UN SCUIPAT PE OBRAZUL UNUI POPOR. Despre ticaloasa propaganda a poporului betiv si nemuncitor si “efectul lucifer” la scara nationala

• Gandul: Tabără: La ţară, crâşma e plină, dar nu găseşti pe nimeni să sape grădina pentru 100 de lei – interviu Mediafax

Ministrul Agriculturii, Valeriu Tabără, declară, într-un interviu pentru Mediafax, că într-o ţară cu potenţialul agricol al României este o anomalie să rabzi de foame, dar, la ţară, crâşma e plină de dimineaţă până seara şi nu găseşti pe nimeni să-ţi sape grădina pentru masă şi 100 de lei pe zi. “Orice om din România, la potenţialul pe care îl are, nu trebuie să rabde de foame. Este o anomalie să rabzi de foame, şi iar revin la chestiune că mai zilele trecute, înainte ca preşedintele să iasă public, discutam cu un prieten de-al meu, trecând printr-o comună în care de dimineaţă de la opt şi până seara la zece crâşma e plină. Deci, crâşma e plină. Dacă te duci la Ianova, dau acum un exemplu locul unde stă mama şi unde merg şi eu de vreo 40 de ani, să cauţi pe cineva să sape în grădină pentru o sută de lei pe zi plus masă, plus mâncare, nu găseşti. Dar la birt e prezentă lumea”, a spus Valeriu Tabără în interviu. El a precizat că susţine punctul de vedere al preşedintelui Traian Băsescu referitor la faptul că în România se lucrează puţin.
“Din păcate, eu aş spune că în România se lucrează cel mai puţin şi susţin punctul de vedere al preşedintelui, nu pentru a mă asocia cu dânsul. Gândiţi-vă că începem ziua, săptămâna de lucru luni la amiază şi o terminăm poate joi la amiază, nu vineri la amiază”, a afirmat Tabără. Ministrul Agriculturii a mai spus că “nicăieri în lume nu vezi suprafeţe cu ciulini”, dar şi că, de multe ori, agricultura a fost tratată ca fiind “la marginea economiei”.

• Antena3: Grecia. 35 de români au muncit ca sclavii, ameninţaţi cu bătaia şi armele, la cules de fructe

35 de români care munceau, în condiţii de sclavie, la cules de fructe în sudul Greciei, au fost salvaţi de poliţia locală.  Românii fuseseră recrutaţi în ţară, cu promisiunea unui salariu de 25 de euro pe zi, plus masă şi cazare.  Dar, odată ajunşi în Grecia, au fost puşi să muncească zece ore pe zi, sub ameninţarea bătăii şi chiar a armelor, fără să primească niciun ban.

În plus, după orele grele de muncă, erau culcaţi în colibe, improvizate chiar pe câmp.  Doi români şi un grec au fost arestaţipentru exploatarea muncitorilor. Alţi trei români sunt puşi sub urmărire de poliţia greacă.

• Voxpublica

[Iulian Leca]: Cand chiorul e rege in tara orbilor

Imi place nespus cand Traian Basescu ii cearta pe romani. Ca sunt lenesi, neproductivi, prost educati si tot asa. Si mai mult imi place sa vad cum poporul isi baga capul in pamant. Vorba presedintelui – “nu mi-a placut, dar mai vreau”. Cu ce ramai dupa ce ai ascultat ultima cuvantare a sefului statului? Prima conditie, pentru a-l intelege cat de cat, este sa il citesti pe dos. Sa nu uiti niciodata ca discursul lui e o cacealma, mereu pe dos.

Daca spune ca nu il mai vrea pe Boc premier, trebuie sa intelegi ca ar fi mort fara el. Daca spune despre Blaga ca nu l-a ajutat niciodata in campanie si nu e bun de nimic, trebuie sa intuiesti cat de mult a contribuit “buldogul” la succesul sau. Revenind la puturosenia ancestrala a romanului, trebuie sa fii picat din luna sau sa fi pasit ieri in Romania pentru prima oara, ca sa nu stii care e problema. Sesizata corect si de Costi, nemunca e un mit care se destrama imediat cand romanii ajung intr-o tara civilizata.

“Cum poti sa faci un stat social daca economia, si chiar poporul, are performante limitate? Cand vom invata ca decat sa stam la carciuma satului mai bine ma duc si bag plugul in hectarul jumatate din spatele casei?” In primul rand, cred ca ar trebui cautat cel care a stimulat obiceiul romanilor de a merge in carciumi si a petrece pana dimineata.

Cat despre lene, sa vedem. Iti mai vine sa iesi la munca dupa ce vezi cat succes au unii cu vanzarile anterioare? Sau poate ca asta ar trebui sa te stimuleze. Cand stii ca dintr-un cabinet notarial, dintr-o comuna din Vrancea, Ioana Basescu a adunat atat cat sa isi permita apoi un apartament de peste 700.000 de euro, cum sa nu te mobilizezi si tu la munca, nu? Sau privind doar posetele si masinile Elenei Udrea, Elenei Basescu, Robertei Anastase sau Ralucai Turcan, cum sa nu iti vina pofta sa muncesti 18 ore pe zi, nu?!

“Pentru mine nu este o supriza schimbarea atitudinii fata de mine, atat timp cat oamenii nu accepta sa traiasca intr-o Romanie moderna”… socant, intr-adevar! Potrivit argumentului, daca romanii ar accepta sa traiasca intr-o Romania moderna, si-ar iubi presedintele si l-ar pupa in continuare. Cum nu vor….

[Costi Rogozanu]: ALTA E ŞTIREA ZILEI. Găsiţi voi job fără pile dacă puteţi.

Important e un job. Ăsta e discursul pe care ne-au învăţat ei să ni-l repetăm. Eu zic că greşim teribil.

Puterea ne împinge agresiv la muncă, dar aceeaşi putere a deformat orice mecanism normal al angajării. Dacă tot vor piaţă liberă s-o facă […] liberă. Dar eu văd feude monopoliste peste tot, de la farmaceutice, la energie. Plus o piaţă liberă a clienţilor puterii cu lucrări electorale din 3 în 3 ani.

De altfel, Europa dă semne grave de pierderea controlului. Reglementarea a ajuns un soi de mascaradă a amenzilor: săptămîna trecută a trecut aproape neobservată o ştire despre o situaţie extrem de gravă – Procter and Gamble şi alţi doi competitori şi-au “aranjat” piaţa în cîteva ţări şi au primit o amendă la final… Nu e prea grav pentru o simplă amendă? Înmulţiţi asta cu zece şi aveţi peisajul “de piaţă” românesc.

 

Liberalizarea vine într-un singur sens: fragilizarea angajaţilor şi a micilor antreprenori.

Unde e Parlamentul? De ce face opoziţia jocul puterii?

Reproduc integral avertismentul lansat de IPP pentru că arată metoda principală de demontare a procesului democratic. Sînt total de acord că opoziţia face de fapt jocul puterii prin absentarea de la aceste asumări.

Bucureşti, 18 aprilie 2011 n Institutul pentru Politici Publice (IPP) condamnă grava imixtiune a puterii executive în Parlamentul României, cerând partidelor politice parlamentare să acţioneze imediat pentru a pune capăt acestui mod nedemocratic de legiferare a unor probleme care afectează cea mai mare parte a societăţii, aşa cum se va întâmpla şi astăzi prin asumarea răspunderii Guvernului asupra Codului dialogului social şi legii salarizării personalului didactic.

Codul Civil, Codul Penal, legea educaţiei naţionale, legea cadru privind salarizarea unică a personalului plătit din fonduri publice, legea privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, Codul Muncii şi, mai nou, proiectul de lege privind plafonarea salariilor profesorilor şi Codul de dialog social, sunt tot atâtea legi care au fost sau urmează să fie trecute prin asumarea răspunderii Guvernului. Altfel spus, Guvernul Boc nu numai că desconsideră total Parlamentul pe care Constituţia îl defineşte drept unica autoritate legiuitoare a ţării, dar suprimă posibilitatea democratică de consultare cu cei care în final sunt afectaţi de aceste măsuri, stabilind doar câteva ore pentru analiza amendamentelor propuse de parlamentari la cele două legi pe care îşi va asuma răspunderea astăzi.

Potrivit analizelor Institutului, în actualul mandat legislativ, peste 80% dintre proiectele de lege care şi-au încheiat procesul legislativ şi au fost adoptate de către Parlament au avut drept iniţiator Guvernul României. Atragem atenţia pe această cale parlamentarilor – în special celor din arcul guvernamental care girează acest derapaj de la regulile fundamentale ale democraţiei – că la finalul mandatului vor trebui să îşi justifice activitatea în Parlament nu doar prin votul politic de conformitate, ci prin propriile iniţiative care, în cazul unora, lipsesc cu desăvârşire. În egală măsură, neparticiparea opoziţiei la votul care se va da astăzi în plenul reunit al Camerelor întreţine această stare de lucruri în care Parlamentul este transformat într-o anexă a Executivului.

Găsiţi voi job fără pile!

Un text excelent pe criticatac.ro semnat de Serban Cerchez. Există acolo nişte distincţii esenţiale între stat asistenţial, stat al bunăstării (Esping-Andersen ar trebui să fie lectură obligatorie pentru orice politician, de altfel). Dar există şi o fotografiere perfectă a pieţei muncii distorsionate. Printr-un simplu îndemn: mergeţi într-un oraş mediu din România şi găsiţi job fără pile:

I-aş invita pe cei care susţin mitul „nemuncii” să încerce să-şi caute un loc de muncă într-un oraş de mărime medie din România, fără să apeleze la niciun fel de ajutor din partea altcuiva. Îi invit aşadar să se încadreze pe „piaţa muncii care abia aşteaptă să-i primească şi să le folosească abilităţile”, dacă nu reuşesc îi invit să ceară scuze tuturor celor pe care i-au jignit şi desconsiderat. Îmi amintesc destul de bine discursurile despre muncă şi efectele ei înălţătoare pe care le auzeam în perioada comunistă, despre cum oamenii muncii de la oraşe şi sate sunt consternaţi de comportamentul leneşilor şi despre modul în care partidul încurajează munca. Am senzaţia că retrăiesc acele vremuri şi că aud aceleaşi cuvinte. De asemenea, limbajul denotă dispreţ faţă de anumite categorii şi autosuficienţă din partea altora. De aici probabil şi tendinţa de a transforma statul bunăstării în statul „milei” şi de a transfera o parte din bugetul public în cutia milei.

• Standard.ro – [Mircea Cosa]: Noi (mai) suntem români ?

Dacă reprezentanții minorității maghiare cer legea minorităților și chiar autonomia, sunt considerați europeni și patrioți.

Dacă țiganii refuză să se numească țigani ci rromi, se consideră că au demnitate.

Dacă noi, românii, spunem că România este un stat național unitar, suntem considerați anacronici și neeuropeni. Dacă ne simțim umiliți de declarații iredentiste și manifestări jignitoare la adresa istoriei noastre, suntem considerați naționaliști șovini.

Dacă dorim dezvoltarea pieței interne cu produse românești și consolidarea capitalului național, așa după cum procedează Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia ca  și toate celelalte țări vest europene, suntem condamnați de protecționism și antiglobalizare. […]

Cum am putea defini altfel decât dezinteres naţional vânzarea către firme străine a resurselor energetice ale ţării, defrişarea patrimoniului naţional forestier, diminuarea până la dispariţie a rolului capitalului bancar naţional, neglijarea totală a agriculturii, infrastructurii şi a sistemului sanitar românesc, umilirea cetăţeanului prin perceperea lui doar ca alegător şi contribuabil, promovarea contractuală a clientelismul politic în dauna eficienţei utilizării banului public şi a creşterii productivităţii şi competitivităţii naţionale, reducerea salariilor la nivel naţional în condiţiile creşterii veniturilor pentru o minoritate a privilegiaţilor din partide,  incapacitatea motivării elitei româneşti de a rămâne în ţară şi decapitatrea elitei academice şi universitare prin noua lege a învăţământului, promovarea în intres electoral a unor cheltuieli din banul public în dauna unor politici de promovare a mediului de afaceri şi a investiţiilor, lipsa de susţinere a culturii şi cercetării ştiinţifice româneşti prin demotivarea materială şi de statut social a creativităţii naţionale etc.? […]

• SFIN [Elena Dumitru]: Efectul Lucifer

Când îşi apără deciziile din ultimii ani, pre­şedintele Băsescu, premierul Boc, mi­niştrii şi liderii partidelor guvernamentale se grăbesc să ne spună că şi în alte ţări au fost luate măsuri dure. Letonia a redus salariile, Grecia a anulat cele două salarii suplimentare anuale care se plăteau bugetarilor, Marea Britanie a adoptat un plan multianual de reducere cu 10% a nu­mărului salariaţilor statului, Spania a re­nunţat la prima de 2.500 de euro acordată la naşterea unui copil. Mă rog, fie­care ţară lovită de criză a mai redus o chel­tuială, a mai majorat un impozit sau două pe seama celor bogaţi. Dar niciun guvern serios, de stânga sau de dreapta, nu a îndrăznit să taie din veniturile şi drepturile sociale ale populaţiei fără a majora impozitele plătite de categoria celor avuţi, de bănci sau anumite companii. Ai noştri guvernanţi au uitat să ne spună că mă­surile pe care ni le-au impus nouă repr­e­zintă însă un cumul, şi chiar mai mult!, al tuturor tipurilor de măsuri de austeritate adoptate oriunde în Europa. Nu am văzut în alte ţări ca sute de pacienţi să fie scoşi cu targa din spitalele pe care se pune lacătul, fără a fi clar ca lumina zilei ce spital le oferă, în continuare, cel mai potrivit tratament, fără ca rudele să fie informate unde-şi găsesc bolnavii, fără ca perso­nalul medical să ştie bine unde va lucra în ziua următoare, pe ce post şi în ce condiţii.

Toată tărăşenia de la noi, lipsită de cel mai elementar respect pentru cetăţeni, mi-a amintit cât de puţin lipseşte ca oa­menii aflaţi în poziţii de putere să facă abuz de puterea încredinţată lor. În fond, condiţiile speciale de guvernare justificate de criza globală definesc destul de bine un spaţiu cu libertăţi limitate. Într-un anu­me fel, criza creează un univers „car­ce­ral” pentru oricine. Nimic nu se mai miş­că aşa cum o făcea înainte, nici afacerile, nici capitalul, nici forţa de muncă. Autorităţile îşi arogă puteri sporite, pe măsura împrejurărilor excepţionale şi chiar dincolo de acestea, şi se transformă într-un gen de „gardieni” responsabili cu ordinea şi cu gestionarea situaţiei, şi ei fiind, la rândul lor, sub supravegherea strictă a finanţatorilor internaţionali. Abia în asemenea condiţii vedem calitatea guvernelor. Do­tate cu puteri sporite, de departe mai mari decât în perioadele de normalitate, guvernele acţionează după cum le este natura subtilă, în consecinţa adevăratelor lor principii şi valori.

Modul în care guvernează actuala Putere, suferinţa inutilă pe care o produce multor români, îmi evocă experimentul Stanford, desfăşurat în anul 1971. Atunci, un nu­măr de studenţi au fost remuneraţi pentru a lua parte la un experiment de tip carce­ral, fiind informaţi că unii vor juca roluri de deţinuţi, iar alţii de gardieni, timp de două săptămâni. Nu li s-a spus însă când va în­cepe experimentul. În ziua în care, cu un pre­text oarecare, unii dintre ei au fost arestaţi de Poliţia din Palo Alto şi transferaţi la „închisoare” nu au fost în măsură să realizeze că respectivul experiment în­ce­puse. În doar şase zile, „prizonierii” şi „gardienii” au demonstrat că majoritatea oamenilor intră cu mare uşurinţă în roluri care implică autoritate pentru unii şi obedienţă pentru alţii. Imaginaţia gardienilor în a aplica deţinuţilor măsuri constrân­gă­toare, inutil de umilitoare sau chiar peri­culoase s-a dovedit a fi dincolo de aştep­tă­rile profesorului Zimbardo. Chiar dacă „gar­dienilor” li s-a interzis să-i lovească pe „deţinuţi”, li s-a permis să-şi exercite în alte moduri controlul asupra acestora, fă­ră limite. Până la urmă, comportamen­tele sadice ale unor „gardieni”, actele de vio­lenţă şi abuz la care s-a ajuns au fost atât de surprinzătoare încât s-a impus sistarea experimentului. S-a observat to­tuşi o anumită diferenţiere în comportamentul gardienilor: unii au respectat strict obligaţiile postului, câţiva s-au dovedit înţelegători cu „deţinuţii”, dar ceilalţi au imaginat cele mai umilitoare şi sadice metode de a-i ţine în puterea lor pe „de­ţinuţi”.

În fiecare dintre noi se află un Lucifer. La unii, Răul este adânc ascuns şi nu iese la iveală cu uşurinţă. La alţii însă, acesta pândeşte de sub suprafaţa discursului şi a pretinselor bune intenţii. Noi, românii, avem ghinionul de a fi guvernaţi de oa­meni în care Lucifer aproape a învins.