STROPI DE LUMINA DIN INVATATURILE PARINTELUI IUSTIN PARVU: “Noi suntem din ce in ce mai potrivnici unul celuilalt si EGOISMUL acesta in care traim e CADEREA noastra… Omul trebuie sa fie JUMATATE DRAGOSTE SI JUMATATE LUPTA si JERTFA pentru a pastra dragostea neatinsa de rau”

“Numai într-un suflet împăcat încape toată lumea deodată; în sufletul încrâncenat, acrit, tulburat nu încape nimic”

Daca noi am sta, in sfarsit, sa ne coboram in noi insine, si sa ne corectam putin de toata avalansa asta de faradelegi, atunci rugaciunea noastra ar fi mai ascultata, lumea ar fi mai impacata, si viata noastra s-ar potrivi dupa dorinta noastra.

*

Noi suntem din ce in ce mai potrivnici unul celuilalt si egoismul acesta in care traim, in care nu mai vedem decat propria noastra persoana… si cand am ajuns la starea aceasta, sa nu mai ajutam pe cel de langa noi, e in acelasi timp si caderea noastra.

***

• Doxologia:

Omul este liber pe cât de sincer iubește

”Libertatea e preţioasă numai după ce o pierzi. Sau cel puţin aşa pare să gândească omul nostru. Omul toată viaţa lui caută să fie liber, dar nu-şi dă seama de darul libertăţii decât atunci când e prea târziu. Libertatea este în trup dar şi în inimă. Libertatea este în mişcare dar şi în cuget, în inteligenţă. Omul este liber pe cât de deştept este, pe cât de sincer iubeşte, pe cât de ataşat este de valorile cele înalte ale credinţei.

Sîntem liberi în măsura în care ne asumăm misiunea pentru care ne-am născut, în măsura în care ne facem treaba cum se cuvine. A fi liber nu înseamnă trândăveală şi uitare de sine, înseamnă împlinirea destinului tău de om.

Libertatea nu însemnă să fac ceea ce vreau, căci, de multe ori, facînd ceea ce vrem, facem voia diavolului. Libertatea se cunoaşte în discernâmântul omului, în capacitatea lui de a alege între bine şi rău. Omul trebuie să conştientizeze faptul că numai în adevăr poate trăi liber, că în lumea aceasta este şi multă amăgire, de care el trebuie să se ferească. Asta n-au înţeles comuniştii, că sufletul pe cruce câştigă adevărata libertate, că toate metodele lor de tortură, toate metodele de reeducare psihică au făcut mai mulţi sfinţi decât robi, au sfinţit pământul ţării cu sânge de mucenici.

Libertatea e greu de dus pentru oamenii care nu trăiesc în timpul vieţii lor, iar creştinii noştri ajung greu din trecut în prezent.”

(Părintele Iustin Pârvu, Daruri duhovnicești, Editura Eikon, p. 53-54)

Setea de Dumnezeu și dragostea de oameni

Setea după Dumnezeu ne îndeamnă ea însăşi spre dragostea de aproapele şi invers. Aşa de mare putere are această dragoste de aproapele, încât, cel ce a ajuns la iubirea naturală de oameni, înlăturând iubirea păcătoasă de sine, primeşte darurile vindecărilor.

Şi acesta este cu adevărat „următor” al lui Hristos! Unul ca acesta iubeşte cu dragostea lui Hristos pe toţi fraţii cei neputincioşi şi se face colaborator al lui Hristos spre mântuirea sa. Şi asta pentru că Dumnezeu este izvorul iubirii care poate ajunge până la desăvârșire.

(Părintele Iustin Pârvu, Daruri duhovnicești, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2011, p. 108-109)

 

«Omul este jumătate dragoste, jumătate luptă»

Fragment dintr-unul din interviurile realizate, în anii 2005-2007, de scriitorul Adrian Alui Gheorghe cu vrednicul de pomenire părintele arhimandrit Iustin Pârvu. Interviurile vor apărea într-un volum aflat în pregătire pentru tipar

– Părinte Iustin, după experienţa dvs. de viaţă, de “îngropare în oameni”, ce credeţi, omul trebuie înţeles sau trebuie iubit?

– Omul trebuie iubit. Dar ca să-l iubeşti trebuie să-l înţelegi. Dacă îl vezi căzut acolo, neapărat trebuie să gândeşti că trebuie să-i dai o mână de ajutor. Iubirea aproapelui este o lecţie de iubire faţă de Dumnezeu. Dacă nu-l iubeşti pe cel de alături, dacă nu-l ajuţi, nu eşti capabil nici să-l iubeşti pe Dumnezeu. Iubirea aproapelui este prima treaptă spre mântuire, pe treapta asta trebuie să repeţi pentru marea iubire de Dumnezeu.

– În perioada comunistă am fost intoxicaţi cu marota „omului nou”. Credeţi că am ajuns să avem „omul nou”?

– În sensul în care merge materialismul? Poate doar aşa, cum l-au gândit materialiştii, ca om ieşit de sub influenţa bisericii, a Duhului Sfânt…! Dar omul nou, ca o valoare morală înnoită, e departe. Eu vreau să vorbesc despre omul nou născut întru Hristos, omul care lipseşte însă, din păcate, României noastre. Înnoirea omului şi a lumii se face prin Înviere, prin înţelegerea acestei profunde Învieri întru Hristos. Acesta este omul nou, cel pe care trebuie să-l viseze fiecare mamă care se pregăteşte să aducă prunci pe lume.

Numai într-un suflet împăcat încape toată lumea deodată

– Einstein considera că “progresul făcut de om, în comparaţie cu dezvoltarea caracterului său, sunt îndeajuns pentru a îngrozi”…

– Da, da… Îmi povestea un părinte care a fost în pelerinaj la Ierusalim ce l-a impresionat mai mult a fost că tineretul, copiii de acolo, atunci când vedeau o uniformă din asta, de călugăr, erau cu bolovanii pe el. L-a apucat aşa o revoltă, că de unde am plecat şi unde am ajuns. Adică tu care porţi cuvântul Mântuitorului, cel care a plecat din Ierusalim, când te duci acolo, la origini, acasă într-un fel, eşti luat cu pietre. Dacă ne uităm în pildele lui Iisus şi ne gândim la ceea ce ni s-a păstrat şi cum a evoluat lumea, cred că acolo găsim şi acest lucru, acest comportament destul de bizar de altfel.

Tot el îmi spunea că la altă vizită a lăsat aşa cam la sfârşit să intre în Biserica Sfântului Ioan. Ei, bine, a stat acolo oră, s-a rugat şi după această şedere acolo nu mai simţea dacă există în realitate sau el însuşi e doar o închipuire pe pământ. Simţea aşa o bucurie şi o dragoste desăvârşită încât nu mai privea lumea asta decât într-o dragoste deplină, ca după un voal cu care o îmbrăţişa şi chiar pe cei de ieri care îl alungaseră cu pietre îi venea să-i îmbrăţişeze. Toată lumea era învăluită în bucuria lui. Câştigase toată lumea prin bucurie. Numai într-un suflet împăcat încape toată lumea deodată, în sufletul încrâncenat, acrit, tulburat nu încape nimic.

– Cum definiţi omul, aşa cum l-aţi închipuit dumneavoastră?

– Omul este – sau ar trebui să fie! – jumătate dragoste şi jumătate luptă, jertfă pentru a păstra dragostea intactă, neatinsă de rău.

– Un mare gânditor al veacului trecut, Carl Gustav Jung, spune: “Pentru omul tânăr este aproape un păcat sau cel puţin un pericol să se ocupe prea mult de sine însuşi, pentru omul care îmbătrâneşte însă, este o datorie şi o necesitate să se dedice unui studiu cât mai serios al sinelui său…”. Cum vedeţi dvs acest lucru?

– La capătul acestei căutări omul trebuie să-l găsească pe Dumnezeu. Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa, de asta în fiecare om sălăşluieşte Dumnezeu. Tânăr sau bătrân, omul trebuie să facă curăţenie în interiorul său, niciodată nu ştie omul când vine sfârşitul…

– Spunea cineva că „în creierul gol îşi găseşte sălaş diavolul”…

– Aici este vorba de omul care se găseşte mereu cu coşul plin pentru că are grijă de grâul care trebuie măcinat. Iar grâul care trebuie măcinat este rugăciunea permanentă: „Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi!”. Dacă vrăjmaşul te găseşte rătăcind cu mintea în lucruri nefolositoare, în lucruri necuviincioase, atunci se aşază diavolul în mintea ta şi te mână aiurea (…)

– Există vreo întrebare la care omul este condamnat să nu afle niciodată răspunsul?

– Depinde ce vrea să afle fiecare. Omul are toate răspunsurile în sine însuşi. Despre naştere, despre viaţă, despre sensul mântuirii sale. Dacă vrea să afle răspunsuri la întrebări fără sens, va fi un nefericit. Dacă vrea să afle răspunsuri la întrebări care ţin de credinţa sa, de profesia sa, va găsi lesne fericirea.

– Îndoiala creştinului este un păcat?

– Da. Dar există şi îndoiala permisă, care nu e păcat. Îndoieşte-te că mai exişti tu însuţi, după o rugăciune fierbinte. Atunci te transformi tu însuţi în rugăciune. Îndoiala asta e permisă oricui.

– Spune, la un moment dat, Petre Ţuţea: “Poarta spre Dumnezeu este credinţa, iar forma prin care se intră la Dumnezeu e rugăciunea. Rugăciunea este singura manifestare a omului prin care acesta poate lua contact cu Dumnezeu. Gândită creştin, rugăciunea ne arată că umilinţa înalţă, iar nu coboară pe om”. Ce este umilinţa?

– Umilinţa e o auto-evaluare corectă a dimensiunii omului în acest univers. Umilinţa asociată cu răbdarea răstoarnă muntele, aşa de puternică devine pentru oricare creştin…

– Care e Golgota creştinului de azi?

– Necredinţa face o Golgotă din fiecare zi.

– Omul de azi e mai sceptic decât cel de acum cincizeci de ani? Cum îl puteţi încuraja ca să meargă mai departe, să reziste în faţa viscisitudinilor vieţii?

– Omul de azi pune prea mare bază pe fleacuri şi amănunte, este asediat de o mulţime de lucruri false şi nu ştie să aleagă. Dacă ştii să alegi bine, lucrurile devin uşoare, viaţa este frumoasă. Dacă alegi rău, te chinui. Dacă ai îndoială că ai ales bine, iarăşi te chinui. Omul a devenit prea materialist, se supune prea mult tiraniei banului. Peste tot auzi că banul este totul, că banul este stăpânul lumii. Cine pune banul drept stăpân al lumii, se bagă el singur slugă la diavol.

– Banul e important în măsura în care faci ceva cu el. Banul în sine nu are nici o valoare.

– Da, da… Dramele lumii se stârnesc nu de la o luptă de idei, ci de la o luptă pentru bani, pentru tot ce e material. Omul cumpărat cu bani nu are valoare, îşi pierde valoarea şi credinţa, rămâne ca o monedă calpă.

– Cum vedeţi fericirea azi? Dvs. sunteţi fericit? Ce sfaturi le daţi creştinilor care vin la dvs. şi care spun că sunt nefericiţi?

– Fericirea e atunci când Hristos răspunde cu dragoste rugăciunii tale. Oamenii înţeleg fericirea în mod diferit. Unii vor mult şi nu primesc şi se simt nefericiţi. Alţii vor puţin şi primesc şi se simt fericiţi.

– Spunea cineva: Fericirea nu-i mai presus de om, nu-i mai prejos, ea este pe măsura omului.

– Da, fericirea e credinţa din om. N-aţi văzut câţi oameni au de toate, au poziţie în societate dar se simt nefericiţi pentru că sunt lipsiţi de credinţă…?

– Cred că merită amintită aici o pildă din Patericul Egiptean, demnă de luat în seamă. Cică era un bătrân mare şi văzător cu mintea, şi s-a întâmplat ca el, odată, să şadă cu mai mulţi fraţi la masă şi, când mâncau ei, lua aminte bătrânul cu duhul şi vedea că unii mănâncă miere, altii pâine, iar alţii baligă. Şi se minuna şi se ruga lui Dumnezeu, zicând: “Doamne, descoperă-mi taina aceasta, că aceleaşi bucate fiind puse pe masă înaintea tuturor, când mănâncă se văd aşa schimbate”. Şi i-a venit lui glas de sus, zicând: “Cei ce mănâncă miere sunt cei ce cu frică, cu cutremur şi cu bucurie duhovnicească şed la masă şi neîncetat se roagă şi rugăciunea lor ca tămâia se suie la Dumnezeu. Cei ce mănâncă pâine sunt cei ce mulţumesc pentru împărtăşirea celor dăruite de la Dumnezeu, iar cei ce mănâncă baligă sunt cei ce cârtesc şi zic: “Aceasta este bună, aceasta este putredă”….

– Mulţumirea pentru ceea ce are este, până la urmă, măsura credinţei fiecăruia.

(Interviu de Adrian Alui Gheorghe)

E nevoie să ne rugăm cu inima

• Iubirea jertfelnică a eroilor trebuie cinstită cu recunoştinţă
• E foarte important să ştii să te rogi. De multe ori şi noi călugării, stăm în mănăstiri şi nu ne rugăm, doar ni se pare că ne rugăm. Nu e de ajuns să mergi la biserică, la slujbe şi să stai acolo ca şi cum ţi-ai făcut datoria, din obligaţie. Trebuie să insistăm pe lucrarea lăuntrică. Degeaba zicem multe rugăciuni cu gura sau cu mintea, dacă nu aprofundăm, dacă nu trăim ceea ce ne rugăm.
• Acum şi mirenii trebuie să aprofundeze rugăciunea din inimă, pentru că va fi singura noastră izbăvire – rugăciunea din inimă. Pentru că în inimă este rădăcina tuturor patimilor şi acolo trebuie să lucrăm. Până acum a mai mers cu lucruri superficiale, dar pentru vremurile ce ne stau înainte, nu va fi de ajuns. Dacă nu vom avea rugăciune cu străpungerea inimii, nu vom rezista la tot atacul psihologic, pentru că au metode nevăzute de reeducare a minţii.
• Astăzi mi se pare că nepăsarea este cel mai greu păcat. Nu mai simţim nimic la rugăciune, nu avem lacrimi de pocăinţă. Vor veni vremuri în care numai cei ce vor simţi harul lui Dumnezeu vor putea distinge binele de rău. Cu mintea omenească va fi cu neputinţă de ales între bine şi rău. Vor fi mari Înşelări şi numai harul lui Dumnezeu ne va putea izbăvi de ele. Aşadar, rugaţi-vă, rugaţi-vă să nu cădeţi în ispita înşelării! Pentru că numai prin rugăciune putem primi harul lui Dumnezeu. Dacă nu ne rugăm şi perseverăm în lenevia și nepăsarea noastră, fără pocăință, atunci este posibil să pierdem instinctul îndreptării. Să ne ferească Dumnezeu să pierdem instinctul îndreptării!

(Ne vorbește Părintele Justin, Petru Vodă, 2011, pp. 210-211)

Legaturi: