de neuitat… Fusese ca şi cum sufletul lui ar fi reuşit, cu ultimele puteri, să-şi recapete respiraţia.

*

Îmi amintesc adesea această întâmplare. Şi de multe ori mă întreb: Ce a fost acel moment de ezitare de pe pragul bisericii? Cred că a fost darul unei prime clipe de umilinţă, de smerenie, datorită căreia îndoiala din inima tânărului nu s-a mai răsfrânt asupra lui Dumnezeu, ci asupra lui însuşi. Îmi amintesc adesea clipa aceea neobişnuită… Clipa cu care, în inima unui om, se sfârşeşte timpul şi începe veşnicia.

***

Rugăciunea este o chestiune de iubire. Omul își exprimă iubirea prin intermediul rugăciunii, iar dacă ne rugăm, acesta este un semn că Îl iubim pe Dumnezeu. Dar dacă nu ne rugăm, acest fapt arată faptul că nu-L iubim, căci în măsura în care ne rugăm, în aceeași măsură Îl și iubim. Sfântul Siluan identifica iubirea lui Dumnezeu cu rugăciunea, iar Sfinții Părinți mărturisesc că uitarea lui Dumnezeu este cea mai mare dintre patimi căci este singura patimă împotriva căreia nu poți lupta prin rugăciunea Numelui lui Dumnezeu, pentru că L-ai uitat. Dacă ne smerim și chemăm Numele Domnului, încredințându-ne iubirii Lui, primim puterea de a învinge orice patimă, dar dacă Îl uităm pe Dumnezeu, vrăjmașul este liber să ne ucidă.

Arhimandritul Zaharia Zaharou

***

Îmbrățișază-L însă pe Hristos, zice Sfântul Isihie,pentru că numai El știe inima ta. Lasă-le pe toate câte le faci tu, ca să-I arăți, chipurile, că-L iubești. În mișcarea, activitatea, în osteneala existenței tale, Hristos este singurul care știe inima ta. Dar aude doar strigătul inimii care Îi cheamă numele (cine rostește rugăciunea inimii).

Nu-L putem înșela pe Dumnezeu, pentru că El ne cunoaște.

După ce Sfântul ne-a sfătuit să nu ne înșelăm cu cele despre Dumnezeu și să credem că sunt lucruri care ne vor aduce în comuniune cu El, acum adaugă un element nou, foarte important: „sufletul încearcă în tot felul să ascundă de toți oamenii dulceața lui și lupta dinlăuntru”.

Fii atent, să te ascunzi! Sufletul tău să încerce neîncetat și în tot felul să se ascundă de toți oamenii, ca ceilalți să nu-și dea seama de lupta ta duhovnismerenia2cească, de ce câștigi și de ce pierzi.

Să nu crezi că trebuie să-ți deschizi inima înaintea fiecăruia și să-i spui trăirile tale.

Să treci printre oameni neobservat, pentru că altfel le pierzi pe toate.

Omul care trece neobservat poate înainta în calea sa.

Când iudeii au vrut să-L arunce pe Hristos de pe sprâceana muntelui, El le-a scăpat, nu S-a făcut nevăzut, ci a pășit printre ei, fără să dea semne ale prezenței Sale (Lc.4, 28-30). În acel moment, nici minuni nu a făcut, nici prorocii. A plecat pe ascuns.

Tot așa și noi să trecem neobservați printre oameni. Viața noastră să rămână neobservată, iar dulceața, adică darurile pe care ni le face Dumnezeu, și lupta dinlăuntru, truda și osteneala lăuntrică, să rămână neobservate chiar și de către noi înșine.

Această luptă dinlăuntru ascunde-o, pentru că atunci când celălalt își dă seama de ea, și mai ales vrăjmașul, îți va aduce ispită.

Așadar, să ascunzi înțelesurile duhovnicești și bucuriile pe care le are inima ta și să le spui numai starețului tău. Iar dacă el îți spune să le descoperi și altuia, atunci spune-le.

Să ai o viață ascunsă! Lupta lăuntrică, tainică, privirea atentă, pe care o azvârle rugăciunea „Doamne, Iisus Hristoase, miluiește-mă!”, sunt războiul nevăzut, pe care-l descrie Sfântul Nicodim Aghioritul. Dacă însă nu te îngrijești în tot chipul să te ascunzi de oameni, n-ai făcut nimic.

[…]

Sfântul ISIHIE – Cuvânt despre trezvie – Arhim. Emilianos Simonopetritul – Editura Sf. Nectarie

integral la SURSA

Pe bună dreptate, despre omul contemporan se afirmă că este omul căutărilor. Despre orice domeniu al cunoașterii am vorbi, am putea radiografia câtă preocupare există, câtă frământare și cât freamăt. În general, omul caută ”ceva”, de aceea majoritatea rezultatelor lui sunt nesatisfăcătoare. Mare parte din ceea ce explorează omul cutezător este realitate exterioară. În urechile lui sună perpetuu chemarea: Vino, cunoaște, explorează, sau, dacă vrei mai mult, inventează. În mijlocul atâtor chemări, un glas discret, intim chiar, șoptește sufletului la ureche: BunulPastorPNOprește-te, te caută Hristos! Lasă-te găsit! Nu te mai ascunde de El în căutările tale! Dacă ceea ce explorează omul în exteriorul lui se încadrează în categoria ”ceva”, epuizat de căutări neroditoare omul constată că acel ”ceva” nu îl mulțumește. Fiecare succes, în loc să îi astâmpere setea, i-o adâncește. Așa realizează că, de fapt, el nu are nevoie de ”ceva”, ci de ”Cineva”.

Este modern să testăm, să etichetăm și să comparam totul, inclusiv pe noi înșine, evaluându-ne IQ-ul și validându-ne poziția potrivit acestuia. În psihologie se dezvoltă tot mai amplu conceptul de inteligență emoțională, iar în Biserică se vorbește tot mai mult despre un alt fel, atipic, de inteligență, inteligența duhovnicească. Ceea ce frapează dintru început este faptul că inteligența duhovnicească nu se construiește pe coeficientul IQ, ci pe inteligența spirituală de a te lăsa condus de Hristos, în Duhul Sfânt, indiferent de scorul tău IQ .

În înțeles general, așa cum precizează Maica Siluana Vlad, inteligența duhovnicească (ID) estecapacitatea omului de a se converti permanent la condiția sa de fiu și este dublată de aceea de a păstra neîntrerupt, prin mijlocirea lui Hristos, pe Duhul Sfânt. Rusaliile ni-l fac cunoscut pe Duhul Sfânt, Mângâietorul promis, care dă sens căutărilor și IQ-ului. Ele transformă raționalitatea în spiritualitate și inversează polii, așezând în prim plan inteligența duhovnicească, în fața celei raționale. Ea învață creierul să gândească cu inima, îl oprește pe om din căutare și-l determină să se lase găsit de Hristos. Căutarea lui Dumnezeu în exteriorul persoanei umane înseamnă fugă de El, de aceea Hristos grăiește: oprește-te şi lasă-te găsit.

[…]

Pr. Adrian Magda

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 74, iulie-august 2013

integral la SURSA

καλόγερος προσευχόμενος

Vezi si:


Categorii

IPS Teofan Savu, Marius Iordachioaia, Pagini Ortodoxe, Parintele Ambrozie Iurasov, Parintele Staniloae, Parintele Zaharia de la Essex, Parinti greci si athoniti, Spovedania, Video

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

3 Commentarii la “IPS TEOFAN – cuvant catre tineri despre pericolul ravnei “judecatoare”. UNDE CAUTA TINERII LIBERTATEA SI BUCURIA? ESTE ORA INTUNERICULUI IN LUME/ Ce sa facem cand nu gasim SERVICIU? Ce sa facem cand nu gasim in noi IUBIRE?/ Tragedia pocaintei amanate/ “TE CAUTA HRISTOS, LASA-TE GASIT!”

  1. Pingback: TINERII SI TABERELE de spiritualitate ortodoxa si de civilizatie romaneasca LA MANASTIRI: Tabara de la Oaşa. Virgiliu Gheorghe despre CRIZA TINERILOR DE AZI - Recomandari
  2. Părintele care-și iubește fii, suferă pentru ei. Ierarhul care-și iubește turma deasemeni suferă pentru ea, și este cu neputinţă ca aceasta să nu se vadă, să nu se simtă. Ierarhul care-și iubește turma încredințată lui de Dumnezeu, şi caută (mai presus de orice), mântuirea ei, va ajunge să fie iubit (cum nu și-a închipuit) şi de turma sa și de Iubitorul de oameni Dumnezeu. Părintele care-si iubește fiii se îngrijește de mântuirea și de sufletul lor, cel care-și iubește gospodăria și cinstea sa (mai mult decât pe fii), se îngrijește mai mult de acestea. Greu a fost întotdeauna să fii părinte pentru fiii tai, dar poate niciodată mai greu decât acum.
    Toată dragostea și prețuirea pentru IPS Teofan.

  3. Legat de locul de munca, pot confirma si eu din experienta personala ca punerea nadejdii in Dumnezeu si rugaciunile catre Maica Domnului pot “produce” niste rezultate absolut uimitoare.

    Doar sa nu ne trezim ca in bancul acela, in care unu ins se invartea cu masina printr-un loc foarte populat iar in gand zicea “Da Doamne sa gasesc si eu un loc de parcare, da Doamne sa gasesc si eu un loc de parcare …” si tot asa. La un moment dat, vede un loc de parcare liber, la care spune “Gata Doamne, am gasit, nu mai e nevoie” …

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare