PANA UNDE A AJUNS “P.R.-UL ORTODOX” LA NIVEL INALT… Marturisiri incredibile ale S.S. Bartolomeu I la sedinta solemna a Sf. Sinod al B.O.R.: “A fost de ajuns sa se adauge la Simbol fie si numai un singur cuvant, “Filioque”, ca sa se ajunga la noi credinte gresite, schisme si erezii”

28-10-2010 14 minute Sublinieri

Motto Razboi intru cuvant:

Cărturarii şi fariseii au şezut în scaunul lui Moise; Deci toate câte vă vor zice vouă, faceţi-le şi păziţi-le; dar după faptele lor nu faceţi, că ei zic, dar nu fac. (Matei 23, 2-3)

Trebuie sa te stergi la ochi si sa te ciupesti de mai multe ori, si tot nu-ti vine sa crezi ca textul urmator este semnat si a fost citit la Bucuresti tocmai de cel mai ecumenist dintre… ecumenici, de insusi Patriarhul Bartolomeu I de Constantinopol. Este, probabil, una dintre cele mai bune omilii rostite in ultima vreme in sensul afirmarii credintei dreptslavitoare, a Traditiei  de neclintit a sinoadelor ecumenice. Cum e cam greu de crezut ca aceasta marturisire ortodoxa ar fi rodul unei pocainte radicale si ar aduce vreo schimbare substantiala in politica sincretismului religios promovata pana acum de Patriarhia Ecumenica, nu putem decat sa ne minunam pe ce culmi de rafinament a ajuns P.R.-ul ortodox la acest nivel si cum insesi “marturisirile” verbale ajung – in lipsa  sau in ciuda faptelor care sa le dea greutate – sa devina tot mai demonetizate, cu cat este mai mare “inflatia” in aceasta directie.

Nu ne ramane decat sa urmam ceea ce ne-a invatat Mantuitorul in versetul evanghelic citat mai sus si sa ne bucuram ca, fie si in mod nesincer, adevarul ortodox este inca marturisit chiar si de catre cei ce stau pe scaunul… Apostolilor.

Dar este si un indiciu in plus, cu atat mai ingrijorator, ca pericolul cel mare care ne paste nu este neaparat acela pe care-l vanam la tot pasul (unii in mod isteric si obsesiv, fara sa mai aiba nicio alta preocupare) si la care ne asteptam de atatia ani, ci unul mult, mult mai subtil si mai perfid:

“Masoneria nu lupta direct împotriva vreunei credinte, ci din contra, pentru a-si întinde “tentaculele” în toate punctele cheie, încurajeaza pe membrii sai sa ramana fideli credintei în care se afla, DAR, în acelasi timp, le insufla duhul sincretist sub influenta caruia, încet-încet, sa treaca de la certitudinea ca numai credinta lor e adevarata, la minciuna ca toate credintele sunt adevarate “în felul lor”. (sursa)

Asadar, in aceasta faza, cedarile dogmatice, respinse atat de hotarat si de raspicat chiar si de catre ierarhii cei mai suspectati de tradarea credintei, renumiti pentru atitudinile lor “politic corecte” de pana acum, s-ar putea sa fie o pista falsa pentru ceea ce se pregateste in scopul instalarii imparatiei antihristice. Mult mai plauzibil este, asa cum am mai aratat si alte dati, ca apropierea de Antihrist si apostazia se vor lucra pe nesimtite din interior, nu atat prin cuvinte si “marturisiri” gresite, eretice (asa cum se incercase pana la un anumit moment dat), cat prin fapte si actiuni contrare Duhului lui Hristos, dar in tot mai vizibil acord cu politica stapanitorului acestui lumi si al slugilor sale. Asa ca… cine sta cu ochii atintiti numai dupa o apostazie fatisa in cuvant, poate deveni el insusi apostat fara sa stie. Apostat prin gandirea si viata sa strambata, lumeasca, iar nu prin strambatatea marturisirii dogmatice. Dupa cum ne avertiza si Vladica Averchie:

In sfârşit, cel de al treilea nivel de apostazie cu privire la care Arhiepiscopul Averchie ne-a avertizat, este atins atunci când bisericile ortodoxe, chiar şi când păstrează toate tradiţiile a ceea ce ele numesc „Ortodoxie ade­vărată”, pierd totuşi „savoarea” preţioasă a credinţei lor şi ajung contaminate de un duh lumesc travestit în spiritualitate. Aceasta se întâmplă din pricina:

(1) a pierderii dragostei creştine adevărate, fără de care toate tradiţiile ajung mai degrabă osânditoare decât purtătoare de har, şi

(2) a întrebuinţării în scopuri lumeşti a formelor şi suporturilor de credinţă exterioare (care sunt menite să trezească amintirea lumii de dincolo). Dintru aceşti factori se iveşte o altă formă de „pseudo-Ortodoxie“, de data aceasta mult mai subtilă, pentru că poate fi tăinuită în toate formele corecte. Câteva din simptomele sale, ca­re pot fi găsite şi în „pseudo-Ortodoxia” apostaziei de nivelul al doilea, vor fi înfăţişate mai jos. Continuare

Deci putem fi incredintati ca harul va ramane in Biserica, pentru ca “portile iadului nu o vor birui”, dar problema se pune cine il va mai cauta cu adevarat, cine il va recunoaste si cine va mai trai intru el? E plin vazduhul de vorbe mari si frumoase, dar ce folos daca nimeni nu le mai acopera si cu… VIATA? E bun foarte cuvantul adevarului, dar numai faptuirea sa preface marturisirea noastra in… Adevarul cuvantului, dupa care vom fi si judecati.

Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în numele Tău? N-am scos noi draci în numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în numele Tău? Niciodată nu v-am cunoscut pe voi; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi cei care lucraţi fărădelegea” (Matei 7:23-24).

In concluzie, un cuvant foarte de folos, de  ascultat, de pazit, urmat, de pus la minte si la inima, dar… dupa faptele lor nu faceti…


***

Cuvântarea Sanctităţii Sale, Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic, la şedinţa solemnă a Sfântului Sinod al Patriarhiei Române

Preafericirea Voastră,

Preafericite Părinte Daniel,

Arhiepiscop al Bucureştiului,

Mitropolit al Munteniei şi Dobrogei,

Locţiitor al Tronului Cezareei Capadociei şi

Patriarh al României

Înaltpreasfinţiile şi Preasfinţiile Voastre,

Hristos în mijlocul nostru!

Mare bucurie şi profundă emoţie ne umple inimile, acum, când ne aflăm în mijlocul acestui sfânt sinod de Dumnezeu păzit şi împodobit cu frumoasă podoabă duhovnicească, sinodul arhiereilor păstori ai binecredinciosului popor român, în mijlocul fraţilor iubiţi, şi vrednici de toată preţuirea! Bucuria şi emoţia aceasta le datorăm întâi lui Dumnezeu şi, apoi, preaiubitului nostru frate în Domnul, Preafericitului Părinte Daniel, care, cu sentimente nobile, a invitat pe Smerenia noastră să venim la Bucureşti şi să sărbătorim împreună trei sfinte aniversări, deosebit de importante: împlinirea a 1685 de ani de la întrunirea celui dintâi Sfânt Sinod Ecumenic, la Niceea Bitiniei; împlinirea a 125 de ani de la proclamarea Autocefaliei Bisericii Române; împlinirea a 85 de ani de la înălţarea ei la demnitatea de Patriarhie. Aceste aniversări au loc acum, în anul mântuirii 2010, proclamat de aceeaşi Preasfântă Biserică “Anul Simbolului de Credinţă ortodox şi al Autocefaliei româneşti.Mulţumim din tot sufletul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, fratele nostru în Hristos! Tocmai am ascultat, cu multă atenţie, cuvântarea de deschidere, prezentată de Preafericirea Sa, şi am reţinut (în note) coordonatele de bază ale referatului Preafericirii Sale. De altfel, de mult ne este cunoscută atât calitatea de bun vorbitor, cât şi pregătirea teologică vastă şi formarea strălucită în domeniul Dogmatic a Preafericitului nostru frate în Domnul.

După cum se ştie, primul Sfânt Sinod Ecumenic de la Niceea Bitiniei a fost convocat pentru că Biserica era confruntată cu arianismul, o erezie şi blasfemie înfricoşătoare. Până şi zona Ţării Româneşti fusese lovită de flagelul devastator al arianismului; doi episcopi din aceste ţinuturi, Ursacius şi Valens, trecuseră la erezie, devenind lupi răpitori, în loc de buni păstori. Dar, din fericire, existau aici – ca de altfel în toată Biserica – şi păstori adevăraţi, care, cu timp şi fără timp, vegheau şi aveau grijă de oile cuvântătoare ale turmei lui Hristos şi ţineau cu fermitate credinţa ortodoxă. Între aceştia se numără episcopul Teofil din Dacia, cunoscut ca unul din cei 318 Părinţi, de Dumnezeu purtători de la Sinodul I Ecumenic, semnând şi el hotărârile acestuia, în rând cu ceilalţi Sfinţi Părinţi sinodali. Iată de ce Biserica Română are motive în plus să comemoreze în chip strălucit această aniversare. Cei 318 Părinţi nu erau pur şi simplu episcopi sau clerici. Ei erau, cu adevărat, “purtători de Dumnezeu”. Hristos se sălăşluia în inimile lor, Duhul Sfânt era prezent în viaţa lor, plinindu-le şi împlinindu-le existenţa. Trecuseră de treapta curăţirii (Katharsis), îşi supuseră patimile reprobabile şi primiseră dumnezeiasca luminare, care le dădea capacitatea de a face distincţie între adevăr şi minciună, între lumină şi întuneric, între voia lui Dumnezeu şi voia celui viclean.

Erau bogat împodobiţi cu roada Duhului, “în orice bunătate, dreptate şi adevăr” (Efeseni 5, 9). Erau cu adevărat văzători ai trăirilor lui Dumnezeu! Tocmai în aceasta constă deosebirea lor faţă de Arie şi faţă de toţi ceilalţi eretici, care încercau să teologhisească fără să îndeplinească condiţiile sfinţirii personale. De aceea se luptau cu morile de vând şi cu fantasmele închipuirii lor, în tenebrele rătăcirilor, bâlbâind vrute şi nevrute, tot pe lângă realitatea divină. Nici vorbă să facă teologie! Când Sfântul Atanasie vorbea, exprima cuvântul lui Dumnezeu, Care Îşi făcuse lăcaş în inima lui. Astfel, expresia “de o fiinţă” nu a fost inventată de el, ci a fost descoperirea, adeverirea şi încredinţarea sigură a Sfântului Duh. Când Sfântul Spiridon a făcut minunea descompunerii cărămizii în elementele care au concurat la formarea ei (foc, apă şi pământ), a lucrat Însuşi Dumnezeu, Cel în Preasfânta Treime preaslăvit şi închinat. Când Sfântul Nicolae s-a pornit cu mânie sfântă împotriva blasfemiei şi împietririi minţii şi inimii lui Arie, Însuşi Dumnezeu ţinea în mână biciul mâniei nepătimaşe a episcopului Său. Aşadar, în persoanele Părinţilor care au alcătuit acel Preasfânt Sinod avem exemple autentice de teologie fără greşeală, sigură, valabilă pentru toate timpurile, şi cinstite modele de adevăraţi Părinţi şi învăţători ai Bisericii.

Primul Sfânt Sinod Ecumenic a alcătuit, iubiţii mei fraţi, Simbolul de credinţă, completat, după aceea, cu ultimele cinci articole, de al II-lea Sfânt Sinod Ecumenic, ţinut la Constantinopol, în anul 381. Ambele Sfinte Sinoade au slujit cea mai sfântă şi mai înaltă cauză în viaţa creştinilor care nu este alta decât unitatea, concordia şi pacea Bisericii. Prin enunţul lor dogmatic, cristalizat în formă concisă în Simbolul de credinţă, ei au trasat hotarele crezului ortodox, adânc săpate în conştiinţa eclezială. Oricine îndrăzneşte să treacă dincolo de aceste hotare se plasează în afara trupului Bisericii. La Fanar, în vechea sală de şedinţe a Sfântului Sinod al Patriarhiei Ecumenice, între temele picturale murale, se află Simbolul Niceo-Constantinopolitan, scris artistic pe patru pereţi. Textul este încadrat în cercuri de foc, care exprimă în mod indirect aceste hotare. Nimeni nu poate, să le ignore şi să le depăşească. Mult mai târziu, a fost de ajuns să se adauge la Simbol fie şi numai un singur cuvânt, cunoscutul “Filioque”, ca să se ajungă la noi credinţe greşite, schisme şi erezii, care, până astăzi ţin creştinismul apusean departe de Răsăritul ortoodox. Aşa cum genial a observat un teolog contemporan, Crezul este un drapel spiritual, iar drapelele au rolul şi misiunea de a uni comunităţi de oameni cu acelaşi crez, sub idealuri comune. Deci, noi, cei care credem cu dreaptă credinţă în Hristos, ne aflăm sub drapelul Sfântului Simbol Niceo-Constantinopolitan! Acesta “strigă de pe acoperişuri”, trâmbiţează tuturor, în toate părţile, cine este Dumnezeul cel Viu, care este rânduiala Lui pentru mântuirea noastră, care este adevărata Biserică şi care este nădejdea credincioşilor.

Odinioară, certificatele de botez editate de unele eparhii ale Patriarhiei Ecumenice aveau tot crezul tipărit “pe margini”, de jur împrejur, pentru ca cel care a primit Taina Sfântului Botez să-şi aducă aminte, cu uşurinţă, dumnezeiescul adevăr mântuitor. Şi în zilele noastre, suntem chemaţi, pe de o parte, să păstrăm nealterat şi nefalsificat, până la ultima literă, acest Crez precis, concis şi mântuitor, şi, pe de altă parte, să ne trăim viaţa de zi cu zi, urmând Părinţilor de Dumnezeu purtători şi tuturor sfinţilor din toate veacurile.

Veacuri la rând, Biserica Mamă a Constantinopolului, cu dragoste fierbinte a purtat de grijă credincioşilor ţărilor dunărene, ţinându-i la sânul său ei iubitor ca pe nişte adevăraţi şi preaiubiţi fii în Domnul, şi respectându-le, întotdeauna, libertatea. Iar ei, la rândul lor, i-au arătat dragoste şi respect pe măsură, ajutând-o adeseori să-şi ducă crucea. În vremuri grele, Patriarhia Ecumenică nu a ezitat niciodată să sară în ajutorul şi în sprijinul românilor, mai ales atunci când elemente străine Ortodoxiei începuseră să se dezlănţuie răvăşind Bisericile locale şi aruncând sămânţa zâzaniei (adică neghina), a rătăcirii şi învăţăturii străine. Numele celor între Sfinţi înaintaşi ai noştri, patriarhii ecumenici Nifon al II-lea, Chiril Lucaris, sfinţitul mucenic Atanasie al II-lea Patelarie, precum şi numele pururea pomenitului Ieremia al II-lea Tranos au legături foarte strânse, cu istoria bisericească a României şi, mai ales, cu eforturile de consolidare a Ortodoxiei de aici, în momentul de avânt al propagandei greco-catolice desfăşurate sub auspiciile iezuiţilor. Dragostea şi afecţiunea specială arătate de Patriarhia Ecumenică poporului creştin din ţările dunărene au luat formă concretă prin dăruirea sfintelor moaşte ale Cuvioasei Parascheva din Epivata Traciei, în secolul al XVII-lea, domnitorului Vasile Lupu al Moldovei. De atunci, aceste sfinte moaşte sfinţesc necontenit oraşul Iaşi.

În anul 1885, în vremea Mitropolitului Calinic al Ungrovlahiei, vrednicul de pomenire Patriarh Ecumenic Ioachim al IV-lea şi Sfântul Sinod din jurul lui au rânduit cele necesare pentru îmbunătăţirea situaţiei bisericeşti din România. Astfel, pentru a asigura păstrarea duhului ortodox şi a-l feri de orice influenţă negativă, din partea susţinătorilor concepţiei despre puterea nelimitată a statului laic, Patriarhul Ioachim al IV-lea (bazându-se şi pe expertiza făcută anterior de pururea pomenitul său predecesor Sofronie al III-lea) a emis “Tomosul patriarhal şi sinodal”, prin care Biserica lui Hristos, din România, era proclamată “autocefală”, iar mitropolitul Ungrovlahiei, ridicat la demnitatea de “Primat”. În felul acesta, preaiubita “Biserică fiică” a devenit cinstita “Biserică soră”, bucurându-se de acelaşi respect de care se bucură celelalte Preasfinte Biserici Autocefale. Cu certitudine, aceasta nu a înseamnt că s-a tăiat vreodată cordonul ombilical al dragostei sau că a scăzut în vreun fel grija duhovnicească, în Iisus Hristos, şi grija canonică a Constantinopolului faţă de Biserica proclamată “autocefală”. Pururea suntem mădulare ale aceluiaşi trup în care circulă acelaşi sânge, în Hristos. Împreună ţinem aceeaşi tradiţie a bunei credinţe şi suntem împreună moştenitori ai aceluiaşi patrimoniu spiritual, “având aceeaşi iubire, aceleaşi simţiri, aceeaşi cugetare” (Filipeni 2, 2). Iar când a sosit vremea, în anul mântuirii 1925, în vremea Patriarhului Ecumenic Vasile al III-lea, respectabila Biserică Mamă, a acordat cu bucurie, Bisericii din România, demnitatea patriarhală. Astfel, Mitropolitul primat Miron a fost înălţat la treapta de Patriarh al României. Desigur, actul de ridicare la demnitatea patriarhală a fost primit cu toată inima, şi de celelalte Biserici Autocefale. Anul acesta, se împlinesc aşadar 125 de ani de la proclamarea autocefaliei Bisericii din România şi 85 de ani de la înălţarea ei la vrednicia patriarhală. De aceea, după cuviinţă, cinstim ambele aniversări fericite, preaslăvind numele sfânt al lui Dumnezeu. Cu evlavie, ne aducem aminte de figurile celor care au slujit pentru realizarea acestor idealuri, spre marea bucurie a poporului român credincios şi cărora le suntem datori cu profund respect: patriarhii ecumenici Ioachim al IV-lea şi Vasile al III-lea. Sufletele lor fericite şi, fără îndoială, sufletele pururea pomeniţilor patriarhi ai României Miron, Nicodim, Justinian, Iustin şi Teoctist, se bucură, astăzi, împreună cu noi, cu toţi.

Preafericirea Voastră,

Cu privirile îndreptate spre viitor, ne rugăm şi Vă urăm din tot sufletul şi din adâncul inimii, ca Sfânta Corabie a Bisericii lui Hristos din România să aibă vânt bun, de la pupa, şi să călătorească în siguranţă pe marea acestei lumi, orientându-se după coordonatele Evangheliei, al sfântului nostru Simbol de credinţă, al dumnezeieştilor şi sfintelor canoane, ale cugetului iubirii frăţeşti şi bunei colaborări interortodoxe şi ale duhului păcii şi dragostei, cu care suntem datori faţă de întreaga umanitate. În calitatea noastră de Patriarh Ecumenic, aşteptăm ca relaţiile noastre, interbisericeşti excelente, clădite de vrednicii de pomenire părinţi înaintaşi ai noştri, să se continue pururea, deoarece avem voinţa să dăm urmare cuvântului Sf. Apostol Pavel, care ne îndeamnă, ca, în cele bune şi de folos, să prisosim “din ce în ce mai mult” (I Tes. 4,10). Zilele care se întrezăresc la orizontul lumii întregi, omeneşte vorbind, nu se prevestesc a fi liniştite şi luminoase! Diverse crize mocnesc de la o parte la alta a mapamondului. Mai mult decât oricând, mărturia creştină pe care o dăm omului contemporan trebuie să fie eclesiocentrică, compactă, puternică, în mod obligatoriu şi riguros întemeiată pe piatra tradiţiei şi a vieţii duhovniceşti ortodoxe. Numai aşa va convinge! Aşadar, totdeauna strâns uniţi prin legătura dragostei, suntem chemaţi să mergem tot înainte. Suntem încredinţaţi că toţi împărtăşiţi aceleaşi aşteptări! Peste fiii dreptcredincioşi ai Bisericilor noastre chemăm sfintele rugăciuni ale Cuviosului Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureştilor care ne-a prilejuit aceste manifestări sărbătoreşti, închinate aniversării acelor evenimente fericite din istoria Bisericii. Stăruitor, ne rugăm Domnului, Atotţiitorul “Doamne, Doamne, caută din cer şi vezi, şi cercetează via Bisericii Tale din România, pe care a sădit-o dreapta Ta, şi o desăvârşeşte pe ea”!

Sursa: Ziarul Lumina

  • UPDATE: Acelasi lucru se poate spune si despre predica cu adevarat exceptionala tinuta ieri la Sfanta Liturghie din Dealul Patriarhiei de catre acelasi Patriarh ecumenic, si despre cea mai mare parte din cuvantul de azi al PF Daniel de la acelasi sinod festiv:

Binecuvântări arhiereşti din Dealul Patriarhiei: Patriarhul Ecumenic, la prăznuirea Sfântului Dimitrie

Răbdarea în tăcere a Cuviosului Dimitrie

În timpul Sfintei Liturghii, Sanctitatea Sa Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, a rostit o cuvântare pe care o redăm în cele ce urmează, în întregime.

(…) Dimitrie s-a prăznuit ieri, Dimitrie se prăznuieşte astăzi. Ieri, Marele Mucenic din Antichitate, Tesaloniceanul, Izvorâtorul de Mir, făcătorul de minuni, strălucitul, mândria neamului grec, podoaba mucenicilor! Astăzi, Cuviosul cel Nou din Basarabi – şi el făcător de minuni – slava acestei Catedrale patriarhale, salvatorul poporului binecredincios din Bucureşti, mângâierea tuturor românilor!Cel dintâi Dimitrie L-a iubit pe Hristos din tot sufletul. Întocmai a făcut şi cel de-al doilea Dimitrie. Cu mult zel, lupta cea bună a bunei-credinţe s-a luptat cel dintâi! Tot aşa a făcut şi cel de-al doilea! L-a slăvit pe Dumnezeu prin cuvânt şi faptă Marele Mucenic! La fel L-a slăvit şi Cuviosul! Mult l-a iubit pe om cel dintâi! Acelaşi lucru a făcut şi cel de-al doilea! Arătatu-s-a vrednic de chemare cel dintâi! Vrednic de chemare s-a dovedit şi cel de-al doilea! Primit-a din belşug harul lui Dumnezeu cel dintâi! La fel a primit şi al doilea! Primul s-a învrednicit de mucenicia sângelui! Al doilea s-a învrednicit de mucenicia ascultării şi a nevoinţelor celor sfinte, toată viaţa! Harul facerii de minuni a primit de la Dumnezeu Marele Mucenic! Harul minunilor a luat din acelaşi izvor şi Cuviosul! Mir sfânt a izvorât din mormântul viu al tesaloniceanului! Bună mireasmă duhovnicească răspândesc viaţa şi sfintele moaşte ale Sfântului Dimitrie cel Nou din România! Amândoi s-au împărtăşit de sfinţenia lui Dumnezeu Celui Întreit Sfânt, amândoi sunt luminaţi de lumina Lui cea necreată, amândoi împărăţesc împreună cu El, amândoi arată dumnezeiasca dragoste faţă de oameni, prin minuni! Slavă lui Dumnezeu, aşadar, Care în fiecare epocă şi în fiecare popor creştin-ortodox ridică sfinţi, învederând, de-a lungul vremurilor, roadele lucrării Sfântului Duh în lume!

Sfântul Mare Mucenic Dimitrie s-a caracterizat prin entuziasmul tineresc, râvna sfântă pentru transmiterea mesajului Evangheliei la tineri şi prin răspunsul dat cu promptitudine chemării la jertfă. Cuviosul Dimitrie s-a caracterizat prin răbdarea în tăcere, privegherea în rugăciune şi spiritul de sacrificiu în dumnezeiasca sihăstrie. Viaţa amândurora s-a caracterizat prin căldura credinţei în Hristos, seriozitatea şi rigurozitatea împlinirii voii lui Dumnezeu, luarea aminte la mărturisirea adevărului Evangheliei. Deşi au mers pe cărări diferite, calea lor a fost aceeaşi: calea dreptei credinţe şi a dreptei făptuiri. Adică au dus, la fel, viaţa în Hristos, singura cale ce duce la Tatăl. Adevărul exprimat în Simbolul de credinţă de la Niceea şi Constantinopol a fost trăit cu intensitate în sufletele amândurora, chiar dacă cel dintâi a vieţuit înainte de limpezirea şi cristalizarea cu acrivie a adevărurilor de învăţătură, la sinoadele ecumenice. De aceea, amândoi au fost plini de harul Duhului Sfânt. Ce mărturiseşte faptul că cel dintâi a izvorât mir sfânt? Ce proclamă nestricăciunea, de atâtea veacuri, a moaştelor celui de-al doilea?

“Sfinţii sunt comoara noastră cea mai preţioasă”

Ce înseamnă mulţimea nenumăratelor minuni săvârşite de amândoi? Ce arată bucuria şi mângâierea pe care le simţim când ne închinăm la sfintele lor moaşte, aşezate în sfintele racle? Toate acestea ne arată că amândoi au fost vase alese ale Mângâietorului, peste care s-a revărsat harul Său! Acest har se manifestă ca mir, ca nestricăciune a trupului, ca minune, ca bucurie, ca mângâiere. Har necreat, făcător de semne şi minuni dumnezeieşti, care a umplut nu numai sufletele sfinţilor, ci şi trupurile lor, pentru ca aceia cu vedere duhovnicească curată să vadă că Dumnezeu se împărtăşeşte, după energiile sau lucrările Sale necreate, şi nu rămâne neapropiat şi inaccesibil în măreţia Lui! Dumnezeu S-a întrupat o singură dată, dar, după har, El Se întrupează continuu, în sfinţii Săi! De aceea, sfinţii sunt comoara noastră cea mai preţioasă, mângâierea cea mai mare, adeverirea cea mai sigură că putem să ne mântuim! Iată de ce gândul plin de recunoştinţă al poporului din Bucureşti se îndreaptă, mai ales astăzi, spre neuitatul Hagi Dimitrie, a cărui intervenţie hotărâtă, de acum 236 de ani, a zădărnicit tentativa de a se scoate din România sfintele moaşte ale Cuviosului Dimitrie. Astfel, Sfântul se află, până astăzi, şi cu trupul, în mijlocul poporului care îl iubeşte atât de mult.

Fraţi şi fii în Domnul,

Această stranie criză economică care mocneşte în zilele noastre în toată lumea este – aşa cum, foarte înţelept, s-a exprimat, cu ceva timp în urmă, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României, preaiubitul nostru frate în Hristos şi împreună liturghisitor – rezultatul crizei spirituale şi morale, care, de multă vreme, biciuieşte omenirea. Oamenii L-au uitat pe Dumnezeu, ignoră voia Lui, Îi nesocotesc drepturile! Astfel, l-au uitat şi pe om, adică pe semenul lor, care este chipul lui Dumnezeu! Au uitat şi de toată creaţia, de lucrul cel bun al mâinilor lui Dumnezeu! S-au zăvorât în “sala oglinzilor” egoismului lor; îşi văd doar sinele propriu, cu pornirile şi cerinţele firii căzute în păcat. De aceea, au devenit lacomi şi autosuficienţi în înţelepciunea plină de nebunie a acestui veac; şi-au pus toate speranţele în economie, ştiinţă şi tehnologie. În tenebrele minţii lor, au cerşit o rază de lumină de la filosofie şi diferite ideologii şi se silesc să afle mângâiere şi satisfacţie în artă, sport, călătorii ş.a. Însă, toate acestea, când nu sunt idoli şi tipare ale tatălui minciunii, devin foarte mici şi foarte puţine ca să umple golul din suflet, să dea sens existenţei umane, să aducă lumină şi viaţă, să exorcizeze moartea. Dimpotrivă, ele fac tot mai dreaptă şi mai lină calea spre pierzare şi devorează sufletul omului, care se abate de la destinaţia şi vocaţia sa, greşeşte tot mai mult ţinta existenţei sale, până când, la sfârşit, pur şi simplu, se demonizează. Aşadar, criza din zilele noastre este o stare demonică, din care nu ne poate scoate redresarea economică. Este necesară o restaurare duhovnicească! Este nevoie de multă răbdare! Este nevoie de cumpătare ascetică! Este nevoie de spirit de jertfă! Este nevoie de cugetarea la sensul crucii! Este nevoie de iubire! Adică, este nevoie de Hristos! De Iisus Hristos Cel ce S-a întrupat, a pătimit, S-a răstignit pe Cruce şi a înviat şi Care este viu în veci! El, Cuvântul Cel mai înainte de veci al Tatălui, dă existenţei raţiunea de a fi, dă sens vieţii, desfiinţează distanţele prin care păcatul ne îndepărtează şi ne înstrăinează pe unii de alţii, uneşte pe cele despărţite, dăruieşte dreptate, desface legăturile morţii, face ca aşa-zisa “utopie” a dragostei să devină realitate! Pe acest Hristos, Care este iubirea în carne şi oase, ni-L arată Cuviosul Părinte Dimitrie! Pe El ne cheamă să-L urmăm, ca să ieşim din impasurile în care ne aduc şi ne lasă diferite crize! Pe El Îl arată ca fiind singura “Cale”, singurul “Adevăr” şi singura “Viaţă”! Sfinţenia Cuviosului trâmbiţează în toate zările că el are dreptate! Părinţii noştri, smeriţi trăitori în Hristos, au ascultat în tăcere glasul răsunător al Sfântului şi fără cârtire şi-au dus crucea, urmând Domnului. Iar Domnul nu le-a trădat speranţele! Neamul binecredincios al ortodocşilor a acceptat cu credinţă să urce pe Golgota şi de aceea s-a făcut – şi se face în fiecare zi – părtaş luminii şi bucuriei Învierii! Aşadar, având o istorie trăită în duhul Crucii şi al Învierii, suntem chemaţi şi astăzi să mergem înainte, “pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”.

Biserica-Mamă a Constantinopolului, Patriarhia Ecumenică, se bucură astăzi şi ea de prăznuirea ocrotitorului Bucureştilor, Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou. Cu prilejul împlinirii a 125 de ani de la proclamarea Autocefaliei Preasfintei Biserici Ortodoxe Române, care odinioară i-a fost fiică, iar acum îi este Biserică-soră, Patriarhia de Constantinopol nu a dorit, iubiţi fraţi în Hristos Domnul, să fie reprezentată la aceste sfinte sărbători doar de un distins ierarh al ei, ci l-a trimis pe însuşi Patriarhul Ecumenic, pentru ca acesta, în mod personal, să fie interpretul dragostei, afecţiunii şi mulţumirii Bisericii-Mame pentru toate realizările pe care le aveţi şi să reverse din belşug peste toată obştea Bisericii lui Hristos din România, binecuvântarea şi urările sale, ca tot mai mult să sporiţi în iubirea Domnului!

Aşadar, iubiţi fraţi şi preaiubiţi fii în Domnul, “bucuraţi-vă! desăvârşiţi-vă, mângâiaţi-vă, fiţi uniţi în cuget, trăiţi în pace şi Dumnezeul dragostei şi al păcii va fi cu voi!” (II Cor. 13), pentru rugăciunile Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou şi ale tuturor sfinţilor. Amin.

Cuvântul de deschidere la Şedinţa Solemnă a Sfântului Sinod a fost rostit de Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

„Este evident faptul că astăzi credinţa ortodoxă se confruntă cu două mari probleme şi anume, cu secularizarea societăţii, mai ales în Europa Occidentală şi America de Nord, dar şi în Europa Centrală şi Răsăriteană începe să simtă efectele secularizării. Secularizarea este tocmai fenomenul de construire a vieţii în societate şi a vieţii personale fără referire la valorile credinţei. Omul construieşte viaţa din ce în ce mai mult bazându-se pe propria sa putere, propria sa inteligenţă, propriile mijloace de afirmare şi foarte rar omul secularizat se mai referă la relaţia sa cu Dumnezeu. Chiar şi atunci când nu este ateu, când nu neagă existenţa lui Dumnezeu, nu mai simte nevoia unei relaţii vii cu Dumnezeu. Deci, omul secularizat nu este în primul rând omul ateu, ci omul care nu se mai roagă. După aceea, pentru că nu se mai roagă devine şi necredincios sau ateu. Este foarte important să reafirmăm credinţa noastră în Dumnezeul iubirii veşnice, Dumnezeul Treimic ca sursă a existenţei şi ca sens ultim a existenţei create, sens al universului şi al vieţii omului”, a spus Preafericirea Sa.

(…)

Biserica Ortodoxă Română se confruntă cu grupări sectare, a mai precizat Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.

„În al doilea rând, Biserica Ortodoxă este confruntată de mulţime de mişcări sectare, schismatice şi unele eterodoxe cu un pronunţat caracter prozelitist.
Este nevoie, pe de o parte, să apărăm credinţa într-o lume care devine din ce în ce mai mult o lume a necredinţei, iar pe de altă parte, cu discernământ să distingem între dreapta credinţă şi credinţele false sau curentele religioase sincretiste. Dreapta credinţă este adesea înlocuită cu o credinţă difuză şi confuză, în care este amestecată credinţa cu superstiţia şi amestecate diferite opinii religioase între ele sub pretextul unei religii universale acceptate de toată lumea”, a adăugat Preafericitul Părinte Patriarh Daniel.

Legaturi:


Categorii

Ecumenism, Opinii, analize, Pagini Ortodoxe, Patriarhul Daniel, Patriarhul ecumenic Bartolomeu

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

41 Commentarii la “PANA UNDE A AJUNS “P.R.-UL ORTODOX” LA NIVEL INALT… Marturisiri incredibile ale S.S. Bartolomeu I la sedinta solemna a Sf. Sinod al B.O.R.: “A fost de ajuns sa se adauge la Simbol fie si numai un singur cuvant, “Filioque”, ca sa se ajunga la noi credinte gresite, schisme si erezii”

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. LA SINOADELE ECUMENICE SFINTII PARINTI ERAU UNEORI FOARTE EXIGENTI SI DADEAU CANOANE ASPRE SI ANATEMA PENTRU ERORI APARENT NEINSEMNATE. EI PROCEDAU ASTFEL PENTRU CA, FIIND IN DUH SFANT, AVEAU PRESTIINTA LUCRURILOR GRAVE CARE POT INFLUENTA LUMEA SI O POT SCUFUNDA IN MINCIUNA SI INTUNERIC, DIN CAUZA UNEI CÂRTE SCOASE SAU ADAUGATE LA ADEVAR.

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare