BISERICA ORTODOXĂ ESTE SINGURA ADEVARATĂ BISERICĂ! Biserica Ortodoxă nu acceptă nici teoria ramurilor, nici pe cea a bisericii invizibile. Ce fel de UNITATE este posibilă cu CELELALTE CONFESIUNI CREȘTINE RUPTE DE BISERICA UNA? Jean-Claude Larchet: “ÎNSTRĂINAREA BISERICII ROMANO-CATOLICE de la credința dintru început, păstrată de Tradiţia ortodoxă, a făcut-o STRĂINĂ DE BISERICA ÎNSĂȘI şi a lipsit-o de plinătatea harului”

Jean-Claude Larchet: Cum se raportează Biserica Ortodoxă la celelalte confesiuni creştine

Potrivit mai multor principii examinate [în capitolele precedente] – în mod particular credinţa Bisericii Ortodoxe că Biserica nu poate fi decât una şi universală, şi convingerea ei că ea însăşi este această Biserica una şi universală (ca una ce este întemeiată de Hristos şi de Apostoli şi a păstrat nealterate credinţa şi vieţuirea propovăduită de ei, şi deci ca una ce este sfântă şi apostolică) –, Biserica Ortodoxă se consideră unica Biserică a lui Hristos şi nu poate recunoaşte celorlalte confesiuni creştine calitatea de Biserică.

Aceasta a fost dintotdeauna şi întotdeauna poziţia Bisericii Ortodoxe.

Ea continuă să fie susţinută şi în ziua de azi de ecleziologii şi teologii ortodocşi. Astfel, Părintele Georges Florovsky spune că Biserica Ortodoxă

„se ştie pe sine a fi păzitoarea credinţei apostolice şi a Tradiţiei în deplinătatea lor şi, în acest sens, adevărata Biserică, ca una ce posedă tezaurul harului dumnezeiesc prin continuitatea slujirii preoţeşti şi a succesiunii apostolice”[1].

„Biserica Ortodoxă are […] conştiinţa de a fi singura adevărată Biserică”, scrie Părintele Meyendorff,[2] adăugând:

„Faţă de protestanţi şi faţă de Biserica Romano-Catolică, Ortodoxia se afirmă ca adevărata Biserică, de care creştinii din Apus s-au despărţit”[3].

Părintele Placide Deseille, la rândul său, spune:

„Ecleziologia ortodoxă a rămas, în esenţă – în pofida distorsiunilor cauzate de circumstanţele istorice şi păcatele omeneşti – cea a vechii Biserici, cu care Biserica Ortodoxă de azi se simte în deplină continuitate, fără nici o ruptură. Ea are conştiinţa de a fi pur şi simplu Biserica lui Dumnezeu. Pe celelalte confesiuni creştine ea nu le poate privi decât ca pe mădulare desprinse din unitatea eclezială, păstrată deplin în sânul ei. Tradiţia sa are drept conţinut normativ tot ceea ce creştinii, înainte de epoca separărilor, au considerat cu toţii că face parte din zestrea apostolică, fie că este vorba de credinţa însăşi, fie de viaţa bisericească”[4].

Această poziţie este de asemenea susţinută de membri eminenţi ai ierarhiei ortodoxe, dintre care unii foarte implicaţi în curentul ecumenist. Mitropolitul Maxim de Stavropolis, din Patriarhia de Constantinopol, subliniază:

„Ortodoxia nu este o Biserică printre alte Biserici, ci Biserica însăşi. Ea a păstrat întocmai şi cu adevărat învăţătura lui Hristos, în întreaga sa curăţie. Dincolo de o simplă continuitate şi tărie istorică neclintită, în ea există o autenticitate ontologică şi duhovnicească. Aceeaşi credinţă, acelaşi Duh, aceeaşi vieţuire. Aceasta constituie trăsătura distinctivă a Ortodoxiei şi o îndreptăţeşte să declare că este şi rămâne Biserica prin excelenţă”[5].

Patriarhul ecumenic Bartolomeu I, într-o cuvântare rostită în faţa monahilor din Muntele Athos, a declarat: „Singură Biserica Ortodoxă este cu adevărat Biserica cea una, universală şi apostolică”[6].

Mitropolitul (viitor patriarh al Moscovei) Chiril, într-o declaraţie a sa referitoare la documentul Vaticanului Subsistit in, în care se afirmă că Biserica Romano-Catolică este unica Biserică, spune: „Biserica Ortodoxă este moştenitoarea cu drepturi depline, potrivit succesiunii apostolice, a vechii Biserici celei una. De aceea, tot ceea ce se spune în documentul catolic raportăm cu drept deplin la Biserica Ortodoxă”[7].

Această poziţie figurează şi într-un mare număr de declaraţii ortodoxe făcute în cadrul instituţiilor ecumenice. Declaraţia ortodoxă prezentată la încheierea Adunării CEB, ţinută la Toronto în 1950, stipulează că:

„Apartenenţa la Consiliu (ecumenic) nu implică obligaţia ca fiecare Biserică să le recunoască pe toate celelalte drept Biserici în adevăratul sens al cuvântului”.

Iar cea de la Evanston, din 1954, precizează:

„Nu putem să nu afirmăm profunda noastră convingere că numai Biserica Ortodoxă a păstrat deplin neştirbită „credinţa dată odinioară sfinţilor” […] şi că anumite elemente fundamentale care constituie realitatea plenitudinii Bisericii nu se regăsesc în comunităţile despărţite (de ea)”.[8]

Această poziţie a fost prezentată în documentele oficiale ale Bisericilor locale ori de câte ori a fost necesar.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din America (OCA), într-o enciclică a sa, declară:

„Este de datoria noastră, ca episcopi ai Bisericii şi păzitori ai credinţei apostolice, să mărturisim că singură Biserica Ortodoxă este Biserica lui Hristos. Mărturisim aceasta deoarece suntem încredinţaţi că din timpul Domnului nostru Iisus Hristos şi al Apostolilor Săi, Biserica Ortodoxă nu a primit nici o învăţătură greşită şi nici o regulă de viaţă strâmbă, în pofida greşelilor săvârşite, în mod colectiv sau individual, de membrii Bisericii” (cf. I Ioan 1, 8).”[9]

Consiliul episcopal al Bisericii Ortodoxe Ruse, întrunit la Moscova în august 2000, a promulgat o declaraţie cu privire la Principiile de bază după care se conduc relaţiile Bisericii Ortodoxe Ruse cu eterodocşii, în care se spune:

„Biserica Ortodoxă este adevărata Biserică a lui Hristos, întemeiată de Domnul şi Mântuitorul nostru, Biserica pe care Duhul Sfânt a zidit-o şi o plineşte, Biserica despre care Însuşi Domnul zice: „Voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18). Ea este Biserica cea una, sfântă, sobornicească şi apostolică, păzitoarea şi dătătoarea Sfintelor Taine în întreaga lume, „stâlp şi temelie a adevărului” (I Tim. 3, 15). Ea poartă deplina răspundere a propovăduirii adevărului Evangheliei lui Hristos, ca şi deplina putere de a mărturisi „credinţa dată sfinţilor, o dată pentru totdeauna” (Iuda 3)[10].

Şi puţin mai jos:

„Biserica Ortodoxă este adevărata Biserică, în care se păstrează neştirbite Sfânta Tradiţie şi plinătatea harului mântuitor al lui Dumnezeu. Ea a păstrat în deplinătatea şi curăţia ei moştenirea primită de la Apostoli şi de la Sfinţii Părinţi. Ea recunoaşte identitatea învăţăturii sale, a structurii liturgice şi a vieţuirii, cu propovăduirea apostolică şi Tradiţia vechii Biserici. Ortodoxia nu este „un atribut naţional şi cultural” al Bisericii Răsăritene. Ortodoxia este o însuşire intrinsecă a Bisericii, păzirea adevărului doctrinar, a structurii liturgice şi ierarhice şi a principiilor de viaţă duhovnicească, necontenit şi neschimbat păstrate în Biserică din timpurile apostolice”[11].

Biserica Ortodoxă nu recunoaşte pretenţia analogă a Bisericii Romano-Catolice de a reprezenta singura şi unica Biserică, Biserica cea una şi universală[12]. Având puternica convingere că unitatea mărturisirii de credinţă şi a modului de viaţă (ethos) este fundamentul unităţii şi al deplinătăţii (catolicităţii) Bisericii, ea consideră că înstrăinarea Bisericii Romano-Catolice, începând cu veacul al IX-lea mai ales, din punct de vedere dogmatic şi ecleziologic, de la credinţa dintru început, păstrată de Tradiţia ortodoxă, a făcut-o străină de Biserica însăşi şi, ca urmare, a lipsit-o de plinătatea harului şi de puterea de a-l împărtăşi.

Biserica Ortodoxă nu împărtăşeşte nici concepţia pe care o au denominaţiunile ieşite din Reformă, potrivit căreia:

1) diviziunile pe care istoria le-a produs între creştini sunt diviziuni reale ale Bisericii celei văzute;

2) de aceea, nici o Biserică empirică nu poate să se identifice cu Biserica lui Dumnezeu;

3) unitatea Bisericii menţionată în Crez există însă în mod nevăzut;

4) scopul mişcării ecumenice este acela de a o face din ce în ce mai vizibilă;

5) această unitate văzută comportă o credinţă minimală comună, o intercomuniune sacramentală, o recunoaştere a Tainelor, care lasă loc pentru diferenţele dogmatice şi instituţionale prin care se păstrează identitatea fiecărei Biserici[13].

Părintele Placide Deseille scrie pe această temă, spunând: „Este evident că o astfel de concepţie nu poate fi privită de ortodocşi decât ca o pan-erezie, şi pentru ei nu se pune problema de a face vreo concesie”[14].

Biserica Ortodoxă nu acceptă nici teoria ramurilor (branch theory), de origine anglicană, potrivit căreia diferitele concepţii creştine ar fi ramurile unui acelaşi arbore, avându-şi unitatea profundă în trunchiul comun, fiind toate în aceeaşi măsură Biserici depline şi apostolice, şi părtaşe toate, în mod complementar, la moştenirea comună a Bisericii cea una şi nedespărţită[15].

Biserica Ortodoxă nu vede Biserica nedespărţită în Biserica din primul mileniu creştin, ci pe sine însăşi se socoteşte a fi, azi, ca şi ieri, Biserica nedespărţită. Schisma produsă în 1054 nu a divizat Biserica, ci i-a divizat pe creştini. Părintele Meyendorff scrie în această privinţă:

„Unitatea creştină este o unitate cu Hristos în Duhul Sfânt, şi nu o unitate între oameni pierdută de-a lungul istoriei; această unitate se află în Biserica cea una, pe care certurile dintre oameni n-o pot diviza. Oamenii nu-L pot diviza pe Dumnezeu şi Adevărul Său, şi apoi să îi reunifice; ei pot să-L părăsească pe Dumnezeu şi Adevărul Său, şi apoi să se întoarcă la El. La o astfel de întoarcere cheamă Biserica Ortodoxă pe ceilalţi creştini: o întoarcere la credinţa Apostolilor şi a Părinţilor, pe care ea are conştiinţa că a păstrat-o în toată deplinătatea ei”[16].

Putem cita, drept concluzie, această afirmaţie din recentul document al Bisericii Ortodoxe Ruse, menţionat mai sus:

„Biserica Ortodoxă afirmă că unitatea autentică nu este posibilă decât în sânul Bisericii celei una, sfântă, sobornicească şi apostolică [care este ea însăşi]. Toate celelalte „modele” de unitate sunt inacceptabile”[17].

[Jean-Claude Larchet, Biserica, Trupul lui Hristos, vol. II, trad. Marinela Bojin, Ed. Sophia, București, 2013, pp. 161-166]

[1] « Une vue sur l’Assemblée d’Amsterdam », Irénikon, 22, 1949, p. 10.

[2]L’Eglise orthodoxe hier et aujourd’hui, Paris, 1960, p. 179.

[3]Ibidem, p. 180. El adaugă : « Avem de-a face aici cu un exclusivism tot atât de hotărât ca acela al Romei, dar exprimat în numele unei noţiuni diferite despre Biserică».

[4]Points de vue orthodoxes sur l’unité des chrétiens, Font-de-Laval, 1984.

[5]Episkepsis, 227, 15 martie 1980.

[6] Cuvânt rostit în biserica Protaton (Kareia, Muntele Athos), pe dat de 21 august 2008.

[7] Declaraţie făcută Agenţiei de presă Interfax, pe 10 iulie 2007.

[8]L’Eglise orthodoxe hier et aujourd’hui, Paris, 1960, p. 179.

[9]Encyclical Letter of the Holy Synod of Bishops of the Orthodox Church in America on Christian Unity and Ecumenism, 1973, I, C, “The Orthodox Church is the True Church”.

[10]Principiile de bază după care se conduc relaţiile Bisericii Ortodoxe Ruse cu eterodocşii, 1. 1.

[11]Ibidem, 1. 18-19.

[12] Cu privire la poziţia Bisericii Romano-Catolice, a se vedea îndeosebi documentele Congregaţiei pentru doctrina credinţei : « Referitor la expresia ‘Biserici surori’» (30 iunie 2000), « Dominus Iesus » (6 august 2000), cap. IV, 16-l7 şi « Subsistit in » (29 iunie 2007).

[13] A se vedea documentul Principiile de bază după care se conduc relaţiile Bisericii Ortodoxe Ruse cu eterodocşii, 2. 4.

[14]Points de vue orhodoxes sur l’unité des chrétiens, Font-de-Laval (fără dată).

[15] A se vedea documentul Principiile de bază după care se conduc relaţiile Bisericii Ortodoxe Ruse cu eterodocşii, 2. 5.

[16]L’Eglise orthodoxe hier et aujourd’hui, Paris, 1960, p. 178.

[17] A se vedea documentul Principiile de bază după care se conduc relaţiile Bisericii Ortodoxe Ruse cu eterodocşii, 2. 3.

Legaturi: