PANA UNDE A AJUNS “P.R.-UL ORTODOX” LA NIVEL INALT… Marturisiri incredibile ale S.S. Bartolomeu I la sedinta solemna a Sf. Sinod al B.O.R.: “A fost de ajuns sa se adauge la Simbol fie si numai un singur cuvant, “Filioque”, ca sa se ajunga la noi credinte gresite, schisme si erezii”
Cărturarii şi fariseii au şezut în scaunul lui Moise; Deci toate câte vă vor zice vouă, faceţi-le şi păziţi-le; dar după faptele lor nu faceţi, că ei zic, dar nu fac. (Matei 23, 2-3)
Trebuie sa te stergi la ochi si sa te ciupesti de mai multe ori, si tot nu-ti vine sa crezi ca textul urmator este semnat si a fost citit la Bucuresti tocmai de cel mai ecumenist dintre… ecumenici, de insusi Patriarhul Bartolomeu I de Constantinopol. Este, probabil, una dintre cele mai bune omilii rostite in ultima vreme in sensul afirmarii credintei dreptslavitoare, a Traditiei de neclintit a sinoadelor ecumenice. Cum e cam greu de crezut ca aceasta marturisire ortodoxa ar fi rodul unei pocainte radicale si ar aduce vreo schimbare substantiala in politica sincretismului religios promovata pana acum de Patriarhia Ecumenica, nu putem decat sa ne minunam pe ce culmi de rafinament a ajuns P.R.-ul ortodox la acest nivel si cum insesi “marturisirile” verbale ajung – in lipsa sau in ciuda faptelor care sa le dea greutate – sa devina tot mai demonetizate, cu cat este mai mare “inflatia” in aceasta directie.
Nu ne ramane decat sa urmam ceea ce ne-a invatat Mantuitorul in versetul evanghelic citat mai sus si sa ne bucuram ca, fie si in mod nesincer, adevarul ortodox este inca marturisit chiar si de catre cei ce stau pe scaunul… Apostolilor.
Dar este si un indiciu in plus, cu atat mai ingrijorator, ca pericolul cel mare care ne paste nu este neaparat acela pe care-l vanam la tot pasul (unii in mod isteric si obsesiv, fara sa mai aiba nicio alta preocupare) si la care ne asteptam de atatia ani, ci unul mult, mult mai subtil si mai perfid:
“Masoneria nu lupta direct împotriva vreunei credinte, ci din contra, pentru a-si întinde “tentaculele” în toate punctele cheie, încurajeaza pe membrii sai sa ramana fideli credintei în care se afla, DAR, în acelasi timp, le insufla duhul sincretist sub influenta caruia, încet-încet, sa treaca de la certitudinea ca numai credinta lor e adevarata, la minciuna ca toate credintele sunt adevarate “în felul lor”. (sursa)
Asadar, in aceasta faza, cedarile dogmatice, respinse atat de hotarat si de raspicat chiar si de catre ierarhii cei mai suspectati de tradarea credintei, renumiti pentru atitudinile lor “politic corecte” de pana acum, s-ar putea sa fie o pista falsa pentru ceea ce se pregateste in scopul instalarii imparatiei antihristice. Mult mai plauzibil este, asa cum am mai aratat si alte dati, ca apropierea de Antihrist si apostazia se vor lucra pe nesimtite din interior, nu atat prin cuvinte si “marturisiri” gresite, eretice (asa cum se incercase pana la un anumit moment dat), cat prin fapte si actiuni contrare Duhului lui Hristos, dar in tot mai vizibil acord cu politica stapanitorului acestui lumi si al slugilor sale. Asa ca… cine sta cu ochii atintiti numai dupa o apostazie fatisa in cuvant, poate deveni el insusi apostat fara sa stie. Apostat prin gandirea si viata sa strambata, lumeasca, iar nu prin strambatatea marturisirii dogmatice. Dupa cum ne avertiza si Vladica Averchie:
In sfârşit, cel de al treilea nivel de apostazie cu privire la care Arhiepiscopul Averchie ne-a avertizat, este atins atunci când bisericile ortodoxe, chiar şi când păstrează toate tradiţiile a ceea ce ele numesc „Ortodoxie adevărată”, pierd totuşi „savoarea” preţioasă a credinţei lor şi ajung contaminate de un duh lumesc travestit în spiritualitate. Aceasta se întâmplă din pricina:
(1) a pierderii dragostei creştine adevărate, fără de care toate tradiţiile ajung mai degrabă osânditoare decât purtătoare de har, şi
(2) a întrebuinţării în scopuri lumeşti a formelor şi suporturilor de credinţă exterioare (care sunt menite să trezească amintirea lumii de dincolo). Dintru aceşti factori se iveşte o altă formă de „pseudo-Ortodoxie“, de data aceasta mult mai subtilă, pentru că poate fi tăinuită în toate formele corecte. Câteva din simptomele sale, care pot fi găsite şi în „pseudo-Ortodoxia” apostaziei de nivelul al doilea, vor fi înfăţişate mai jos. Continuare
Deci putem fi incredintati ca harul va ramane in Biserica, pentru ca “portile iadului nu o vor birui”, dar problema se pune cine il va mai cauta cu adevarat, cine il va recunoaste si cine va mai trai intru el? E plin vazduhul de vorbe mari si frumoase, dar ce folos daca nimeni nu le mai acopera si cu… VIATA? E bun foarte cuvantul adevarului, dar numai faptuirea sa preface marturisirea noastra in… Adevarul cuvantului, dupa care vom fi si judecati.
“Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în numele Tău? N-am scos noi draci în numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în numele Tău? Niciodată nu v-am cunoscut pe voi; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi cei care lucraţi fărădelegea” (Matei 7:23-24).
In concluzie, un cuvant foarte de folos, de ascultat, de pazit, urmat, de pus la minte si la inima, dar… dupa faptele lor nu faceti…
***
Preafericirea Voastră,
Preafericite Părinte Daniel,
Arhiepiscop al Bucureştiului,
Mitropolit al Munteniei şi Dobrogei,
Locţiitor al Tronului Cezareei Capadociei şi
Patriarh al României
Înaltpreasfinţiile şi Preasfinţiile Voastre,
Hristos în mijlocul nostru!
Mare bucurie şi profundă emoţie ne umple inimile, acum, când ne aflăm în mijlocul acestui sfânt sinod de Dumnezeu păzit şi împodobit cu frumoasă podoabă duhovnicească, sinodul arhiereilor păstori ai binecredinciosului popor român, în mijlocul fraţilor iubiţi, şi vrednici de toată preţuirea! Bucuria şi emoţia aceasta le datorăm întâi lui Dumnezeu şi, apoi, preaiubitului nostru frate în Domnul, Preafericitului Părinte Daniel, care, cu sentimente nobile, a invitat pe Smerenia noastră să venim la Bucureşti şi să sărbătorim împreună trei sfinte aniversări, deosebit de importante: împlinirea a 1685 de ani de la întrunirea celui dintâi Sfânt Sinod Ecumenic, la Niceea Bitiniei; împlinirea a 125 de ani de la proclamarea Autocefaliei Bisericii Române; împlinirea a 85 de ani de la înălţarea ei la demnitatea de Patriarhie. Aceste aniversări au loc acum, în anul mântuirii 2010, proclamat de aceeaşi Preasfântă Biserică “Anul Simbolului de Credinţă ortodox şi al Autocefaliei româneşti.” Mulţumim din tot sufletul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, fratele nostru în Hristos! Tocmai am ascultat, cu multă atenţie, cuvântarea de deschidere, prezentată de Preafericirea Sa, şi am reţinut (în note) coordonatele de bază ale referatului Preafericirii Sale. De altfel, de mult ne este cunoscută atât calitatea de bun vorbitor, cât şi pregătirea teologică vastă şi formarea strălucită în domeniul Dogmatic a Preafericitului nostru frate în Domnul.
După cum se ştie, primul Sfânt Sinod Ecumenic de la Niceea Bitiniei a fost convocat pentru că Biserica era confruntată cu arianismul, o erezie şi blasfemie înfricoşătoare. Până şi zona Ţării Româneşti fusese lovită de flagelul devastator al arianismului; doi episcopi din aceste ţinuturi, Ursacius şi Valens, trecuseră la erezie, devenind lupi răpitori, în loc de buni păstori. Dar, din fericire, existau aici – ca de altfel în toată Biserica – şi păstori adevăraţi, care, cu timp şi fără timp, vegheau şi aveau grijă de oile cuvântătoare ale turmei lui Hristos şi ţineau cu fermitate credinţa ortodoxă. Între aceştia se numără episcopul Teofil din Dacia, cunoscut ca unul din cei 318 Părinţi, de Dumnezeu purtători de la Sinodul I Ecumenic, semnând şi el hotărârile acestuia, în rând cu ceilalţi Sfinţi Părinţi sinodali. Iată de ce Biserica Română are motive în plus să comemoreze în chip strălucit această aniversare. Cei 318 Părinţi nu erau pur şi simplu episcopi sau clerici. Ei erau, cu adevărat, “purtători de Dumnezeu”. Hristos se sălăşluia în inimile lor, Duhul Sfânt era prezent în viaţa lor, plinindu-le şi împlinindu-le existenţa. Trecuseră de treapta curăţirii (Katharsis), îşi supuseră patimile reprobabile şi primiseră dumnezeiasca luminare, care le dădea capacitatea de a face distincţie între adevăr şi minciună, între lumină şi întuneric, între voia lui Dumnezeu şi voia celui viclean.
Erau bogat împodobiţi cu roada Duhului, “în orice bunătate, dreptate şi adevăr” (Efeseni 5, 9). Erau cu adevărat văzători ai trăirilor lui Dumnezeu! Tocmai în aceasta constă deosebirea lor faţă de Arie şi faţă de toţi ceilalţi eretici, care încercau să teologhisească fără să îndeplinească condiţiile sfinţirii personale. De aceea se luptau cu morile de vând şi cu fantasmele închipuirii lor, în tenebrele rătăcirilor, bâlbâind vrute şi nevrute, tot pe lângă realitatea divină. Nici vorbă să facă teologie! Când Sfântul Atanasie vorbea, exprima cuvântul lui Dumnezeu, Care Îşi făcuse lăcaş în inima lui. Astfel, expresia “de o fiinţă” nu a fost inventată de el, ci a fost descoperirea, adeverirea şi încredinţarea sigură a Sfântului Duh. Când Sfântul Spiridon a făcut minunea descompunerii cărămizii în elementele care au concurat la formarea ei (foc, apă şi pământ), a lucrat Însuşi Dumnezeu, Cel în 
Preasfânta Treime preaslăvit şi închinat. Când Sfântul Nicolae s-a pornit cu mânie sfântă împotriva blasfemiei şi împietririi minţii şi inimii lui Arie, Însuşi Dumnezeu ţinea în mână biciul mâniei nepătimaşe a episcopului Său. Aşadar, în persoanele Părinţilor care au alcătuit acel Preasfânt Sinod avem exemple autentice de teologie fără greşeală, sigură, valabilă pentru toate timpurile, şi cinstite modele de adevăraţi Părinţi şi învăţători ai Bisericii.
Primul Sfânt Sinod Ecumenic a alcătuit, iubiţii mei fraţi, Simbolul de credinţă, completat, după aceea, cu ultimele cinci articole, de al II-lea Sfânt Sinod Ecumenic, ţinut la Constantinopol, în anul 381. Ambele Sfinte Sinoade au slujit cea mai sfântă şi mai înaltă cauză în viaţa creştinilor care nu este alta decât unitatea, concordia şi pacea Bisericii. Prin enunţul lor dogmatic, cristalizat în formă concisă în Simbolul de credinţă, ei au trasat hotarele crezului ortodox, adânc săpate în conştiinţa eclezială. Oricine îndrăzneşte să treacă dincolo de aceste hotare se plasează în afara trupului Bisericii. La Fanar, în vechea sală de şedinţe a Sfântului Sinod al Patriarhiei Ecumenice, între temele picturale murale, se află Simbolul Niceo-Constantinopolitan, scris artistic pe patru pereţi. Textul este încadrat în cercuri de foc, care exprimă în mod indirect aceste hotare. Nimeni nu poate, să le ignore şi să le depăşească. Mult mai târziu, a fost de ajuns să se adauge la Simbol fie şi numai un singur cuvânt, cunoscutul “Filioque”, ca să se ajungă la noi credinţe greşite, schisme şi erezii, care, până astăzi ţin creştinismul apusean departe de Răsăritul ortoodox. Aşa cum genial a observat un teolog contemporan, Crezul este un drapel spiritual, iar drapelele au rolul şi misiunea de a uni comunităţi de oameni cu acelaşi crez, sub idealuri comune. Deci, noi, cei care credem cu dreaptă credinţă în Hristos, ne aflăm sub drapelul Sfântului Simbol Niceo-Constantinopolitan! Acesta “strigă de pe acoperişuri”, trâmbiţează tuturor, în toate părţile, cine este Dumnezeul cel Viu, care este rânduiala Lui pentru mântuirea noastră, care este adevărata Biserică şi care este nădejdea credincioşilor.
Odinioară, certificatele de botez editate de unele eparhii ale Patriarhiei Ecumenice aveau tot crezul tipărit “pe margini”, de jur împrejur, pentru ca cel care a primit Taina Sfântului Botez să-şi aducă aminte, cu uşurinţă, dumnezeiescul adevăr mântuitor. Şi în zilele noastre, suntem chemaţi, pe de o parte, să păstrăm nealterat şi nefalsificat, până la ultima literă, acest Crez precis, concis şi mântuitor, şi, pe de altă parte, să ne trăim viaţa de zi cu zi, urmând Părinţilor de Dumnezeu purtători şi tuturor sfinţilor din toate veacurile.
Veacuri la rând, Biserica Mamă a Constantinopolului, cu dragoste fierbinte a purtat de grijă credincioşilor ţărilor dunărene, ţinându-i la sânul său ei iubitor ca pe nişte adevăraţi şi preaiubiţi fii în Domnul, şi respectându-le, întotdeauna, libertatea. Iar ei, la rândul lor, i-au arătat dragoste şi respect pe măsură, ajutând-o adeseori să-şi ducă crucea. În vremuri grele, Patriarhia Ecumenică nu a ezitat niciodată să sară în ajutorul şi în sprijinul românilor, mai ales atunci când elemente străine Ortodoxiei începuseră să se dezlănţuie răvăşind Bisericile locale şi aruncând sămânţa zâzaniei (adică neghina), a rătăcirii şi învăţăturii străine. Numele celor între Sfinţi înaintaşi ai noştri, patriarhii ecumenici Nifon al II-lea, Chiril Lucaris, sfinţitul mucenic Atanasie al 
II-lea Patelarie, precum şi numele pururea pomenitului Ieremia al II-lea Tranos au legături foarte strânse, cu istoria bisericească a României şi, mai ales, cu eforturile de consolidare a Ortodoxiei de aici, în momentul de avânt al propagandei greco-catolice desfăşurate sub auspiciile iezuiţilor. Dragostea şi afecţiunea specială arătate de Patriarhia Ecumenică poporului creştin din ţările dunărene au luat formă concretă prin dăruirea sfintelor moaşte ale Cuvioasei Parascheva din Epivata Traciei, în secolul al XVII-lea, domnitorului Vasile Lupu al Moldovei. De atunci, aceste sfinte moaşte sfinţesc necontenit oraşul Iaşi.
În anul 1885, în vremea Mitropolitului Calinic al Ungrovlahiei, vrednicul de pomenire Patriarh Ecumenic Ioachim al IV-lea şi Sfântul Sinod din jurul lui au rânduit cele necesare pentru îmbunătăţirea situaţiei bisericeşti din România. Astfel, pentru a asigura păstrarea duhului ortodox şi a-l feri de orice influenţă negativă, din partea susţinătorilor concepţiei despre puterea nelimitată a statului laic, Patriarhul Ioachim al IV-lea (bazându-se şi pe expertiza făcută anterior de pururea pomenitul său predecesor Sofronie al III-lea) a emis “Tomosul patriarhal şi sinodal”, prin care Biserica lui Hristos, din România, era proclamată “autocefală”, iar mitropolitul Ungrovlahiei, ridicat la demnitatea de “Primat”. În felul acesta, preaiubita “Biserică fiică” a devenit cinstita “Biserică soră”, bucurându-se de acelaşi respect de care se bucură celelalte Preasfinte Biserici Autocefale. Cu certitudine, aceasta nu a înseamnt că s-a tăiat vreodată cordonul ombilical al dragostei sau că a scăzut în vreun fel grija duhovnicească, în Iisus Hristos, şi grija canonică a Constantinopolului faţă de Biserica proclamată “autocefală”. Pururea suntem mădulare ale aceluiaşi trup în care circulă acelaşi sânge, în Hristos. Împreună ţinem aceeaşi tradiţie a bunei credinţe şi suntem împreună moştenitori ai aceluiaşi patrimoniu spiritual, “având aceeaşi iubire, aceleaşi simţiri, aceeaşi cugetare” (Filipeni 2, 2). Iar când a sosit vremea, în anul mântuirii 1925, în vremea Patriarhului Ecumenic Vasile al III-lea, respectabila Biserică Mamă, a acordat cu bucurie, Bisericii din România, demnitatea patriarhală. Astfel, Mitropolitul primat Miron a fost înălţat la treapta de Patriarh al României. Desigur, actul de ridicare la demnitatea patriarhală a fost primit cu toată inima, şi de celelalte Biserici Autocefale. Anul acesta, se împlinesc aşadar 125 de ani de la proclamarea autocefaliei Bisericii din România şi 85 de ani de la înălţarea ei la vrednicia patriarhală. De aceea, după cuviinţă, cinstim ambele aniversări fericite, preaslăvind numele sfânt al lui Dumnezeu. Cu evlavie, ne aducem aminte de figurile celor care au slujit pentru realizarea acestor idealuri, spre marea bucurie a poporului român credincios şi cărora le suntem datori cu profund respect: patriarhii ecumenici Ioachim al IV-lea şi Vasile al III-lea. Sufletele lor fericite şi, fără îndoială, sufletele pururea pomeniţilor patriarhi ai României Miron, Nicodim, Justinian, Iustin şi Teoctist, se bucură, astăzi, împreună cu noi, cu toţi.
Preafericirea Voastră,
Cu privirile îndreptate spre viitor, ne rugăm şi Vă urăm din tot sufletul şi din adâncul inimii, ca Sfânta Corabie a Bisericii lui Hristos din România să aibă vânt bun, de la pupa, şi să călătorească în siguranţă pe marea acestei lumi, orientându-se după coordonatele Evangheliei, al sfântului nostru Simbol de credinţă, al dumnezeieştilor şi sfintelor canoane, ale cugetului iubirii frăţeşti şi bunei colaborări interortodoxe şi ale duhului păcii şi dragostei, cu care suntem datori faţă de întreaga umanitate. În calitatea noastră de Patriarh Ecumenic, aşteptăm ca relaţiile noastre, interbisericeşti excelente, clădite de vrednicii de pomenire părinţi înaintaşi ai noştri, să se continue pururea, deoarece avem voinţa să dăm urmare cuvântului Sf. Apostol Pavel, care ne îndeamnă, ca, în cele bune şi de folos, să prisosim “din ce în ce mai mult” (I Tes. 4,10). Zilele care se întrezăresc la orizontul lumii întregi, omeneşte vorbind, nu se prevestesc a fi liniştite şi luminoase! Diverse crize mocnesc de la o parte la alta a mapamondului. Mai mult decât oricând, mărturia creştină pe care o dăm omului contemporan trebuie să fie eclesiocentrică, compactă, puternică, în mod obligatoriu şi riguros întemeiată pe piatra tradiţiei şi a vieţii duhovniceşti ortodoxe. Numai aşa va convinge! Aşadar, totdeauna strâns uniţi prin legătura dragostei, suntem chemaţi să mergem tot înainte. Suntem încredinţaţi că toţi împărtăşiţi aceleaşi aşteptări! Peste fiii dreptcredincioşi ai Bisericilor noastre chemăm sfintele rugăciuni ale Cuviosului Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureştilor care ne-a prilejuit aceste manifestări sărbătoreşti, închinate aniversării acelor evenimente fericite din istoria Bisericii. Stăruitor, ne rugăm Domnului, Atotţiitorul “Doamne, Doamne, caută din cer şi vezi, şi cercetează via Bisericii Tale din România, pe care a sădit-o dreapta Ta, şi o desăvârşeşte pe ea”!
Sursa: Ziarul Lumina
- UPDATE: Acelasi lucru se poate spune si despre predica cu adevarat exceptionala tinuta ieri la Sfanta Liturghie din Dealul Patriarhiei de catre acelasi Patriarh ecumenic, si despre cea mai mare parte din cuvantul de azi al PF Daniel de la acelasi sinod festiv:
Binecuvântări arhiereşti din Dealul Patriarhiei: Patriarhul Ecumenic, la prăznuirea Sfântului Dimitrie
Răbdarea în tăcere a Cuviosului Dimitrie
În timpul Sfintei Liturghii, Sanctitatea Sa Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, a rostit o cuvântare pe care o redăm în cele ce urmează, în întregime.
Sfântul Mare Mucenic Dimitrie s-a caracterizat prin entuziasmul tineresc, râvna sfântă pentru transmiterea mesajului Evangheliei la tineri şi prin răspunsul dat cu promptitudine chemării la jertfă. Cuviosul Dimitrie s-a caracterizat prin răbdarea în tăcere, privegherea în rugăciune şi spiritul de sacrificiu în dumnezeiasca sihăstrie. Viaţa amândurora s-a caracterizat prin căldura credinţei în Hristos, seriozitatea şi rigurozitatea împlinirii voii lui Dumnezeu, luarea aminte la mărturisirea adevărului Evangheliei. Deşi au mers pe cărări diferite, calea lor a fost aceeaşi: calea dreptei credinţe şi a dreptei făptuiri. Adică au dus, la fel, viaţa în Hristos, singura cale ce duce la Tatăl. Adevărul exprimat în Simbolul de credinţă de la Niceea şi Constantinopol a fost trăit cu intensitate în sufletele amândurora, chiar dacă cel dintâi a vieţuit înainte de limpezirea şi cristalizarea cu acrivie a adevărurilor de învăţătură, la sinoadele ecumenice. De aceea, amândoi au fost plini de harul Duhului Sfânt. Ce mărturiseşte faptul că cel dintâi a izvorât mir sfânt? Ce proclamă nestricăciunea, de atâtea veacuri, a moaştelor celui de-al doilea?
“Sfinţii sunt comoara noastră cea mai preţioasă”
Ce înseamnă mulţimea nenumăratelor minuni săvârşite de amândoi? Ce arată bucuria şi mângâierea pe care le simţim când ne închinăm la sfintele lor moaşte, aşezate în sfintele racle? Toate acestea ne arată că amândoi au fost vase alese ale Mângâietorului, peste care s-a revărsat harul Său! Acest har se manifestă ca mir, ca nestricăciune a trupului, ca minune, ca bucurie, ca mângâiere. Har necreat, făcător de semne şi minuni dumnezeieşti, care a umplut nu numai sufletele sfinţilor, ci şi trupurile lor, pentru ca aceia cu vedere duhovnicească curată să vadă că Dumnezeu se împărtăşeşte, după energiile sau lucrările Sale necreate, şi nu rămâne neapropiat şi inaccesibil în măreţia Lui! Dumnezeu S-a întrupat o singură dată, dar, după har, El Se întrupează continuu, în sfinţii Săi! De aceea, sfinţii sunt comoara noastră cea mai preţioasă, mângâierea cea mai mare, adeverirea cea mai sigură că putem să ne mântuim! Iată de ce gândul plin de recunoştinţă al poporului din Bucureşti se îndreaptă, mai ales astăzi, spre neuitatul Hagi Dimitrie, a cărui intervenţie hotărâtă, de acum 236 de ani, a zădărnicit tentativa de a se scoate din România sfintele moaşte ale Cuviosului Dimitrie. Astfel, Sfântul se află, până astăzi, şi cu trupul, în mijlocul poporului care îl iubeşte atât de mult.
Fraţi şi fii în Domnul,
Această stranie criză economică care mocneşte în zilele noastre în toată lumea este – aşa cum, foarte înţelept, s-a exprimat, cu ceva timp în urmă, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României, preaiubitul nostru frate în Hristos şi împreună liturghisitor – rezultatul crizei spirituale şi morale, care, de multă vreme, biciuieşte omenirea. Oamenii L-au uitat pe Dumnezeu, ignoră voia Lui, Îi nesocotesc drepturile! Astfel, l-au uitat şi pe om, adică pe semenul lor, care este chipul lui Dumnezeu! Au uitat şi de toată creaţia, de lucrul cel bun al mâinilor lui Dumnezeu! S-au zăvorât în “sala oglinzilor” egoismului lor; îşi văd doar sinele propriu, cu pornirile şi cerinţele firii căzute în păcat. De aceea, au devenit lacomi şi autosuficienţi în înţelepciunea plină de nebunie a acestui veac; şi-au pus toate speranţele în economie, ştiinţă şi tehnologie. În tenebrele minţii lor, au cerşit o rază de lumină de la filosofie şi diferite ideologii şi se silesc să afle mângâiere şi satisfacţie în artă, sport, călătorii ş.a. Însă, toate acestea, când nu sunt idoli şi tipare ale tatălui minciunii, devin foarte mici şi foarte puţine ca să umple golul din suflet, să dea sens existenţei umane, să aducă lumină şi viaţă, să exorcizeze moartea. Dimpotrivă, ele fac tot mai dreaptă şi mai lină calea spre pierzare şi devorează sufletul omului, care se abate de la destinaţia şi vocaţia sa, greşeşte tot mai mult ţinta existenţei sale, până când, la sfârşit, pur şi simplu, se demonizează. Aşadar, criza din zilele noastre este o stare demonică, din care nu ne poate scoate redresarea economică. Este necesară o restaurare duhovnicească! Este nevoie de multă răbdare! Este nevoie de cumpătare ascetică! Este nevoie de spirit de jertfă! Este nevoie de cugetarea la sensul crucii! Este nevoie de iubire! Adică, este nevoie de Hristos! De Iisus Hristos Cel ce S-a întrupat, a pătimit, S-a răstignit pe Cruce şi a înviat şi Care este viu în veci! El, Cuvântul Cel mai înainte de veci al Tatălui, dă existenţei raţiunea de a fi, dă sens vieţii, desfiinţează distanţele prin care păcatul ne îndepărtează şi ne înstrăinează pe unii de alţii, uneşte pe cele despărţite, dăruieşte dreptate, desface legăturile morţii, face ca aşa-zisa “utopie” a dragostei să devină realitate! Pe acest Hristos, Care este iubirea în carne şi oase, ni-L arată Cuviosul Părinte Dimitrie! Pe El ne cheamă să-L urmăm, ca să ieşim din impasurile în care ne aduc şi ne lasă diferite crize! Pe El Îl arată ca fiind singura “Cale”, singurul “Adevăr” şi singura “Viaţă”! Sfinţenia Cuviosului trâmbiţează în toate zările că el are dreptate! Părinţii noştri, smeriţi trăitori în Hristos, au ascultat în tăcere glasul răsunător al Sfântului şi fără cârtire şi-au dus crucea, urmând Domnului. Iar Domnul nu le-a trădat speranţele! Neamul binecredincios al ortodocşilor a acceptat cu credinţă să urce pe Golgota şi de aceea s-a făcut – şi se face în fiecare zi – părtaş luminii şi bucuriei Învierii! Aşadar, având o istorie trăită în duhul Crucii şi al Învierii, suntem chemaţi şi astăzi să mergem înainte, “pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”.
Aşadar, iubiţi fraţi şi preaiubiţi fii în Domnul, “bucuraţi-vă! desăvârşiţi-vă, mângâiaţi-vă, fiţi uniţi în cuget, trăiţi în pace şi Dumnezeul dragostei şi al păcii va fi cu voi!” (II Cor. 13), pentru rugăciunile Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou şi ale tuturor sfinţilor. Amin.
Cuvântul de deschidere la Şedinţa Solemnă a Sfântului Sinod a fost rostit de Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
„Este evident faptul că astăzi credinţa ortodoxă se confruntă cu două mari probleme şi anume, cu secularizarea societăţii, mai ales în Europa Occidentală şi America de Nord, dar şi în Europa Centrală şi Răsăriteană începe să simtă efectele secularizării. Secularizarea este tocmai fenomenul de construire a vieţii în societate şi a vieţii personale fără referire la valorile credinţei. Omul construieşte viaţa din ce în ce mai mult bazându-se pe propria sa putere, propria sa inteligenţă, propriile mijloace de afirmare şi foarte rar omul secularizat se mai referă la relaţia sa cu Dumnezeu. Chiar şi atunci când nu este ateu, când nu neagă existenţa lui Dumnezeu, nu mai simte nevoia unei relaţii vii cu Dumnezeu. Deci, omul secularizat nu este în primul rând omul ateu, ci omul care nu se mai roagă. După aceea, pentru că nu se mai roagă devine şi necredincios sau ateu. Este foarte important să reafirmăm credinţa noastră în Dumnezeul iubirii veşnice, Dumnezeul Treimic ca sursă a existenţei şi ca sens ultim a existenţei create, sens al universului şi al vieţii omului”, a spus Preafericirea Sa.
(…)
Biserica Ortodoxă Română se confruntă cu grupări sectare, a mai precizat Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.
„În al doilea rând, Biserica Ortodoxă este confruntată de mulţime de mişcări sectare, schismatice şi unele eterodoxe cu un pronunţat caracter prozelitist. Este nevoie, pe de o parte, să apărăm credinţa într-o lume care devine din ce în ce mai mult o lume a necredinţei, iar pe de altă parte, cu discernământ să distingem între dreapta credinţă şi credinţele false sau curentele religioase sincretiste. Dreapta credinţă este adesea înlocuită cu o credinţă difuză şi confuză, în care este amestecată credinţa cu superstiţia şi amestecate diferite opinii religioase între ele sub pretextul unei religii universale acceptate de toată lumea”, a adăugat Preafericitul Părinte Patriarh Daniel.
Legaturi:
- PATRIARHUL ECUMENIC LA SINAGOGA EVREIASCA DIN NEW YORK (VIDEO)
- UNDE AM AJUNS: UN PATRIARH „ORTODOX” DARUIESTE UN CORAN PRESEDINTELUI COCA-COLA!
- Patriarhul Ecumenic Bartolomeu despre ‘reabilitarea deplinei comuniuni între Bisericile Creştine în Europa’!
- Despre falsele declaratii linistitoare ale Patriarhului ecumenic si capcana in care a cazut “Orthodoxos Typos”
- Patriarhia Ecumenica isi arata coltii semnatarilor MARTURISIRII DE CREDINTA
- Kir Bartolomeu, “Mărturisirea” şi manipularea
- BUIMACEALA ECUMENISTILOR – Atac puternic al lui Bartolomeu asupra celor care mustră deschiderile sale ecumeniste
- Intimidarile Patriarhului Ecumenic Bartolomeu si Mitropolitul de Gortina
- Imbratisari si declaratii eretice de recunoastere intre ecumenisti si catolici in Fanar la sarbatoarea Sfantului Andrei
- Protoprezbiterul Theodoros Zisis: ARHIEREI DIN MAKEDONIA (ELADA) II TERORIZEAZA PE PREOTI SI II CALOMNIAZA PE LUPTATORII PENTRU ORTODOXIE
Doneaza pentru filmul "Scrum"
” Dumnezeu a vorbit pentru popor printr-un magar si prin Balaam printr-un om spurcat, cu atat mai mult prin preot sau arhiereu.”
Ce semn sa cerem de la Dumnezeu ? Asta e Biserica si in ea trebuie sa ramanem , sa pomenim in putinele clipe de rugaciune ierarhii care ii avem.
sunt doar niste ganduri personale … dar de ce nu ar fi aceste pastorale roada acestui demers ?:
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2010/09/21/indemn-la-rugaciune-staruitoare-in-vremurile-tulburi-pe-care-le-traversam/
Multumim mult mult. Sa dea Domnul sa se inmulteasca astfel de marturisiri, si sa devina cat mai sincere!
Gura pacatosului, Adevar(ul) graieste.
adica eu, nu? eu sunt pacatosul cel dintai, nu? 🙂
@
Da, Viorel. Toti suntem pacatosi. Si a aparut acest proverb pt ca Dumnezeu a binevoit sa propovaduiasca Evanghelia cu multa putere si prin oameni f f pacatosi, prostituate, hoti, criminali, oameni care dupa ce L-au cunoscut s-au lepadat de El, ca Petru; de fapt toti apostolii au luat-o la fuga, iar Sf Ap Pavel a fost prigonitor si ucigas al crestinilor. Acestia sunt cei care au biruit si au ajuns in Imparatia lui Dumnezeu. Dar au fost desigur si oameni plini de virtute, cu intreaga viata ferita pe cat posibil de pacate precum Sf Ioan Botezatorul, si altii. Necercetate sunt caile Domnului.
Desigur….insa Dumnezeu a spus ceva covarsitor – Sf Prooroc David ca era dupa inima Sa.
“Izvoare de apa au izvorat ochii mei, graieste Sf Prooroc David. Asa plangea puternicul. Racnit-am din suspinarea inimii mele”
apropo de linkul recomandat de Costel
Eu nu am auzit ca PF Bartolomeu sa faca rugaciuni comune cu catolici.
I-a primit cand au venit sa asiste la slujbele crestin ortodoxe.
Daca va uitati pe siteul http://www.goarch.org al BO Greaca din SUA de tine de Patriarhia Ecumenica o sa vedeti ca invatatura crestin ortodoxa acolo nu e deloc deformata dupa parerea mea.
Tot din BO Greaca din SUA face parte si parintele Efrem ucenic al Sfantului Iosif Isihastul de a fost in Sfantul Munte si a infiintat deja treispreze Sfinte Manastiri crestin ortodoxe pe teritoriul SUA.
De la cineva din SUA care face parte dintr-o biserica de tine de ierarhul de acolo va zic ca acel ierarh e atat de sarac ca arhiepiscopia respectiva nu are nici macar masina.
Cand au avut nevoie sa il cheme sa le sfinteasca Sfanta Biserica unde tin Sfintele Slujbe au mers cu un microbuz dupa respectivul ierarh.
Si nu l-a deranajat pe acela sa mearga cu microbuzul mai multe ore intre orase (ca putea sa le ceara bilet de avion) sa vina sa le sfinteasca Sfanta Biserica acolo.
PF Bartolomeu a zis la predica dar oare va fi ascultat sa nu mai participe unii arhiepiscopi din BOR (printre care si PF Daniel) la octava de rugaciune pentru unitatea crestinilor de o organizeaza BC?
Inainte de a tine PF Bartolomeu discurs pe ecranul din fata cladirii unde erau adunati membri Sfantului Sinod erau date imagini cu nu stiu ce simfonie a lui Haydn.
Iar de cand a venit PF Daniel arhiepiscop aci am inceput sa avem cantate osanale lui Nae Ionescu,Mircea Eliade etc ca au fost teologi dar care de fapt au fost inselati de duhuri rele.
Nu mai zic ca gardul de s-a renovat la catedrala patriarhala seamana a gard de castel medieval…asta e ceva care tine de traditiile romanesti?
Sau de traditiile crestin ortodoxe?Eu unul nu cred.
Chiar dupa ce PF Bartolomeu a tinut predica cu vietuirea ortodoxa cu binecuvantarea PF Daniel (si initiativa probabil vine tot de la PF Daniel) s-a dat la pelerini de stateau la Sfintele Moaste mere si pachet cu mancare.
Eu stiam ca Sfanta Anafura se ia pe nemancate si probabil si cand saruti Sfintele Moaste e bine sa fi tinut un pic post inainte la un pelerinaj,asta apropo de vietuirea ortodoxa…
@Viorel
Nu inteleg bine ce legatuura are Sf prooroc si imparat David cu proverbul si cu linkul lui Costel. Daca poti sa dezvolti n-ar fi rau, ca nu am inteles talcul cuvintelor tale.
Eh, Ingrid, daca m-ai intrebat asa frumos, nu rezist 🙂 Uite niste directii:
“Ca faradelegea mea eu o cunosc si pacatul meu inaintea mea este pururea” (Psalmul 50, 4), vorbeste despre sine Proorocul David. Pacatul lui era obiectul neincetatei lui cercetari: “Ca faradelegea mea eu o voi vesti si ma voi ingriji pentru pacatul meu.” (Psalmul 37, 18) Sfantul Prooroc David se ocupa cu osandirea de sine, se ocupa cu demascarea pacatului sau, atunci cand pacatul lui era deja iertat si cand Darul Duhului Sfant i se inapoiase. Mai mult, el si-a dat pe fata pacatul, l-a marturisit in auzul lumii intregi.
Pocainta cuprindea toata viata lui.
Plansul este lucrarea esentiala a adevaratului nevoitor al lui Hristos, plansul sa fie lucrarea lui, din clipa inceperii nevointei si pana la savarsirea nevointei!
Vederea pacatului nostru si pocainta ce se naste dintr-insa este lucrarea ce nu are sfarsit pe pamant. Prin vederea pacatului, se trezeste pocainta; prin pocainta se dobandeste curatenia; ochiul mintii curatit treptat incepe sa vada astfel de neajunsuri si vatamari in toata fiinta omeneasca, pe care mai inainte din pricina intunecarii sale el nu le zarea deloc.
Daruieste-ne Marele Dar al pocaintei, care se naste ca urmare a vederii pacatelor proprii.
Acelasi lucru il “spune” si articolul recomandat de Costel, pocainta si smerenia, osandirea de sine (de abia dupa pocainta vine si smerenia, ne acopera harul lui Dumnezeu si apoi dragostea ptr aproapele)
De aceea l-a iubit mult Dumnezeu pe David, ptr ca era cu inima simpla, curata, pana intr-atat incat a spus Dumnezeu ca Sf Prooroc David era dupa inima Sa.
Se vorbea mai zilele trecute de pietism, zelotism si alte forme subtile de “pacaleala”. Ca la suprafata aratam crestini dar in interior nu.
Cuvinte, idei frumoase, teorii, educatie teologica aleasa dar fapte crestinesti, roade bune nu prea.
Asta am observat si la mine, exteriorul e fain frumos, arata bine “mormantul zugravit”…..dar in interior vai si amar: furtuni, ganduri, ispite …..pace ioc.
Iar din pacate, faptele sunt roadele a ce este in interior.
Personal cred ca aici e pericolul cel mai mare pentru noi, ne pierdem in lucrurile exterioare: stim multe lucruri, ramanem insa la teorie, citim, dar nu aplicam ce citim, ne rugam dar fara participarea interioara integrala care cu adevarat ne-ar ajuta sa comunicam cu Dumnezeu si sa ne “plugarim sufletul”.
In interior trebuie lucrat si primul pas e pocainta, inlaturarea mandriei si inlocuirea ei cu smerenia…asa cum bine ati spus multi din voi aici.
Absolut remarcabile. Ambele cuvantari (de fapt, cele trei cuvantari, doua ale patriarhului Bartolomeu si una a patriarhului Daniel). Asa, sa tot faci ascultare de ierarhi 🙂
Ramane de vazut care a fost totusi motivul care a stat la baza lor si mai ales la baza enuntarii lor intr-un cadru atat de public.
Un lucru cred insa ca ramane: de acum inainte, cei care vor marturisi impotriva ecumenismului nu vor mai putea fi acuzati de neascultare sau neincadrare in linia oficiala a Bisericii 🙂
Viorel, multumim pentru “directii”, foarte clar si complet
Bogdaproste !
“Niciodată nu poţi agonisi duh de pocăinţă pentru că asta îţi risipeşte atenţia tot timpul în altă parte, Sfântul Isaac Sirul: “Mai mare este să stai în chilia ta şi să te rogi decât să converteşti noroade la Hristos”.
Sunt foarte fericita pentru tot ceea ce am vazut si auzit in aceasta saptamana de hram a catetradelei patriarhale. Cel mai mult m-au bucurat marturisirile de credinta a celor doi intaistatatori. Sa ne rugam Bunului Dumnezeu sa ii pastreze pe ei si pe noi in adevar totdeauna!
SA avem privirea mai mult indreptata spre inima noastra si spre ochiul nostru!
..”: Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia ?… Paşte oile Mele (In. 21, 16) ”
Domnul Dumnezeul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos este Acelasi din veac si pina la sfarsitul veacurilor, preabun, milostiv, si preaindurat fata de toti care cred in El intru adevar (Psalm 144, 18).
http://www.scribd.com/doc/11492538/cele-mai-frumoase-rugaciuni-ale-ortodoxiei
@Viorel
Si eu multumesc pt directii, vad ca ti-au multumit si altii, asadar au fost lamuriri binevenite si necesare.
Totusi imi vine sa te provoc sa dezvolti mai mult, daca nu te superi.
Te referi la faptul ca pocainta unor drepti ca David (si altii) a fost mai puternica decat a ecumenistilor nostri, sau crezi ca este nepotrivit proverbul Ioanei, ca ar implica faptul ca ii acuza pe Ierarhi ca sunt pacatosi?
Si eu si multi ramanem rezervati ca nu este chiar nedrept si nefondat cuvantul admin de mai zilele trecute: cine se aseamana se aduna, sau “mini-summit ecumenist”. Asemenea cuvantari pot fi doar simpla schimbare fatarnica de tactica, sau poate fi ceva mai spre latura sinceritatii, in sensul constientizarii faptului ca se merge prea departe,
Important este sa remarcam astfel de semne pozitive, sa ne bucuram pentru ele, sa ne rugam sa fie cat mai sincere spre mantuirea intregii Biserici, fara sa ne mandrim ca din cauza rugaciunilor noaste cutare sau cutare ierarh sau situatie s-a schimbat. Sa zicem doar ca noi netrebnicii am facut doar ceea ce eram datori sa facem, mai departe a fost lucrarea lui Dumnezeu de care nu suntem vrednici.
Este bine ca Parintii de la Putna au avut initiativa cu acele rugaciuni, este buna si roditoare si initiativa cu Psaltirea, si alte initiative care nu au aparut pe net, un asemenea semn ne incurajeaza sa intetim rugaciunea, dar sa ne pastram smerenia ca Dumnezeu a lucrat in mintea si inima ierarhilor sa dea o astfel de marturisire, iar noi suntem nevrednici si nu ne rugam pentru ei destul, asa cum suntem datori sa o facem.
Cat despre marturisirea publica a pacatului, si aici cam este nevoie de discernamant si colaborare cu duhovnicul.
Vezi cum ai obtinut imediat dela Cristina o marturisire a pacatelor ei…
Pe alte site-uri se dobandesc marturisiri mai serioase, in privinta unor pacate mai delicate, cu amanunte picante, sau altii la extrema cealalta se apuca sa-si marturiseasca fecioria….
Depinde de la caz la caz. Uneori este strict necesara o marturisire publica, si sincera, din inima, alteori nu este necesara ca poate sa sminteasca inutil, e de ajuns in fata duhovnicului, inaintea lui Hristos, care leaga si dezleaga prin duhovnic…. Un duhovnic iscusit se descurca sa-si dea seama unde sunt tendinte de exagerare cu marturisirile, unde este nevoie de incurajat pocainta reala, sincera si descurajat tendinta de lauda cu pacatele.
Sa luam pe David.
Desi a fost iertat imediat ce s-a pocait sincer, si a primit inapoi darul Duhului Sfant, totusi pt uciderea lui Urie a trebuit sa sufere durerea pierderii copilului sau, cu toate ca a plans si a postit zi si noapte, iar pentru curvia sa in ascuns cu femeia altuia a trebuit sa sufere rusinea ca fiul sau sa curveasca cu femeile tatalui sau in vazul intregului popor Israel. Proorociile acestea s-au implinit dupa iertarea proorocului David.
Iar David le-a primit cu smerenie, ca fiind nimic pe langa gravitatea pacatelor pe care el le-a savarsit!
Cu adevarat, un om drept ca David, care a aratat atata dragoste si respect lui Saul, vrajmasul care-l prigonea, si avea virtutea pe care o cunoastem, si darul proorociei, a fost pedepsit mai greu pt pacatul sau decat altii pe care noi i-am putea socoti mai pacatosi.
Iar cand Simei din neamul lui Veniamin a incepul sa-l blesteme pe David, regele sa arunce cu pietre si sa-l acuze ca pe drept Dumnezeu i-ar fi dat necazul cu Abesalom, pentru ca el l-ar fi nedreptatit pe Saul luandu-i domnia (2 Rg. 16), desi nu era adevarat, si David nu nedreptatise pe Saul cu nimic, s-a smerit pt pacatul cu uciderea lui Urie si furtul femeii aceluia, si a primit mustrarea ca o palma din partea lui Dumnezeu “Lasati-l sa blesteme, ca Domnul i-a poruncit sa blesteme pe David.”
Totusi constient ca nedreptatea lui Simei si indrazneala acestuia impotriva Domnului si a Unsului Domnului nu sunt lucruri placute si de ingaduit inaintea Domnului, a lasat in grija lui Solomon, fiul sau sa se ocupe de asta (3 Rg 2, 8).
David s-a pocait intr-adevar public, toata viata, acest “pacatul meu inaintea mea este pururea” s-a sesizat in atitudinea si modul cum a primit necazul cu fiul sau Abesalom. Tot el a fost de acord sa se scrie cronica regala, si psalmii de pocainta. Totusi mustrarea si proorocia lui Natan n-a ajuns la urechile fiului sau Abesalom care a implinit proorocia, nici la urechile lui Simei, care in orgoliul sau pentru semintia din care provenea s-a ridicat impotriva Domnului si a Unsului Sau in mod nedrept.
Dreapta si de la Dumnezeu a fost si mustrarea proorocului Natan, si palma lui Simei, de nejudecat si de plans atitudinea lui Abesalom (privind din pozitia lui David, care a primit toate pt pacatele lui grele), iar din celalalt unghi de vedere, Simei a primit si el cele cu dreptate pentru cutezanta sa.
Sa fim mai atenti la fiecare cuvant pe care il spunem nu pentru ca Ierarhii ar primi acele insulte pe nemeritate, ca stie Domnul pacatele lor, stie de ce ingaduie asa, dar sa fim atenti ca nu cumva prin orgoliu, tendinta de razbunare personala, interes, mandrie, sa nu gresim si sa facem pacate de care vom raspunde personal.
Ingrid, mesajul nu era adresat direct unei persoane anume (era fara nume adresat), mesajul se vroia si o alta perspectiva, a fost doar si o alta propunere (paralela)…dar cumva mai pe inima lui Dumnezeu, lucrarea Sf Prooroc David, cu inima simpla si curata.
In rest, nu am ce detalia, era un text de citit cu “duhul” ce transparea din el, nu “litera”. ( “cat despre marturisirea publica a pacatului, si aici cam este nevoie de discernamant si colaborare cu duhovnicul”- atentionez!!!!! ca era mentionat doar ca sa arate pocainta adanca a Sf Prooroc David, asta nu inseamna ca trebuie sa faca cineva destainuiri publice – repet, era un text de “citit” duhul din el, nu litera).
Doamne ajuta!
ok, Viorel, mi-a facut placere
Doamne ajuta!
Ingrid, si mie ! 🙂 Frumos asa, cand se infiripa comunicarea/comuniunea intre crestinii ortodocsi !!! Felicitari, m-ai impresionat !
Ingrid, acest gen de conversatii, care sporesc comuniunea, sunt preferatele mele, adica simt efectiv ca suntem crestini ortodocsi si in fapta !
Inca o data, felicitari ! (m-a impresionat, ptr ca mai rar mi s-a dat sa vad asa ceva in ultimul timp, sa dea Domnul sa sporeasca comuniunea crestinilor ortodocsi).
Doamne ajuta !
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2010/10/04/parintele-dumitru-staniloae-%e2%80%a05-octombrie-1993-despre-hristos-slujitor-si-chemarea-noastra-la-responsabilitatea-slujirii-jertfelnice-cum-sa-stii-daca-iubesti-cu-adevarat-pe-cineva-daca-nu/
stiu, admin ca felicitarile sunt nefiresti, dar cine stie ce l-a impresionat. Nu stiu de ce i se pare ca este prea putina comunicare intre crestini.
@ e bine Viorel ca te-ai simtit bine, dar sa nu exageram, nimic nu este mai firesc decat comunicarea intre crestini, incearca si cu ceilalti de pe site, provoaca-i putin sa dezvolte, completeaza tu un aspect si provoaca-i in alt aspect, nu trebuie decat sa-i descoperi, te asteapta sa intinzi punti de comunicare.
Domnul sa te aiba in paza.
Felicitarile aduse lui Ingrid au fost, pentru ca raspunsul ei final l-am simtit/perceput ca o participare a duhului, o intentie pentru celalalt.
“Viata este un intreg, intreg ce se regaseste in toate, in simtirile launtrice si in faptele exterioare. Felul in care omul isi evalueaza gandurile si actiunile se reflecta in viata acestuia. Sufletul ortodoxului e strain de rigoarea fortata, artificiala si oficiala, resimtindu-o dureros, ca pe ceva nesanatos, adaugat, daunator vietii umane. Ortodoxul vrea sa se simta liber, firesc, „pana” si in propria traditie. Ortodoxul vrea ca in pastrarea nestirbita a ortodoxiei traditionale litera sa nu precumpanească asupra duhului. El stie ca interpretata eronat, sub „acoperire” ortodoxa, litera se transforma, in arma, in „tiranie”. Pentru aceea nu vrea sa-si faca din ortodoxie „idol”. Stie ca ortodoxia nu se poate pastra in felul acesta. Este constient ca ortodoxia este „ortodoxia” atata timp cat urmează poruncile lui Hristos, si aceasta in duh, nu in literă. Ortodoxul nu traieste pentru ortodoxie, pentru litera ei. Sufletul ortodox atent la sensurile subtile ale vietuirii duhovnicesti, ortodoxul autentic nu-si face ideal din ortodoxia cea din afara, cuprinsa in legi si paragrafe. Chiar daca se supune acestora, o face cu discernamant, cercetandu-le duhul, scopul, finalitatea”. Parintele Staniloae.
“Dumnezeu este viata si energie si El da viata si energie fiecarui lucru, viata este prezenta peste tot. Noi neamul omenesc suntem foarte tare legati intre noi printr-o energie de nedespartit. Oamenii nu pot sa observe si sa inteleaga aceasta. Orinde privim viata e a noastra si nu putem trai unii fara altii. Desi se pare ca putem, nu putem !” – parintele Tadei
PS. ….e dincolo de cuvinte, vorba poetului “necuvintelor” – Nichita Stanescu.
Doamne ajuta !
@ “Viorel” si Ingrid:
Nu era o critica, ci mai mult o completare de atentionare sa nu riscam sa fim foarte satisfacuti si sa ne oprim in loc, sa nu mai vedem ce ne lipseste.
Multumesc pentru completare, o atentionare nu face rau nicicand ;). Mentine echilibrul.
Desi, aici era vorba de partea “necuvintelor”, ceea ce nu este un risc, ci o adancire.
Spre exemplu poezia lui Nichita Stanescu “poezia poeziei”. Stanescu insusi afirma: “poezia nu este numai arta, este insasi viata, insusi sufletul vietii”
Ortodoxia nu este numai litera, ci duh, insasi viata. Mai spunea par Staniloae ca: “In ortodoxie, ca si in viata de toate zilele, duhul da autenticitate nu regula. „Regula” ortodoxului e duhul, duhovnicescul, induhovnicirea. Acesta e semnul Adevarului”.
Doamne ajuta !
Ingrid,
eu nu ii acuz pe ierarhi ca sunt pacatosi. Imi pare rau daca s-a inteles asa. Desigur, nu sunt de acord cu ecumenismul.
Viorel,
daca va “bateti” cu Sf. Apostol Pavel pentrul primul loc, eu sunt pe locul trei, dupa dvs 🙂
CristinaP,
sunt de acord cu parerea dvs pe care ati exprimat-o si zilele trecute (eticheta, care si aia sta sa se desfaca si sa cada).
Vai si amar de sufletul care isi vede nevrednicia cand Dumnezeu se indura si ii deschide un pic ochii. Mai ales atunci cand altii vad in el virtuti pe care nu le are.Despre mine zic.
Apropo de relatiile cu biserica catolica, as adauga si o intrebare mai specifica, mai practica. As dori sa aflu daca o crestina ortodoxa poate si este indicat sa boteze copilul unei familii de prieteni intr-un lacas catolic, aceasta fiind alegerea parintilor copilului. Imi inchipui ca in timpul ritualului de botez in stil catolic se rosteste si Crezul… aceasta facandu-se cu deformarea mentionata mai sus. Atunci mai este valida aceasta taina? Multumesc.
@ Georgiana:
Nu, nu se poate si nu e deloc indicat.
Inteleg ca un astfel de botez nu este canonic, ceea ce inseamna ca nasa, parintii si copilul ar iesi de sub binecuvantarea bisericii ortodoxe. Cum as putea indruma o astfel de persoana, nu foarte imbisericita, care face insa parte din anturajul meu de cunoscuti? Precizez ca dansa e si ceva mai in varsta decat mine…
@georgiana: ar fi bine sa gasiti un preot cu prestanta care sa ii poata explica limpede, fara echivoc, dar si cu dragoste parinteasca, de ce botezul poate fi savarsit doar in Biserica Ortodoxa. Incercati si dvs. sa ii explicati faptul acesta…
Va tot exprimati, ADMIN, “cei ce rup Biserica”, “atentie la cei ce vor sa rupa Biserica”…
Stii dumneata ce este Biserica? Ortodoxie ar fi doar in BOR? Sau gandesti dumneata ca a avea un alt punct de vedere, altul decat dumneata, inseamna a “rupe Biserica”? A rupe Biserica, inseamna ca nu avem voie sa exprimam alta opinie sau altceva decat ceea ce se dicteaza de niste oameni, FIE EI SI DIN INALTUL CLER AL BOR, ce temporar ocupa scaune, cumva manati de multe interese sau de multa nestiinta dovedita prin baiguieli administrative si de formare a celor pe care ii pastoresc? Asta este “a rupe Biserica”?
Sau dumneata esti impaciuitorul fara pata pe care toate le vezi limpede si pt care nu exista secrete?! Rusine sa iti fie tie celui ce si tu ar trebui sa iei aminte la cuvantul ce invata “sa te vindeci pre sine-ti”!
@gabi: Este greu de inteles imprecatia dvs., avand in vedere ca noi insine suntem dintre cei care contestam vehement dictatura (nu pastorirea) carjelor si mitrelor din interiorul Bisericii, lucru lesne de vazut prin materialele de pe acest site. Ceea ce se pare insa ca unii dintre noi nu reusesc sa inteleaga este ca raul nu exista doar la oficiali, ci exista si printre noi, cei mai mici, si inclusiv in noi insine, lucru pe care iarasi nu l-ati inteles citand din Evanghelie nu in duhul Mantuitorului ci exact in duhul celor care Il prigoneau si voiau sa Ii inchida gura pentru ca nu sufereau sa vada in El mai mult decat un simplu om.
Da, ne tot exprimam fata de cei care vor sa rupa Biserica. E ceva gresit? Deranjeaza pe cineva? Nu asa spune si in Evanghelie? Nu exista acolo avertismente atat fata de aluatul irozilor si fariseilor,cat si fata de lupii rapitori ce au intrat in turma si vor sa o sfasie, sau fata de cei care dintre noi au iesit dar nu erau ai nostri? Cum e posibil sa vedem doar in oficiali acest pericol? Nu ati auzit ca ispitele sunt de stanga dar si de dreapta? Nu ati auzit ca exista nu doar erezii, ci si schisme?
Asadar, pentru ce atata deranj, cand noi nu facem decat sa repetam Evanghelia?
Pentru dezastrul, profetit biblic de altfel, (dez)orientarii de astazi a omenirii, criza valorilor si a organizarilor sociale (de sistem) in urma umanismului, a secularizarii, a modernismului, a globalizarii si a post-modernismului anarhic (care de fapt reprezinta reluarea intr-o forma noua a unor erezii si anomalii vechi in istorie), papismul (catolicism este incorect spus) are o grea vina, deoarece a introdus erezia Filioque in credinta adevarata revelata oamenilor de catre Dumnezeu-Cuvantul, din cauza trufiei Romei, care s-a despartit de biserica lui Hristos (considerandu-se prea puternica in planul lumesc).
<> (Vasile Catalin Tudora : Filioque-iota teologiei secolului XX)
Astfel, subordonarea Persoanelor-Ipostas Dumnezeiesti de catre Sfinta Treime, pe care o face papismul, fara sa tina seama ca fiecare Persoana-Ipostas contine Firea-Fiinta Dumnezeiasca, sau Sfanta Treime, Intreaga, ca este Unul Dumnezeu Intreg in fiecare Ipostas-Persoana, papismul a generat in credinta impresia Unui Dumnezeu oarecum impersonal (sau mai putin personal) si organizat ierarhic, rezultand o falsa relationare intre Persoanele-Ipostas ale Sfintei Treimi. Aceasta erezie, provenita din Filioque, numita erezia trinitara, a sablonat, adica a conditionat mintea teologilor, a filozofilor, a artistilor, a juristilor, a ganditorilor, a sociologilor, chiar si a tehnicienilor, a inginerilor, a savantilor papismului, carora li s-a parut astfel firesc sa subordoneze si persoana-ipostas lumeasca “firii lucrurilor”, adica sistemului social gandit si proiectat, decretat si impus de cei enumerati mai sus, in temeiul intelegerii lor eretice a Lui Dumnezeu . Impactul proiectiei deformate de gandire si aplicarea in forta a acestei erori, a papismului, care domina lumea militar si economic, s-a repercutat in toata lumea, impunandu-se chiar si in lumea pagana si influentand toata gandirea lumii, indiferent de credinta, influentand chiar si popoarele din spatiul ortodox. Deci, intr-o lume cazuta din cauza pacatului originar, in care este mai greu sa cladesti decat sa distrugi, mai greu sa nasti decat sa omori, mai greu sa intelegi adevarul decat sa-l desfiintezi, etc., s-au mai suprapus in ultimul mileniu si cliseele eronate de gandire lumesti generate de erezia filioque, care au generat o societate omeneasca in care “firea lucrurilor” (adica sistemul) striveste persoana (ipostasul) si valoarea acesteia. Persoana nu a mai contat, nici faptul ca este unica si irepetabila (nu s-a mai nascut si nu se va mai naste vreodata alta identica). Au aparut in societatea umana erorile gandirilor papiste sablonate : sistemul piramidal ierarhizat, legile specifice acestuia cu cercetarile social-manageriale, productia de masa, standardizarea, etc., sistemul izolandu-se de persoanele care-l alcatuiau a devenit schizofrenic. Avand dominatie si putere lumeasca, eroarea sistemica s-a generalizat peste tot in lume, indiferent de credinte. Au contribuit masiv si umanismul (omul in centrul atentiei, inlocuindu-L pe Dumnezeu), secularizarea, fascismul si comunismul, emanciparea, modernismul, globalizarea, post-modernismul si incurajarea sistemelor anarhice si a pseudo-valorilor. Evident ca lucrurile au luat-o razna progresiv: din papism s-au desprins protestantii (erezie din erezie), din protestanti s-au desprins neo-protestantii (erezie din erezie din erezie), au mai aparut vechile erezii in forme noi, moderne, influentele pagane si ecumenismul (a-tot-erezie). Acestea s-au acordat si s-au adaptat tot mai bine transformarilor sociale descrise mai sus si au generat noi transformari sociale, ale caror urmari se vad deja si se vor vedea in viitor (probabil mai intai se produce o babilonie, o amestecatura, apoi se ajunge la anarhie pana la exasperarea tuturor, pana la aparitia unui fals salvator care va urmari sa-i controleze, sa-i cearna si sa-i stapaneasca pe toti). Daca dintr-o eroare aparent minora* a rezultat atata dezordine in lume, este infiorator sa ne gandim unde va ajunge lumea, stiind ca protestantii, neoprotestantii, paganii, ateii si chiar unele organizatii demonice au putere financiara si “proiecteaza” si ei sisteme ale viitorului omenirii, incercand sa se “armonizeze” cu lumea si sa se integreze. Procesul este in desfasurare si considerat legitim d.p.d.v. al “corectitudinii politice”, iar erorile sunt “motivate” cu devize gen “omenirea cauta sa se auto-defineasca, sa se regaseasca…” sau inselarea cu “iubirea aproapelui este prioritara formei credintei” **.
Dar, oare cum ar fi evoluat o lume care s-ar fi impus drept, fara influenta din filioque si fara alte erezii pe care le-au adaugat papistii in ultimul mileniu, intelegand ca persoana este reprezentanta umanitatii si umanitatea este formata din toate persoanele acestea unice si irepetabile si reprezentata de fiecare din ele (acel “macrocosm in microcosm”, universul continut intr-o unitate***). Poate ca am fi avut o lume a mestesugarilor dichisiti, a lucratorilor credinciosi, care exceleaza cu rabdare si cu pasiune, ca iconarii sau ca si curelarul pe care l-a intalnit Sfantul Antonie, o lume a artistilor si a ganditorilor si a functionarilor care doresc sa le impartaseasca confratilor din cunostintele si experienta lor, in care am fi pus accent nu pe consum ci pe lucrul in sine si pe lucrare, in care ne-am fi straduit cu totii sa lucram unul pentru celalalt pana suntem multumiti, o lume in care sa daruim fiecare celuilalt cu bucurie si cu pretuire tinand cont de dorintele, de unicitatea si de gusturile personale ale fiecaruia asa cum ne place sa se tina cont de personalitatea noastra, de propriile preferinte, evitand uniformizarea, standardizarea, productia pe banda rulanta, evitand ineptia concurentei si servirea “la gramada”, fara sa urmarim castigul banesc ci multumirea aproapelui.
Drumul pe care merge omenirea se poate numi “din eroare in greseala, pana la tinta finala”, conform gandirii ortodoxe in acord cu Hristos (Care ne spune ca lumea aceasta cazuta este sub stapanirea duhului celui rau si viclean), explicandu-se astfel si prosperitatea societatilor eretice (cazute), care au fost si sunt “ajutate” de duhurile rele ale “razboiului nevazut”, care impinge lumea spre finalul biblic. Doamne miluieste-ne !
– – – – – – – – – – – – – – – –
* Mai in gluma, mai in serios, sa ne intrebam ce inseamna o greseala minora ? Demult, primii oameni au muscat dintr-un mar si iata ce s-a intamplat cu omenirea..
** “Orb pe orb duce in groapa”. Deci, daca ne iubim semenii ca pe noi insine, trebuie sa le aratam Adevarul, Calea dreapta si nu sa-i ingaduim “cu iubire si bunavointa” in inselare.
*** Universul reprezentat intr-o unitate se releveaza cel mai simplu in modelul matematic al dreptei numerelor reale, in care segmental de dreapta al unei unitati are o infinitate de numere (valori), la fel ca si dreapta reala.