PARINTELE CIPRIAN GRADINARU (Namur, Belgia) – sau RAVNA PENTRU “RAIUL” FRATIETATII INTRU HRISTOS in vecinatatea “Fiarei” europene. Model si inspiratie pentru regasirea COMUNITATII ORTODOXE AUTENTICE, astazi prea-uitate…

“Hristos în mijlocul nostru!”

– Părinte, e un pic ciudat ca în jurul bisericii unei mănăstiri să „trăiască” o parohie atât de vie… Cum a început totul?

– E o poveste mai lungă şi, până la un punct, de ordin oarecum personal. Din punctul meu de vedere, a început demult… De când mă ştiu, am primit în dar conştiinţa faptului că sunt legat de toţi oamenii prin fire nevăzute. Probabil că un rol important l-a jucat şi faptul că am copilărit la ţară, unde legăturile dintre oameni erau mai adânci. În plus, eram şi pasionat de şah, şi îmi plăcea mult şi deviza Federaţiei Internaţionale de Şah: „Gens Una Sumus” – „Suntem un neam”, omenirea este o singură familie. În sensul ăsta, ani mai târziu, m-a bucurat John Donne, citat de Hemingway în moto-ul cărţii „Pentru cine bat clopotele?”, unde spune acelaşi lucru: „Moartea oricărui om mă vatămă pe mine, fiindcă mă aflu cuprins în omenire. De aceea, niciodată să nu faci întrebare: pentru cine bat clopotele? Pentru tine bat”.

Însă toate acestea le simţeam la un nivel superficial, pentru că în vremea aceea nu eram credincios. Când Domnul m-a adus în Biserică, am început să citesc dintr-o altă perspectivă Noul Legământ şi scrierile Părinţilor Bisericii. Şi, printre multele lucruri care mă bucurau citind, am găsit şi gândul aceasta, care „pluteşte” în tot Noul Legământ, dar e limpede exprimat în rugăciunea Mântuitorului din Evanghelia de la Ioan: “Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una” ^{Ioan 17:21} ori în Faptele Apostolilor: “Inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut erau una” ^{Fapte 4:32}. Şi mi-am zis: Biserica e locul unde se poate împlini dorul meu – să fim mai mulţi laolaltă, dar să trăim ca o singură familie, ca un singur om!

Am început atunci să caut să văd cum se poate trăi aceasta. Însă la început, deşi am mers pe la multe biserici şi mănăstiri din ţară, nu am găsit mai nicăieri o stare aşa cum căutam eu. Şi nu doar o stare, dar nici măcar o preocupare de a căuta starea aceasta. Peste tot – predici şi învăţături despre cum să mergem la biserică, cum să postim, cum să facem fapte bune, cum să ne rugăm… sau numai asumări individuale ale vieţii creştineşti. Eram îndurerat şi dezamăgit, simţeam că ne scapă esenţialul. Ce diferenţă de duh între comunitatea creştină aşa cum o vedeam descrisă în Faptele Apostolilor şi cele pe care le întâlneam!… Îmi amintesc că, la un moment dat, chiar îi spovedeam întristarea mea duhovnicului din acea vreme. Ne aflam într-o mănăstire „serioasă”, cu rânduieli bune şi ascetice, şi mi se părea că nici acolo nu era o astfel de preocupare între fraţi. Răspunsul Părintelui a fost pentru mine năucitor: “N-ai altă treabă?…”.

Aşa se face că o vreme am fost tare mâhnit. Eram acasă, dar înconjurat de străini. Şi, deşi eram încredinţat de sfinţenia Bisericii, de faptul că doar în Hristos este mântuire, nu pricepeam cum pot formele exterioare de evlavie (respectarea regulilor formale de mers la biserică, ţinerea posturilor etc.) să-l mântuiască pe om. Nu înţelegeam cum s-a transformat lupta pentru împlinirea poruncilor lui Hristos şi dobândirea virtuţilor în scop în sine, iar nu în Cale spre adevăratul scop – dobândirea Duhului Sfânt şi a roadelor pe care le aduce: dragostea frăţească, blândeţea… Nu-mi puteam proiecta Raiul, pe care dintru început l-am înţeles ca Dragoste, ca şi comuniune… După ce o viaţă întreagă m-am concentrat pe relaţia cu Dumnezeul meu, cu duhovnicul meu, pe rugăciunea mea, pe Liturghia mea şi, eventual, pe relaţia mea cu câţiva fraţi (puţini, dar aleşi pe sprânceană, conform tuturor „standardelor de calitate duhovnicească”), cum se poate, oare, în chip „magic”, odată cu intrarea în veşnicie, să încep să-mi iubesc semenii?…

Însă Domnul cel bun a căutat la orbecăiala mea şi mi l-a dăruit pe Cuviosul Sofronie de la Essex, omul lui Dumnezeu, ale cărui scrieri mi-au schimbat în cea mai mare măsură viaţa. Mare lumină, mare bucurie! I-am citit toate cărţile şi am căpătat iarăşi nădejde că cele la care visam sunt cu putinţă pe pământ. Cuviosul Sofronie vorbeşte despre conştiinţa adamică, despre faptul că suntem cu toţii fraţi întru Adam, părintele nostru, iar în „Cuvântările duhovniceşti” dă obştii pe care o călăuzea multe îndrumări practice despre cum ar trebui să trăiască o comunitate creştină, plecând de la principiile evanghelice.

Nu mult după aceasta, Domnul mi-a dat un duhovnic bun, în jurul căruia se înfiripa o astfel de familie (monahală, ce-i drept), şi iarăşi m-am bucurat că se poate şi în trăire, nu doar în cărţi. Pe urmă am aflat – şi până azi tot aflu! – că sunt mai multe astfel de parohii şi comunităţi în ţară şi în lume, şi m-am bucurat şi mai mult.

“Scopul vietii este dobandirea Duhului Sfant”

Dupa alti cativa ani, am ajuns in Belgia, unde am fost hirotonit preot. Si am ince­put cu mai multa indrazneala sa ma rog Domnului sa-mi daruiasca sa intalnesc oa­meni care sa-mi primeasca gandul, si sa in­cepem sa traim impreuna cate putin din cele cu care Hristos atat de mult voieste sa ne indulceasca inca din viata aceasta. Si Domnul nu a intarziat sa-mi dea astfel de frati si su­rori, unul cate unul. Oameni cu ravna de mai mult, care au inteles repede ceea ce spune Sfantul Serafim din Sarov: ca scopul vietii este dobandirea Duhului Sfant. Ca toate formele de vietuire si expresie in Biserica (rugaciune, post, iconografie etc.) trebuie sa fie circum­scrise acestui unic tel, si nu sa devina scop in sine. Ca nu exista relativisme in Biserica. Ca la biserica nu vii pentru vreun confort oarecare, ci ca sa afli adevarul despre tine si despre Dumnezeu – ca premise fara de care nu se poate -, pentru a incepe viata duhov­niceasca „in duh si in Adevar”. Ca duhovnic nu e neaparat preotul la care te spovedesti de mai multe ori, ci cel pe care il asumi si care te asuma, in sensul ca simti ca sufera dure­rile nasterii tale intru Hristos, dupa cuvantul Sfantului Pavel. Ca fara o viata de neincetata trezvie, de nevointa, fara a ne spovedi des si a ne impartasi, sunt mici sanse sa sporim duhovniceste – si, cu atat mai putin, sa ne mantuim. Ca nu trebuie sa ne multumim cu un „crestinism de Duminica“, in sensul ca ne in­talnim cu niste oameni pe care, poate, ii stim dupa nume, ne rugam langa ei, dupa care „Doamne-ajuta!” „Doamne-ajuta!” – „Ne vedem Duminica viitoare” – si gata!…

– Parinte, dar cum credeti ca am ajuns sa traim un „crestinism de Duminica” in locul unui crestinism apostolic?

– Cred ca daca atatia oameni care vin la biserica sunt singuri si amarati, iar vietile multor crestini sunt vlaguite duhovniceste, raspunderea apartine atat celui ce pastoreste – care ar trebui sa le transmita fratilor sai un chip adevarat al vietii in Hristos, intru unire, intru nevointa iubirii -, cat si enoriasilor sai, care nu ravnesc si nu se silesc la mai mult. Astfel de parohii impersonale, formate din „bisericute” (grupuri mici), seamana cu manastirile idioritmice, unde doar interesele ad­ministrative sunt comune. Si nu incetez sa-mi atentionez fratii si surorile intru Hristos ca, daca pierdem duhul de fratietate, vom de­veni si noi inca o parohie „idioritmica”, unde fiecare cauta la ale sale si unde, chiar daca spunem frumos inainte de Crez ca „Hristos e in mijlocul nostru!”, de multe ori mintim. Daca Hristos ar fi intre noi cu adevarat, le­gatura noastra, a unuia cu celalalt, ar fi alta.

– Si acest duh de fratietate cum poate fi dobandit?…

– Pot sa va spun cum luptam noi sa-l cul­tivam si sa-l dobandim. Daca luam, de pilda, cuvantul Parintelui Arsenie Papacioc: „Cine se roaga numai cand se roaga, acela nu se roaga!”, vom intelege ca nu trebuie sa ne mar­ginim la rugaciunile de dimineata si de seara, ci trebuie sa luptam ca rugaciunea sa devina o stare a noastra permanenta, o respiratie. Tot la fel, o relatie numai „de Duminica” cu cei­lalti membri ai parohiei nu e o relatie adevarata, duhovniceasca.

Si pentru asta, inca de la intemeierea comuni­tatii noastre (cand in jurul meu erau doar cativa oameni pe care-i spovedeam), grija mea a fost sa-i indemn pe frati sa se cunoasca, sa se apropie in­tre ei. Pe vremea aceea eram preot slujitor la cea mai mare parohie din Belgia, unde venea foarte multa lume din toate colturile tarii — si, in astfel de conditii, era greu sa se contureze o comuni­tate. Dar incet, incet, am inceput sa ne intalnim acasa pe la cate unii dintre noi, pentru o sfestanie, pentru un Paraclis, pentru un ceai, dar mai cu seama pentru a incepe sa ne inchegam ca o familie. Si lucrurile au decurs frumos, fratii au inceput sa se apropie si sa se indrageasca. Sporind destul de repede ca numar, era tot mai greu sa incapem intr-o casa. Si atunci ne-am hotarat sa cautam o biserica unde sa intemeiem o parohie…

In Romania, aproape la fiecare sfarsit de saptamana mergeam sa ma „incarc” la cate o manastire. Iar in Belgia eram deja de cativa ani si un astfel de loc nu exista — si-i simteam lipsa. Asa ca, imediat dupa ce am fost hiroto­nit preot, i-am cerut binecuvantare ierarhului nostru, Mitropolitul Iosif, pentru a incepe sa caut un astfel de loc, pe care sa-l cumparam – in speranta ca, la un moment dat, sa avem si o obste monahala.

“Vino si vezi!“^Ioan1:46

Am gasit mai multe locuri, dar de fiecare data au fost piedici si nu am finalizat nimic. Insa in ianuarie 2011 m-a sunat o prietena belgianca, ortodoxa, care era la curent cu cau­tarile mele pentru o manastire, sa ma intrebe daca mai sunt interesat. Se scosese la vanzare proprietatea unei foste comunitati de maici catolice de rit bizantin. Maica Domnului a facut atunci o minune, caci persoana desem­nata sa se ocupe de vanzare contactase deja pe reprezentantii tuturor comunitatilor orto­doxe din Belgia si toti se aratasera neintere­sati, apoi „intamplator” a sunat-o pe prietena noastra de familie, care m-a sunat imediat si ne-am intalnit pentru a vedea manastirea.

In momentul acela a avut loc o discutie supra­realista, in sensul ca negociam in numele comu­nitatii de romani din Belgia, desi nu eram con­vins decat de sprijinul a catorva zeci de oameni, apropiatii mei. Era un fel de nebunie, care a con­tinuat apoi, caci in momentul in care am prezen­tat proiectul Ierarhului meu — si mai ales suma propusa pentru vanzare —, mi s-a spus ca e prea mult, ca nu putem fi ajutati financiar de catre structurile bisericesti, date fiind constrangerile de aceasta natura la care suntem supusi in Occident. Lucru absolut de inteles, insa greu de primit pen­tru noi, in entuziasmul acela infrigurat.

Simteam cu totii ca in locul acesta era po­tential de mult mai mult, si l-am rugat insistent pe Mitropolitul meu doar sa vina sa vada lo­cul si sa-mi dea binecuvantarea de a anunta in toate parohiile din Belgia o campanie de stran­gere de fonduri. Cand Inalt-Preasfintitul a ve­nit, s-a entuziasmat de cele vazute si a hota­rat sa ne sprijine, cerand parohiilor sa ne ajute, caci singuri nu am fi putut acoperi toata suma care ni se cerea. A trebuit sa platim un avans destul de substantial. A fost greu, dat fiind si termenul scurt pe care l-am avut la dispo­zitie, dar in final — pentru rugaciunile Inalt-Preasfintitului si ale multor frati —, prin darnicia jertfelnica a multor frati din Belgia si din lumea intreaga, banii s-au strans. Ne-au ajutat mult Maica Domnului si Sfantul Ioan Rusul, unul dintre „prietenii” comunitatii noastre, catre care ne rugaseram, promitandu-i ca-i inchinam manastirea daca ne ajuta sa o cum­param. Si, alta minune!, prima priveghere sa­varsita in biserica manastirii a fost tocmai de praznicul Sfantului, pe 27 mai 2011!

Apoi, odata inceputa slujirea in manas­tire, imediat dupa cumparare, in mai 2011, am cautat sa punem si acestui loc, de la ince­put, temelia pe care o gasesc esentiala oricarei comunitati: duhul de fratietate intru Hristos.

“Trecerea de la stadiul moral la cel duhovnicesc”

Printre primele hotarari importante in acest sens, pe langa rugaciune, a fost aceea de a manca impreuna Duminica, dupa Liturghie. Sfanta Liturghie e Cina de Taina, iar agapa comunitatii e masa duhovniceasca, impartasire de Hristos — si intru Hristos. Practic, s-au organizat mai multe grupe de familii, carora le vine randul odata la cateva saptamani, care pregatesc masa pentru aproximativ o suta, o suta cincizeci de oameni (media pe care o avem Duminica la slujba acum). Si e o atmosfera de mare bucurie, care nadajduiesc sa ramana. Oamenii nu mai fug acasa sa manance, ci au timp sa vorbeasca, sa se cunoasca, sa se imbogateasca. Sa se bucure.

Dupa agapa, in timp ce o echipa de volun­tari sta cu copiii si cauta sa le transmita cate ceva din credinta ortodoxa, intr-un mod ludic, pe intelesul lor, am propus celor care vor si pot sa mai ramana la un „curs de supravie­tuire duhovniceasca”, dupa ideea Parintelui Serafim Rose. Discutam liber despre diferite subiecte duhovnicesti, prezint carti impor­tante pentru orice crestin, caci predica si spo­vedania nu sunt suficiente pentru a forma un cuget bisericesc celor care vin la biserica.

Pe multi din parohia noastra ne asea­mana si dragostea pe care o purtam Sfintilor inchisorilor comuniste. Cred ca ne pot fi modele extraordinare. Spunea un lucru te­ribil Radu Gyr, marele poet in catuse:

„In temnite am invatat pe viu ce inseamna sa fii cu adevarat crestin”.

In acestea doua, „pe viu” si „cu adevarat”, s-a consumat drama vietii si a mortii multora dintre cei inchisi. Si, cu adevarat, in aceste nuante este miza mantuirii, a trecerii de la stadiul moral la cel duhovnicesc al vietii crestine.

Ce gasesc impresionant, printre altele, la marturisitorii din temnite, este jertfelnicia lor, si ma bucura intelegerea generala care domneste in comunitatea noastra: ca doar prin jertfa putem pune inceput bun si ca fara jertfa nu se poate nimic. Multe as putea spune ca am vazut si trait impreuna cu fratii mei, ca m-au bucurat si m-au smerit in acest sens. Dar nu le voi pomeni, ca sa nu clatin sta­rea duhovniceasca a nimanui.

“Largiti si voi inimile voastre!“^{II Corinteni 6:13}

In al doilea rand, va spuneam ca, de la inceput, imi doream sa incepem sa ne apro­piem duhovniceste unii de altii – si am pro­pus fratilor mei o rugaciune de unire, in care sa ne intalnim cu totii, asa-numita „ruga­ciune de la ora 11″. In esenta aveam in ve­dere cuvintele Mantuitorului: „Unde sunt doi sau trei adunati in numele Meu, sunt si Eu acolo” ^{Matei 18:20}. Spunem putin „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma” si rugaciunea de unire in jurul duhovnicului a Parintelui Sofronie de la Essex, unde ii pomenim pe toti cei din comunitate. Aceasta rugaciune con­tine esenta ideii de unire:

“Fa-ne a fi cu adevarat intru o fratie, vietuind intru o inima, intru o voie, intru o dragoste, ca un om, dupa cel mai-nainte de veci sfatul Tau pentru Adam, cel intai-nascut”.

Apoi, de cate ori cineva dintre noi (sau din-apropiatii lui) trece printr-o greutate, le-am cerut sa ma anunte si ne luam cu totii un ca­non: ne impartim cateva nopti la cati suntem incercam sa citim fara oprire din Psaltire. Si Domnul ne-a bucurat deja de mai multe ori, cu multe minuni, spre intarirea credintei.

Plecand de la ideea canonului de obste si inspirat de cele pe care le-am citit la Sfintii in­chisorilor, despre cum se nevoiau sa se roage chiar si in acele conditii de detentie, am pro­pus comunitatii sa facem la fiecare inceput de luna cate o “candela a rugaciunii”. Concret, in atatea nopti cate putem acoperi, cei care pot dintre noi isi „iau” cate o ora in care sa se roage — pentru ei si familiile lor, pentru ob­ste, pentru lume, incercand sa nu lasam sa se stinga rugaciunea nici un minut, vreme de mai multe nopti. Cand unul a incheiat si merge la culcare, un altul se trezeste si aprinde „can­dela” . Ne-a adus multa bucurie si apropiere in­tru Hristos, caci e mult har in acele nopti, si te simti responsabil pentru obstea ta si pen­tru toti fratii crestini care dorm la acea ora din noapte — fiind singurul, poate, care sta inain­tea Domnului, in numele tuturor.

Si nu in ultimul rand: si pentru a ne feri de pericolul egoismului individual si de ob­ste (ca, daca ne gandim doar la noi, oricat de multi am fi acesti „noi”, tot intr-o forma de egoism ramanem) si pentru a ne „largi inimile” (dupa expresia Sfantului Pavel), am inceput sa transmit apropiatilor mei intru Domnul mesajele pe care le primesc de la mai multi prieteni din lume, cu cereri de ruga­ciune pentru oameni care au nevoie in mod deosebit de-a fi pomeniti la un moment dat, pentru ca toti sa se poata ruga pentru ei. Si mi se pare extraordinara sansa pe care o avem, de a ne face impreuna-lucratori cu Dumnezeu la implinirea voii Lui in viata cuiva, incepand astfel sa cultivam in noi o „constiinta adamica“, despre care vorbeam la inceput. Plus ca ne dam seama, in comparatie cu suferin­tele altor oameni, cat de neserioase sunt indeobste smiorcaielile noastre.

“Parohia este un spital duhovnicesc”

– Parinte, ca sa rezumam: ce inseamna o parohie?

– Personal, sunt intru totul de acord cu viziunea IPS Ierotheos Vlahos: orice om departat de Dumnezeu este un bolnav, duhovniceste vorbind; parohia este un spital du­hovnicesc, scopul constituirii ei fiind unic – vindecarea duhovniceasca a membrilor ei, sfintirea, indumnezeirea celor care o alcatu­iesc. Orice alt scop — de ordin national, politic-bisericesc sau social – reprezinta o denatu­rare a ideii de parohie.

Si, din pacate, si-n Occident sunt multe astfel de contraexemple. Desi ne-am obisnuit cu ima­ginea parohiilor „idioritmice”, lucrul e mai grav decat pare. Caci orice preot, orice parohie fara o astfel de viziune confisca enoriasilor sai sansa de intelegere dreapta a ceea ce Biserica le poate oferi, tinandu-i in menghina unei iluzii grave, care-l tine pe crestin departe de Dumnezeu.

Parohia este o familie mare, adunata in jurul unui parinte duhovnicesc, avand in centrul ei pe Hristos si traind o viata bise­riceasca. Credinciosii cauta sa se adanceasca in viata parohiei, apropiindu-se unii de altii prin Hristos, luptand sa se vindece de patimi prin implinirea poruncilor si prin ascultare de duhovnic. Iar parintele-preot trebuie sa fie „medicul” acestui spital.

Este datoria duhovnicului sa imprime enoriasilor sai cugetul Bisericii, de a-L „da­rui” pe Dumnezeu intr-o intelegere dreapta, ortodoxa. De a-i ajuta sa inteleaga ca nu exista un crestinism adogmatic, non-eclezial si neascetic (dupa cuvantul Parintelui Sofronie). Sa-i ajute sa-si formeze o constiinta crestina, universala, cu ajutorul careia fiecare sa devina constient ca atat fapta buna, cat si pacatul pe care il face are repercusiuni atat asupra fami­liei sale duhovnicesti, cat si a celei dupa trup — si chiar asupra intregii lumi…

– Cum vedeti viitorul comunitatii sfintiei voastre?

– Nu imi proiectez vreunul. Ce-i impor­tant e ca avem un prezent. Pentru care sunt adanc recunoscator Mitropolitului meu, si fratilor si surorilor printre care m-a asezat Domnul si prin care mi-a daruit toate aces­tea. Am constiinta ca nu pentru merite, ci pentru multele noastre slabiciuni ne daru­ieste Domnul atatea daruri.

Grija mea e sa traiesc azi fara de pacat. Si daca ar fi ca maine sa se sfarseasca totul, dintr-un motiv oarecare, raman cu bucu­rie mare: ca se poate trai in viata asta aceasta apropiere, aceasta comuniune cu fratii intru Hristos. Ca lucrul acesta, la care atat am visat pe vremuri, e realizabil. Ca toate se pot face, intru Hristos Domnul, Cel ce ne intareste. Totul — in Hristos!

Material realizat de Anca Stanciu

Din revista Familia Ortodoxă nr. 53 (Iunie 2013)

Legaturi: