“Părtaș la suferinţa și la împărăţia și la răbdarea în Iisus…”: Arhim. Atanasie Mitilinaios despre SENSUL AUTENTIC AL RĂBDĂRII și ÎNȚELEGEREA CREȘTINISMULUI nu ca simplă RELIGIE, ci ca MOD DE VIAȚĂ și ca împărtășire din viața lui Hristos. “CREȘTINII FIE SE VOR ÎNCHINA FIAREI, FIE VOR FLĂMÂNZI. ACEST LUCRU SE PETRECE ÎN CULISE ACUM, DAR ÎN VIITOR EL VA DEVENI DIN CE ÎN CE MAI EVIDENT”

22-10-2019 Sublinieri

Omilii la Cartea Apocalipsei vol. I – ARHIMANDRIT ATHANASIE MITILINAIOS

Omilia a VII-a

Apocalipsa 1, 9-11

Eu Ioan, fratele vostru și împreună cu voi părtaș la suferinţa și la împărăţia și la răbdarea în Iisus, fost-am în insula ce se cheamă Patmos, pentru cuvântul lui Dumnezeu și pentru mărturia lui Iisus. Am fost în duh în zi de duminică și am auzit, în urma mea, glas mare de trâmbiţă, care zicea: Ceea ce vezi scrie în carte și trimite celor șapte Biserici: la Efes, și la Smirna, și la Pergam, și la Tiatira, și la Sardes, și la Filadelfia, și la Laodiceea.

30 noiembrie 1980

Sfântul Ioan folosește trei termeni pentru a arăta cum Biserica avansează în călătoria ei. Aceste trei elemente vor exista întotdeauna în Biserică, chiar și în momente pașnice: suferința, răbdarea și împărăția. Dar trebuie să reținem că aici evanghelistul nu se referă la suferințele și răbdările de zi cu zi, pe care chiar și oamenii lumii le pot avea. Am menționat anterior o serie de lucruri despre thlipsis sau suferință. Trebuie să luăm răbdarea și împărăția împreună. Răbdarea este a doua temă a Apocalipsei, carte indisolubil legată de suferință.

De multe ori, când fratele nostru suferă, nu putem face nimic pentru el. Nu putem face prea multe, de exemplu, atunci când o persoană are o boală trupească.

Sau poate nu reușim să rezolvăm problemele financiare ale cuiva. Deseori îi spunem persoanei respective: „Ai răbdare.” În orice caz, atunci când nu putem oferi soluții pentru nevoile cuiva, îi spunem acelei persoane să aibă răbdare, să reziste. De multe ori acest lucru poate fi sau poate părea o cale de ieșire la liman determinată de propria noastră neajutorare și incapacitate de a oferi sprijin într-o manieră constructivă și pozitivă. De multe ori, chiar și pentru persoana care aude în mod repetat sfaturi de felul „Ai răbdare; ceva, ceva o să se întâmple; nu se știe niciodată”, aceste sfaturi încep să sune a gol, n-au substanță. De câte ori le spunem oamenilor aflați în primejdie să aibă răbdare, iar ei își mușcă buzele și repetă: „Da, răbdare”, dar parcă ar spune: „Mersi pentru nimic”. Totuși, această expresie, foarte simplă, pe care oamenii o consideră banală, în contextul potrivit, este cel mai bun sfat. Nimic nu poate fi mai bun decât asta.

Vremurile noastre nu mai au această răbdare. Astăzi răbdarea este considerată de cei mai mulți un semn al slăbiciunii, și nu o virtute cu mare putere. Este ceva mai degrabă pasiv și neimpresionant. Persoana răbdătoare, care se reține și se controlează, poate fi considerată slabă. Oamenii din zilele noastre sunt extrem de nerăbdători. Sunt ocupați, alergând întotdeauna, fugărind mereu câte ceva. Civilizația noastră este cea a fast-food-urilor, a magazinelor și a meselor preparate la microunde în trei minute. Totul este rapid, rapid, făcut în grabă. Toți alergăm și ne uităm mereu la ceas să ne facem timp și să facem și mai multe, să acoperim mai mult teren. Acest lucru elimină elementul de răbdare. Avem dificultăți în a face față adversităților cotidiene ale vieții din cauza acestei lipse de răbdare. Totuși, subliniez din nou, că răbdarea este cel mai bun medicament pentru suferință. Cu răbdare purtăm crucea suferinței și, în cele din urmă, câștigăm bătălia. Hristos ne spune că cel ce va răbda până în sfârșit, acela se va mântui (Matei 10, 22).

Orice nefericire care se abate în viața noastră cotidiană și orice tendință de răbdare trebuie să fie legate de Hristos. În caz contrar, ele nu au nicio valoare sau substanță, pentru ca nu au o dimensiune eternă. Bineînțeles, chiar și în realitatea lumească, multe lucruri pot fi îndeplinite atunci când o persoană primește provocările vieții cu răbdare. Primul, și nu lipsit de importanță, este evitarea medicamentelor psihiatrice și a tratamentului pentru afecțiuni nervoase. Nu e lucru neînsemnat, mai ales în zilele noastre. De multe ori, îmi fac semnul crucii și mă rog: „Doamne, păzește-mă, să nu ajung în vreo clinică de psihiatrie.” Vremurile noastre sunt oribile. Uneori, dezastrele lovesc familii una după alta și nu știm ce va aduce ziua de mâine, deci răbdarea este cu siguranță în avantajul nostru, chiar lumește vorbind. Totuși, dacă aceste lucruri nu sunt legate de Iisus Hristos, nu au nicio pondere în veșnicie. Deci atât suferința, cât și răbdarea, care sunt targa care ne poartă prin suferință, trebuie să fie legate de Hristos.

Sfântul Ioan Evanghelistul spune că este împreună cu voi părtaș la suferinţa și la împărăţia și la răbdarea în Iisus. În Iisus Hristos se referă la pricina greutăților mele, care este stăruința de a trăi o viață conform Evangheliei. Spuneți-mi, care este valoarea suferinței dacă mă duc la cazino și pierd economiile de-o viață? Sau dacă am trăit o viață de păcat și acum sunt bolnav și sufăr? Sau am ratat câteva ocazii în viață din cauza nebuniei sau a trândăviei mele? Acest tip de greutăți nu numai că nu vor fi răsplătite în veșnicie ci, dimpotrivă, Hristos îi va mustra și-i va judeca pe cei care își irosesc talanții dați de Dumnezeu. Vom fi judecați dacă suntem slujitori risipitori, proști și nevrednici. Suferința mea decurge din viața mea duhovnicească, fiind rezultatul trăirii unei vieți după Evanghelie. Dacă sunt disprețuit, dacă pierd ocazii, dacă sunt ignorat din cauza identității mele creștine, atunci voi fi răsplătit. Dar dacă cineva pierde o promovare sau cine știe ce oportunitate pentru că refuză să devină mason – nu sunt ele o formă de sancțiune financiară? Ba da, sunt, și vor fi aplicate cu strictețe în zilele Antihristului.

Creștinii fie se vor închina fiarei, fie vor flămânzi. Acest lucru se petrece în culise acum, dar în viitor el va deveni din ce în ce mai evident. Deci când sunt prigonit și sufăr în viața mea, pentru că mă țin de adevărata Evanghelie și de identitatea mea creștină, atunci această suferință va fi însemnată în condica veșnică de rapoarte, ca să spun așa. Aceasta este suferința întru Iisus Hristos; răbdarea pe care trebuie să o am trebuie să fie întru Iisus Hristos. După cum știm, chiar hoțul, criminalul, este foarte răbdător. El așteaptă ore întregi până când proprietarul pleacă, ca să poată da lovitura. Inutil de spus că acest tip de răbdare nu are valoare și este foarte punitivă.

Cel de-al treilea element este împărăția. Prin urmare, avem suferință, răbdare și împărăție întru Iisus Hristos. Ce este această împărăție? Este împărtășirea tainică a credincioșilor din suferințele lui Hristos pe parcursul istoriei. Adevăratul creștin (se) împărtășește (de) suferințele lui Hristos. Acestea trei, care au consecințe sociale și etice, sunt caracteristicile creștinului autentic și formează un lanț neîntrerupt. Este nevoie de răbdare pentru a rezista în suferință. Suferința și răbdarea întru Hristos ne vor conduce spre Împărăția lui Dumnezeu. Când sfătuim pe cineva să fie răbdător, așa cum am spus mai devreme, sfatul este deseori ignorat. Motivul este faptul că dăm sfatul potrivit meritului său intrinsec și nu în contextul roadei sale, care este Împărăția.

Cred că suntem cu toții foarte vinovați de asta. Când sfătuim prieteni, vecini sau rude să fie curajoși și răbdători, le spunem vreodată că îi așteaptă Împărăția lui Dumnezeu? Mergem la spital sau vizităm o persoană bolnavă la domiciliu; vorbim cu ei și îi încurajăm să fie răbdători. Cu toate acestea, omitem Împărăția lui Dumnezeu din conversație. Prin nemenționarea faptului că scopul suferinței este Împărăția lui Dumnezeu, lăsăm persoana suspinând și murmurând: „Da, știu, răbdare.”

Este a doua oară când termenul „împărăție” este menționat în acest capitol al Apocalipsei. Împărăție, Împărăția lui Dumnezeu, se regăsesc pe tot cuprinsul Noului Testament. Creștinismul este o împărăție, nu o religie. Tipologia de Împărăție a Creștinismului este dată de împărăția lui Israel, cârmuită de Dumnezeu, din Vechiul Testament. După cum știți, atunci când evreii locuiau în Pământul Făgăduinței, ei nu aveau un conducător. Nu aveau rege sau președinte. Ei aveau așa-numiții judecători, adică oameni care guvernau conform preceptelor lui Dumnezeu, pe care El li le făcea cunoscute. Dumnezeu a fost Domnul și Regele lor. Regele lui Israel era Dumnezeu, Cel Atotputernic. Când Natanael a venit întâi față către Față cu Hristos, Hristos i-a spus: Te-am văzut când erai sub smochin. Răspunsu-I-a Natanael: Rabi, Tu ești Fiul lui Dumnezeu, Tu ești regele lui Israel (Ioan 1, 48-49). Titlul de rege al lui Israel este ecoul duhului Vechiului Testament precum și modul în care iudeii își vedeau regele. Pentru ei regele lor era Dumnezeul lor, cei doi termeni fiind interconectați. Dumnezeu i-a cerut lui Moise să consemneze acest lucru, deoarece mai târziu evreii au cerut un rege de la ultimul judecător, Samuel. Au vrut așa pentru că națiunile vecine aveau împărați, iar evreii erau invidioși pe ei.

Astfel, regi din țările vecine au influențat evreii, care au început să ceară și ei un rege. Samuel i-a întrebat: „Dumnezeu nu este suficient pentru voi?” Dumnezeu le-a spus și El același lucru. Unde v-am dezamăgit? Unde v-am părăsit? Vreți un rege? Ei bine, atunci vă voi da un împărat, dar un împărat va sta pe umerii fiilor voștri și ai fiicelor voastre (1 Samuel 8-9). Au insistat oricum. Primul rege a fost Saul; apoi a venit David și apoi Solomon. Solomon a fost regele pașnic. El a domnit timp de patruzeci de ani, fără război, și le-a impus iudeilor atât de multe dări, încât ei gemeau sub greutatea impozitelor. Dumnezeu îi avertizase. În orice caz, detaliile despre regii lui Israel sunt suplimentare în acest moment. Ceea ce ne interesează, totuși, este faptul că Israelul istoric L-a avut pe Dumnezeu ca rege, pe când împărații lumești ai Israelului erau întronați cu o anumită condiție. Împărații nu puteau lucra în mod autonom; ei nu puteau să lucreze decât dacă Îi cereau sfat lui Dumnezeu prin intermediul arhiereului. În caz contrar, dacă își exercita propria autoritate, regele ar fi fost pedepsit. Saul a fost detronat pentru că a acționat autonom, ignorând poruncile lui Dumnezeu. În acest sens, regele uman era un reprezentant al lui Dumnezeu, care a fost întotdeauna regele Israelului. Acest sistem servește ca o tipologie istorică a marelui adevăr despre Creștinism: o împărăție al cărui rege este Hristos.

Așa cum am spus, Creștinismul nu este o religie în care omul se închină dumnezeirii pentru ispășire sau pentru ca anumite cereri și nevoi să fie satisfăcute și îndeplinite, fără a trebui să se împărtășească de viața lui Dumnezeu. Această definiție a religiei corespunde tuturor religiilor făcute de om pe pământ, cu excepția Creștinismului.

Ca membri ai Împărăției lui Hristos, ai Bisericii, dorim ca Dumnezeu să guverneze fiecare aspect al vieții noastre creștine. Dumnezeu este atotprezent și nu poate fi exclus din nimic, cu excepția păcatului. Acest tip de relație nu există în religiile făcute de om. Grecii antici, de exemplu, credeau că erau în relații bune cu zeii lor atâta timp cât le ofereau vreo jertfă. Ei presupuneau că jertfa era tot ceea ce zeii lor doresc de la ei. Dar ce fel de viață ducea persoana care oferea jertfa? Asta nu conta prea mult. Considerau că propriul lor stil de viață nu era treaba zeilor. Pe acest motiv, anumiți oameni ofereau sacrificii grozave, uneori o avere întreagă sau o sută de tauri. Acei oameni puteau fi ucigași, adulteri, desfrânați, hoți sau criminali, dar asemenea lucruri nu aveau importanță. Cel puțin, așa vedeau ei lucrurile. Vechii greci își imaginau că zeii lor nu erau interesați de stilul lor de viață. Atâta timp cât ofereau jertfe, zeii acceptau cu bunăvoință jertfele lor și le îndeplineau cerințele. Creștinismul este mai presus de toate. Creștinismul este o împărăție și în această împărăție suntem chemați să participăm la viața lui Dumnezeu.

Când vorbim despre theosis („îndumnezeire”), de a fi asemenea lui Dumnezeu, devenind una cu Hristos, înseamnă că intrăm în viața lui Dumnezeu, care este chiar dorința Creatorului de mai-nainte de toți vecii66. De aceea există o mare diferență între Creștinism și orice altă religie de rând. Din nefericire, astăzi, cei mai mulți dintre noi trăiesc Creștinismul ca pe o religie și nu ca pe o împărăție, iar acest lucru prezintă o serie de consecințe problematice. În primul rând, făcând aceasta, separăm etica de învățătură sau credința de modul de viețuire, reducând astfel credința noastră la un sentiment de datorie. Mai mult decât atât, astăzi există oameni complet în afara Bisericii, nici măcar creștini, care, în unele cazuri, caută înțelepciunea Evangheliei. Ei sunt budiști, spiritiști, masoni sau agnostici, dar apelează la Evanghelie spre folosirea de învățăturile ei morale. Acești oameni consideră Creștinismul o religie cu o moralitate bună. Ei cred că moralitatea este nucleul central al Creștinismului. Făcând acest lucru, însă, separăm și divorțăm doctrina de morală.

Auzim adesea femei spunând despre soții lor, care nu merg la biserică, că sunt creștini mai buni decât ele. Soțul este mai blând, mai calm, mai răbdător, mai puțin furios și ține poruncile. Bărbații înșiși le arată soțiilor, care frecventează des biserica, cât sunt ei mai de treabă decât ele. Când soțul repetă des acest lucru, soția, atunci când nu este conștientă de dreapta lucrare ortodoxă, ajunge să fie de acord cu el. Ba chiar promovează bunătatea soțului sau a copiilor ei. „A, copiii mei suntcei mai buni; Îl iubesc pe Dumnezeu. Nu intră niciodată în biserică, dar îl iubesc pe Iisus”. Acum, problema nu este dacă oamenii sunt buni, foarte buni sau excepționali. Nu există mântuire în aceste circumstanțe.

Soția nu poate merge la biserică în locul soțului ei. Auzim adesea: „Mama merge la biserică destul pentru noi toți”. Ei bine, acest lucru este problematic, deoarece separă doctrina de moralitate și reduce Creștinismul la un sentiment de datorie religioasă.

Ne mirăm oare că, astăzi, Creștinismul nu atrage mulți convertiți, când este prezentat ca o religie a regulilor, a regulamentelor și a datoriei? Omul de azi urăște și disprețuiește ideea de datorie. El este îndatorat destul muncii și preocupărilor sale. Oamenii încearcă, de asemenea, să separe credința și mersul la biserică de stilul lor de viață. Unii spun: „Ei bine, mă duc la biserică duminică dimineață; Îi dau dimineața lui Dumnezeu, dar duminică seara sunt liber să mă bucur de orice distracție”. Prin aceasta, intrăm într-o zonă de închinare superficială. Inima și mintea noastră nu sunt implicate. Pur și simplu facem ce facem de fațadă. Pot să fac și asta, dar, odată intrat, trebuie să mă concentrez asupra substanței, deoarece substanța este ținta din spatele tuturor acestor forme și mișcări superficiale. Dacă nu descopăr substanța pentru că viața mea este separată de ea, atunci voi rămâne cu coaja de dinafară. Așa ajung să spun: „Trebuie să mă duc la biserică pentru că mama mea a mers la biserică. Trebuie să aprind o lumânare sau s-o fac pe asta și pe cealaltă” și așa mai departe. Până la urmă, sfârșesc prin a fi un închinător superficial care face ce face de suprafață fără a înțelege esența acestor lucruri.

Cel de-al doilea obstacol care rezultă din reducerea Creștinismului la religie în loc de împărăție este sincretismul sau tendința de a compara Creștinismul cu alte religii, deși cunoaștem Creștinismul ca formă superioară a credinței. Este o greșeală să ne comparăm credința cu alte forme. De exemplu, atunci când un tânăr începe să contemple budismul, ne apucăm să-l convingem de ce Creștinismul este o religie mult mai bună decât budismul sau islamul. Greșeală gravă comisă din start. Nu putem compara. Nu există nicio comparație. Cele oferite de religii nu ne eliberează, nici nu ne mântuiesc. Sunt din această lume, sunt produse ale imaginației umane și ale intelectului uman.

Creștinismul nu există pentru a se ridica deasupra religiilor, ci pentru a face ucenici din toate neamurile. Creștinismul adevărat nu afirmă: „Ei bine, există câte ceva bun în fiecare religie”. Nu, adevărul este că toate religiile lumii sunt lucrări și inspirații ale minții căzute (influențate de diavol). Nu-mi spuneți că Budismul nu este lucrarea influenței demonice. Cel puțin Buda a trăit înaintea lui Hristos și are o scuză. Dar acum, că Lumina a venit în lume, nu este o rușine pentru popoare să trăiască în întuneric? Ce este mai rău decât aceasta? Este o rușine mare și mizerabilă pentru creștinii ortodocși botezați din Europa și din Occident să devină budiști, să-și lase spiritualitatea ortodoxă pentru filosofia orientală. Hristos a venit să salveze oile pierdute și să distrugă intrigile și înșelătoriile demonilor.

Domnul a folosit un limbaj puternic despre aceasta:

Toţi câţi au venit mai înainte de Mine sunt furi și tâlhari (Ioan 10, 8).

Toți! Fără distincție sau excepție. Domnul nu a spus: „A, filosofia lui Platon a fost valoroasă și drăguță.” Sau: „Budismul și Confucianismul au unele ziceri înțelepte. N-or fi ei perfecți, dar au niște învățături minunate”. Sau: „Yoga și Tai Chi sunt exerciții spirituale utile”, sau: „Meditația transcendentală (MT) poate fi de folos”. Acest tip de gândire este foarte departe de Adevărul lui Hristos.

Toată lumea, toţi câţi au venit mai înainte de Mine sunt furi și tâlhari. Ce au furat? Ce au jefuit? Ei au furat sufletul omenesc, care-i aparține Dumnezeului viu și adevărat și al cărui loc este în Împărăția lui Dumnezeu. Acesta este Creștinismul! Gândiți-vă la vedenia lui Nabucodonosor, care a văzut o statuie măreață cu legături din diferite materiale: aur, argint, cupru, fier și lut. Aceste legături sunt, de asemenea, regatele pământului și religiile pământului. Daniel a văzut o desprindere din stâncă, nefăcută de mâna omului, într-un munte netăiat. În Canonul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu67, spunem: „Bucură-te, munte netăiat”. Preasfânta Maică a Domnului este acest munte netăiat din vedenia lui Daniel. Stânca netăiată semnifică nașterea feciorelnică, iar această stâncă este Hristos.

Așa a tălmăcit Daniel visul lui Nabucodonosor. O stâncă desprinsă, nu de mână, (Hristos) a căzut la picioarele acestei statui; a pulverizat statuia și a făcut-o în praf. Praful a fost suflat de vânt, statuia nu a mai fost găsită nicăieri. Acesta este Creștinismul. Nu a venit să călătorească alături de celelalte religii sau să caute fericirea cu ele aici, pe pământ. A venit să dizolve credințele false o dată pentru totdeauna. Acum, după ce am recunoscut toate aceste adevăruri, toate aceste poziții drepte ale Creștinismului, cum putem compara Creștinismul cu celelalte religii? Cum îl putem compara cu religiile mincinoase ale acestei epoci? Cum putem vorbi despre sincretism? Creștinismul este o împărăție și o moștenire.

Creștinul nu este una cu omul religios limitat la o închinare ritualică sau obișnuită. Creștinul este cetățeanul unei împărății. Un creștin este persoana care cheamă neîncetat pe Domnul. El este ucenicul. El este cel sfințit. Deci avem necazuri, răbdare și apoi Împărăția. Pe parcurs, avem și comuniune sau koinonia. Această tovărășie nu există numai între credincioși sub formă de părtășie, ci și între credincioși și Hristos, pentru că Hristos este Cel care a suferit. Sfântul Pavel surprinde acest lucru foarte frumos.

Vrednic de crezare este cuvântul: căci dacă am murit împreună cu El, vom și învia împreună cu El. Dacă rămânem întru El, vom și împărăţi împreună cu El (2 Timotei 2, 11-12).

Sfântul Ioan vorbește tocmai despre această rămânere și împreună-împărățire în timp ce scrie și despre strâmtorare, răbdare și împărăție.

[…]

66 „Dorința Înțelepciunii (Hristos Creatorul, înainte de Întrupare) a fost să trăiască împreună cu fiii oamenilor.”

67 Expresie preluată „Canon de bucurie către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu cântat în sâmbăta Imnului Acatist” dar și alte canoane închinate Maicii Domnului, din Mineie sau Octoih.

Arhim. Athanasie Mitilinaios, Omilii la Cartea Apocalipsei vol I, Editura Egumenita, 2019

“Omilii la cartea Apocalipsei, vol. I”: A DOUA VENIRE A LUI HRISTOS. “Cel care va apărea este Hristosul suferind, Hristosul rănit”. PERICOLUL CREȘTINISMULUI “CĂLDICEL”, FĂRĂ SUFERINȚĂ, secularizat sau sincretist, “un înlocuitor ieftin, o formă falimentară a duhovniciei creștine care se sfârșește într-o SPIRITUALITATE UMANISTĂ, precum cea folosită de psihologi”

DUHUL DESERTACIUNII SI PECETEA INTERIOARA. Pecetluirea in duh, impartasirea cu antihrist si “apostazia tainica a inimii” prin vietuirea statornica in pacat si modul de viata lumesc: “PECETEA CRESTINILOR ESTE DUHUL SFANT. TREBUIE SA NE INTEMEIEM PE LUCRAREA INTERIOARA”

PS IGNATIE – chemare esentiala la “revizie sufleteasca” in Postul Mare, punand degetul pe rana: NE MINTIM PE NOI INSINE, FUGIM DE NOI INSINE, DEVENIM FORMALISTI SI RITUALISTI, ALERGAM DUPA MINUNI SI SPECTACOL, TRANSFORMAM CREDINTA DUPA CHIPUL LUMII (video, text)

CREDINTA SAU “SENTIMENT RELIGIOS”? Unitate de Sus sau Unitate de jos? (II)

MURIM INGHITITI DE LUMESC… Ce inseamna A FI (IN) BISERICA?

“Priveşte durerea străină ca şi cum ar fi a ta şi încearcă să ajuţi cât de mult poţi”. SFATURI DUHOVNICEȘTI importante din testamentul unui mare duhovnic rus, părintele VASILI ERMAKOV (1927-2007): “Oamenii vin acum cu duiumul la biserică, dar creştinismul slăbeşte şi se diluează din cauza duhului lumii”

DUMNEZEU NU DOARME, DUMNEZEU NU INTARZIE SA LUCREZE! Prima parte a conferintei IPS Serafim de la Cluj (2018) cu invataturi de mare folos despre ROSTUL NECAZURILOR, lucrarea tainica a lui Dumnezeu in vremea inmultirii pacatului, SUFERINTA PENTRU PACATELE ALTORA si lasarea in mainile lui Dumnezeu, asumand toate cele ingaduite de El (VIDEO + TEXT)

SFÂNTUL IGNATIE BRIANCIANINOV, scrisori către mireni: NECAZURILE SUNT PARTEA VREMURILOR NOASTRE. Semnele premergătoare lui Antihrist: năzuinţa generală numai spre cele materiale şi uitarea de cele veşnice

PARINTELE SERAPHIM ROSE SI “ULTIMA RAZVRATIRE ADEVARATA”: “Nu trebuie sa asteptam nimic altceva decat sa fim rastigniti”

SFANTUL ISAAC SIRUL despre incercarile duhovnicesti si mangaierile harului. SMERENIA BIRUIESTE DEZNADEJDEA COPLESITOARE: “Lipsa de curaj e maica chinului. Iar rabdarea e maica mangaierii“

Cuviosul Paisie Aghioritul: ROSTUL INCERCARILOR IN VIATA NOASTRA

RODUL RABDARII SI AL NADEJDII. De ce Dumnezeu pare uneori neinduplecat si intarzie sa ne implineasca rugaciunile?

CU BINECUVANTAREA STARETULUI EFREM DIN ARIZONA la inceputul anului nou bisericesc: “AVETI RABDARE, FIII MEI! NU VA PIERDETI CURAJUL IN LUPTA!”

Toate sunt cu putinta celui ce crede… si asculta de Dumnezeu. PANA UNDE AJUNG INCERCARILE RAZBOIULUI DEMONIC ASUPRA CELOR CARE VOR CU PUTERE SA SE MANTUIASCA si ce mangaieri dumnezeiesti vin in urma rabdarii. MAICA DOMNULUI SI MANTUITORUL I SE ARATA IN CHIP MINUNAT LUI GHERON IOSIF

“AM IUBIT PĂTIMIREA, fiindcă minunat curăţeşte sufletul”. BINECUVANTAREA NEDREPTATII si PRIGOANA IZBAVITOARE. Suferinta muceniceasca si slujirea jertfelnica din inchisorile bolsevice, din exilul siberian si de la inceputul razboiului ale SFANTULUI EPISCOP LUCA AL CRIMEEI: “Vlădica răbda totul cu adâncă încredinţare în voia lui Dumnezeu”

“Calea spre tine însuți”. SUB CRUCE, de-a lungul vieții noastre, luptând cu ispita DEZERTĂRII. “Suntem învăţători în afara cuptorului durerii, dar pierduţi, morţi şi ucenici stângaci în clipa răstignirii”

PE CRUCE, IMPREUNA CU HRISTOS… De ce este SUFERINTA o realitate duhovniceasca de neocolit pentru un crestin? “Dacă fugim de Cruce, vom sfârşi în sistemul NEW AGE – un fel de CREȘTINISM FĂRĂ CRUCE” (Arhim. Zaharia)

RELIGIILE ORIENTALE ŞI BISERICA ORTODOXĂ (I). Mitropolitul Ierotheos Vlachos: “SINCRETISMUL urmeaza indeosebi MODELUL CRETAN potrivit caruia, pen­tru a fi uniti in fata dusmanului comun, cretanii dadeau uitarii toate neintelegerile sau mai vechile dispute dintre ei…”

IPS Ierotheos Vlachos despre CRIZA SPIRITUALA a Occidentului descrestinat si nevoia de ELIBERARE, deviata spre miscarile NEW AGE. Marturia unui SFANT CONTEMPORAN, trecut prin ratacirile ORIENTALE, privitoare la caracterul DEMONIC al acestor practici si la INSELAREA TRAGICA a TEHNICILOR DE “INDUMNEZEIRE” si a contopirii in “ABSOLUTUL SUPRAPERSONAL”, aflat “dincolo de bine si de rau” vs. DUMNEZEUL PERSONAL al Revelatiei crestine (III)

Parintele Porfirie despre CREDINTA ADEVARATA, PAPALITATEA ERETICA, teoria “toate religiile sunt adevarate” si MINUNILE MINCINOASE ALE DIAVOLULUI

Parintele Rafail Noica despre sensul Ortodoxiei. IN CAUTAREA DUMNEZEULUI PIERDUT

Parintele Rafail Noica: OMUL, PRIN FIRE, ESTE ORTODOX (II). “Nu te poate convinge omul, nu cauta convingere de la om; incepe cu rugaciunea, cere-I Domnului sa convinga inima ta. GUSTATI SI VEDETI CA BUN ESTE DOMNUL!”

STARETUL SOFRONIE DE LA ESSEX DESPRE CREDINTA ORTODOXA versus ratacirile catolice, protestante, orientale (inclusiv despre karate, magie, Filioque)

Părintele Episcop MACARIE despre SFANTA EUFIMIA, marturisirea credintei, casatoriile homosexuale si cele mixte si PROVOCARILE DE AZI ALE BISERICII: sectarism, secularism, sincretism (VIDEO, tabara ASCOR Cluj de la Ghelari)

Presb. Dionisie Tatsis despre diversele invataturi ale SFANTULUI COSMA ETOLIANUL (✝24 august) aplicate la viata si vremurile noastre. DUMNEZEUL ADEVARAT vs. DEMONI, IUBIREA FAPTICA vs. IUBIREA TEORETICA: “Daca tu plangi si te tangui, iar eu stau jos, mananc, beau, dansez, cant, petrec, atunci iubirea mea este falsa”. Preotii intre DUHUL APOSTOLIC si DUHUL LUMESC

NOUA ORDINE RELIGIOASA A LUMII, PANRELIGIA (Ecumenismul inter-religios total) SI TACTICILE FOLOSITE

Monahul Arsenie Vliangoftis: CATRE O RELIGIE UNIVERSALA?


Categorii

Profetii si marturii pentru vremurile de pe urma, Razboiul nevazut, Talcuiri ale textelor scripturistice, Talcuiri la Apocalipsa

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

6 Commentarii la ““Părtaș la suferinţa și la împărăţia și la răbdarea în Iisus…”: Arhim. Atanasie Mitilinaios despre SENSUL AUTENTIC AL RĂBDĂRII și ÎNȚELEGEREA CREȘTINISMULUI nu ca simplă RELIGIE, ci ca MOD DE VIAȚĂ și ca împărtășire din viața lui Hristos. “CREȘTINII FIE SE VOR ÎNCHINA FIAREI, FIE VOR FLĂMÂNZI. ACEST LUCRU SE PETRECE ÎN CULISE ACUM, DAR ÎN VIITOR EL VA DEVENI DIN CE ÎN CE MAI EVIDENT”

  1. Bogdaproste pentru osteneala fratilor admini.

  2. Ori ne vom inchina fiarei, ori vom flamanzi. Scurt si la obiect. Cum nu flamanzim, inseamna ca…
    Poate ca a venit vremea sa ne dezmeticim, sa nu ne mai pacalim singuri, pana nu este prea tarziu.

  3. @ cititor:

    Nu inca.

  4. Pingback: Reflecții pornind de la filmul „Între chin și amin”. "NU VEDEM CÂT DE TÂRZIE E ORA pare deplasat și nebunesc să afirmăm că trăim timpuri apocaliptice
  5. Pingback: MAI RĂI DECÂT SODOMA ȘI GOMORA… Părintele Athanasie Mitilinaios despre legătura dintre starea de MAXIMĂ PERVERTIRE a omenirii nepocăite și apropierea sfârșitului lumii: “Atunci protecția lui Hristos (asupra lumii) va fi retrasă și
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate