“E ca o pânză ţesută de Dumnezeu, care pune inimă lângă inimă…”. MĂRTURIE VIE și îndemn tare la LUPTA DUHOVNICEASCĂ OSÂRDUITOARE ÎN BISERICĂ și la LUCRAREA “ȚESĂTURII” DRAGOSTEI FRĂȚEȘTI – Partea a II-a a interviului din “Familia ortodoxă” cu PR. CIPRIAN GRĂDINARU (BELGIA)
(RE)CITITI SI PRIMA PARTE A INTERVIULUI:
***
Vedeti si:
Familia ortodoxa, nr. 3(98)/2017:
INTERVIU
PR. CIPRIAN GRADINARU, BELGIA
„Mi-e vitală parohia!” (II)
După cum spuneam şi în numărul trecut al revistei, ne-am bucura să vedem cât mai multe parohii precum cea a „Tuturor Sfinţilor”din Belgia. Căci, după cum veţi vedea şi în continuarea discuţiei noastre cu Părintele Ciprian, „după roadele lor îi veţi cunoaşte, că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune“ Matei 7:17-18 Este parohia inima Bisericii care trebuie să bată în viaţa fiecărui membru al ei? Răspunsul îl primim de la această minunată comunitate de români care, în mijlocul unei Europe seculare, nu uită să pomenească numele lui Dumnezeu. (G.F.)
— Ne-aţi vorbit despre principalele trăsături ale unei parohii autentice. Dar cum putem lucra toate acestea, Părinte? De unde începem?
– Desigur că temelia a toate cele vorbite rămâne pocăinţa fiecăruia, lupta cu sinele bolnav, schimbarea fundamentală a vieţii. Cu cât un om îşi plânge mai mult păcatul, cu atât primeşte tot mai mult har ca să lupte cu omul vechi din el şi simte nevoia să îşi mărturisească tot mai des păcatele, neputinţele, de multe ori pe zi în rugăciune şi, periodic, duhovnicului. Îşi asumă tot mai mult din căderi şi se foloseşte tot mai mult de spovedanie. Când merge la duhovnic nu se mai justifică pentru păcat, nu mai acuză pe aproapele, pe duhovnic sau chiar pe Dumnezeu pentru nefericirile şi păcatele lui. Nu mai merge nici să povestească duhovnicului întâmplări din viaţa lui – contexte care nu fac decât să dilueze conştiinţa păcatului – ori să spună: „Ştiţi, Părinte, fac şi eu păcate ca toţi oamenii” sau „Eeei, n-am omorât pe nimeni!”. Cine face aşa nu ştie, de fapt, să se spovedească, n-are nici un folos din mersul la duhovnici. Nu trăieşte pocăinţa. Nu e viu duhovniceşte. Dacă nu-şi schimbă fundamental atitudinea, smerindu-se şi recunoscându-şi boala, nu va fi parte nici din parohie, nici din Biserică.
La spovedanie mergem să ne împăcăm cu Domnul (după ce I ne-am făcut vrăjmaşi păcătuind), să ne asumăm lipsurile noastre, să învăţăm să asumăm şi lipsurile celorlalti şi, mai ales, pocăindu-ne, să ne unim din nou cu Sfânta Biserică – deci şi cu fraţii noştri din parohie, după cum spune rugăciunea de dezlegare de după mărturisire. Când omul se pocăieşte, începe să se vadă sub ceilalţi şi se va bucura şi se va odihni îndrăgindu-i, ajutându-i, slujindu-i, întărindu-i sau, pur şi simplu, răbdându-i.
Doar aşa pot deveni „de un cuget” cu fraţii mei, şi atunci nu voi mai fi luptat de invidie când lor le e bine, iar bucuria lor şi harul primit de ei vor deveni şi ale mele. Doar aşa pacea cu fratele meu îmi devine foarte preţioasă, căci voi înţelege ce zice Sfântul Pavel când îndeamnă să nu ne certăm pentru lucruri mici: orice lucru e mic, în raport cu dragostea, unitatea, comuniunea!
—Aşa se naşte nevoia de jertfa? Din lupta cu sinele vechi?
– Cred că e urmare a pocăinţei, dar mai cred si că puterea de a se jertfi e trăsătură a firii omului. M-am gândit de multe ori că una din datoriile preotului e să creeze în parohia lui cadrul în care omul să înţeleagă ce e cu adevărat jertfa şi unde să se poată jertfi cu încredere şi cu folos. Aşa s-au născut la noi „Candela rugăciunii”, ori privegherile de noapte, sau milosteniile făcute pentru ajutorarea multor sărmani. Dar sunt convins că foarte mult au contat pentru zidirea parohiei noastre, pe lângă rugăciunile şi jertfele de toate felurile, şi milioanele de kilometri însumaţi prin drumurile făcute de fraţii şi surorile mele care vin din diferite colţuri ale Belgiei şi din Germania, Luxemburg, Franţa sau Olanda. Propriu-zis, dintre enoriaşii noştri, doar cinci-şase oameni locuiesc în localităţi apropiate. Ceilalţi vin din localităţi situate la minim 50-60 de kilometri, unii de câteva ori pe săptămână – pentru Liturghie, spovedanie sau, pur şi simplu, pentru întâlnire, cu diferite prilejuri.
„NE LEAGĂ MULTE FIRE DUHOVNICEŞTI TAINICE”
— Pentru că spuneţi asta: cum s-au petrecut lucrurile în parohia sfinţiei voastre? Cum v-aţi format ca familie duhovnicească?
– Simt cum, cu fiecare rugăciune a unora pentru alţii, cu fiecare clipă petrecută împreună, cu fiecare lucru pe care-l facem împreună, ne leagă tot mai multe fire nevăzute. Ne leagă nu atât anii petrecuţi împreună, cum se mai zice, cât aceste multe fire duhovniceşti tainice, şi această ţesătură dintre noi devine tot mai strânsă, mai trainică. E ca o pânză ţesută de Dumnezeu, care pune inimă lângă inimă în „războiul de ţesut” al parohiei şi le ţese împreună cu „suveica” proniei şi dragostei Sale: culori diferite, forme diferite, dar ce bucurie armonioasă! Bucuria de care vă povesteam acum patru ani creşte neîncetat, şi nu încetăm să dăm slavă lui Dumnezeu, întrebându-ne ades: dacă aici, pe pământ, oameni pătimaşi şi slabi fiind, Domnul ne poate da să trăim aşa bucurii, oare cum o fi în Rai? Şi teama de a nu pierde o aşa mântuire ne face să râvnim la mai mult, la mai Sus, şi să chemăm tot mai des şi cu mai multă putere numele Domnului în ajutor, spre întărire. Ne e teamă de ce spune Sfântul Pavel:
„Cum vom scăpa noi, dacă vom fi nepăsători la astfel de mântuire care, luând obârşie din propovăduirea Domnului, ne-a fost adeverită de cei ce au ascultat-o, împreună-mărturisind şi Dumnezeu cu semne şi cu minuni şi cu multe feluri de puteri şi cu darurile Duhului Sfânt, împărțite după a Sa voinţă?“ Evr.2:3-4
Căci nu puţine minuni şi semne ne-a dat Domnul să trăim şi noi aici. In primul rând, prin împreuna-rugăciune la „Candela rugăciunii”. Apoi, prin rugăciunea celor mulţi: de nenumărate ori a intervenit minunat Domnul când, în situaţii urgente, am cerut rugăciune pentru cei în nevoie, trimiţând mesaje (SMS-uri sau e-mail-uri) către cei vreo o sută cincizeci de apropiaţi despre care ştiu că mi se vor alătura în strigătul către Domnul.
Şi, nu în ultimul rând, după cuvântul Sfântului Grigorie Theologul (dacă ţin bine minte), pe lângă aceste multe minuni pe care le-am trăit aici, am mai văzut una mai mare, cea mai mare: schimbarea vieţii omului, venirea lui în Biserică, luarea în serios a Evangheliei, înţelegerea celor pe care le face în Biserică. Şi mărturisesc că am trăit şi trăiesc şi multe minuni din acestea. Nici nu vă puteţi închipui ce bucurie am când vreunul dintre cei pe care îi spovedesc îmi spune sau îmi scrie că a avut o ispită oarecare, dar s-a rugat strigând cu toată puterea, şi Pacea-Hristos a venit, uimindu-l. Mare mângâiere am când îi văd pe fraţi gustând din roadă adevăratei rugăciuni, însoţită de venirea lui Hristos: încredinţarea aceasta a realităţii Învierii lui Hristos nimeni nu o va mai putea lua de la ei! Când omul începe să învieze, începe să îşi dea seama că lupta adevărată trebuie purtată la nivelul minţii, al gândurilor. Şi mă bucur când, după mai multe spovedanii, fraţii mei încep să mărturisească gânduri, nu doar fapte ale căderii. Asta arată că au înţeles că toate căderile încep cu un gând, că multe din ceea ce numim „gândurile mele” provin, de fapt, de la diavol, semănătorul de neghină. Asta arată că ei încep să se nevoiască cu înţelegere, cum zic Părinţii.
“UN DAR SPECIAL PE CARE DOMNUL ÎL FACE CREDINCIOŞILOR”
— Vorbiţi mult despre lucrarea harului. Dar, până la urmă, aceasta e firescul vieţii în Biserică, nu-i aşa?
– Absolut! Pe de o parte, zice Apostolul, „unde s-a înmulţit păcatul, acolo a prisosit harul“ Romani 5:20. Într-un sens, mă gândesc la starea lumii de azi: trăim într-o societate care s-a lepădat cu totul de Dumnezeu, care tinde să devină „impermeabilă la har“, cum zice Părintele Rafail (Noica). Într-o astfel de lume, am văzut că atunci când creştinul se străduieşte un pic să meargă spre Domnul, Acesta nu că îi iese, ci îi aleargă în întâmpinare. În alt sens, e vorba că mai toţi cei din parohie sunt oameni care abia în anii din urmă L-au întâlnit pe Dumnezeu într-un mod mai profund, iar păcatul lor din viaţa de dinainte e urmat acum de pocăinţă, care aduce mult har.
Pe de altă parte, putem remarca un fenomen interesant: niciodată în istoria Bisericii nu a mai existat simultan o preocupare vie a creştinilor pentru cele patru mari daruri prin care omul îşi poate învia inima duhovnicească: rugăciunea minţii („Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”), împărtăşania des, citirea Scripturii şi viaţa de obşte (ca mod de viaţă – în principiu – monahală opus „vieţii de sine”). Aş zice că e un dar special pe care Domnul îl face credincioşilor, dându-ne toate aceste puternice arme pentru lupta cu duhul celui mai antihristic veac. Însă, desigur, ca in orice lucrare în Biserică, pe lângă harul Domnului care vine în întâmpinare, e nevoie de participarea omului, e nevoie ca darurile de care vorbeam să fie lucrate.
—Am văzut că e multă râvnă în parohia sfinţiei voastre în direcţia tuturor acestor patru daruri despre care vorbiţi.
— Da, şi mă bucur mult. Râvna asta e chiar una din roadele harului. Fără râvnă e greu să creşti duhovniceşte, e greu să lupţi cu ispitele, să lupţi să împlineşti poruncile. Râvna e starea care trebuie să ne mistuie inimile. Ea dă putere pocăinţei, aducând smerenie, căci se hrăneşte din tânjirea la cele pe care încă nu le-a dobândit, după cum spune Sfântul Ioan Scărarul.
— Ştim că râvna e un dar al lui Dumnezeu, şi din când în când toţi o simţim in noi, dar cum să facem să o păstrăm?
— În primul rând, lăuntric, printr-o luptă neîncetată de a ne curăţi inima de patimi. Apoi, prin faptele ce arată şi întăresc credinţa. Căci dorinţa de a-I plăcea lui Dumnezeu îl face pe om să se ostenească, să se roage mai mult (nu doar dimineaţa şi seara, ci înălţându-şi cât mai des mintea spre El, ostenindu-se un pic, oriunde s-ar afla: la serviciu, la volan, în bucătărie etc), şi roada acestei osteneli e o nouă însuflare, pe temeiul căreia poate primi de la Domnul (prin duhovnic, printr-o carte, printr-un frate) un nou cuvânt dătător de dor de cele Cereşti, un nou imbold spre osteneli ş.a.m.d. – şi râvna tot sporeşte. E simplu: eu îmi arăt intenţia, dorinţa de a fi cu Domnul, luptând să îmi ţin mintea cât mai neîmprăştiată, să păstrez rugăciunea peste zi, iar El îmi trimite harul Său să şi împlinesc ceea ce vreau.
Pe de altă parte, sunt oameni care vin să mi se plângă că nu reuşesc să îşi adune mintea la rugăciune sau la Liturghie, ori că sunt mereu luptaţi de mânie sau patimi trupeşti, şi se uită inocent la mine când îi întreb dacă îşi pierd timpul şi-şi împrăştie mintea la TV, ascultând radio, pe Facebook ori citind ziare sau ştiri pe net etc. Pur şi simplu, ei nu văd sensul întrebării, legătura între ce mă întreabă ei şi ce le spun eu. Li se pare că exagerez când le spun că e o strânsă legătură între problemele lor şi felul în care îşi folosesc mintea. Aceşti oameni efectiv nu îi cred pe marii Părinţi contemporani care spun că duhul care caracterizează toate aceste noi descoperiri – nu ştiu cum să le zic altfel – e incompatibil cu Duhul lui Hristos, că o minte virusată de patimile care bântuie nestingherite în aceste medii, împrăştiată şi rătăcind în toate colţurile lumii, are nevoie de luni de dezintoxicare pentru a putea iar să se adune şi să devină coerentă într-un dialog cu Hristos. Aşa cum nu voi putea ajunge să iubesc un om dacă nu mă voi gândi mereu la el, dacă nu mă voi ruga mult pentru el, cu siguranţă nu voi putea să ajung să-L iubesc pe Hristos dacă nu mă voi ruga mult, dacă nu-L voi avea neîncetat drept centru al preocupărilor minţii mele. După expresia Părintelui Zaharia de la Essex, creştinul ar trebui să ajungă la o „viaţă de un gând”: Hristos! Abia atunci când Hristos va deveni centrul vieţii mele (şi nu o „felie” din cercul preocupărilor mele), când pe toate le voi raporta la El, pot spune că încep să trăiesc o viaţă duhovnicească.
De aceea, am convingerea că e mult mai uşor pentru omul de azi să lucreze asceza într-un sens pozitiv, adică să se implice în lucrări duhovniceşti, să îşi „prindă” mintea în rugăciune, în fapte bune, în lucrarea binelui. E mult mai grea calea „negativă” a ascezei, adică lupta minţii cu patimile, cu vrăjmaşul. Când omul e plin de râvnă şi prins în lucrarea faptelor bune, se fereşte în mod implicit de preocupări sterile precum cele enumerate (desigur, lista nu e exhaustivă) şi e mult mai greu să cadă în păcat, ori să îşi piardă credinţa.
În plus, râvna te păzeşte şi de consumul teribil de energie pe care îl aduce în viaţă atitudinea critică nesănătoasă, negativă. Mereu mi-a fost groază de oamenii care nu încetează să se plângă: de soţ, de soţie, de vecin, de guvern, de masoni, de orice se poate – oameni care-şi construiesc închisoarea singurătăţii criticându-i şi osândindu-i pe toţi. De cealaltă parte, omul care cultivă însuflarea e neîncetat preocupat de lucrări pozitive, şi însăşi viaţa lui va deveni bucuroasă şi strălucitoare.
Vedem asta şi în parohiile noastre. Majoritatea celor „critici” şi „lucizi”, care nu se lasă „păcăliţi” de râvna şi bucuria celorlalţi, sfârşesc prin a pleca din parohie sau a se poziţiona la o distanţă de siguranţă, care să le permită viaţa „de sine” (altfel zis: după capul lor) pe care şi-o doresc. Ei nu pricep nici bucuria celorlalţi, nici dragostea care îi leagă, au tot felul de întrebări („Ce tot atâtea slujbe?”, „De ce să tot ceri atâtea binecuvântări de la preot?”, „Dar de ce trebuie să mergi la biserica aia? Nu ai una la tine în cartier?”), caută tot felul de explicaţii „logice” pentru ce se întâmplă (de genul: sectă, manipulări, oameni disperaţi, „preotul exagerează” etc.) şi vin cu tot felul de „sfaturi bine-intenţionate” (către preot, de la colegi: „Ai grijă cu mirenii, dacă le dai un deget, ţi se urcă în cap”, către mireni, de la rude ori prieteni: „Nu te mai recunosc! Vezi să nu faci vreo fixaţie!”, ori „Vezi să nu exagerezi / să nu fii folosit” etc). Iar finalul lor e trist: asemenea fratelui mai mare din pilda fiului risipitor (sau tatălui [milostiv], cum îmi place să spun), nu sunt în stare să intre în bucuria celorlalţi, prizonieri ai unei auto-compătimiri bolnave, simţindu-se mereu neînţeleşi, nedreptăţiţi, folosiţi, nevrând să intre în bucuria Tatălui, şi rămânând afară din împărăţie.
„AM DUS O POLITICĂ INVERSĂ DECÂT CEA CARE SE PRACTICĂ LA NIVELUL GUVERNĂRILOR”
— Neamul nostru a fost, mai ales în ultimii trei sute de ani, victima unor politici şi presiuni de dezbinare, de semănare a neîncrederii între oameni, a suspiciunii, şi cred că aproape toţi românii suntem purtători ai acestui virus. Am văzut că asta ne dă şi în Biserică mult de lucru: nu mai avem încredere unii în alţii. Sfinţia voastră nu aveţi problema asta?
— Ne-am lovit şi noi aici de asta la început. E aşa cum spuneţi: a trebuit să ducem o luptă ca să dobândim încredere unii în alţii. Am luptat mult ca să ne vindecăm ADN-ul, ca să zic aşa, să învăţăm să punem gândul bun, să trecem peste neputinţele celuilalt, să-i arătăm încredere, să vrem să-l cunoaştem. Esenţială a fost rugăciunea, desigur, dar au contat mult toate cele pe care le facem în parohie pentru a ne apropia unii de alţii, pentru a ne cunoaşte mai bine. Aş putea spune că am dus o politică inversă decât cea care se practică la nivelul guvernărilor ţării – una de unire, de adunare.
De aceea poate că cel mai mult mă întristez la spovedanie când aud că fraţii mei s-au judecat sau, mai rău, s-au bârfit între ei, ori s-au rănit cu cuvinte. Şi majoritatea au înţeles că sunt păcate ucigătoare de frate, şi îi simt că luptă tot mai mult să nu mai cadă. Aici cred că e important, ca în orice familie, rolul de mijlocitor al preotului-părinte în a-şi ajuta fraţii-fii să înveţe arta de a dialoga: putem avea păreri diferite, dar asta nu e motiv de supărare, de ceartă; trebuie să învăţăm să facem distincţia între idee şi persoană.
Nu a fost uşor, dar ne-a ajutat Domnul şi am ajuns la starea că se întâmplă câteodată să fim împreună vreo sută de oameni şi să te simţi cu toţi ca şi cu cei din casa ta: totul e firesc, nu ai nimic de ascuns, eşti liniştit, cu garda jos; orice ai spune, orice ai face, nu ţi-e teamă că cei din jur te vor răstălmăci, nu e nimeni care să vrea „să te prindă în cuvânt” (cum se întâmplă, de exemplu, Duminica la predică, când în turmă se mai strecoară şi lupi îmbrăcaţi în piele de oaie). Dar pentru asta ne-a ajutat mult să ne amintim ades ce zice Sfântul Pavel efesenilor: „Vorbiţi între voi în psalmi şi în laude si în cântări duhovniceşti” Efeseni 3:19. Sau, altfel spus, la măsura noastră: să fim atenţi la conţinutul discuţiilor noastre; abordarea oricărui subiect să fie cât mai duhovnicească, ferindu-ne să vorbim deşertăciuni, de unde poate uşor izbucni cearta. Altminteri, sigur că e greu să dobândeşti stăpânirea de sine, adică puterea de a nu te trezi vorbind fără să vrei, fără să te gândeşti la eventuale consecinţe dureroase pentru aproapele tău.
— Ne puteţi prezenta programul unei Duminici obişnuite în parohie?
— După Liturghie şi agapă, am propus fraţilor să mai stăm împreună, să ne odihnim împreună în Hristos, în Frumos. Uneori le vorbesc despre o temă oarecare a vieţii duhovniceşti (de-a lungul anilor, am încercat să le abordăm împreună pe toate cele importante), alteori citim fragmente din cărţile Părinţilor şi le tâlcuim, încercând mereu să vedem cum putem aplica Evanghelia în concretul vieţii noastre. În unele Duminici facem prezentare de carte, ori a unui pelerinaj în care unii dintre noi am fost în săptămâna ce s-a încheiat, ori vorbim despre mari oameni ai Bisericii şi ai culturii româneşti. Alteori, pur şi simplu, ne împărtăşim unii altora, îmbogăţindu-ne astfel unii pe alţii, din cele care ne-au bucurat în viaţa cu Dumnezeu şi pe care le avem cu toţii în inimă. Am numit această „împreună-odihnă” un pic pretenţios: „Momentul filocalic”. Gândul meu a mers mai mult într-o direcţie etimologică (filocalic=iubitor de frumos), să zic aşa, şi mai puţin în accepţiunea clasică, patristică. Adică mi-am propus să învăţăm împreună, mari şi mici, să ne bucurăm de Frumos, să învăţăm să cultivăm Frumosul (înţeles într-un sens mai larg) în vieţile noastre, într-o lume în care urâtul e tot mai apreciat şi stăpân. Când a făcut lumea, Domnul a facut-o bună şi frumoasă, şi frumuseţea e una din peceţile puse atunci pe lume şi în om.
În plus, am mai remarcat că unii creştini au probleme în viaţa duhovnicească și pentru că au intrat direct în pielea de „om duhovnicesc” fără să fie mai întâi oameni fireşti, oameni echilibraţi, profunzi, sensibili – trăsături pe care o educaţie bună, în care Frumosul să ocupe un loc important, le-ar fi putut aduce. Am convingerea că, înainte de a putea avea o viaţă duhovnicească autentică, omul trebuie să reînveţe să se bucure de lucruri simple, de frumuseţea firescului, a naturii, a artei adevărate – de cele care, până acum câteva zeci de ani, făceau parte din cotidianul vieţii străbunilor noştri. Mărturisesc că, la început, mi-era un pic teamă ca acest „moment” să nu devină unul cultural, mai cu seamă în Duminici precum cele în care îi evocăm pe Eminescu ori pe poeţii români care, de-a lungul veacurilor, L-au căutat pe Dumnezeu. Acum, însă, după atâtea sute de Duminici împreună, dau slavă Domnului că ne-a arătat încă o dată că, atât timp cât rămânem în Duhul lui Hristos, toate cele pe care le facem împreună în parohie lucrează tainic vindecarea sufletelor.
(va urma)
Material realizat de Gheorghe Fecioru
***
Vreme pentru ctitorire
Mulţumită dragostei din multe inimi, rugăciunilor şi ajutorului financiar oferit, parohia Părintelui Ciprian Grădinaru a reuşit să strângă suma necesară achitării taxelor (către stat şi notar) la cumpărare, însă drumul până la a putea converti clădirea în biserică şi şcoală este anevoios, căci, pe lângă creditul pe care parohia trebuie să-l achite în următorii zece ani pentru cumpărarea propriu-zisă, mai ajutând după puteri şi transmiţând apropiaţilor această rugăminte. La sugestia mai multor fraţi şi surori din ţară, cărora le-ar fi mai uşor să ajute virând lei (pentru a evita comisioanele bancare de transfer în valută), s-a deschis şi un cont în RON pe numele lui Vlad Botez (fiu duhovnicesc al Părintelui Ciprian, redactor Doxologia.ro)
IBAN: R029 BRDE380 SV457 7601 3800
Pentru cine dorește, rămâne valabil și contul în euro din Belgia:
TRIADA asbl, Rue de Crécou 57, 1350 Orp-Jauche Belgique
IBAN: BE50 7360 2390 5918
BIC: KREDBEBB
Vedeti si:
- PARINTELE CIPRIAN GRADINARU (Namur, Belgia) – sau RAVNA PENTRU “RAIUL” FRATIETATII INTRU HRISTOS in vecinatatea “Fiarei” europene. Model si inspiratie pentru regasirea COMUNITATII ORTODOXE AUTENTICE, astazi prea-uitate…
- Interviu cu PARINTELE CIPRIAN GRADINARU din Namur (Familia Ortodoxa): “E NEVOIE DE OSTENEALA SI DE DUREREA INIMII. Tot omul care vrea sa pastreze harul trebuie sa se nevoiasca tot timpul, nu doar Duminica dimineata!“
- PARINTELE CIPRIAN din Namur, Belgia despre lucrarea RUGACIUNII comunitare: “CANDELA” – ca forma de supravietuire si rezistenta duhovniceasca in vremurile din urma: “Rascumparati vremea, ca zilele rele sunt”
- “ROMANIA, TE IUBESC” despre oameni care au invatat sa vorbeasca lui Dumnezeu. PARINTELE ILARION – fostul bancher calugarit: “DACA TRAIESTI FARA SA CAUTI RASPUNSURI, NU LE VEI GASI”/ PARINTELE CIPRIAN, fostul ateu devenit preot si comunitatea sa ortodoxa din Vedrin-Namur, Belgia (video)
- NOI CU CINE VOTAM? si CUM LUPTAM CU RAUL DIN LUME? Parintele Ciprian Gradinaru (Belgia) ne propune un “arsenal de razboi” pentru “vremurile care incep sa se asemene tot mai mult cu primele secole ale crestinismului”
- GANDURI LA PRAZNICUL SFANTULUI IOAN RUSUL. Parintele Ciprian Gradinaru de la Vedrin: “Este o oarecare asemanare intre ce traim si noi azi si ce traia Sfantul Ioan…” LECTII DUHOVNICESTI DESPRINSE DIN VIATA UNUI SFANT IUBIT
- Doamna Andrée – un om al lui Dumnezeu printre noi. MARTURIA IMPRESIONANTA A PR. CIPRIAN GRADINARU DESPRE VIATA UNEI CONVERTITE LA ORTODOXIE
- PARINTELE SILUAN OSEEL, SFANTUL FILOCALIC DIN EINDHOVEN – INTRUPAREA RUGACIUNII SI DRAGOSTEI ARZATOARE: “Gândește-te bine, suntem noi doi și Hristos în veșnicie, nimeni și nimic nu mai contează, nici ce a fost. De acum încolo începem”
***
- Parintele Ciprian Negreanu talcuind si aducand in prezent Apostolul: INIMA LARGA si INIMA STRAMTA, masura darniciei din iubirea pentru fratii saraci, UNTDELEMNUL BLANDETII SI VINUL MUSTRARII PARINTESTI, comunitatea “sfintilor” de la Ierusalim si CUM SE FACE DEZBINAREA CRESTINILOR
- FRATIETATEA DUHOVNICEASCA – SALVAREA IN ANII CEI GREI (II). O mai cautam?
- Sfintii Trei Mari Dascali ai lumii si Ierarhi: Vasile, Grigorie si Ioan: Taina prieteniei sau ZIDUL INTARIT AL UNIMII IN HRISTOS versus “taina dezbinarii”
- CE VREA DUMNEZEU DE LA NOI? – Cuvinte esentiale de trezire si de indreptare de la Ieromonahul TEOFAN de la Putna
“Dacă ar exista o sobornicitate reală, nu simulată, foarte multe lucruri s-ar rezolva. Neaşteptat de multe lucruri s-ar limpezi în Biserică, în sufletul nostru, în familiile noastre, la locul de muncă. Nu ne sfătuim între noi. Nu ne ascultăm între noi. Lucrul acesta arată că, în fond, nu avem o gândire şi o trăire ortodoxă. În momentul în care acceptăm dialogul cu celălalt, acceptăm să fim deschişi, să fim în mod real soborniceşti; trebuie atunci să acceptăm şi faptul că putem greşi. Revin la duhul mândriei care ne stăpâneşte pe toţi: nu vrem să recunoaştem că greşim şi, de aceea, lucrurile nu pot merge bine (…) Există, desigur, atacuri din exterior împotriva Bisericii, însă ele nu ar fi atât de periculoase dacă am şti să trăim în sobornicitate si în dragoste“.
- UNDE MAI ESTE UNITATEA DUHULUI INTRE NOI?
- E VREMEA DE A STRANGE RANDURILE
- SATANA II VANEAZA PE CEI IZOLATI
- PARINTELE CALCIU DESPRE SINGURATATE SI UNIREA INTRU BISERICA
- “Toţi ne gîndim numai la noi înşine. De aceea ne înecăm cu toţii”
- “CRESTINISMUL RADICAL” AL PARINTELUI IOACHIM PARR: “Aceasta lume moare, iar voi va purtati ca si cum navigati intr-o croaziera captivanta. Vreti sa fiti misionari, dar nu vreti sa traiti dupa Evanghelie. CRESTINISMUL ‘CONFORTABIL’ NU EXISTA!” Ce trebuie sa faca niste MISIONARI ORTODOCSI autentici?
- SFANTUL IUSTIN DE LA CELIE despre misiunea ascetica a Bisericii: “ASCETII SUNT SINGURII MISIONARI AI ORTODOXIEI. Nevoinţa este singura ei scoala misionara. PUNE-TE IN SITUATIA CELOR INDURERATI, PLINI DE TRISTETE SI DE NECAZURI…”
- LECTIA COM-PATIMIRII: “Lasati-va inimile sa primeasca, sa poarte durerea fratilor, si cu astfel de inimi mergeti la Hristos. Dumnezeul nostru este APROAPE”
- DUREREA ALTUIA – DUREREA NOASTRA. Cum dobandim rabdare si ce folos avem din incercari? ISPITELE INSINGURARII
- SA AJUTAM LA PURTAREA CRUCII CELOR AFLATI IN SUFERINTA, IN SINGURATATE! SA NE RUGAM PENTRU CEI CARE NE VRAJMASESC – Partea a doua a conferintei de la Ploiesti (2016), “IUBIREA CRUCII”, a PS Macarie: “Cati copii orfani, singuri, indurerati, traumatizati, sunt printre noi, care chiar au nevoie de parinti!”
***
- RUGACIUNEA PENTRU UNIRE a Arhimandritului Sofronie Saharov
- O rugaciune de care avem mare nevoie astazi: RUGACIUNEA PENTRU LUME a Cuviosului Paisie Aghioritul
- RUGACIUNEA PENTRU CEILALTI (I): “De ce te gandesti doar la tine, bunul meu copil, si nu te gandesti putin si la lumea care sufera? Cati nu striga in aceasta clipa: ‘Ajutor! Ajutor!’ si nu exista nimeni langa ei ca sa-i ajute?”
- Cuviosul Paisie Aghioritul ne invata CUM SA NE RUGAM PENTRU CEILALTI (II) – Rugaciunea CU DURERE IN INIMA pentru cazuri concrete si pentru toata lumea
- Cum si pentru ce sa ne rugam? SFANTUL PARINTE PAISIE AGHIORITUL: Sa cerem mila lui Dumnezeu pentru noi insine si pentru ceilalti
- E STARE DE ALARMA. ESTE TREBUINTA DE MULTA RUGACIUNE CU DURERE
- UNDE ESTE “A PLANGE CU CEI CE PLANG”? (I). Despre inselarea motivelor fals-duhovnicesti ale “ne-tulburarii” pentru a justifica nepasarea si pasivitatea
- PARINTELE STARET IUSTIN MIRON despre “Raiul” si “Casa” tinerilor de la Manastirea Oaşa, despre DRUMUL GASIRII LUI DUMNEZEU, despre NEVOINTA DE A IUBI “IMPUS” si despre CRESTEREA-IMPREUNA: “Rugandu-ne unii pentru altii ne adancim tot mai mult unul in celalalt si incepem sa ne iubim. TREABA BUNA E IMPREUNA, TREABA REA E-N IZOLARE” (interviul integral VIDEO + TEXT)
- România, te iubesc” in FAMILIA DUHOVNICEASCA de la MĂNĂSTIREA OAŞA – “MANASTIREA TINERILOR” (video – I). Locul “ceresc” al (re)gasirii sensului, pacii si valorilor traditionale pentru mii de tineri. PARINTELE SAVA, “AMERICANUL”, FOSTUL CATOLIC BOTEZAT IN ORTODOXIE: “Dumnezeu vorbeste la nivelul inimii”
- “Valoarea faptei”: OAȘA – TINDA RAIULUI (Reportaj Trinitas TV)
- SCHIMONAHIA SEPFORA – sfaturi duhovnicesti de mare trebuinta pentru crestinii de azi de la o sfanta a zilelor noastre: “TOTI TREBUIE SA SE ROAGE UNUL PENTRU CELALALT. Puneti inceput nevointei, iar Domnul va va ajuta”
- Pilda prietenilor slabanogului: SA NE RUGAM NEINCETAT, CU INDRAZNEALA SI STARUINTA. SA NE RUGAM SI PENTRU CEI CARE NU SE ROAGA!
- Predica PS Sebastian al Slatinei la vindecarea slabanogului din Capernaum. II PURTAM PE CEILALTI IN SUFLETELE NOASTRE? NE PASA DE SUFLETELE LOR?
- Parintele Savatie: Creştinismul este dragoste izvorâtă din durere
- Cuviosul Sofronie: MANTUIREA NOASTRA STA IN UNIREA NOASTRA
- SUFERINŢELE PRIN CARE SE CUNOAŞTE UNIMEA OMENIRII – CALE A MÂNTUIRII ÎN VREMEA NOASTRĂ. “Doamne, Tu apara-ne, Tu vezi neputintele noastre de a rezista valurilor suferintei cosmice!”
- Cuviosul Sofronie: “IN LOCUL REGULEI SCRISE TREBUIE CA INIMA NOASTRA SA SE LARGEASCA…”
- PARINTELE SOFRONIE, fericitul “ARISTOCRAT” AL IUBIRII LUI HRISTOS: “Vom avea dragoste pentru ceilalţi atunci când ne vom ruga pentru ei”
- “FRATELE MEU ESTE VIATA MEA” – meditatie duhovniceasca
- NIMENI NU SE MANTUIESTE SINGUR: Rugăciunea unuia pentru altul – expresie a iubirii întreolaltă a tuturor
am citit azi ca par. Ciprian ar fi duhovnicul lui Kovesi. Sper sincer ca nu el o indruma pe calea pe care vad ca se incapataneaza sa mearga.
Altfel, interviul e extraordinar.
‘În plus, am mai remarcat că unii creştini au probleme în viaţa duhovnicească și pentru că au intrat direct în pielea de „om duhovnicesc” fără să fie mai întâi oameni fireşti, oameni echilibraţi, profunzi, sensibili – trăsături pe care o educaţie bună, în care Frumosul să ocupe un loc important, le-ar fi putut aduce. Am convingerea că, înainte de a putea avea o viaţă duhovnicească autentică, omul trebuie să reînveţe să se bucure de lucruri simple, de frumuseţea firescului, a naturii, a artei adevărate – de cele care, până acum câteva zeci de ani, făceau parte din cotidianul vieţii străbunilor noştri.’ Of…
Sau:
‘Iar finalul lor e trist: asemenea fratelui mai mare din pilda fiului risipitor (sau tatălui [milostiv], cum îmi place să spun), nu sunt în stare să intre în bucuria celorlalţi, prizonieri ai unei auto-compătimiri bolnave, simţindu-se mereu neînţeleşi, nedreptăţiţi, folosiţi, nevrând să intre în bucuria Tatălui, şi rămânând afară din împărăţie.’
Sa ne ajute Domnul tuturor sa avem inimile generoase si bucuroase mereu si sa ne vindecam de judecata si intristare!
(da, nu are cum sa fie de el vorba, pt ca el e in Belgia…)
@ Doroteea:
Nu e vorba de parintele Ciprian din Belgia, ci de la cel de la paraclisul Catedralei Mantuirii (din obstea Sihastriei de fel, de fapt), e o coincidenta de nume, dar acela e monah. http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/parintele-ciprian-duhovnicul-de-la-paraclisul-catedralei-mantuirii-neamului-si-salvarea-continua-de-vieti-prin-donarea-de-sange-urmand-pildei-lui-hristos-si-in-cele-omenesti-biserica-isi-da-sangele/ ; http://www.formula-as.ro/2017/1262/societate-37/un-izvor-de-lumina-in-bucuresti-parintele-ciprian-de-la-sihastria-22194 Daca e adevarat insa, e de voma si de plans cu toate lacrimile lumii… Ori e schizofrenie clinica, sociopatie (si atunci…vorba aia, ncsf), ori ipocrizia si ticalosia au atins cote cu adevarat apocaliptice, antihristice, de neimaginat… Tot Becali zicea ca si Coldea a fost la Muntele Athos. Doamne miluieste! Aproape uraciunea pustiirii in locul cel sfant… O sa pice cerul pe noi de atata prisos de nemernicie 🙁 Nu mai detaliez 🙁
Ma indoiesc ca e vorba de parintele Ciprian de la paraclisul Catedralei Mantuirii, e o coincidenta de nume. E imposibil sa fie adevarat, o s-o luam razna cu totii, nu o sa mai stim cine-l mai slujeste pe Dumnezeu si cine nu.
@ RobertCr.:
De el este vorba, dar nu are nicio vina el, e dator sa primeasca pe oricine, oricat de ticalos ar fi sau…. cu atat mai mult pe cel mai ticalos 🙂 Problema este de partea cealalta a epitahilului, ca sa zic asa… unde evident nu poate exista o minima sinceritate sau unde credinta e reinterpretata intr-un fel poate magic, psihotic, oricum fara nicio legatura cu viata si morala cea mai elementara. “Omoram” oameni in serie cu sange rece si credem ca daca tinem posturile e OK?
Frate admin, de data asta nu pot sa fiu de acord. L-au intrebat pe parintele Justin la un moment dat daca ar spovedi un presedinte si a spus ca pacatele sunt atat de mari incat nu s-ar incumeta. Sa nu-l lumineze Bunul Dumnezeu ca femeia asta a nenorocit o tara intreaga prin deciziile pe care le-a luat de cand este in fruntea DNA?Ma indoiesc ca la Isarescu, Johannis, Kovesi, etc mai poate fi vorba de pocainta, se aplica cuvantul din Scriptura:
“Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească încă”. (Apocalipsa Sfantului Ioan(22,11). Sunt socat!
@ RobertCr.:
E adevarat si asta, dar privind in principiu, Hristos a spus ca orice pacatos, oricat de mare, trebuie primit si niciunul nu poate fi scos afara, DACA vrea sa se pocaiasca. Dar sa fii in pielea unui duhovnic la care vine unul dintre tortionarii sefi ai tarii… nu e usor de imaginat (presupunand ca e un duhovnic autentic, cu gandire duhovniceasca, iar nu cumva racolat de alte structuri). Eu am pus gandul bun inainte. Fara sa ma gandesc la persoana. Nici la faima, nici la reclama, dar nici la propriile impresii sau indoieli subiective. Asadar nu e mai putin adevarat ca avem niste dubii sau suspiciuni mai vechi, dupa ce nu una, ci chiar doua persoane, dintre care una destul de apropiata si de totala incredere, care se spovedeau (si se spovedesc inca probabil) la el au incetat legatura cu noi subit, suspect de subit, se pare ca tocmai din cauza siteului…
Parintele Ciprian prin actiunile intreprinse a ajutat mii de oameni de la tara sa fie si ei consultati de un medic (stomatolog, internist, orl-ist, etc), a ajutat la donarea/strangerea a tone de sange, un prieten din Craiova s-a mutat la Bucuresti si l-a ajutat cu loc de munca, Doamne miluieste ce vremuri de confuzie traim. Cuvantul lui Hristos este cel spus de fratia ta, dar roadele de pocainta se vad dupa cateva spovedanii, mai ales fiind calugar poate realiza mai usor daca are in fata un impostor sau nu. E drept ca nu m-am pus in pielea sfintiei sale, cum as reacitona daca as avea in fata mea unul din cei mai de temut tortionarii ai tarii, dar sa ne ajute Bunul Dumnezeu sa-L marturisim si noi precum sfintii din temnitele comuniste, altfel nu ne vom mantui. Doamne ai mila de noi, ai mila de noi ca lupii s-au imbracat in piei de oaie.
@ RobertCr:
Amin! Intram in zile foarte, foarte grele!
PS: As fi curios daca prietenul tau sau altcineva l-ar intreba direct ce parere are despre Cuvantul ortodox…
L-am sunat pe prietenul meu, numar nealocat. Cand mai vine prin Craiova o sa-l abordez, e un suflet curat crescut la orfelinat.
O mai exista astazi cineva cu darul curajului Sfantului Ioan Botezatorul, care sa le spuna acestor criminali si tradatori fara pic de omenie sau de rusine ca NU LI SE CUVINE?! Totusi, Irod nu facea decat un pacat moral de ordin… privat, sa zicem, nu il mustra pentru mari abuzuri si nedreptati, crime in masa… Vino, Doamne!
http://www.cuvantul-ortodox.ro/marturisirea-credintei-fara-rusine-suntem-ai-lui-hristos-apararea-familiei-trairea-credintei-vremuri-de-cristofobie-anticrestinism-predici-video-text-ps-ignatie-muresanul-damaschin-dorneanul/
Ne lamentam, suntem neputinciosi, stie Bunul Dumnezeu nevrednicia noastra. Ieri au slujit la manastirea Curtea de Arges, Patriarhul, Ips Teofan,Ips Varsanufie, cat s-ar bucura poporul daca ar lua aminte la pilda vietii patriarhului Constantinopolului, Sfantul Ierarh Nifon, care a pus piatra de temelie acolo. Nu demult a spus cineva un cuvant insuflat de Duhul Sfant pe C-O, rabdandu-i pe acesti ierarhi ne vom mantui. Ca sa nu-i fac rau, nu dezvalui numele, un calugar a spus la predica ca ierarhul i-a cerut sa vorbeasca “de bine” vaccinurile, iar el nu s-a conformat. Cu alte prilejuri a spus lucrurilor pe nume cu privire la conducatori, masonerie, ecumenism, catolici, etc. Un mic Sfantul Ioan Botezatorul:), foarte mare va fi in Imparatia Cerurilor daca continua pe aceasta linie.
@admin, @RobertCr
Mai, el nu poate sa o respinga daca ea vine, orice pacatos trebuie primit. Da, si eu suspectez o schizoidie, ca sa zic asa, adica nu i deloc exclus ca ea efectiv sa se vada o eroina pusa in slujva dreptatii! Eu am intalnit astfel de cazuri (unul f pregnant, si acum sunt in legatura cu persoana, toata lumea vede ceea ce pt ea e complet obnubilat, ceea ce o ‘poseda’ dar ea nu vede decat la ceilalti, adica proiecteaza in afara. Culmea, altfel avand momente f ok! A fost la un duhovnic dar nu s a spovedit cu adevarat, iar el o lasa in ritmul ei pt ca isi da seama ca nu poate forta, dar are rabdare. In timp a inceput sa cedeze, cu mult ajutor si rabdare din partea celor din jur.
Nu l stiu pe acel parinte, oricum si pe mine ma mira ca in cazul asta ea continua asa, dar pe de alta parte suspectez, din experienta de care zic, ca e un duh al mandriei care probabil o joaca cum vrea…sau ceva de genul..
Dar sa stiti ca ii dau dreptate lui Becali: daca be am ruga pt ea cu totii, fara suparare si judecata in suflete, s ar putea sa avem surprize f placute legate de comportamentul ei.. Sunt pilde multe in pateric cu demoni ai mandriei care se pleaca pt ca cel atacat (nu cel ‘posedat’!) s a smerit si a refuzat sa judece. Nu zic ca e usor… :))) Tot din experienta spun (stiu, sunt un pachet de pilde :P) eu pana nu am facut asa cu cineva care ma hartuia ingrozitor profesiobal, nu am scapat… Doar cand am iertat complet in sufletul meu si n am mai judecat o/dispretuit o deloc, s a potolit ca prin farmec, a doua zi! E o taina aici f adanca, aici suntem testati ca si crestini.
Da’ ce chestie, il cheama tot Ciprian Gradinaru??