Noi marturii pentru ora de religie (VIDEO)/ DISCRIMINAREA MAJORITATII CRESTINE SI REDUCEREA EI LA TACERE PRIN STIGMATIZARE/ Campanie anti-BOR in Gandul/ PS SILUAN, EPISCOPUL ITALIEI: “Nu ne ajunge pedeapsa comunismului?”

2-03-2015 17 minute Sublinieri

 





Pentru multe dintre personalităţile contemporane din lumea artei, ora de religie din copilărie a fost o lumină călăuzitoare în viaţă, un îndemn cald, cu ecouri perpetue, de a-şi deschide sufletele spre ceea ce este bun şi frumos şi de a-şi cultiva darurile native spre bucuria şi înnobilarea celorlalţi. Vă prezentăm astăzi câţiva dintre artiştii care nu se sfiesc să mărturisească deschis că o parte mai mică sau mai mare a devenirii lor se datorează educaţiei religioase primite la bună vreme.

„Religia este o introducere în esenţa europenismului“

Ana Blandiana, poetă şi prozatoare:

„Când am auzit că părinţii va trebui să decidă dacă ai lor copii vor participa la ora de religie sau nu, m-am întrebat: «Ce părinte ar putea să decidă neparticiparea copilului la ora de religie, având în vedere că, înainte de toate, ora de religie reprezintă o absolută şi obligatorie intrare în cultură?» Încă de dinainte de â89, când nu se făcea ora de religie în şcoli, mă gândeam că o să vină vremea când vizitatorii vor intra în marile muzee ale lumii şi nu vor înţelege nimic pentru că toate marile opere sunt, cel puţin până în secolul al XVIII-lea, exclusiv religioase. Atunci se vor întreba: «Oare de ce peste tot este un bărbat pironit pe cruce?» sau «De ce este mereu aceeaşi femeie cu un copil în braţe?». Religia este o introducere inclusiv în artă şi în esenţa europenismului. Europa este continentul care a dus cultura greco-romană sub umbrela moralei creştine. Cum ai putea să renunţi la aceasta? Cum pot eu, ca părinte, să hotărăsc pentru copilul meu că nu trebuie să afle care sunt principiile morale ce stau la baza societăţii europene dintotdeauna? Ceea ce primeşte copilul în şcoală este informaţia: ce înseamnă credinţa, ce înseamnă religia, ce înseamnă morala etc. şi, având această informaţie şi mergând după aceea la biserică, el poate să devină un om credincios. Părintele când hotărăşte ora de religie pentru copilul lui nu hotărăşte că îşi obligă copilul să devină un habotnic, ci hotărăşte ca acesta să-şi mărească deschiderea spre lume şi spre istoria ei. Lăsând la o parte faptul că noi am ieşit din comunism, dintr-o societate a cărei materie primă era ura, trebuie să înţelegem că nu putem lupta mai eficient pentru a ne întoarce spre noi înşine decât învăţând esenţa creştinismului: „Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi!“.

„Religia predată în şcoală constituie formarea rădăcinilor copilului în iubire“

Dorel Vişan, actor şi poet:

„Ora de religie este un îndemn spre culturalizare, un îndemn spre formare în sus, şi nu spre formare în jos, pentru că omul poate să se formeze spre sublim sau poate să se formeze spre mizerabil. Religia, exemplele sfinţilor şi exemplele marilor personalităţi creştine sunt pentru o formare în sus, o formare a omului adevărat. Eu îmi aduc aminte că atunci când eram copil făceam catehismul la şcoală şi erau foarte multe lucruri ce reuşeau să-l apropie pe copil de exemplul marilor personalităţi mistice, începând cu Iisus Hristos şi Sfinţii Apostoli, alături de atâtea parabole şi atâtea lucruri care întremează sufletul. Vieţile sfinţilor şi ceea ce ei au propovăduit sunt ziditoare şi formatoare. Sunt adevăraţi vectori pentru refacerea sufletului omenesc şi a neamului românesc. Predarea religiei în şcoli trebuie să fie o poruncă a ţării, pornind de la credinţa că ea are un rol formator şi atunci părinţii singuri vor vedea că fiii lor s-au zidit prin predarea acestei discipline şi nu au învăţat lucruri care le arată strada. Formarea lăuntrică a omului şi religia predată în şcoală constituie formarea rădăcinilor copilului în iubire.“

„Ora de religie ar trebui să se numească «ora de iubire»“

Manuela Hărăbor, actriţă:

„Eu cred în demnitate şi responsabilitate. Anul acesta s-au împlinit 500 de ani de la atestarea primei şcoli din învăţământul românesc. A avut loc într-o biserică. Primii dascăli au fost preoţi. Primele manuale au fost Sfânta Scriptură, Psaltirea şi alte cărţi bisericeşti. Acum învăţământul dă afară religia. Copilul îşi dă afară propria mamă! E păcat să retrăim nişte ani care pentru unii am crezut că sunt îngropaţi pentru totdeauna. Am trăit într-o epocă în care bisericile au fost demolate, preoţii au fost azvârliţi în închisori. Pe atunci, monstrul se numea «comunism». Acum monstrul are faţă umană; ne vorbeşte despre demnitate, dar nu ne vorbeşte despre adevăr. Adevărul înseamnă Hristos! Trebuie să dăm o şansă copiilor ca să afle ce înseamnă Adevărul! Ora de religie poate ar trebui să se numească «ora de iubire», pentru că acolo copilul învaţă ce e iubirea. Hristos este iubire şi învăţăm despre iubire! Trebuie să dăm o şansă copiilor care sunt creştini ortodocşi doar prin Sfântul Botez, dar care acasă nu au şansa de a învăţa o rugăciune, de a învăţa să o preţuiască pe Maica Domnului şi icoanele ortodoxe. Este şansa lor să înveţe la şcoală lucrurile acestea şi poate mai departe, când vor fi mari, să îi ia pe părinţii lor de mână şi să-i înveţe adevărata credinţă. Părinţi, înscrieţi-vă copiii la ora de religie! Daţi-le o şansă copiilor dumneavoastră să se dezvolte sufleteşte sănătoşi! Învăţaţi-i că mai presus de toate există iubirea şi iubirea înseamnă Dumnezeu!“

„Întotdeauna am apelat la acele lecţii de religie în copilăria mea“

Sofia Vicoveanca, solistă de muzică populară:

„Vin dintr-o zonă încărcată de tradiţie şi de religie. În Bucovina, la fiecare pas este o mănăstire, loc de rugăciune şi de primenire. Îmi amintesc de câteva lecţii de religie din clasa I care m-au marcat peste timp. Apoi au apărut acele interdicţii de a vorbi despre Biserică şi despre credinţă, dar întotdeauna m-am încărcat amintindu-mi de sfaturile de la acele lecţii de religie: să fim smeriţi, să fim generoşi, să ştim a ierta, să ştim să mulţumim Celui de Sus care are grijă de noi cu mâna Lui nevăzută, să lăsăm urechea să asculte suspinul celui care are nevoie. Întotdeauna am apelat la acele lecţii de religie în copilăria mea şi mai târziu. Eu cred că în tot ce facem ar trebui să avem privirea îndreptată în sus. Aşa că, stimaţi părinţi, cred că acea semnătură ca pruncii noştri să meargă la religie este foarte importantă!“

„Ora de religie pentru mine a însemnat un punct de cotitură în viaţă“

Vlad Miriţă, solist vocal de operă:

„Am încercat să mă gândesc ce ar fi însemnat viaţa mea fără ora de religie. Ora de religie pentru mine a însemnat un punct de cotitură în viaţă. În clasa a şasea, într-o zi, la ora de religie , părintele profesor ne-a scăpat din mână puţin şi, ca să ne recâştige atenţia, ne-a propus să cântăm «Hristos a înviat!». Am început să-l cântăm, o parte mai bine, o parte mai puţin bine. Colegul meu de bancă l-a cântat destul de rău şi îmi aduc aminte că râdeam foarte tare, şi atunci părintele, un pic contrariat, zice: «Dar tu de ce râzi? Eşti mai breaz cumva?». Şi m-a pus să-l cânt singur. Probabil că am cântat corect pentru că m-a remarcat, m-a lăudat şi m-a îndrumat către muzică şi chiar m-a sfătuit să urmez seminarul teologic. Nu s-a întâmplat cu seminarul teologic, dar s-a întâmplat cu muzica. Cert este că am plecat acasă cu o oarecare bucurie, pentru că eram un copil mai năzdrăvan şi nu prea aveam motive să o bucur pe mama cu veşti bune de la şcoală. De data aceasta am avut un motiv bun să fac acest lucru şi de aici a început, de fapt, totul, pentru că mama mea a înţeles că se poate construi în sensul acesta. Astfel, m-a dus la şcoala de artă şi aşa a început viaţa mea în muzică. Sunt foarte recunoscător pentru această întâmplare din viaţa mea şi le recomand tuturor părinţilor să nu rateze această oportunitate şi să completeze acea cerere. Dacă părinţii mei ar fi fost nevoiţi să completeze o cerere pentru ca eu să particip la ora de religie, cu siguranţă ar fi făcut-o, şi astăzi le-aş fi fost recunoscător!“

(Pagină realizată de Gheorghe-Cristian Popa în colaborare cu Televiziunea TRINITAS a Patriarhiei Române)

***

Episcopia Ortodoxa Romana a Italiei/ PS Siluan Span: Câteva îndemnuri și gânduri privind ora de religie pentru copiii Bisericii noastre

Dragi părinți, nași sau unchi care aveți copiii, finii sau nepoții în România,

Multe s-au spus și s-au scris cu privire la ora de religie în școlile din România, în ultima vreme.

Cert este că, fără implicarea noastră a tuturor, nu doar pentru propriii noștri copii, ci și pentru fini sau nepoți și chiar pentru vecinii din țară care poate nu se pricep să procure sau să completeze formularul de înscriere, dacă copiii Bisericii noastre nu sunt înscriși la ora de religie până în ziua de 6 martie, ei nu vor putea participa la acest curs.

De ce e nevoie de această înscriere? Pentru că, între timp, spre deosebire de ceea ce se întâmpla în mod automat, an de an, ora de religie a devenit „opțională”, putând să participe la ea doar copiii care au fost înscriși de către părinții lor care au completat un formular așa cum este și cel care se găsește pe site-ul internet al episcopiei sau la parohia pe care o frecventați.

Multe sunt argumentele care s-au adus cu privire la foloasele orei de religie pentru copiii care le frecventează. Eu aș vrea să mă opresc la doar câteva argumente de suflet, la care să vă gândiți, în cazul în care cineva mai are vreo îndoială dacă e bine sau nu să lase copilul să facă religie la școală.

Întâi de toate, învățătura de credință face parte din datul ființial al neamului nostru românesc, încă de la plămădirea noastră ca popor. Credința creștină s-a plămădit odată cu identitatea poporului nostru, înscriindu-se astfel în „codul său genetic”, am putea spune. A pierde această dimensiune ar însemna, pentru neamul nostru, a pierde o componentă constitutivă a sa, lucru care ar echivala cu un adevărat „handicap” care știm bine cât de mult rău poate face celor care îl au, mulțimea răutăților care se întâmplă zi de zi fiind doar una dintre mărturiile concrete în acest sens. Și mai este ceva. Dacă cunoașterea istoriei unui popor e fundamentală pentru identitatea și pentru devenirea lui, atunci cu cât mai mult este esențială ființării lui cunoașterea credinței cu care el s-a născut?

Prin urmare, copiii noștri, fără să cunoască credința, nu doar a lor și a părinților lor, ci a înaintașilor lor care, în anumite veacuri, și-au vărsat chiar sângele pentru ea, cum vor deveni ei oare oameni integri și verticali?! Nu ne ajunge pedeapsa comunismului ale căr[ui] consecințe se tot plătesc, și după 25 de ani de libertate?!?… Oare dacă toți cei care sunt azi în funcții de decizie erau oameni integri și verticali, țara noastră, și mai ales atmosfera din poporul nostru sau destinul lui, ar fi arătat la fel?!?… De aceea, pentru binele și viitorul fiecăruia dintre copiii neamului nostru, astăzi suntem cu toții responsabili și este imperios necesar să ne implicăm pentru a nu-i lipsi de „calciul” sufletesc care să întărească „coloana vertebrală” a ființei lor și să facă din ei adevărați stâlpi pentru poporul din care s-au născut!

Încă ceva. A-i învăța credința pe cei botezați este o poruncă a Domnului Hristos Care, înainte de a se înălța la ceruri, a poruncit ucenicilor Săi, zicând: Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească TOATE câte am poruncit vouă. Că, iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului.[1] Așadar, dincolo de cele mai sus pomenite și înainte de toate, a-i învăța pe copiii noștri credința însemnă împlinirea cuvântului Domnului Hristos Care, din iubire pentru noi, și-a vărsat Sfântul Său Sânge pentru ca noi să putem primi viață din Viața Lui. A fi împlinitori ai cuvântului Lui Dumnezeu înseamnă a răspunde cu iubire la iubirea Lui față de noi, pentru că cel care păzește poruncile Sale, acela Îl iubește[2].

Și mai este un aspect de luat în seamă. Știu cât de mult vă trudiți, în marea voastră majoritate, pentru mai binele copiilor voștri. Dar cel mai de preț bun sau moștenire pe care le-o puteți lăsa este credința. Și ne spune Sfântul Apostol Pavel că credința vine din auzire și auzirea, prin cuvântul lui Hristos[3]. A-i lipsi pe copiii noștri, din România sau din Italia, de credință, ar însemna nu doar o nedreptate față de ei și un păcat înaintea lui Dumnezeu, ci ar însemna a da o lovitură grea propriului nostru viitor. Dacă copiii credincioși vor fi totdeauna ascultători și cinstitori de părinți și vor aprecia și păstra rodul sacrificiilor voastre și vor păzi cu sfințenie credința, transmițând-o mai departe urmașilor lor, copiii care vor fi lipsiți de învățătura credinței nu vor prețui jertfa părinților lor și nici nu vor mai ști măcar să facă o pomenire pentru înaintașii lor, lăsându-se duși de valurile cele învolburate ale plăcerilor acestei lumi. De aceea, chiar și de aici, departe de țară, avem datoria să ne implicăm și să ne îngrijim de cele necesare pentru ca şi copiii rămași în România să primească la școală educația religioasă specifică credinței noastre, iar cei pe care îi avem aici, în Italia, să frecventeze orele de cateheză care se organizează săptămânal în parohia de care aparțineți.

În încheiere, aș mai dori să subliniez un aspect important cu privire la copii și la copilăria lor, dar și ca un răspuns celor care pot avea nemulțumiri, fie ele și justificate, față de calitatea orei de religie.

E evident că cei care predau religie în școală nu sunt nici sfinți și nici îngeri coborâți din cer, așa cum nici noi nu putem avea pretenția că suntem perfecți. Să nu uităm că profesorii de religie sunt fiii poporului nostru ieșit din robia a peste 45 de ani de educație atee, potrivnică credinței și viețuirii creștine. Deci calitatea a ceea ce ei sunt și învață are la bază tot lipsa de învățătură și de educație creștină… Dar, cu toate acestea, copiii, în marea lor majoritate, merg cu plăcere la ora de religie, pentru că ceea ce li se predă le atinge conștiințele lor curate, dincolo de lipsurile celor care le predau… Și aici aș vrea să vă pun înainte două exemple.

Primul dintre ele este legat de binecunoscutele și neuitatele „Amintiri din copilărie” ale lui Ion Creangă, el însuși fost diacon necorespunzător cu exigențele „morale” ale slujirii diaconești. Dar, în ciuda acestei lipse, poporul nostru l-a îndrăgit pe acest scriitor tocmai pentru că amintirile copilăriei lui s-au identificat cu amintirile propriei noastre copilării, chiar și atunci când ea nu a fost atât de fericită și de reușită. Și v-aș aminti aici tocmai episodul legat de ora de religie care dădea bătăi de cap lui Ionică și Smărăndiței, „fata popii”, pentru că se împletea și cu învățarea literelor și a cititului corect, pe Ceaslov, și cu pedepsele primite pentru greșelile de citire, copiii fiind nevoiți să încalece pe „calu’ bălan” și să rabde loviturile usturătoare ale lui „Sfântu’ Niculae”, de fiecare dată când greșeau. Și, cu toate acestea, Ionică Creangă se va îndrepta spre seminarul teologic și va vorbi mai târziu cu atâta duioșie și farmec despre momentele trăite la ora de religie. Aceasta nu înseamnă că copiii noștri trebuie să accepte orice din partea dascălului lor de religie… Dar a nu-i trimite pe copii la ora de religie doar pe motiv că profesorul „e rău” sau că părintele care predă e aspru, ar însemna să-i lipsim de experiențe care să le rămână întipărite în memorie pentru toată viața și care să devină deliciul nepoților lor.

Un alt exemplu pe care doresc să vi-l dau este unul pe care l-am cunoscut personal, în Franța. Este vorba de un fost inginer francez ieșit la pensie și care, în una din zile, a bătut la porțile institutului de teologie ortodoxă „Saint Serge” din Paris. Acest om, ajuns la pensie, căuta să vorbească cu un preot ortodox pentru următorul motiv: ajuns la partea de final a vieții sale, își punea întrebarea unde să fie îngropat și de cine, el neavând vreo apartenență religioasă. Și frământându-se în căutarea unui răspuns, i-a revenit o imagine plăcută din copilăria-i încercată prin moartea ambilor părinți. Fiind rămas orfan, a fost încredințat la doi tutori, dintre care unul era o doamnă de origine rusă, care era ortodoxă. Această doamnă îl ducea pe copilul orfan încredințat ei la biserica ortodoxă pe care o frecventa, de fiecare dată când se sărbătorea Crăciunul. Și amintirea atmosferei din biserică, bucuria de pe chipurile copiilor și ale tuturor creștinilor prezenți la slujbă, modestele, dar prețioasele daruri primite cu acele ocazii și mâncărurile specifice sărbătorii, au lăsat o amprentă atât de profundă în inima acelui copil încât, după zeci și zeci de ani trecuți de la acele momente, ele au constituit pentru el singura referință plăcută, cu privire la cele sufletești, care l-a determinat să caute o biserică ortodoxă și să întrebe ce să facă pentru a putea fi înmormântat de un preot al acelei biserici. Spunându-i-se că Biserica Ortodoxă înmormântează doar credincioșii care sunt membrii ei, persoana respectivă a început demersurile de cateheză necesare pentru a deveni membru al Bisericii Ortodoxe și, împreună cu soția sa, care s-a alăturat demersului lui, au devenit ortodocşi. Apoi, a urmat cursurile institutului de teologie menționat mai sus și a fost hirotonit diacon și, mai apoi, preot, vizitându-i sistematic, până la moartea lui, pe cei bolnavi, aflați în spitale și fără nici un sprijin din partea familiilor lor.

Iată ce poate înseamnă amintirea trăirilor din copilărie pentru viața unui om!

Așadar, și noi, pentru amintirile frumoase ale copilăriei noastre și pentru a nu-i lipsi pe copiii noștri de asemenea amintiri care pot să le fie vitale în anumite momente ale vieții, să facem tot ce ne stă în putință pentru ca nici un copil care depinde de noi, în România sau în Italia, să nu fie lipsit de învățătura de credință, spre a sa integritate morală și spre bucuria părinților și a neamului lui!

Cu părintească binecuvântare și cu îndemnul de a fi cât mai responsabili pentru viitorul copiilor neamului nostru,

+Episcopul SILUAN

al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei

  • Doxologia/

Pr. Radu Branza: Discriminarea majorității

Deși pare un titlu absurd, este adevărat. Asistăm din ce în ce mai des la un astfel de fenomen. La adăpostul Drepturilor Omului, tot felul de curente și indivizi încearcă să facă legea în societate – sau mai degrabă să o distrugă – să reseteze valorile noastre, care au pus bazele unei societăți civilizate.

1. Drepturile omului – fundament al existenței umane

Dintru început, trebuie spus că drepturile omului sunt fundamentale și trebuie respectate. Viziunea creștină asupra vieții înnobilează persoana umană cu cele mai frumoase drepturi. „Creșteți, înmulțiți-vă, stăpâniți pământul” (Facere, cap. 1 v. 28) reprezintă o esență a tot ceea ce înseamnă drepturile omului, pentru că nu se poate mai mult și mai frumos decât ceea ce Ziditorul a făcut pentru noi: a creat Lumea, a trasat cadrul existenței terestre și ne-a făcut acest minunat dar, de a fi suveranul creației Sale. Singura fisură care apare în acest tablou este cea a lipsei de responsabilitate din partea noastră, însă și aceasta este tot efectul unui dar minunat de la Dumnezeu și drept al omului – acela al libertății.

Înțelegem așadar că toate drepturile și libertățile cu care suntem înzestrați sunt fundamentale, trebuie respectate și apărate de orice derapaj, cu o singură condiție: aceea de a fi responsabili.

2. Dar, unde sunt drepturile Domnului?…

În orice relație este vorba de cel puțin doi și, pentru ca aceasta să funcționeze, este nevoie de drepturi cel puțin egale. Altfel, se distruge relația. A vorbi doar despre drepturile omului, fără a lua în discuție și drepturile Creatorului, este total nedrept. Este incorect să confiscăm ceva ce nu ne aparține. E un furt ordinar să ne urcăm țanțoși pe un soclu al mândriei, să ne ducem viața de unii singuri și să uităm de Cel ce Este (Ieșire, cap. 3 v. 14).

Un singur lucru nu pot să-l uit din studiu Istoriei Religiilor, anume că, în existența umană, din cele mai incipiente forme, elementul divin este prezent. Practic, nicio secundă din existența umană nu este fără Dumnezeu. De ce ne chinuim astăzi să scoatem o așa evidență din peisajul vieții noastre?

3. Omul – încotro?

Scoaterea Religiei din școală, dar introducerea unei alte materii, nu opțională, ci obligatorie – educația sexuală, perfid ascunsă sub denumirea de Educație pentru sănătate; Avortul, ca drept fundamental al femeii (dar, drepturile copilului din pântece unde sunt?!); Familia reconsiderată în datele ei esențiale, ca unire nu între bărbat și femeie, ci ca unire dintre soți (o altă perfidie: de ce nu aș înțelege, prin noțiunea de soți, un bărbat unit prin căsătorie cu o bicicletă, spre exemplu?..); legiferarea Poligamiei – proces deja început în unele țări, care are la bază un nou curent, acela al armoniei de cuplu ce poate fi realizată doar cu minim trei persoane. Sunt doar câteva exemple a ceea ce înseamnă libertăți și drepturi în anumite viziuni.

Sigur că nu am avea nicio problemă cu toate astea. Până la urmă, fiecare este responsabil de propriile decizii și acte. Vorba Părinților Bisericii: trăim în comuniune, dar răspunsul la Judecată îl dăm singuri. Cine vrea poligamie, să aibă, cine vrea armonie de cuplu cu bicicleta, este liber.

Din păcate, însă, asistăm la o radicalizare a discursului minorităților, la o incriminare a ceea ce reprezintă valori ale majorității. Se confecționează etichete care ni se aplică imediat, când nu suntem de acord cu alte opinii. Homofobie, Intoleranță, Neo Conservatorism, ba chiar Jihadism sunt ștampile din ce în ce mai des puse. Știați că sunt deja societăți în care, dacă nu ești de acord cu avortul, ești catalogat drept jihadist? Că susținerea familiei în constituția ei firească de unire între un bărbat și femeie este catalogată homofobie? Sau că, pentru simpla afirmare a credinței creștine, ești forțat să demisionezi din funcții publice?

Nu este ironic, ci de-a dreptul cinic ca în numele respectării drepturilor omului să iei copiilor dreptul de a învăța Religie, ca într-o societate ce se pretinde a fi liberă să nu mai poți apăra valorile majorității de frica etichetelor puse de minoritate, ca în numele libertății să fii redus la tăcere, pentru că nu aprobi anumite comportamente.

Pentru toți cei ce vor să transforme inocența copiilor noștri într-un pustiu ideologic și într-un iad al sexului, am următoarele întrebări: de ce unui tânăr de 14 ani, spre exemplu, care deja știe să conducă o mașină, nu i se dă permisul legal de conducere pe șosele publice? Dacă îi oferim unui tânăr de 13-14 ani libertatea să întrețină relații intime, de ce nu-i dăm și libertatea de a vota și-i „încălcăm” flagrant acest drept, până la 18 ani?…

P.S. Inspirat de excelentul articol al părintelui Constantin Sturzu, Atac la ora de Religie. Primele trei efecte pozitive, vă propun următoarele:

– să declarăm jihadistă pe doamna Cristina Stamate, pentru că își regretă public avortul;

– să o etichetăm pe doamna Sofia Vicoveanca drept o feroce homofobă, pentru că vede în Căsătorie unirea firească dintre un bărbat și o femeie;

– să sancționăm pe domnii Andrei Pleșu ori Daniel Buzdugan, precum și pe  doamnele Ana Blandiana sau Manuela Hărăbor, pentru ideile neo conservatoare care le-au împins la susținerea orei de Religie;

– și, în final, pe toți cei din imaginile din articolul părintelui Sturzu, să-i excludem din viața publică, pentru atitudinea „medievală” de a nu se dezice de Hristos.

Pr. Razvan Ionescu: Icoana cea mai credibilă a lui Hristos în lume

Care să fie distincția fundamentală dintre noi, ortodocșii, și secular-umaniștii îngrijorați de cultivarea valorilor creștine în școală? Faptul că nu pot concepe, sărmanii, existența unui model dumnezeiesc al omului. Ce termen de comparație încape, însă, între modelul umanității la noi și la ei, cei care se legitimează, paradoxal, tocmai prin preocupările lor privind omul? Cum arată, ne putem întreba sincer, omul împlinit în sensul umanismului promovat de aceștia? Pentru că al nostru este vizibil prin toate icoanele  este sfântul  exemplificare practică a învrednicirii cât se poate de concrete de a ne apropia cu făptuirea și viața de Model!

În timp ce umanismul secular așează exclusiv în om cheia înțelegerii omului, noi, ortodocșii, o vedem ca pe o Taină în relație cu Hristos, omul-Dumnezeu. Astfel că războiul acestor umaniști, care nu se sinchisesc de om în relație cu rațiunile dumnezeiești cultivate în el încă dintru început și chemate la realizare prin conlucrare – unire cu Dumnezeu-omul (Cel mai în măsură să ne învețe să fim oameni, a I se vedea viața, oare ce anume I se poate reproșa?) și care propun o realizare a umanului în termeni de auto-nomie și nu de theo-nomie, lovește în însăși lucrarea Tainei întrupării Fiului lui Dumnezeu în virtutea căreia primim chemarea sfântă de a păși pe urmele Lui. Anathema! acestora, tocmai în duhul Duminicii Trimfului Ortodoxiei și al cinstirii icoanelor.

Cercându-L pe Hristos cu un ban pe care se găsea chipul Cezarului acelei vremi, „dați Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Matei 22, 21) este răspunsul primit de ispititorii acelui veac, și prin ei, și de cei de acum. Cu alte cuvinte, ceea ce poartă efigia Împăratului roman, al Împăratului roman este, iar ceea ce poartă efigia Împăratului ceresc, al Împăratului ceresc este. Noi, oamenii, oare a cui efigie (chip) purtăm până la capătul veacurilor dacă Geneza ne descoperă limpede că suntem făcuți „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu” (Facere 1, 26)?

Și, astfel, ajungem să vorbim despre chipul (imaginea, icoana) lui Dumnezeu din om care ni se descoperă la Facere, chip care este punctul de plecare al devenirii noastre întru asemănare pe drumul câștigării sfințeniei. Altfel spus, fiecare om venit la existență, ca purtător al chipului lui Dumnezeu în sine prin natura umană exprimată în existența concretă a persoanei, este în sine o icoană a lui Dumnezeu. Dar o icoană care are de crescut toată viața spre cât mai deplina asemănare cu Dumnezeu, prototipul său. Așa cum păcatul poate desfigura și altera realizarea concretă a aceastei icoane în om, caricaturizând și sluțind trăsăturile sădite de Dumnezeu, creșterea duhovnicească poartă această icoană până la înălțimea asemănării ultime cu prototipul său. Iar cum rostul icoanei este să fie fereastră prin care în lumea noastră pătrunde lumina de dincolo, harul dumnezeiesc, este oare de mirare că în prezența oamenilor duhovnicești simțim cel mai deplin, aș spune că Îl contemplăm efectiv, pe Dumnezeu tangibil prin „transparența” încărcăturii duhovnicești din om? Astfel încât putem spune că omul duhovnicesc este icoana cea mai credibilă a lui Hristos în lume.

Ce fel de triumf al Ortodoxiei se cuvine atunci să sărbătorim în adâncul sufletelor noastre nu o duminică pe an, prima din Postul Mare, ci zi de zi și clipă de clipă? Triumful icoanei-chip al lui Dumnezeu „scrise” în structura noastră lăuntrică, bucuria, izbăvirea, darul de neprețuit al drumului posibil către asemănarea cât mai deplină cu modelul meu omenesc, Dumnezeu-omul. Două mii de ani de trăire ortodoxă și sângele martirilor Bisericii fac ca astăzi să avem posibilitatea să ne întâlnim cu creștinismul autentic prin viața Bisericii  și aceasta în pofida tuturor neputințelor atât de prompt sancționate de unii și de alții. Minunea este că și astăzi avem mărturie în lume despre cum să ne mântuim, aceasta este misiunea și cultivarea Bisericii.

Orice cultivare a unui copil pe acest drum binecuvântat al devenirii sale întru mai deplina sa asemănare cu Dumnezeu-omul se face triumful (netriumfalist! ci smerit, al) chipului – icoanei dumnezeiești din noi – asupra pervertirii idolatre și a decăderii lăuntrice. Aici este, dragi părinți, miza ocrotirii posibilității de a se bucura copiii, de la vârsta copilăriei, a inocenței, a curăției neagresate încă de mizeria cu care exercițiul prost al libertății adulților a infestat lumea, de privirea iconică, de bucuria rugăciunii și tinderii lăuntrice către Cer, în toată onestitatea lor lăuntrică neparazitată încă de ideologiile și coșmarurile celor maturi.

Este însă și această zbatere de azi o cernere specifică vremurilor pe care le ducem… Ce răspundem?

Site-ul Gândul, parte a Mediafax Group, trust aflat în insolvenţă şi al cărui patron este arestat într-un dosar uriaş de evaziune fiscală, continuă atacul mediatic asupra Bisericii Ortodoxe Române.

Nu este vorba de nicio coincidenţă faptul că un articol cu o temă reluată de zeci de ori în presă apare exact acum, în momentul în care BOR are o campanie prin care promovează Ora de religie. Este vorba despre un tupeu nemărginit să încerci să vorbeşti despre bani negri în contextul în care patronul tău a făcut evaziune fiscală în valoare de câteva milioane de euro, fiind chiar acum arestat pentru acest lucru.

Sub semnătura Sabinei Ionaşc, cea care semnează majoritatea articolelor având ca subiect BOR pe site-ul mai sus amintit, este publicat un articol legat de nunta organizată în Biserică, mai exact despre presupusele sume de bani pe care le-ar solicita preoţii. Încercând să ducă discuţia către „bani negri”, investigatorii sub acoperire primesc un răspuns care, într-o redacţie normală, le-ar fi terminat materialul: „Vă dau chitanţă!”, spune preotul. După ce se lovesc de parohii unde nu se percepe nicio sumă, cei doi reporteri găsesc un preot care solicită o sumă de bani, dar li se explică destul de clar de ce se întâmplă asta.

Inclusiv Patriarhia, prin purtătorul de cuvânt Constantin Stoica, le-a explicat acest mecanism. Constantin Stoica a afirmat că taxele pentru cununie şi botez sunt stabilite de consiliul parohial al fiecărei bisericii în parte, iar cuantumul lor depinde de nevoile şi activităţile pe care parohia respectivă le are, fiind diferite de la o zonă la alta. „La fiecare parohie, Consiliul Parohial, care este format din reprezentanţi ai parohiei, stabileşte cuantumul contribuţiilor benevole la serviciile religioase – vorbim de botezuri şi cununii. Acestea sunt stabilite de Consiliul Parohial şi reprezintă una din sursele de venituri pentru bugetul parohiei. Aceasta nu înseamnă că dacă nu există un caz social acestea nu se oficiază gratuit sau dacă cineva doreşte să ofere mai puţin nu se acceptă oficierea serviciului religios”, a spus Constantin Stoica pentru Gandul.

Iată încă un exemplu al aceleiaşi autoare. Gândul a publicat pe 23 septembrie 2014 o comparaţie între CAR-ul bisericii, pe de o parte, şi băncile comerciale, pe de altă parte. După ce a explicat într-un articol cum şi-a făcut BOR bancă, Patriarhia i-a demontat apoi fiecare cuvânt.

gandul-600x400


Categorii

1. ȘTIRI, Pagini Ortodoxe, PS Siluan Șpan, Raspunsurile Bisericii la problemele vremurilor, Razboiul impotriva Bisericii/ crestinismului, Scoala romaneasca, Video

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

5 Commentarii la “Noi marturii pentru ora de religie (VIDEO)/ DISCRIMINAREA MAJORITATII CRESTINE SI REDUCEREA EI LA TACERE PRIN STIGMATIZARE/ Campanie anti-BOR in Gandul/ PS SILUAN, EPISCOPUL ITALIEI: “Nu ne ajunge pedeapsa comunismului?”

  1. Scotind ora de religie din scoli,vor sa l inlocuiasca pe Dumnezeu/Hristos…cu cine , cu satan?

  2. Mărturisitori ai credinței.
    Mult prea puțini!!!

    Abia a picat o dictatură şi alta mai vicleană îi ia locul.
    Nu vi se pare că a fost prea puțină libertatea bisericii?
    Cât a durat ?
    O să spună adversarii că e liberă, că are suficientă libertate…, dar nu vor recunoaşte că fac totul pentru a fi singurii liberi şi că fac totul ca biserica să pară că-şi pierde singură libertatea, şi interesul public.

    Demonul se vrea dumnezeu, desi a căzut, deşi nu poate fi dumnezeu, pentru că tot ce este împotriva funcționării naturii, a firii, a normalității este rău şi demonic şi-l dă pe față. Viciu este o anomalie, un păcat, o defecțiune, o cale spre eşec spre maladiv şi moarte.
    Nu poți cere legalizarea viciului, a păcatului, a nefirescului, a nenaturalului.

    Băă deştepților, ce libertate vreți voi???

    Invocați legi care să desființeze legea firii, a funcționării naturii şi vieții???
    Fundu să conducă capul ?
    Deja fundul în viziunile voastre este la egal cu capul şi chiar peste.
    Îi dați mai mare cinste fundului. Îi dați totul de fapt.
    Femeia nu mai este demult apreciată pentru cap, ci pentru fund. Şi-l ea îl arată, că-i cinstea ei. Vorbesc de cea care îl arată. Capul… da… a rămas să slujească fundului, să-i argumenteze dreptul a fi el totul…

    Nu religie!. Nu Dumnezeu. Nu păcat. Nu iad. Nu. Să nu auziți de asta. Doar de libertatea fundului. Şi să educați aşa copii nevinovați.

    Nu cap…ci fund. Nu sfânt… ci spurcăciune. Nu cinste ci adulter, concubinaj, sodomie, pedofilie… demoniada completă.

    Oare nu au mai rămas oameni cu cap ?
    Toți au fundul în creeier?

  3. E un asalt mediatic dezlantuit pe Ho(i)tnews,Adevarul si Gandul impotriva Religiei in scoala.Pana si CTP ul s-a simtit nevoit sa arunce cu noroi !

  4. iulian*
    Si nu numai acolo, comentariile negative la adresa Bisericii in proportii uimitoare, sunt si pentru ca se cenzureaza, adica sunt lasate sa treaca doar cele ce improasca cu noroi, chiar eu am patit asta la digi24, comentarilul meu a fost aprobat, adaugat in lista si incredibil, in 10 minute a fost sters.

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare