MIZA OREI DE RELIGIE. Secularizare prin birocratizare si transformarea scolii in camp de lupta. Ce-i de facut?

29-01-2015 17 minute Sublinieri

clasa

Ministrul Educaţiei, Sorin Cîmpeanu, afirmă că ora de religie nu mai este în prezent obligatorie şi nu va mai fi nici în noua curriculă, iar elevii vor putea alege dacă vor participa sau nu la cursuri începând cu anul şcolar 2015/2016. „Decizia Curţii Constituţionale este executorie, ea spune că orele de religie sunt obligatorii pentru minister şi pentru şcoală şi sunt opţionale pentru elevi”, a declarat ministrul Educaţiei într-un interviu pentru gândul.

Ministrul Educaţiei, Sorin Cîmpeanu, arată că decizia Curţii Constituţionale nu-şi poate produce efectele retroactiv, astfel încât elevii care participă, în prezent, la orele de religie să aibă opţiunea de a alege.

“La începutul anului şcolar 2014-2015 exista necesitatea solicitării exprese pentru cei care nu vor să participe la ora de religie. Conform deciziei Curţii Constituţionale, care sigur intră în vigoare la data publicării ei, deci ea intră vigoare imediat, nu poate produce efecte retroactiv, nu poate schimba decizia care a fost luată la 1 septembrie 2014. Aceasta este explicaţia pentru care am zis că va produce efecte de la 1 septembrie, dată la care va fi necesară o solicitare expresă de participare la orele de religie, nu cum este acum o cerere de neparticipare la orele de religie”, a afirmat Sorin Cîmpeanu.

Potrivit acestuia, decizia Curţii Constituţionale este  executorie. “Ea (decizia CC n.r.) spune că orele de religie sunt obligatorii pentru minister şi pentru şcoală şi sunt opţionale pentru elevi. Am înţeles că Biserica Ortodoxă apreciază această decizie ca o încurajare a manifestării participării la orele de religie”, a mai spus ministrul Educaţiei.

Curtea Consituţională (CC) a decis, în 12 noiembrie 2014, că obligaţia de a face cerere pentru ca un elev să nu participe la ora de religie, prevăzută în Legea educaţiei, este neconstituţională, oficiali ai Curţii precizând că, urmare a hotărârii, o astfel de solicitare va trebui făcută doar de cei care vor să studieze disciplina.

CC arată, în motivarea deciziei prin care a stabilit că obligaţia de a face cerere pentru a nu participa la ora de religie este neconsituţională, că oferta educaţională pentru această disciplină este de natură să afecteze libertatea de conştiinţă.

  • Averea: 

Cristian Pascu/ Decizia CCR și obligativitatea religiei în școli – între discriminare și anarhie birocratică

A fost publicată zilele trecute decizia și justificarea Curții Constituționale cu privire la neconstituționalitatea actualei situații în care părinții care nu doresc participarea copiilor lor la orele de religie pot depune o cerere de retragere de la aceste ore.

Această decizie vine după ce aceiași Curte, în altă componență, a decis contrariul în urmă cu câțiva ani. Ceea ce înseamnă că în statul secular dreptatea este funcție de cei care dețin puterea, de judecata și, mai concret, interesele lor ideologice. Legea în statul secular este într-atât de dreaptă încât se poate schimba de la un an la altul, de la o guvernare la alta.

Curtea Constituțională a decis că reprezintă o discriminare simpla cerință de a depune o cerere, în condițiile în care numărul celor vehemenți împotriva orelor de religie este extrem de mic, deși cel mai adesea aceștia sunt și foarte vocali, în spiritul agresivității și lipsei lor de educație. Lipsă de educație la care presa a contribuit major, prin prezentarea trunchiată și evident rău-intenționată a celor mai reprobabile elemente din manualele de religie (de care Ministerul Educației este singurul răspunzător, fiindcă Ministerul le comandă și le aprobă). Dar și prin crearea unui constant curent de antipatie față de Biserica Ortodoxă în primul rând și aproape exclusiv, prin evidențierea constantă a cazurilor de corupție în rândul preoților.

Curtea Constituțională, sub pretextul Sfântului și Prea Abuzatului principiu al indiscriminării, a creat o situație care cu siguranță va degenera într-un haos birocratic, în care directorii de școli vor avea la discreția lor modalitatea de implementare a sistemului prin care elevii se vor înscrie sau nu la orele de religie.

Acolo unde un număr mic de părinți, din dezinteres sau lipsă de informare (pentru care responsabili sunt atât acești părinți cât și directorii școlilor, învățătorii și diriginții claselor) nu făceau pasul pentru a-și retrage copii de la ora de religie, acum un număr mai mare de părinți, din același dezinteres și din lipsă de informare vor ține copiii departe de educația religioasă. Îi vor priva astfel de înțelegerea unui element extrem de important al culturii și societății românești. Se va amplifica astfel ignoranța și agresivitatea pe care această ignoranță o generează fără doar și poate. Și Curtea Constituțională care, cu “finețe”, are pretenția că ajută astfel la stabilirea unei stări de armonie în educația copiilor și, implicit, în viitorul societății românești, nu face decât să agraveze lucrurile, să adâncească violența verbală și atitudinile iraționale pe care lipsa de educație le generează.

Emil Moise, profesorul de filosofie (trebuie spus, că din discursul pe care îl are domnul Moise, se vede adesea slaba lui pregătire filosofică, și cu atât mai mult cea teologică) care ridicat problema neconstituționalității, a făcut o paralelă, după părerea mea, nejustificată cu infracțiunea obligării unei persoane de a participa la procesiunile religioase ale unui cult. Analogia este nejustificată din mai multe motive.

În primul rând fiindcă copiii nu sunt obligați să participe. Înainte de începerea primei ore de religie, mai ales că părinții știu deja că se predă religie confesională în școală, părintele sau copilul își pot manifesta dorința de a nu lua parte la ora de religie.

În al doilea rând, și mai important, o oră de educație în elementele unei religii nu poate fi echivalată cu participarea la un ritual religios. Dacă, de exemplu, în cadrul unei materii s-ar preda elementele mai multor religii, s-ar citi din textele sacre ale acestor religii, din rugăciunile și elementele de credință, nu s-ar putea spune că un copil participă la ritualurile religioase ale acelor religii. Cu atât mai puțin că este obligat, constrâns, să le adopte în propriul sistem de credințe. Același argument, inept din punctul meu de vedere, se poate aduce împotriva oricărei forme de predare a elementelor de doctrină, ale unei singure religii sau confesiuni, sau a mai multora.

Este trist că tocmai Curtea Constituțională a României a ținut să își asume argumentația falacioasă a unei persoane vizibil anti-religioase și cu lacune serioase de pregătire teologică și chiar a elementelor de bază ale credinței ortodoxe. O persoană care, pe de-asupra, se declară a fi creștin-ortodox dar care, într-o conferință a ateilor de pretutindeni, a luat o poziție batjoctoritoare la adresa Sâptâmânii Mari și a poziției Bisericii împotriva avortului.

Să ne mire că un om care este de acord cu uciderea fără regrete a copiilor nenăscuți are o antipatie viscerală față de prezența icoanelor în școli, de predarea credinței ortodoxe copiilor ortodocși. Să ne mire că, pentru confortul său personal consideră mai potrivit ca milioane de copii și părinți și mii de profesori să depună an de an un efort constant pentru drept care este garantat de lege?

Eduard Dumitrache: Inițiativa ”Părinți pentru Ora de Religie”

Aseară a fost definitivat statutul asociației ”Părinți pentru Ora de Religie”, o asociație ce îşi propune să fie aproape de părinţi, apărători ai celor care sunt interesaţi de educaţia complexă, completă şi de calitate a copiilor. Educaţia ce include dimensiunea religioasă se face în şcoală în majoritatea ţărilor Europei iar în Germania, Austria, Irlanda,Italia, Croaţia, Grecia sunt chiar 2 ore de religie incluse în programă. Prin această asociație părinții propun și susțin necesitatea educaţiei integrale, care presupune, pe lângă latura morală, estetică, tehnologică, şi o componentă religioasă.

Considerăm că ora de religie / de educație creștină este necesară în descoperirea și în asumarea de către copiii noștri a propriei identități, ea contribuie la formarea integrală a personalităţii lor. La vârsta întrebărilor existenţiale şi a formării spirituale a tinerilor, ea poate oferi un suport puternic pentru înțelegerea și rezolvarea problemelor și încercărilor întâlnite.  Privită în conținutul său, ora de religie reprezintă o şansă și pentru sistemul de învăţământ de a-şi valorifica un sprijin esenţial în atingerea scopurilor sale generale: prin educație spirituală copiii şi tineri învață iubirea faţă de Dumnezeu şi de oameni, credinţa, speranţa, solidaritatea, recunoştinţa, sfinţenia vieţii, se pune fundația comuniunii între contemporani și între generații.

O ora de religie pe săptămână este aproape invizibilă faţă de media zilnică de trei ore în faţa televizorului sau a calculatorului/tabletei confirmată de  statistici dar ea se poate constitui într-un reper profetic în sufletul acestora. Din punctul nostru de vedere scopul orei de religie este de a-i familiariza pe elevi cu elementele fundamentale ale propriei credinţe religioase, de a le oferi o introducere în studiul celorlalte mari religii ale lumii, precum şi de a-i ajuta să înţeleagă dimensiunea istorică, culturală şi morală a fenomenului religios.

Președintele asociației va fi doamna Liana Stanciu, cunoscut jurnalist și om de radio, implicată în mai multe proiecte filantropice printre care inițiativa de utilare cu aparatură medicală performantă a Spitalului de copii „Marie Curie”.  Asociația va prelua și administrarea siteului oradereligie.ro pe care vom încerca să îl actualizăm împreună. Poate deveni membru în asociație orice părinte ce dorește să susțină prezența educației spirituale în școala românească.

Un părinte responsabil dorește să ofere tot ce este mai bun copiilor săi. La nivel de educație considerăm că este dreptul nostru, al părinților, statutat de Constituția României, să aleagem ce tip de educaţie este benefic celor mici . În școala românească există o tradiție pe care dorim să o continuăm şi menţinem vie în ceea ce priveștea predarea religiei în şcolile preuniversitare. Educaţia fără dimensiunea spiritualității înseamnă şcoală fără suflet, neam fără Dumnezeu şi fără identitate. Prin ora de religie ne asumăm în acest sens cultivarea identităţii, culturii şi spiritualităţii poporului român prin promovarea valorilor religioase în rândul elevilor şi părinţilor.

Din păcate Familia, Şcoala şi Biserica tind adesea să-și delege reciproc responsabilitatea pentru educarea copiilor; credem că ora și profesorul de religie pot constitui un liant între cei trei factori educativi. Ora de religie/de educație creștină pune bazele formării caracterului, completează dezvoltarea copilului şi îl ajută să relaţioneze mai bine cu ceilalţi.  ”Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu” este un îndemn de a oferi copiilor noștri acces neîngrădit la educație spirituală și un avertisment că suntem responsabili pentru existența vremelnică și veșnică a celor cărora le-am dat viață.

Decizia CCR privind participarea elevilor la ora de religie obligă Parlamentul la modificarea prevederii neconstituţionale. În esenţă, Curtea a decis că solicitarea scrisă de a nu participa la ora de religie este neconstituţională. Parlamentul are la dispoziţie câteva variante pentru rezolvarea situaţiei.

După mine, variantele posibile ar fi:

1. Dispare din Legea Educaţiei Naţionale teza declarată neconstituţională: „La solicitarea scrisa a elevului major, respectiv a părinţilor sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor, elevul poate sa nu frecventeze orele de religie”.  Practic, înseamnă că cine nu doreşte nu mai participă la ora de religie, ceea ce înseamnă că situaţia şcolară se încheie fără medie. Nu presupune o solicitare scrisă, ci doar aducerea la cunoştinţa corpului profesoral (fie şi verbal) că respectivul nu participă, pentru a nu fi catalogat drept chiul. Varianta necesită ca toţi elevii să fie înscrişi din oficiu la religie, întrucât religia este parte a trunchiului comun.

2. Reformularea/Adăugirea unui text prin care se prevede ca elevii (părinţii sau tutorii) să fie consultaţi la începutul anului şcolar dacă vor participa sau nu la ora de religie, similar cu sistemul de opţionale. Opţiunea lor va fi luată în evidenţa şcolii, iar pe baza ei se vor întocmi clasele de curs. Este cea mai convenabilă variantă, întrucât şcoala practică deja sistemul de opţionale. Mai rămâne de rezolvat doar diferenţierea religiei ca fiind parte a trunchiului comun şi nu un simplu opţional, chestiune mai mult de birocraţie internă. Ar fi cea mai buna variantă.

3.Reformularea/Adăugirea unui text în care să se prevadă formularea unei solicitări scrise, la începutul anului şcolar, pentru cei ce vor să participe. Mulţi au înţeles că CCR asta a stabilit, dar NU este aşa. CCR a decis doar că solicitarea de a nu participa este neconstituţională. Nu că religia nu mai este obligatorie. Sau ca dispare din trunchiul comun. Nici n-a fost vreodată obligatorie, câtă vreme aveai dreptul să te retragi. Obligatoriu înseamnă că nu te poti retrage. Aceste nuanţe scapă multora, inclusiv domnului Emil Moise,care pare a nu înţelege că a câştigat doar dreptul de a nu mai face cerere. Atât. Faptul că în motivarea curţii apare principiul de drept al solicitării scrise a unui drept nu este obligatoriu pentru Parlament şi nu e valabil întotdeauna. De pildă, când mergi să votezi, nu faci cerere, deşi este un drept constituţional. Asemănător, dreptul la liberă circulaţie nu presupune că fac cerere de câte ori vreau să trec graniţa în Europa (sau primesc viză pe paşaport când trec în alte ţări). Pentru Parlament este valabil doar ce scrie în motivare la capitolul „Curtea decide”. Restul reprezintă doar motivarea, adică motivele pe care Curtea le-a luat în considerare când a deliberat, despre care însăşi Curtea spune că „le reţine” în cadrul deliberării. Prin urmare, principiul solicitării unui drept nu constituie obligaţie pentru Parlament în cadrul acestei decizii. În plus, la ce bun să faci cerere pentru ceva ce este garantat constituţional, adică nu poate fi refuzat. Facem cerere doar de dragul birocraţiei? E nefirească această dragoste de birocraţie şi corectitudine.

În realitate, unii continuă să susţină ideea cererii, doar pentru că ei nu doresc religie. Dacă ar dori-o, ar considera că cererea este o povară. Ei speră că obligaţia cererii va scădea numărul de elevi şi, prin aceasta, puterea de prezenţă a religiei în şcoala publică. În fapt, ei doresc eliminarea religiei din spaţiul public, dar susţinerea necondiţionată a ateismului. Pai n-ar fi constituţional. Dacă citim cu atenţie motivarea, observăm că „statului îi este interzis să adopte soluţii legislative care pot fi interpretate ca fiind lipsite de respect faţă de convingerile religioase sau filozofice ale părinţilor, motiv pentru care organizarea activităţii şcolare trebuie să se subordoneze atingerii unui scop de conciliere în exercitarea funcţiilor pe care şi le asumă în procesul de educaţie şi de predare a religiei cu respectarea dreptului părinţilor de a asigura educaţia în conformitate cu propriile convingeri religioase” (Paragraf 21), chestiune pe care a sesizat-o şi Patriarhia Română. Ori, acest lucru trebuie să funcţioneze echidistant, atât faţă de cei ce nu doresc religie, dar şi faţă de cei care doresc.

Dacă Parlamentul va obliga pe cei ce doresc religia să facă o solicitare scrisă, în situaţia în care cei ce nu doresc nu mai trebuie să facă, ar fi exact o neconstituţională lipsă de respect faţă de un popor cenzurat religios la şcoală, în trecut. În plus, ar putea fi interpretată şi ca o încercare de influenţare a prezenţei la ora de religie, ştiut fiind că românii sunt sătui de atâta birocraţie. Domnilor parlamentari, nu ne puneţi să facem cerere şi pentru dreptul de a ne cunoaşte credinţa. Suntem sătui de hârţoage inutile. Altfel, mâine, poimâine, o să trebuiască să facem cerere şi pentru dreptul de a trăi.

Introducere

Credincioşii români, în special creştinii ortodocşi din România, sunt supuşi în ultimii ani unei presiuni din ce în ce mai accentuate pentru a se obişnui mai întâi, a accepta apoi şi a-şi însuşi în cele din urmă ideea că Religia nu-şi are locul între disciplinele din trunchiul comun al educaţiei din ţara noastră. Sondaje de opinie comandate ideologic, diferite grupuri de reflecţie, fundaţii sau ONG-uri, care militează pentru eliminarea religiei din şcolile publice de stat din România, încearcă să convingă opinia publică de faptul că, odată cu democratizarea societăţii româneşti, încrederea în Biserică scade, iar importanţa religiei în viaţa românilor se diminuează şi ea pe zi ce trece.

Or, ceea ce deranjează, de fapt, este prezenţa religiei – sau, mai bine spus, a Bisericii – în spaţiul public, dat fiind că şcoala nu este altceva decât o oglindă a societăţii. Şi aşa cum îi stă bine oricărei secularizări de tip balcanic, tendinţa de opunere faţă de predarea Religiei în şcoli este alimentată şi de idei cum că aceasta ar fi contrară progresului, societăţii democratice şi tendinţelor europene actuale. În consecinţă, Biserica Ortodoxă Română, care luptă pentru menţinerea Religiei în învăţământul de stat, este considerată ca retrogradă sau opunându-se unei societăţi a cunoaşterii promovată astăzi, cu insistenţă, în arealul european. Bineînţeles, lucrurile nu sunt noi, discursul celor care se opun predării Religiei în şcoli putându-se regăsi şi în alte epoci, în diferite părţi ale Europei.

De aceea, scopul aceastei prezentări concise este să arate, luând exemplul Uniunii Europene, mult trâmbiţat de cei ce se împotrivesc predării Religiei în şcolile româneşti, că România nu constituie nici pe departe o excepţie în cadrul UE, aşa cum lasă să se înţeleagă, de cele mai multe ori, discursul lor polemic. În întreaga Europă, Studiul Religiei (SR) [2] este prezent, într-o formă sau alta, în şcolile publice finanţate de Stat.

Pentru început, poate că este bine de precizat unde anume se situează educaţia în cadrul politicilor comune europene, adică să se înţeleagă cine are competenţe în a decide organizarea şi conţinutul învăţământului într-un stat membru al Uniunii Europene.

În ceea ce priveşte dreptul primar european, Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE), aşa cum a fost modificat prin Tratatul de la Lisabona, din 2007, precizează că Uniunea Europeană desfăşoară doar o politică de sprijin, complementară politicii naţionale a fiecărui stat membru (vezi art. 6 TFUE). Prin urmare, educaţia nu face parte din domeniile în care Uniunea are o competenţă exclusivă (vezi art. 3 TFUE), şi nici din domeniile în care Uniunea şi statele membre au competenţe partajate (vezi art. 4 TFUE).

Potrivit articolului 165, alineatul (1) TFUE, „Uniunea contribuie la dezvoltarea unei educaţii de calitate, prin încurajarea cooperării dintre statele membre şi, în cazul în care este necesar, prin sprijinirea şi completarea acţiunii acestora, respectând pe deplin responsabilitatea statelor membre faţă de conţinutul învăţământului şi de organizarea sistemului educaţional, precum şi diversitatea lor culturală şi lingvistică” [3].

Deci, competenţa exclusivă a statelor membre de a stabili conţinutul şi organizarea sistemelor naţionale de educaţie nu este pusă deocamdată în discuţie din perspectiva dreptului primar al Uniunii.

Cât priveşte actele europene de drept secundar, se aude de multe ori în mass- media că Uniunea Europeană a hotărât cutare sau cutare măsură, pe care românii trebuie musai s-o aplice (mai ales atunci când există un anume interes!). Or, trebuie reamintit că, la nivelul dreptului secundar european, se face diferenţiere netă între regulament, directivă, decizie şi recomandare sau aviz [4]. Iar actele de drept secundar, prin care Uniunea îşi poate exercita competenţa de sprijin în domeniul educaţiei, sunt „acţiunile de încurajare” şi „recomandările” (vezi art. 165 alineatul (4) TFUE) [5]. Aşa cum rezultă şi din denumirea lor, aceste acte nu sunt obligatorii. Potrivit articolului 288 TFUE, care reglementează actele de drept secundar ale Uniunii, obligatorii sunt doar regulamentele, directivele şi deciziile; însă Uniunea nu are competenţa să adopte astfel de acte obligatorii în domeniul educaţiei. Bineînţeles, recomandările şi programele europene pot susţine şi indica o direcţie spre care se doreşte orientarea învăţământului în Europa, însă, deocamdată, în ceea ce priveşte prezenţa Studiului Religiei în şcolile publice, aceasta este o problemă ce ţine de suveranitatea naţională a fiecărui stat membru UE.

Ar fi interesant de amintit aici şi poziţia Consiliului Europei, chiar dacă nu este o instituţie a Uniunii Europene, care a manifestat un interes crescând pentru domeniul educaţiei, mai ales în ultimul deceniu. Preocuparea centrală a CoE a fost asigurarea unei educaţii multiculturale pentru tinerii europeni, formare care să stimuleze dezvoltarea abilităţilor de acceptare şi de iniţiere a unui dialog constructiv cu cetăţenii aparţinând diferitelor tradiţii culturale sau religioase prezente în Europa. Iniţial, agenda CoE a exclus abordarea diversitatăţii religioase în acest context, în principal având în vedere multitudinea de reglementări ce definesc relaţia dintre Stat şi culte în ţările europene. Atentatele teroriste din ultimul deceniu au dus, însă, la o reconsiderare a locului religiei în spaţiul public şi au stimulat iniţierea de către CoE a unui lung şir de dezbateri pe această temă. Cel mai însemnat document ce a rezultat în urma acestor întâlniri – Carta Albă a Dialogului Intercultural – conţine o secţiune asupra „Dimensiunii religioase a dialogului intercultural”. Fără a-i desconsidera valoarea, trebuie amintit că această abordare a fenomenului religios ca „fapt cultural” nu a întârziat să atragă şi critici, care văd în ea o înţelegere evident incompletă (şi deci defectuoasă) a rolului şi locului credinţei religioase în viaţa cetăţenilor şi a societăţii europene. Cert este că, în domeniul educaţiei religioase, această perspectivă a generat o serie de recomandări ale CoE6 către guvernele naţionale, în vederea asigurării introducerii Studiului Religiei în cadrul trunchiului comun pentru învăţământul primar şi secundar [7]. Trebuie menţionat, însă, că în viziunea CoE, este vizată evitarea pe cât cu putinţă a unei abordări confesionale a disciplinei, optându-se în schimb pentru o prezentare echidistantă a marilor tradiţii religioase ale lumii, mai ales a celor reprezentate în regiunea respectivă.

Nu mai puţin important, ultimii zece ani au adus şi o creştere considerabilă a numărului de cazuri în legătură cu libertatea religioasă judecate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Unele dintre ele au fost legate şi de prezenţa simbolurilor ori a educaţiei religioase în şcolile europene. Insistând asupra necesităţii protejării libertăţii religioase a copiilor şi părinţilor (adică posibilitatea obţinerii unei scutiri de la ora de Religie), Curtea a apreciat până acum că reglementările legislative în acest domeniu trebuie să rămână la aprecierea fiecărui guvern naţional în parte [8].

Dimensiunea naţională a prezenţei religiei în şcoli face ca panorama europeană a chestiunii în cauză să fie una diversă, cu rădăcini adânci în spiritualitatea, cultura şi istoria fiecărei ţări. Cititorul va putea sesiza diferenţele majore care există, atât în privinţa statutului, cât şi a organizării şi abordării Studiului Religiei în şcolile europene. Astfel, Studiul Religiei poate avea caracter obligatoriu pentru toţi elevii, chiar fără posibilitate de scutire, cum se întâmplă în Suedia, sau poate fi disciplină opţională, pe care elevii o pot alege la anumite niveluri de studiu (Slovenia). Există, de asemenea, şi cazul (singular) al Franţei unde Studiul Religiei nu există ca disciplină de sine stătătoare, elemente ale acestei discipline fiind incluse, însă, în cadrul programelor analitice ale altor obiecte de studiu. La fel, organizarea Studiului Religiei în şcolile publice poate fi responsabilitatea exclusivă a Statului (Suedia ori Grecia), subiectul unei cooperări apropiate între Stat şi culte (Germania, Austria) sau doar în sarcina cultelor (Ungaria); totuşi, chiar şi în acest din urmă caz, Statul asigură finanţarea necesară. Nu mai puţin important, abordarea disciplinei poate varia între una puternic secularizată, care-şi propune, în mod strict, oferirea de informaţie obiectivă asupra diferitelor credinţe religioase (ori filosofice) ale lumii (Estonia, Danemarca), şi una evident confesională, care are ca scop iniţierea (sau asistarea) elevilor în a deveni membri responsabili ai unei anumite confesiuni, alocând, deci, foarte puţin spaţiu cunoaşterii altor confesiuni sau religii (Cipru, Malta).

Pe de altă parte, analiza peisajului Studiului Religiei în ţările Uniunii Europene scoate la iveală şi o serie de tendinţe comune, determinate de provocarea comună a secularizării şi pluralismului cultural şi religios în continuă creştere. Astfel, cel puţin la nivel de discurs oficial, se poate observa o evoluţie în privinţa motivării prezenţei Studiului Religiei în şcolile publice, dinspre conştiinţa necesităţii educării religioase a copilului, înspre raţiuni mai pragmatice, precum combaterea fanatismului religios ori cultivarea abilităţii de înţelegere, de către elevi, a patrimoniului istoric şi cultural al ţării. Evoluţia din Franţa este, şi în acest caz, relevantă, dar ea reprezintă doar expresia maximă a unei stări de fapt comune, în mai mică sau mai mare măsură, multor state europene (Olanda, Regatul Unit, Ţările Scandinave). Se observă, de asemenea, o evoluţie dinspre afirmarea dreptului cultelor de a oferi Studiul Religiei în şcolile publice, către sublinierea dreptului copilului de a primi educaţie religioasă, în contextul mai larg al menirii unui sistem educativ eficient.

Modificarea motivării are ca prim efect secularizarea internă a programei analitice şi apropierea de modelul „ştiinţelor religioase”, care presupune un mod „obiectiv” de predare a Religiei. Scopul Studiului Religiei, în acest caz, încetează a fi cultivarea angajamentului faţă de o anumită credinţă religioasă, care este înlocuită cu dezvoltarea toleranţei religioase şi culturale, precum şi a abilităţii de analiză critică a diferitelor sisteme religioase şi filosofice cu care elevul intră în contact. În contextul acestei transformări este chestionată adesea măsura (sau chiar posibilitatea) în care Studiul Religiei poate fi făcut în mod absolut „obiectiv”. Se invocă, în cadrul acestei discuţii, faptul că o tradiţie religioasă nu se rezumă la suma unui set de doctrine şi ritualuri, cărora li se poate adăuga un patrimoniu cultural, mai mult sau mai puţin impresionant, ci este în primul rând o realitate vie, care animează şi motivează milioane de oameni din întreaga lume. În plus, există îndoieli serioase că o astfel de abordare „obiectivă” ar fi foarte eficientă în cultivarea unei atitudini tolerante şi respectuoase faţă de diversitatea religioasă, culturală, sau etnică. În fine, e puţin probabil ca expunerea în stil pur academic a doctrinelor, istoriei ori ritualurilor religioase ar corespunde aşteptărilor elevilor (mai ales a celor din clasele primare), mult mai atraşi, de obicei, de o abordare mai vie şi mai dinamică, relevantă pentru problemele şi întrebările lor personale.

Se poate desprinde, aşadar, concluzia că varianta de mijloc ar fi şi cea mai înţeleaptă, aceasta însemnând axarea pe cunoaşterea temeinică a propriei credinţe, cu loc suficient pentru o cunoaştere elementară (concisă, dar corectă) a celorlalte confesiuni şi religii. Aceasta este, de altfel, abordarea cea mai populară a Studiului Religiei în statele Uniunii Europene.

Un alt punct comun dezbaterilor asupra Studiului Religiei în majoritatea ţărilor Uniunii îl reprezintă necesitatea îmbunătăţirii pregătirii profesionale a cadrelor didactice, un răspuns indispensabil în faţa unor evoluţii sociale care nu pot fi tăgăduite. Acest aspect, alături de statutul legal al profesorilor de Religie, este tratat în cadrul discuţiei asupra fiecărei ţări în parte, punând în evidenţă varietatea situaţiilor întâlnite.

Nu mai puţin adevărat, criticile îndreptate împotriva Studiului Religiei în şcolile publice sunt şi ele comune mai multor ţări. De obicei, însă, acestea nu vin de la persoane implicate activ în sistemele de învăţământ, ci din partea unor grupuri minoritare, iar evoluţia pare a fi, mai degrabă în direcţia opusă celei revendicate de acestea, adică în direcţia apariţiei ori consolidării locului Studiului Religiei în cadrul curriculumurilor şcolare. (vezi evoluţia din Franţa, respectiv cazul Danemarcei).

Prezentarea realizată în paginile următoare este una foarte concisă, fără niciun fel de pretenţie de exhaustivitate, cu intenţia de a oferi doar câteva jaloane despre prezenţa Religiei în sistemul de educaţie publică din ţările Uniunii Europene. Pentru cei ce doresc să aprofundeze subiectul, la sfârşit există o bibliografie selectivă, cuprinzând titlurile cele mai relevante care pot facilita, la rândul lor, accesul la materiale despre fiecare ţară în parte.

Pentru o mai uşoară situare, a fost realizată şi o infogramă, care prezintă diversitatea situaţiilor întâlnite în cadrul Uniunii Europene. Cititorul trebuie să aibă însă în vedere că limitarea la această hartă comportă riscuri reale de înţelegere parţială a situaţiei, în principal din cauza sensului multiplu al termenilor. De exemplu „SR confesional” se poate referi la conţinutul confesional al programei analitice, la organizarea confesională de către culte sau la amândouă. În mod similar

„SR opţional” se poate referi la statutul de disciplină facultativă, dar şi la situaţii în care elevii trebuie să aleagă între SR şi o altă disciplină (ex: Morală etc.), după cum „SR obligatoriu” poate implica sau nu dreptul obţinerii unei scutiri. Aceste variaţii trebuie avute în vedere şi în eventuala comparare a acestei hărţi cu altele întocmite pe teme similare ori adiacente. […]/ integral la SURSA

Nota noastra:

Un cititor intreba, pe buna dreptate, ce ar putea fi facut in privinta orei de religie.

Adevarul este ca, deocamdata, nu constientizam, inca, pe deplin, impactul deciziei CCR. Inertia, stresul cotidian, comoditatea chiar pot cauza o scadere importanta a prezentei elevilor la orele de religie, lucru care poate duce, mai departe, la concedieri consistente a profesorilor de religie ramasi fara catedra din lipsa de elevi; se formeaza, astfel, un cerc vicios, o tendinta care e greu, ca sa nu zicem imposibil, de intors inapoi.

CCR, oficial, s-a spalat pe maini ca Pilat din Pont. A recunoscut, intr-un spirit de un fariseism rar, obligativitatea statului de a asigura invatamant religios, deci, oficial, nu i se poate reprosa nimic. Insa, prin decizia luata, a dat apa la moara activistilor atei si a facut din prezenta orei de religie in scoala o adevarata batalie. 

Pana acum, batalia asupra orei de religie se ducea la varf. De o parte, asociatiile ateiste, de cealalta parte, Patriarhia. Terenul de batalie – spatiul public, redutele de cucerit, institutiile centrale. De-acum, prin decizia CCR, batalia se va duce si in scoli, la firul ierbii. Daca absenta orei de religie poate sa fie o consecinta a birocratizarii procedurii, prezenta acesteia, in schimb, va fi urmare a unei mobilizari din partea parintilor, eventual coordonata, de tip asociativ. Acest lucru introduce o asimetrie grava intre gruparile militante ateiste si majoritatea oarecum amorfa si pasiva pro-ora de religie. 

De altfel, decizia CCR forteaza intr-o astfel de directie parintii care vor sa-si asigure prezenta orei de religie in scoli. Aparent, lucrul nu ar trebui sa fie atat de greu. O concentrare in jurul parohiilor, formarea unor nuclee ale acestor parinti care sa-si asume rolul mobilizarii sau persuadarii celor mai pasivi in a-si da acordul pentru ora de religie, nu pare a fi ceva foarte greu de facut. Doar ca, de fapt, o astfel de actiune colectiva nu prea are precedent. Noi, cei din Biserica, nu prea avem exercitiu asociativ si nici nu e clar cat de mult constientizeaza parintii si chiar si preotii problema cu care ne confruntam, astfel incat sa existe o mobilizare exemplara in acest sens. 

In plus, batalia de la firul ierbii nu ar face ca cea dusa la varf sa inceteze. Organizatiile ateiste vor impinge, in continuare, agenda eliminarii complete a orei de religie si inlocuirea ei cu “istoria religiilor” sau cu “etica”. Vor avea mass-media de partea lor in crearea unei presiuni constante care sa descurajeze initiativa parintilor pentru pastrarea orei de religie. Presa joaca, deja, rolul cainilor de paza ai ateilor militanti, expunand nemilos orice caz de “abuz” imaginar sau nu pe aceasta tema. Un exemplu aici: O profesoară de religie i-a trimis pe elevi acasă cu „un bilet”. Ce a făcut când a constatat că părinţii nu îl semnaseră

Ortodocsii romani se afla in fata unui test major. Intr-o astfel de imprejurare, crestinii ar trebui sa stranga randurile. Este singura sansa de pastrare a orei de religie confesionale intr-o masura semnificativa in scoli (oricum redusa fata de prezent). Inertia sociala nu mai e un factor favorizant pentru Biserica, ci o primejdie.

Iar strangerea randurilor trebuie sa insemne ceva foarte concret: organizarea unor asociatii locale, fie filiale, fie independente, ale parintilor de pe langa fiecare scoala. Fara aceasta prezenta vie pe teren, putem spune adio orei de religie.


Categorii

Opinii, analize, Razboiul impotriva Bisericii/ crestinismului, Razboiul impotriva familiei / vietii/ copiilor, Scoala romaneasca

Etichete (taguri)

, , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

23 Commentarii la “MIZA OREI DE RELIGIE. Secularizare prin birocratizare si transformarea scolii in camp de lupta. Ce-i de facut?

  1. Dincolo de reglementari, religia in scoli ar fi trebuit sa fie o incercare de apropiere a copilului de valorile religiei si nu dogmatizarea lui.
    Dascalii desemnati sa predea ore de religie sunt majoritatea (ca noi toti dealtfel) preocupati de bani.
    Pentru a castiga bani, ei trebuie sa aiba norma de elevi si sa respecte programa. Cum fac asta?!

    Numai bunul Dumnezeu ar putea sa le lumineze mintile si sa ii aduca pe calea trebuincioasa pentru aceasta lucrare, asta in cazul in care mintile lor nu ar fi intunecate de cele prealumesti sau dimpotriva de dogma exagerata.

    O singura Doamna profesoara care avea dragoste de oameni si in special de copii a reusit sa o apropie pe fata mea de valorile ortodoxiei. Si nu de cele clericesti. A invatat-o sa traiasca frumos, sa gandeasca frumos.
    Apropierea de religie trebuie sa fie consecinta unui mod de viata asa cum religia trebuie sa fie indrumar catre un mod de viata.

    Dragoste cu sila nu s-a putut si nici nu se va putea.

  2. @Tiberiu:

    Problema ridicata este altceva fata de cea expusa aici si e intristator faptul ca nu reusim sa intelegem ce se intampla cu noi. In curand nu o sa ne mai plangem de lipsa de vocatie sau de pregatire a profesorilor de religie pentru simplul motiv ca se vor imputina drastic, existand inclusiv marea sansa sa fie inlocuiti de profesori de educatie sexuala.

    Apoi, chiar nu este vorba despre reglementari aici, ci de PARINTI. Iata, de cineva ca dvs. Stiti, e f usor sa emitem pareri despre cum ar trebui sa fie profesorii de religie, dar ne-am gandit cumva, macar o clipa, ca asta tine si de responsabilitatea noastra de parinti si de implicarea noastra? Ca poate ar trebui sa intram in dialog cu scoala, cu profesorii, sa avem, astfel, un control mai mare asupra calitatii invatamantului, sa intelegem mai clar probleme din sistemul educational, sa dam o mana de ajutor sau sa ne aparam mai bine valorile si nevoile de formare ale copiilor nostri?

  3. Asa cum am spus si intr-un alt comentariu: “Diluarea ortodoxiei din Grecia va fi o sarcina usoara, ca si la noi”.

    Foarte multi parinti din Romania ar vrea ca ora de ortodoxie (de religie), sa-i invete pe copii sa “gandeasca frumos” si sa “traiasca frumos”, dar intr-un mod nedogmatic si daca s-ar putea, fara apropiere de cele “clericesti”.

    Ar dori un fel de ora de educatie civica. Sa-i invete pe copii sa traiasca frumos, sa nu arunce hartia pe jos ci sa o duca la cosul de gunoi, sa spuna “sarut mana pentru masa”, sa vorbeasca frumos, sa nu fumeze, sa invete cat mai mult si sa-si faca o cariera in viata … chestii care tin doar de firea omului si nu de ortodoxie. Dar fira omului este cazuta, pacatoasa si pentru mantuire nu este de ajuns sa fi un bun cetatean.

    Si ereticii, si ateii gandesc frumos, traiesc frumos, din punct de vedere civic.

    Ortodoxia inseamna mult mai mult decat educatie civica. Ortodoxia inseamna frica de Dumnezeu, frica de pacate si constientizarea faptului ca vei fi pedepsit ori in viata aceasta, ori in cealalta, ori in amandoua. Si cu cat prinde copilul, adolescentul si mai tarziu adultul frica de Dumnezeu, cu atat ii da Dumnezeu mai multa intelepciune. Ca Dumnezeu insusi a zis ca intelepciunea omului incepe cu frica fata de Dumnezeu. Si nu se referea la desteptaciune, acumulare de informatii s.a.m.d., ci se referea la intelepciunea adevarata, dumnezeiasca.

    Ortodoxia inseamna mergerea la Sfanta Liturghie in fiecare Duminica si in toate sarbatorile mari. Fara Sfanta Liturghie nu exista nici ortodoxie. Bineinteles ca acest lucru trebuie facut cate putin in privinta copiilor, pentru ca nu au rabdare. Dar daca ii duci cate putin in fiecare Duminica si cu timpul, din ce in ce mai mult, prin Harul lui Dumnezeu vor capata rabdare sa stea la toata slujba.

    Ortodoxia inseamna post, spovedanie si impartasanie cu Darurile Sfinte. Pana la varsta de 7 ani, copii se pot impartasi fara post si spovedanie. Dar dupa varsta de 7 ani este obligatorie postirea cel putin 3 zile si spovedania. Asta implica un efort mai mare din partea parintilor decat a copiilor. Dar daca Dumnezeu, prin Sfintii Parinti si prin cele 7 Sfinte Sinoade a randuit asa, inseamna ca se poate. Totul trebuie facut cate putin, dupa masura si putinta fiecaruia, dar se poate.

    Dumnezeu cel Adevarat este Cel in Sfanta Treime inchinat, Tatal, Fiul Iisus Hristos si Sfantul Duh, Treime de o fiinta si nedespartita. Nu exista alt dumnezeu in afara de acesta, indiferent in ce mod viclean ar incerca diavolul sa insufle prin celelalte “credinte”.

    Ar fi de spus multe, multe, foarte multe. Toate acestea care ar trebui spuse se gasesc deja pe acest site, din plin. Doar sa vrem sa cunoastem.

    Majoritatea oamenilor de pe acest pamant “traiesc frumos” si “gandesc frumos”, dar majoritatea oamenilor de pe acest pamant nu se vor mantui. Insusi Dumnezeu a spus-o.

    Ortodoxia inseamna cu mult mai mult decat educatie civica, decat a vorbi frumos, a fi politicos … Inseamna jertfire de sine, mai mult din partea parintilor si mai putin din partea copiilor. Dar prin aceasta jertfire il aduce fiecare parinte pe copilul sau la Calea spre mantuire si poate asa, se va mantui si parintele. Caci Dumnezeu a spus ca mamele se vor mantui prin nasterea pruncilor, ingrijirea si invatarea lor in frica de Dumnezeu.

    Copilul cum apuca de mic, asa va fi si la maturitate. Atat virtutile, cat si patimile se cultiva de la varste fragede si ajung sa se inradacineze in omul care se formeaza, incat, de cele mai multe ori este imposibil sa le mai scoti pana la moarte.

    Ora de religie ortodoxa fara apropierea de dogme si de clerici nu se poate. O fi posibil in celelalte religii mincinoase, dar in Ortodoxie este imposibil.

  4. sluga@
    “pentru mantuire nu este de ajuns sa fi un bun cetatean.”
    Cu adevarat!

    Tiberiu Tudor@
    “A invatat-o sa traiasca frumos, sa gandeasca frumos.”

    Asta nu profesoara de religie trebuie sa-i invete pe copii ci parintii acasa, prin propriul exemplu de viata. Profesoara de religie ii da informatii suplimentare despre religie pe care parintii acasa (poate) nu le pot da. Rezultatul lucrarii parintilor, al profesorului de religie si al preotului duhovnic ar trebui sa fie sa fie apropierea copilului de Dumnezeu si de Biserica in vederea mantuirii. Ideea este nu doar sa traiasca frumos ci si sa stabileasca o relatie presonala cu Dumnezeu pe care sa-L iubeasca, sa iubeasca curatia sufleteasca si trupeasca si sfintenia spre care sa vrea sa tinda! Degeaba asteptam ca profesorul de religie sa faca ceea ce nu am facut noi insine. Oare ce a vazut copilul la noi? A vazut credinta? A vazut evlavie? L-am dus la Biserica? Noi traim frumos, in Biserica? Am dat un bun exemplu?
    Suntem niste pacatosi dar macar ne-am straduit putin sa ne comportam responsabil? Primii care vom da socoteala inaintea lui Dumnezeu pentru copii suntem noi parintii!

  5. Inca ceva. Care este miza acestei decizii? E simplu. Există prea puțini atei si trebuie inmultiti! Cum? Stim ca se lucreaza pe multe fronturi. Cine sunt cei vizati? Toti, dar ei vor fi cel mai probabil dintre copiii parintilor indiferenti.
    Cand acestia nu vor mai auzi de Dumnezeu si nu vor mai intelege nimic din dreapta credinta, va merge totul de la sine.

  6. Miza se cunoaste prea bine incepand cu sec XVIII. Nu e o noutate. Insa de atunci incoace lucrurile evolueaza in favoarea nihilistilor. Trebuie sa strangem randurile !!! Insa atunci cand constati ca cei care sunt pusi sa te apere (Patriarhia, Sf. Sinod, Ierarhii locurilor si institutiile oficiale ale Bisericii) nu fac absolut nimic, atunci te intrebi in jurul cui strangi randurile. Vrednicul de pomenire Par. Iustin Parvu spunea la un moment dat ca mantuirea in zilele noastre se va face pe furis. Fiecare cum poate. Si tind sa-i dau dreptate. Patriarhia tace, vladicii tac, sinodul tace …………

  7. @ Simi:

    Macar in problema asta nu au tacut totusi deloc. Iar asta deja e un obicei rau, ca una-doua, sa criticam ierarhia, fara macar sa mai verificam daca avem sau nu dreptate in obiectul criticii noastre. Nemaivorbind de lipsa de responsabilitate pentru cuvantul desert, al unei judecati aruncate cu mare usuratate si generalizand. Iar asta nu duce la nimic bun, in niciun caz la strangerea randurilor.

  8. @Simi, dar si in general:

    Apropo de astfel de atitudini… strangerea randurilor va fi spre sminteala si spre batjocura militantilor atei daca se va face cu scandal, cu rafuieli cu scoala si cu sloganistica ieftina si “curajoasa”. Abia asteapta televiziune sa puna pe sticla cativa nervosi si sa faca scandal national cu fanaticii care vor sa-si indoctrineze copiii cu idei extremiste. Totul trebuie facut inteligent, discret, eficient, dupa cuvantul: intelepti ca serpii si blanzi ca porumbeii.

  9. @ Sluga netrebnica si @ daniela : subscriu la ce ati scris mai sus in totalitate.

  10. @admin2

    Greşiţi când apăraţi Patriarhia pe acest subiect şi pe cele conexe. E uşor să rezumăm totul la o hotărâre a CCR care ne-a dat lumea peste cap, fără a mai vedea că Patriarhia se jenează în mod constant de credincioşii săi, că preoţi cu vizibilitate iau poziţii împotriva celor mici şi multe altele. Nu poţi pe de o parte să te plângi de faptul că interesele Bisericii în societate sunt ignorate, că principiile creştine sunt încălcate iar pe de altă parte să fii prima care intră în cârdăşie cu autorităţile, care caută prietenia celor de sus împotriva propriei turme. Când tu Patriarhie singură te pui în slujba stăpânitorilor de azi şi loveşti în bruma de ortodoxie activă şi legitimezi conduita profund şi revoltător de abuzivă a acestora, cum poţi să mai speri la mobilizarea celor pe care i-ai umilit şi pe care i-ai inhibat în mod constant de la orice formă de participare societală prin comunicate fariseice.

    Asociaţia aceasta cu “ora de religie” este de pe acum un fiasco, cu toată aprecierea pe care i-o port doamnei Stanciu. Vom vorbi la anul pe vremea asta, dacă mai ajungem, şi veţi constata acelaşi lucru: că activitatea acestei asociaţii se va întoarce tocmai împotriva Bisericii asemenea unui bumerang. Este doar un instrument în plus pe care Patriarhia îl pune la îndemâna ateilor şi presei anticlericale pentru a lovi în Biserică. Câtă vreme Patriarhia nu-şi schimbă pe fond atitudinea faţă de credincioşii săi activi şi câtă vreme nu se sinchiseşte de suferinţa pe care poporul o trage din partea “colaboratorilor instituţionali” ne vom afla în exact aceeaşi barcă găurită. Prin înfiinţarea asociaţiei “Părinţi pentru ora de religie” Patriarhia a făcut o greşeală imensă care nu va face altceva decât să legitimeze poziţiile anticlericaliste, va legitima o dezbatere care nu ar trebui să aibă loc şi nici vizibilitate. Ideea acestei asociaţii de nişă, cu activitate strict sectorială şi concentrată asupra unui singur obiectiv este ca-tas-tro-fa-lă, în afara faptului că va fi ridicol de ineficientă. Practic şi-a pregătit înfrângerea de dinainte.

    Când nu vrei să-ţi asumi menirea şi încerci să cârpeşti cu acţiuni singulare de PR şi awareness, care să cosmetizeze o atitudine profund arogantă faţă de semeni, atunci nu are rost să te mai miri de rezultate. Nu poţi să faci pe-a smeritul şi pe-a umilul pe barba altuia, întovărăşindu-te cu alţii spre umilirea aproapelui tău. Umileşte-te tu dacă ţi-e spre sporire sufletească, dar nu mă umili şi pe mine cu laşitatea ta.

    Faptul că nu au tăcut “în problema asta” nu e nicio virtute ci e doar un alibi pentru o laşitate şi împietrire profunde, structurale, moştenite din timpul regimului trecut. Suprema formă de înţelepciune astăzi este să relativizezi toate problemele, dar mai ales problemele aproapelui, pe principiul “nu e dracul chiar aşa de negru”.

    În fine. Ne răcim gura de pomană. Patriarhia se află într-o gravă eroare în privinţa acestei iniţiative facile, dăunătoare şi complet inutile, inventată ca surogat pentru o implicare reală, smerită şi înţeleaptă în problemele societăţii. Ponoasele o să le tragem cu toţii.

  11. @Xavier

    Poate mai si spui, totusi, de ce un fiasco respectiva idee/asociatie, ca altfel pare doar o refulare.

  12. o să revin probabil cu un comentariu mai detaliat pe tema asta. Până atunci doar câteva precizări:

    Patriarhia a luat mereu poziţii împotriva ortodoxiei active, a căutat să se scuze pentru prezenţa credincioşilor în societate şi pentru fundamentarea intereselor acestora pe convingeri religioase.

    Prin această atitudine a inhibat şi a descurajat conştient şi în mod voit edificarea unui laicat ortodox autentic, de la firul ierbii. A ignorat în mod voit şi complice securiştii extrem de vizibili din laicatul ortodox de frica propriilor schelete din dulap.

    Asociaţia oradereligie nu are resurse umane care să o populeze la nivel naţional şi nici resursele materiale şi know-how necesare pentru acţiunile pe care şi le-ar dori să fie eficace. În mod constant, Patriarhia a îndemnat la a judeca “raţional” în privinţa problemelor ridicate de ortodoxia vocală, ceea ce a legitimat susţinerile ateilor şi autorităţilor cum că, în principiu, ortodoxia pretinde concesii neraţionale.

    Efectele hotărârii CCR au caracter incremental. În virtutea inerţiei sistemice, anul viitor se vor retrage un număr relativ mic de elevi de la ora de religie, număr care va fi folosit cu efect de leverage în anii următori. Pe de altă parte, în lipsa unor instrumente şi experienţe ong-istice reale ale asociaţiei, activitatea acesteia va fi prezentată în presă în mod distorsionat şi agresiv faţă de numărul relativ mic de elevi care se vor retrage iniţial de la ora de religie. Patriarhia se va vedea nevoită să facă apel la tratarea cu calm şi înţelepciune a acestor probleme, comunicat care va fi instrumentat de atei împotriva aceleiaşi asociaţii, pentru a face apel la toleranţă şi nediscriminare.

    Patriarhia pune în mod laş pe umerii părinţilor o responsabilitate exclusivă de reprezentare în mediul public. Practic solicită unor părinţi care abia au resurse să acţioneze individual, şi care în mod istoric au fost descurajaţi de la acţiune, să capete o coerenţă colectivă cu efect şi vizibilitate la nivel naţional.

    În loc să apere cu tărie drepturile românilor ortodocşi împotriva mai marilor zilei, păstorii se ascund în spatele oilor/turmei. Să fie aidoma Sfântului Ioan Gură de Aur şi se vor găsi şi părinţi care să-i sprijine şi să-i urmeze cu înţelepciune, smerenie şi hotărâre. Dar să nu pretindă unora împotriva cărora a luptat deschis să poarte responsabilitatea pentru deriva în care se află ortodoxia noastră în general.

    În fine. Subiectul acesta ar merita în mod cert o analiză cu tot cu rememorarea comunicatelor anterioare ale patriarhiei. Pe când veţi avea timp..

  13. ‘Parinte, priviti cati arhierei sunt!‘. Dar parintele a privit si a spus: ‘Eu vad doar patru si va mai fi si al cincilea‘. Oftand din greu, a inceput sa ne spuna, stergandu-si lacrimile: ‘Va veni timpul cand si preotimea va fi atrasa de bogatia lumeasca, desarta. Vor avea masini, vile, vor vizita statiunile climaterice si rugaciunea lui Iisus li se va lua. Chiar vor uita de aceasta. Apoi nu vor mai merge pe calea care trebuie sa mearga, iar oamenii slabi de fire vor merge dupa ei. Dar voi sa fiti intelepti si cuminti. Cuvintele lor frumoase sa le ascultati, dar sa nu urmati faptele lor. Eu va spun si va compatimesc ca veti cumpara case mari si frumoase din manastire. Nu va va ajunge timpul pentru rugaciune si doar ati facut fagaduinte calugaresti! In ultimele timpuri oamenii nu se vor mantui cu truda, ci cu intelepciune! Intelepciunea va fi in randul celor dintai. Primii vor fi ca luminatorii, iar ultimii ca soarele’.” (Sfantul Lavrentie de Cernigov)

    http://www.cuvantul-ortodox.ro/2009/01/20/sfantul-cuvios-lavrentie-de-la-cernigov-sau-plansul-iubirii-pentru-iadul-pe-care-l-alegem/

  14. da, am sărit exact peste întrebarea voastră: de ce, după mintea mea, asociaţia este un fiasco?

    Motivul principal pentru care sunt împotriva asociaţiilor, chiar şi al acelora cu fond ortodox, este că sunt ele însele un instrument de secularizare a societăţii. Prin înfiinţarea unor asociaţii creştine se parazitează practic o componentă majoră a vieţii parohiale, în dauna acesteia din urmă. Funcţionarea eficace a unui ONG presupune în primul rând un aparat juridic, chiar şi pentru acţiunile non-judiciare. Pentru a activa într-un ONG eficient trebuie în mod real să existe o expertiză transdisciplinară care nu există independent în societatea noastră. Poate că pe acest subiect ar trebui să-i întrebaţi pe cei de la APLR despre ce înseamnă lipsa resurselor umane specializate, despre efortul minim ce trebuie depus pentru a fi la curent cu temele abordate etc. Fără a mai vorbi despre faptul că resursele financiare necesare pentru o vizibilitate minimă sunt mult peste puterile curente ale ortodocşilor, iar despre asta se vor lămuri şi ierarhiinoştri în toamnă.

    Ceea ce trebuie ştiut, şi cred că s-a mai discutat aici pe site, este că ONG-urile ultra vizibile de la noi beneficiază de sume colosale de bani, poate chiar peste puterile Mitropoliilor noastre. Nu vorbesc numai de cele abonate la banii SRI-ului şi SIE ci inclusiv de acele ONG-uri mai mici precum Accept sau ecpi.ro. În aceste cazuri respectivele ONG-uri îşi partajează resursele umane, sunt susţinute de mamuţi externi precum ILGA europe ş.a.m.d au angajaţi full time care doar cu asta se ocupă, merg la burse de studiu în străinătate etc.

    Or, este complet nerealist să îţi imaginezi că înfiinţarea unor asociaţii ale părinţilor, la nivel naţional, în lipsa infrastructurii umane şi materiale necesare va putea produce vreun efect, altul decât de a da muniţie presei anticlericaliste de la noi. Mai ales că avem în vedere un obiect de activitate de nişă: promovarea participării la ora de religie. Asta înseamnă că din luna noiembrie până la debutul următorului an şcolar, respectiva asociaţie rămâne fără activitate, căci, nu-i aşa, n-am vrea ca părinţii să se implice în alte teme “neraţionale” precum cardul de sănătate, teme şi activităţi ce nu pot fi controlate “de la centru”.

    Passons. Doar şi pentru aceste motive de mai sus, fără să mai discutăm despre programul propriu-zis de acţiuni ce ar putea fi abordat, susţin cu convingere că respectiva asociaţie este de pe acum un fiasco. Practic, nu are rost să visezi la astfel de asociaţii la nivel naţional pe lângă şcoli, cu o activitate eficientă fără să-ţi imaginezi inerent şi situaţia unui roi de părinţi vocali, agitaţi şi inoportun mediatizaţi pe toate canalele de televiziune care militează pentru ora de religie, prezentaţi ca fiind intoleranţi şi agresivi cu “săracul” elev care nu vrea religie. Efectul unor astfel de materiale de presă ar reprezenta bumerangul care s-ar întoarce în faţa patriarhiei despre care am amintit în primul comentariu. Bine, e neclar şi în ce măsură asociaţii ale părinţilor pot promova participarea la ora de religie a elevilor (minori). Cât despre promovarea de către părinţi între alţi părinţi, printr-o asociaţie… prin acţiuni door-to-door sau social networking, la nivel naţional.. este o idee de un ridicol absolut.

    Mai există o problemă foarte gravă în ortodoxia noastră, anume că sunt prea mulţi securişti care se bagă în faţă şi care sunt promovaţi sistematic şi beneficiază de notorietate, fie prin expunere directă pozitivă (“e creştin trăitor”), fie expunere directă negativă (“e legionar, dughinist, antisemit”), fie metode de interpunere operativă pentru anumite acţiuni concrete. Aş da nume concrete, dar iar mă cenzurează adminii. Asociaţiile sunt mediul ideal în care funcţionează aceşti indivizi, fie la nivel de top, ca agenţi de influenţă şi persoane reprezentative, fie la nivel intermediar unde Asociaţiile oferă cadrul depersonalizat de acţiune. Nu Ionescu Ion susţine asta, ci asociaţia..

    Pentru aceste motive susţin că înfiinţarea unor astfel de asociaţii, cu activitate exclusiv pe ora de religie, este complet inoportună. Chiar şi cea centrală, de la Bucureşti, nu ar face nimic altceva decât să legitimeze o opoziţie a ateilor care acum macină în gol. Deocamdată suntem încă în stadiul în care câinii latră, caravana trece. Prin înfiinţarea unei astfel de asociaţii, vrem să oprim caravana în mijlocul deşertului şi să începem să discutăm cu câinii.

    Bun. Revenind la ideia iniţială, cum că asociaţiile sunt un mijloc de secularizare sui generis chiar şi cele cu preocupări şi statut creştine. La nivel naţional acţiunile pe care şi le-ar dori Patriarhia să vină din partea părinţilor se pot desfăşura de către parohii.

    Eu la asta visez. Dar ar presupune ca parohiile şi preoţii să fie lăsaţi liberi să acţioneze după propria conştiinţă sub binecuvântarea duhovnicilor lor. Ar însemna ca parohiile să capete o vizibilitate nedorită de mai toată lumea din ţară, probabil chiar şi de ierarhi. Parohiile sunt în esenţă asociaţii cu personalitate juridică, cu patrimoniu, ce pot acţiona şi judiciar şi mediatic asemenea oricărei alte asociaţii. În afară de instrumentele legale pe care legea le recunoaşte parohiilor prin legea cultelor, parohiile beneficiază de o rezervă imensă de putere socială, practic singura viabilă care mai există în această ţară.

    Asociaţiile sunt obligate să funcţioneze juridic pentru a-şi asigura legitimitatea. Dar autorităţile nu se tem de procese şi petiţii. Rezolvarea problemelor sociale în justiţie, împotriva autorităţilor, este o pură iluzie şi asta v-o spun din postura de practician al dreptului. Victoriile surprinzătoare pot fi strict conjuncturale şi determinate de o strategie extra-judiciară de complementaritate. Adică o sentinţă este folosită pentru a obţine o altă sentinţă, ambele pentru a obliga la o acţiune administrativă care apoi să fie modificată prin altă sentinţă, mediatizată prin acţiuni de advocacy, legitimată prin agenţi de influenţă etc. Ceea ce în mod comun se numeşte strategic litigation.

    Singura teamă reală este reprezentată de un fenomen denumit contagiune socială. Prin contagiune socială pot fi propagate idei şi atitudini, valori şi curente de opinie care schimbă cu totul relaţiile societale. Parohiile sunt singurele entităţi (sociologic vorbind) din ţară care pot determina un astfel de fenomen, în profunzimea societăţii, nu la televizor, nu superficial prin elite fără reprezentativitate. Parohiile sunt extrem de dificil de infiltrat de securişti, chiar şi dacă securist ar fi un preot. La fel, oricât de strălucit jurist ai fi şi indiferent de tactica procesuală pe care ţi-o urmăreşti, nu poţi face asta decât prin consiliul parohial, acolo unde eşti cunoscut în primul rând ca creştin şi abia apoi ca profesionist.

    Din punct de vedere al legii nu există nimic ce poate fi făcut de o asociaţie şi să nu poată fi făcut de o parohie, de consiliul parohial sub ascultarea părintelui (duhovnic). Nimeni nu cere preoţilor să facă “detoate”, cum am mai auzit eschive. Aşa cum nu preotul se urcă pe schelă să construiască biserica (deşi cunosc şi astfel de cazuri) la fel nu preotul se judecă prin tribunale cu autorităţile locale şi centrale pentru a repara nedreptăţi de cele mai multe ori materiale (iar aici cunosc şi mai multe cazuri). Nici construcţia bisericii şi nici acţiunile în justiţie (ca exemplu) nu trebuie să fie făcute propriu-zis de preoţi, dar trebuie făcută sub oblăduirea/ascultarea de aceştia, în cadrul vieţii parohiale. Vreţi, nu vreţi, preoţia constă şi în acest lucru.

    Dar pentru asta este necesar ca preoţii să fie încurajaţi să fie preoţi. Parohiile trebuie încurajate să-şi promoveze intern elitele iar aceste lucruri trebuie discutate deschis. Suntem doar 20 de persoane care participăm la liturghie în mod constant. Păi din aceştia 20 să vedem cine ce ştie să facă, ce probleme grevează viaţa noastră parohială şi cum le vom rezolva. De multe ori citesc că nu există socializare în biserică. Asta este vina preoţilor în primul rând. Preoţii sunt cei care trebuie să pună faţă către faţă credincioşii, să încurajeze socializarea concretă, să pună astfel de lucruri în discuţie. Nu înseamnă că abandonăm activitatea liturgică, că ignorăm responsabilităţile duhovniceşti, dimpotrivă. Pe mine părintele duhovnic m-a asigurat că nici dacă aş răsturna prin procese în justiţie întreg ministerul sănătăţii nu mă voi mântui cu asta şi că nu trebuie să-mi leg inima de lupta cu cardul ăsta blestemat. Dar mi-a îngăduit, mi-a dat libertate, să mă opun activ, după putere, cunoscând că asta nu-mi va aduce mântuirea indiferent de rezultat.

    Toate acesea înseamnă trăirea organică, plenară a ortodoxiei în cadrul unei parohii. Similar, astfel de acţiuni pot fi adoptate de protopopiate, episcopii etc. Dar măcar de s-ar trezi o singură parohie care să fie conştientă de capacitatea sa de acţiune socială.

    Nu o mai lungesc. Fiecare înţelege din aceste comentarii ce doreşte. Rămân la părerea că Patriarhia luptă deschis împotriva acestui model de acţiune şi participare socială în parohii şi nu doar atât: luptă deschis împotriva asociaţiilor ortodoxe care pretind reprezentativitate mizând pe convingeri religioase. Iar aici pot da mărturii cei din ONG-urile ortodoxe care au ajuns în vreun moment sau altul înaintea ierarhilor noştri. Ce bine ar fi dacă ierarhii ar binecuvânta preoţii să construiască comunităţi vii, care să nu se reducă la 2 ore de stat în genunchi duminica. Ce bine ar fi dacă “pacea socială” căutată şi elogiată totemic de ierarhii noştri în preajma unor potenţi şi potentaţi ar veni pe fondul păcii sufleteşti a ortodocşilor, iar nu pe spezele ei.

    Sunt convins dincolo de orice dubiu că ridicarea neamului şi ţării noastre nu se mai poate face decât prin parohii şi prin smerenia altor parohii care învaţă unele de la altele şi prin propovăduirea plenară a ortodoxiei, prin faptă. Sunt sigur că modelul promovat acum de puterile noastre (prin elite create “în laborator”, crescute şi maturate prin şcoli, asociaţii, burse externe şi acţiuni civice, programate să ne conducă spre un “mai bine” care nu ţine cont de oamenii concreţi) este profund falimentar.
    Iertaţi-mă. Doamne, ajută!

  15. @ Xavier: excelenta expunere.

    Doamne, ajuta!

  16. @Xavier:

    De parohii pomeniseram si noi, insa e un risc in a le impinge inainte, cel putin ca vizibilitate, in acest razboi: e mai usor pentru atei sa acuze “popimea” obscurantista ca se baga peste scoala si impune parintilor ce si cum, decat sa se ia de niste asociatii care sunt laice, legale, reprezinta democratic un punct de vedere si, prin urmare, nu pot fi contestate macar din acest punct de vedere formal, ca atare. Ele sunt legitime formal, pot fi atacate doar pe fond, pe agenda, pe cum se manifesta. In schimb, parohiile se vor confrunta de la bun inceput cu o contestare a legitimitatii implicarii publice de acest gen. Oricum, cel mai bine e sa nu ne agatam de formule/retete/termeni. Ca din punct de vedere juridic-organizational o sa fie asociatie, o sa fie parohie, o sa fie asociatia parohiei sau parohia asociatiei chiar e mai putin important. Esential este, cred, sa se miste ceva la firul ierbii, in jurul parohiei, cum ai zis si tu, intre crestinii laici, intre acestia si preot. E nevoie de ceva retele sociale, din alea adevarate. Altfel, de acord ca daca se procedeaza pompieristic piaristic atunci praful si pulberea. Si, intr-adevar, nu trebuie incurajate formele “reprezentative”, care induc fenomenul de actiune prin delegatie, care incurajeaza fenomenul de “free rider”, de blatist, adica de oameni care vor sa beneficieze, eventual, de revendicarile unei agende/actiuni comune, fara a participa la ea, ci e nevoie de o incurajare a participarii de jos, cu cei de jos, prin cei de jos. Si asta nu doar pentru ora de religie. Fara un asemenea fenomen de revitalizare e cam gata treaba.

  17. @admin

    Bun, e normal să te aştepţi ca ateii şi presa să sară în sus la o astfel de abordare, dar soluţia despre care vorbeam nu se reduce doar la parohii. Parohiile sunt cheia, însă doar dacă sunt încurajate de ierarhi să lucreze liber, doar dacă Patriarhia încurajează o atitudine de implicare totală în treburile cetăţii şi doar dacă parohiile nu se reduc la preot, dascăl şi doamna de la pangar.

    Vorbim deci de o implicare la toate nivelurile, în funcţie de responsabilităţile aferente, nu doar de a arunca sacii din spinarea Patriarhiei în cea a Asociaţiei Părinţilor şi de aici în spinarea parohiilor doar pentru a reveni în spinarea Patriarhiei. Biserica toată trebuie să lucreze organic, prin toate mădularele sale iar acelaşi lucru trebuie să se întâmple şi în parohii. Din nefericire, presiunea bineintenţionată a ierarhilor asupra preoţilor, pentru a deveni modele de viaţă creştinească pentru enoriaşi i-a îndepărtat şi i-a forţat oarecum să se retragă din viaţa propriu-zisă a enoriaşilor. Preotul îşi vede singur de desăvârşirea sa, de rugăciunile sale, constituindu-se într-un model duhovnicesc “pedagogic” de la depărtare, se foarte fereşte să greşească înaintea enoriaşilor şi cred că această atitudine este şi speculată de ateiii care denunţă vitriolaţi ipocrizia şi “lemnele putrede” din cler. Prin asta însă preotul se rupe social de păstoriţii săi, păstrând relaţii protocolare, fiind oricum încorsetat de aşteptările rigide ale unor credincioşi cu privire la cucernicia de care trebuie să dea dovadă.

    Însă cunoaşterea aceasta la suprafaţă a parohiei, şi chiar a credincioşilor care participă constant la slujbe, nu înseamnă nimic din atitudinea de profundă smerenie şi slujire a semenilor de care ar trebui să dea dovadă preotul, după modelul Mântuitorului care a spălat picioarele sfinţilor apostoli. Nu îi cunoaşte, nu ştie ce fac, ce vor, de ce suferă, ce îi animă, dincolo de spovedaniile mecanice din timpul posturilor, preotul îşi îngăduie relaţii personale aprofundate cu foarte puţini dintre enoriaşii săi, poate nici cu toţi ucenicii. Apoi conduita asta cu substrat pedagogic se reflectă şi în predici, unde ni se explică, ni se arată, unde suntem sfătuiţi, fără a exista o legătură directă cu viaţa de parohie, cu relaţiile de grup din cadrul parohiei. Există astăzi şi o modă, fie-mi iertat, în predicile scrise ale preoţilor, care produc divagaţii teologice foarte frumoase, inedite în perspectiva abordării lor, adevărate bijuterii de plasticitate şi vigoare, de un rafinament intelectual care este de multe ori complet inaccesibil “artiştilor” laici, dar care ratează în multe cazuri ţinta. Nu-şi calibrează mereu conţinutul şi forma la problemele resimţite de parohii, de credincioşi şi eşuează de multe ori, dincolo de plasticitate, în îndemnuri comune. Bine, trebuie consemnat şi că rar întâlneşti sensibilităţi mai casante ca în biserică ceea ce obligă preotul să reducă la maximum referirile directe.

    Există însă şi multe cazuri de consilii parohiale formate din membri care se cunosc doar din vedere sau care nu se cunosc deloc. Ce vreau să spun cu toate acestea? Că Patriarhia trebuie să încurajeze preoţii să schimbe modul în care funcţionează astăzi parohiile. Eu înţeleg că vorbim despre persoane care săvârşesc Sfintele Taine şi care se împărtăşesc cel puţin odată pe săptămână toată viaţa, te şi cutremuri când te gândeşti la asta, dar preotul trebuie să devină mult mai mult de atât. Cu toată reţinerea, cred că preotul trebuie să devină în plus faţă de tot ce este acum şi un team leader, un intermediar, un agent matrimonial, un furnizor de ponturi, şi un manager (câteodată e prea mult asta), şi un partener de lectură, cântec etc.

    Sper să fiu bine înţeles: nu vreau să văd preotul făcându-şi tabel cu cei 15 celibatari pe care i-a cuplat în ultima lună sau cu ponturile despre promoţii împărtăşite enoriaşilor. Nu vorbesc despre o abordare sistematică, contabilă în a bifa acţiuni de socializare, ci de interesul viu al preotului de a se face slujitor enoriaşului său (persoană concretă). Este un interes mânat din dragoste adevărată faţă de oameni, o atenţie latentă faţă de oameni şi de dorurile acestora astfel încât preotul să fie factor de coagulare în parohia sa, fără a fi neapărat centrul atenţiei şi vieţii parohiale. De fapt, aici şi vreau să ajung, la a face ca viaţa parohială să nu se mai rezume strict la ce face preotul şi la persoana lui. Este însă extrem de greu pentru mulţi dintre preoţii noştri să se smerească până la pământ faţă de enoriaşii lor activi şi mai ales să renunţe la reflexele pedagogice, oricât de smerit ar fi ele formulate.

    În toate acestea de mai sus, trebuie aleasă o cale de mijloc, care nici să nu transforme preotul într-un coach, într-un antrenor lumesc, dar nici să-l izoleze de parohie din frica de a părea mult prea uman. Modelul duhovnicesc pe care preotul trebuie să-l reprezinte în faţa enoriaşilor trebuie să fie al celui activ în lume, iar nu modelul duhovnicesc al monahului pentru care lumea a murit. E nevoie să văd sfinţenia preotului şi atunci când i-a explodat rata creditului la franci elveţieni, şi când i-au tras ţeapă la service şi la nuntă, şi când este înjurat sau clevetit etc. Preotul să se preschimbe într-un model pentru enoriaşi, nu pentru ceilalţi preoţi.

    Fără această primenire însă, parohiile nu au nicio şansă de a schimba ceva în viaţa lor şi a noastră. Dar schimbarea nu poate avea loc în climatul de astăzi şi în stăpânirea cvasi-totalitară pe care unii ierarhi o exercită faţă de preoţi. Bine, admitem că nu e treaba noastră să ne vârâm capul în mitra arhierească vorba Înaltului Pimen, dar cu toţii suntem mădulare ale aceleiaşi Biserici şi cu toţii purtăm responsabilitatea aceasta.

    De asta spuneam că Patriarhia trebuie să le dea libertate preoţilor. Nu să facă orice le taie capul ca să fie populari şi plăcuţi, ci libertatea de a fi mai umani, libertatea de a greşi în faţa oamenilor, enoriaşilor, de a învăţa din greşeli, libertatea de a fi iertaţi, sprijiniţi şi încurajaţi de ierarhi, libertatea de a trăi plenar viaţa parohiei astfel încât aceasta să se lărgească calitativ mai mult decât cantitativ. Degeaba (vorba vine) îţi vin 10 oameni în plus la biserică dacă relaţiile dintre cei activi se răcesc, se împietresc. Viaţa parohială trebuie înţeleasă nu doar după numărul celor activi ci mai ales după cât din propria viaţă îşi aduce fiecare enoriaş în Biserică. Nu doar prezenţă şi participare ci viaţă propriu-zisă trăită în biserică. O parohie mică dar vie acoperă mult mai mult din sfera socială decât una de sute de turişti permanenţi. De asta şi spuneam că de-ar fi măcar o parohie care să se manifeste social din această postură familială, sau de asociaţie, sau de grup viu de oameni, ar putea propaga un model care să se generalizeze.

    O astfel de parohie nu există pentru că modelul nu pare valid. Pare excesiv de idealist. Dar nu e. El nu există pentru că îi sunt oferite condiţiile de edificare. Iar aici este strict rolul Sfântului Sinod. Sfântul Sinod şi Patriarhia în general ar trebui să încurajeze această primenire, nu doar declarativ ci lucrând concret în acest sens. Îndrăznesc să scriu câteva sugestii, după cât îmi spune gândul:

    Mai întâi ierarhii să-şi asume printr-o hotărâre a Sinodului dorinţa de a începe o schimbare profundă a modului în care preoţii îşi slujesc parohiile. Să încurajeze preoţii să se apropie de credincioşi, chiar cu riscul de a părea prea umani, să participe în toate treburile cetăţii care suscită interesul enoriaşilor lor sau al lor înşişi, să inhibe reflexele pedagogice şi să se constituie într-un model viabil de conduită creştinească pentru vremurile de azi. Asumându-şi public această dorinţă (practic o reformă) Sinodul ridică o parte din presiunea pusă pe preoţi şi o transferă asupra “reformei”. De pildă, indignarea presei că o parohie a contestat o licitaţie va fi pusă pe seama faptului că preoţii sunt de acum încolo chemaţi să fie activi în viaţa cetăţii, iar nu că acel preot are un interes personal în cauză sau că se trece în plan secund viaţa duhovnicească. Deşi o părere a unui ierarh spusă astăzi despre o criză economică cu efecte sociale (de ex. criza francului elveţian) ar fi primită cu spume de ateii supăraţi pe biserica ce-şi bagă nasul unde nu-i fierbe oala, în contextul încurajării preoţilor la viaţa cetăţii, o astfel de opinie exprimată strict pentru parohiile active şi interesate de subiect nu ar mai părea deloc nelalocul lor.

    Deşi încerc să evit cuvântul reformă din raţiuni evidente de devalorizare şi compromitere a termenului, ceea ce mi-aş dori eu să văd din partea Patriarhiei constă în promovarea unui nou PROIECT DE SOCIETATE şi implict şi a unui nou PROIECT DE ŢARĂ. Reforma activităţii clerului şi a vieţii parohiale reprezintă doar un segment al acestor două proeicte şi un obiectiv intermediar în cadrul acestora. Ambele mi le doresc redactate şi elaborate din punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe Române ca organism divino-uman care să urmărească la nivel macro exact aceleaşi obiective ale parohiilor, anume să ofere societăţii şi ţării un model de vieţuire prin care să ne mântuim.

    Despre lipsa unui proiect de ţară se discută frecvent mai ales în rândul tehnocraţilor (cvasi-securişti) şi nu propun ca Biserica să intre în competiţie cu aceştia. Propun doar ca şi Biserica, pentru uzul ei să-şi formuleze dorinţele abstracte pentru viitorul societăţii/ţării noastre într-un set de politici publice, redactate ca atare de către enoriaşii săi cu girul Sfântului Sinod.

    Practic, odată cu Catedrala Mântuirii Neamului, Sfântul Sinod ar extinde efortul propriu-zis de a lucra pentru mântuirea neamului şi la cel de elaborare a unei viziuni complementare asupra modului în care Biserica doreşte ca societatea românească să arate astăzi şi pe termen lung. Aidoma şi pentru ţară. Fără a impune nimic nimănui, fără a intra în concurenţă cu alte proiecte sau modele, fără a participa la jocul politic presupus de elaborarea unei astfel de viziuni. În virtutea drepturilor democratice de care se bucură puţinii creştini activi suntem îndreptăţiţi la a ne formula măcar o idee comună despre cum am vrea să arătăm noi ca neam în secolul acesta, cum să arate ţara şi cam care ar fi acţiunile concrete care ar trebui luate pentru a se ajunge acolo.

    Pare un efort care depăşeşte puterile noastre, dar ar fi doar o prelungire a vieţii parohiale la nivel colectiv-naţional. Acţiunile propriu-zise s-ar rezuma la declaraţii de intenţie, unele conferinţe, stabilirea unor grupuri de lucru şi promovarea unei proceduri de dezbatere internă la care să participe EXCLUSIV parohiile. Ar fi esenţial ca la elaborarea acestor documente să participe exclusiv persoane integrate în viaţa parohiilor din care fac parte, oameni ai Bisericii în toată puterea cuvântului, iar nu persoane cu afinităţi religioase sau alte specii de căldicei în două luntrii.

    Repet, aceste documente nu trebuie să aibă pretenţia de a fi soluţiile de implementat acum împotriva problemelor noastre, ci pur şi simplu să reprezinte părerea determinată a ortodocşilor români, abordarea pragmatică, ce urmăreşte cu prioritate latura practică a dezvoltării ţării şi societăţii şi care să constituie un obiect de referinţă pentru modul în care noi alegem să lucrăm pentru mântuirea noastră. O simplă ofertă pe care ortodoxia o prezintă smerit pe piaţa ideilor pentru cei interesaţi.

    O astfel de poziţionare a Bisericii, dintr-un actor pasiv şi hăituit de toate liftele, i-ar da un sens prezenţei sale publice, ar calibra mesajul intern şi cel ce radiază la exterior, ar elimina facţiunile sectare cu viziuni pseudo-creştineşti, ar asigura o previzibilitate utilă societăţii, ar impune repere culturale şi ar structura un mesaj pe care să-l trimitem urmaşilor noştri peste veacuri, de va mai îngădui Domnul.

    Nu este nici o grabă. Biserica nu lucrează sub spectrul urgenţei. Astăzi, pentru a ieşi de sub spectrul neputinţei şi al implacabilului este suficientă o simplă hotărâre de a purcede în această direcţie. Mai departe, cum vom proceda concret, la ce concluzii vom ajunge, cât va dura până acolo va hotărâ doar Bunul Dumnezeu.
    Sunt doar idei în stare brută. Poate că adminii le vor prelucra şi rafina într-o analiză mai cuprinzătoare. Iertaţi-mi înălţimea la care m-am ridicat cu gândurile. Doamne, ajută!

  18. @Xavier: !
    Cred ca cele expuse de Xavier merita un loc la sectiunea “ANALIZE” pe acest site.

  19. Fratilor, este corect si ceea ce spune xavier si ceea ce spune admin.

    eu, cu riscul de a fi “batut cu pietre” de catre unii, nu sunt deloc tentat sa particip la vre-o manifestare/actiune ong-ista tocmai din motivele pe care le-a expus xavier. Inainte vreme, cu mlti ani inainte, eram inflacarat si gata de “atac” social in orice imprejurare si sub orice fel de forma pasnica, conviins fiind ca fac ceva bun, corect si cu sorti de izbanda, pentru ca ceea ce as fi cerut eu sau am fi cerut noi, este adevarul, este forma legala si constitutionala.

    Dar in prezent, cred ca prin mila Domnului am devenit putin inteligent (intelept) si inteleg ca asemenea activitati vor fi nu doar slab finantate, ci si infiltrate de oamenii sistemului care sunt foarte bine finantati, foarte bine pregatiti lumeste si foarte mierosi dar vicleni atat in vorba cat si in fapta, incat vor face ca actiunea in sine sa devina chiar motivul de lovire si mai tare in “ortodocsii habotnici, inapoiati si chiar extremisti”, lovind in cele din urma in Biserica, ori asociindu-i pe acesti “ortodocsi virulenti” cu Biserica, ori obligand Biserica sa se disocieze si chiar sa condamne comportamentul acestora.

    Fara juristi foarte bine pregatiti si care sa lucreze full time, asa cum lucreaza impotriva noastra cei angajati in ong-urile seculariste, nu vom reusi mai nimic.
    as veni cu propunerea de a se infiinta o asociatie juridica, dar care sa angajeze full time unul sau mai multi crestini ortodocsi traitori cu adevarat si care sa fie platiti bine, pentru ca si ei traiesc in lume, poate au si familii si au nevoie de bani.
    Eu sunt sarac, dar din toata saracia mea as putea contribui cu o suma mica. Cei saraci sa contribuie cu putin, cei bogati sa contribuie cu mai mult si cu multa rugaciune catre Dumnezeu, cred eu ca vom razbi si din punct de vedere social-juridic.
    Trebuie ca aceasta asociatie sa deschida un cont pentru donatii si sa-l faca public, precum si un birou unde sa poti achita donatia respectiva.

    Trebuie asa cum a zis admin, sa se miste ceva la firul ierbii, dar trebuie sa se faca cu mijloacele care sa ne dea sansa sa castigam aceasta lupta.

    Iertati-ma daca gresesc.

  20. Eu nu inteleg un lucru, si cred ca nici domnul Remus Cernea nu-l intelege.
    1. Daca 15 elevi dintr-o clasa doresc studierea religiei, iar restul de 10-15 nu doresc. Ce-or sa faca cei care nu doresc studiul religiei? Trebuie mentionat faptul ca un profesor de religie are 18 ore, si se afla in orar incepand cu ora 8 pana la ora 12-13. Ce vor face elevii care vor avea a doua, a treia ora de religie? Unde vor sta acestia?
    2. Ce va fi cu Etica si morala? Se vor studia amandoua, ca elevii vor fi impartiti, unii cu religia, iar altii cu nimic, daca se poate. Cum va fi cu Etica? Eu nu pot sa inteleg aceste aspecte, poate imi explica cineva.

  21. @Xavier ,
    sa ma ierti ca inca de la citirea primului comentariu am vrut sa te intreb romaneste : ba , cum te cheama ? (intrebarea ramane , oricum )

    @admin ,
    intr-unul din comentariile trecute , scriam la sfarsit ceva care se referea la “c o m u n i c a r e” . Ei bine , acest frate Xavier a avut rabdare sa detalieze excelent ceea ce lipseste din ortodoxia contemporana . Aceste probleme as fi vrut sa fie dezbatute in cadrul Adunarilor Eparhiale cu sedinte anuale in acesta perioada si nu doar “rapoarte” pline de cifre sau realizari ale anului precedent si planuri pentru 2015 , in timp ce o problema atat de controversata a orei de religie (si nu numai) abia a fost atinsa tangential .

  22. Pingback: IPS Teofan (VIDEO) la Duminica Ortodoxiei despre MARTURISIREA CREDINTEI, TESTUL “OREI DE RELIGIE” si CRESTINII OMORATI PENTRU HRISTOS “chiar in timp ce noi vorbim si stam in sfintele biserici”/ CINE SI DE CE LUPTA IMPOTRIVA RELIGIE
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Rânduială de rugăciune

Carti

Documentare