VLAD BOTEZ: Sa sustinem tinerii saraci din satele României!/ CELE TREI FRICI ALE DRACILOR si CELE TREI ARME DE NEBIRUIT ALE CRESTINULUI/ Cum sa (nu) ne rugam? De ce fugim de liniste? ISPITA DE A FI MEREU PREA OCUPATI/ Relatia duhovnic-ucenic si POSIBILELE GRESELI ALE PREOTILOR CARE SPOVEDESC: “Daca ne cunoastem masura, putem fi folositori”

18-09-2014 13 minute Sublinieri

rugaciune_200

“Nefericirea oamenilor, scria Blaise Pascal, provine din­tr-un singur lucru, că nu ştiu să rămână liniştiţi, într-o cameră.” Lipsa gustului pentru singurătate şi linişte, aceasta este boala omului contemporan. Foarte multă lume evită liniştea, singurătatea, timpul liber fiindcă nu are nimic altceva cu care să-şi umple acest gol: oamenii aceştia au nevoie să audă vor­bindu-se, să aibă păreri, să fie mereu pe baricade pentru a-şi crea iluzia unei vieţi fervescente şi foarte pline. Însă viaţa cu Dumnezeu începe atunci când cuvintele şi gândurile se liniştesc, când problemele vieţii pământeşti trec pe planul doi, iar în sufletul omului se deschide larg un loc pe care Dumnezeu vine să Îl umple cu prezenţa Sa”.

img_9790_2

  • Doxologia:

Despre cele trei frici ale dracilor

Am citit undeva o istorisire din viaţa Sfântului Ioan din Bostre. Odată, când Fericitul Ioan stătea la rugăciune, i s-au deschis ochii duhovniceşti şi i-a văzut pe draci. Nici nu cutezau să se apropie de omul lui Dumnezeu, nici nu voiau să plece departe de el. Văzându-i cuprinşi de frică, Ioan i-a întrebat de ce se tem mai mult. Au răspuns dracii: „De trei lucruri: de cel pe care voi, creştinii, îl purtaţi la gât; de cel cu care vă spălaţi în biserică şi de cel pe care îl mâncaţi în biserică”. Omul lui Dumnezeu a întrebat din nou: „Dar din acestea trei de care vă temeţi cel mai mult?” I-au răspuns cetăţenii iadului: „De cel pe care îl mâncaţi în biserică”. Oare nu-ţi este limpede? Lucrul pe care creştinii îl poartă la gât e crucea. Cel cu care sunt spălaţi în biserică este apa sfinţită cu care sunt stropiţi, iar ceea ce mănâncă în biserică este Sfânta Împărtăşanie. Crucea e semnul biruinţei prin pătimirea din dragoste. Apa sfinţită curăţeşte şi simbolizează curăţia duhovnicească şi trupească. Împărtăşirea este masa cerească pe care se îmbie sufletului spre hrană Trupul şi Sângele lui Dumnezeu. Aşadar, oare e de mirare că puterile iadului tremură de acestea trei? Ele şoptesc oamenilor sfaturi cu totul potrivnice acestora, şi anume: poza_2-Pr. Emanuel Albu1) să fugă sub un pretext sau altul de orice pătimire, lucru prin care vor să dezrădăcineze din inimile oamenilor dragostea şi iubirea de aproapele; 2) să trăiască în necurăţia păcatului, lucru prin care vor să îi facă pe oameni supuşi şi rude ale lor îndeaproape şi să-i îndepărteze de Preacuratul Dumnezeu şi 3) să chinuie şi să istovească sufletul lor prin înfometare nedându-i nici o hrană dumnezeiască – hrană după care sufletul năzuieşte prin firea sa – şi să-l hrănească numai cu hrană pământească la fel ca pe dobitoace. Iar de Împărtăşanie se tem cel mai mult duhurile iadului fiindcă ea e încununarea înălţării omului până la Dumnezeu şi a unirii lui cu Dumnezeu. De la Dumnezeu, pace ţie şi binecuvântare. (Episcop Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, vol. 2, Editura Sophia, Bucureşti, 2003,  pp. 53-54)

Cele trei arme ale creştinului împotriva diavolului

Asupra diavolului avem aceste trei arme: Numele Domnului şi al Maicii Domnului, despre care zice Sfântul Ioan Scărarul că: „Armă mai tare în cer şi pe pământ nu avem, ca numele lui Dumnezeu”. Iar a două armă pe care o avem împotriva puterii vrăjmaşe este Sfânta Cruce (I Corinteni 1, 18). (Aş întreba pe cei ce nu au cruce: cu ce semn vă apăraţi voi de diavol?) Ei însă nu au semn, că nu-i lasă diavolul să-l facă. Nu în zadar semnul Crucii îl numeşte Biserica: „Armă nebiruită asupra diavolului, Crucea Ta ne-ai dat”. Iar a treia armă de apărare este smerenia sufletului. Deci, chiar în ceasul tulburării tale, să zici în adâncul inimii: „Pentru păcatele mele pătimesc acestea, Doamne, izbăveşte-mă de cel rău”. Şi întoarce-te cu inimă bună către Dumnezeu, orice gânduri rele ai avea, pălmuindu-ţi mintea, căci vede Tatăl osteneala fiului şi nicidecum nu-l lasă. Îngăduie Dumnezeu ispititorului să se apropie, ca un vameş al văzduhului, de robii lui Dumnezeu ca să-i cerce nu cumva să se mai afle la ei ceva iubire de sine, ceva mândrie, sau părere înaltă, şi prin aceasta să-i întineze iarăşi în cele dintâi, sau în mai mari să-i cufunde.

(Părintele Arsenie Boca, mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, pp. 180-181)

În viaţa noastră suntem ispitiți să credem că trebuie să fim tot timpul ocupaţi

d76ffe612cdd4c3db99c6811cba1a3d5Toţi cei care doresc să se iniţieze în rugăciune trebuie să treacă prin proba liniştii. Pentru a o găsi, nu e nevoie să mer­gem în pustie, ci este necesar să ne consacrăm câteva minute în fiecare zi, întrerupându-ne toate activităţile, pentru a intra în cămara noastră şi “închizând uşa, să ne rugăm Tatălui nostru Care este în ascuns“. În viaţa noastră de toate zilele, suntem ispitiți să credem că trebuie să fim tot timpul ocupaţi, mereu avem ceva important de terminat şi ni se pare că timpul pe­trecut la rugăciune ne împiedică să terminăm lucrul respectiv. Însă experienţa dovedeşte că o jumătate de oră sau o oră “irosită” în rugăciune nu împiedică deloc, în mod catastro­fal, bunul mers al activităţilor noastre zilnice, aşa cum ne închipuim atunci când am vrea să ne rugăm. Dimpotrivă, obiceiul de a ne ruga ne învaţă să ne concentrăm rapid, înlătură ori neatenţie, disciplinează mintea şi, în cele din urmă, ne face să câştigăm timp.

“Nefericirea oamenilor, scria Blaise Pascal, provine din­tr-un singur lucru, că nu ştiu să rămână liniştiţi, într-o cameră.” Lipsa gustului pentru singurătate şi linişte, aceasta este boala omului contemporan. Foarte multă lume evită liniştea, singurătatea, timpul liber fiindcă nu are nimic altceva cu care să-şi umple acest gol: oamenii aceştia au nevoie să audă vor­bindu-se, să aibă păreri, să fie mereu pe baricade pentru a-şi crea iluzia unei vieţi fervescente şi foarte pline. Însă viaţa cu Dumnezeu începe atunci când cuvintele şi gândurile se liniştesc, când problemele vieţii pământeşti trec pe planul doi, iar în sufletul omului se deschide larg un loc pe care Dumnezeu vine să Îl umple cu prezenţa Sa.

Sfinţii Părinti spun adesea că rugăciunea născută din linişte trebuie să fi simplă şi sobră, fără multe cuvinte. Starea celui care se roagă este semănatoare aceleia a unei legături dintre tată şi fiu: “Nu face pe deşteptul în cuvintele rugăciunii tale! Căci gânguritul simplu şi nemeşteşugit al copiilor a înduioşat pe Tatăl lor cel din ceruri. Nu te porni la vorbărie, ca nu cumva prin căutarea cuvintelor să ţi se împrăştie mintea. Un cuvânt al va­meşului a făcut pe Dumnezeu îndurător şi un cuvânt spus cu credinţă a mântuit pe tâlhar. Multa vorbire în rugăciune pricinuieşte minţii năluciri şi împrăştiere. Iar un singur cuvânt o adună. (Sfântul Ioan Scărarul, “Scara dumnezeiescului urcuş”) Credinţa ca de copil trebuie însoţită de un sentiment de adâncă smerenie: conferinta_ips_ilarion_alfeyev_2014_09_08__74_of_81_Umblă cu simplitate şi nu întru cunoştinţă înaintea lui Dumnezeu. Căci simplităţii îi urmează credinţa, iar subţirimii şi disputei gândurilor, părerea de sine. Şi acesteia îi urmează depărtarea de Dumnezeu. Când vei veni înaintea lui Dumnezeu prin rugăciune, fă-te în gândirea ta ca o furnică şi ca cele ce se târăsc pe pământ şi ca un vierme şi ca un prunc care se bâlbâie. Şi nu spune înaintea Lui ceva bizuit pe cunoştinţă, ci apropie-te de Dumnezeu şi umblă înaintea Lui cu cuget de prunc, ca să te învredniceşti de părinteasca purtare de grijă, ce se îndreaptă de la părinţi spre fiiilorîncă prunci.” (Sfântul Isaac Sirul, “Cuvinte despre sfintele nevoinţe”) (Ilarion Alfeyev, Mitropolit de Volokolamsk, Taina credinței. Introducere în teologia dogmatică ortodoxă, Editura Doxologia, pp.273-275)

Rugăciunea este un lucru nevăzut

2436fb44221512e27590ef07a559df81Ca să te rogi, trebuie să te apropii de Dumnezeu așa cum te apropii de un om? Nu, ci trebuie să fii sporit duhovnicește, ca să poți comunica cu Dumnezeu prin rugăciune făcută cu durerea inimii. Creștinul adevărat are multă bucurie. Mai bine să te rogi la miezul nopții, căci mai ușor te apropii de Dumnezeu. Mintea trebuie să fie curată. Încep rugăciunea spunând de multe ori „Sfinte Dumnezeule…” apoi „Slavă Ție, Dumnezeule…Mai întâi Îl slăvești pe Dumnezeu și după aceea Îl rogi. Apoi spun „Tatăl nostru” și încep să spun Fericirile din Evanghelie.

(Anastasie Malamas, Ca aurul în topitoare. Viața mucenicească a unui Iov al zilelor noastre, traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2012, p. 30)

Scrisori din Occident. Întâlniri cu Dumnezeu (din cele trăite și auzite lângă părintele și frații mei întru Domnul) (XI)

Să susținem tinerii din satele României!

copil sarac taraSe spune adesea că nădejdea, curajul și entuziasmul sunt caracteristicile tinereții. Dar toate acestea se sting încă de timpuriu în inimile multor copii din satele României. Pentru că trăiesc într-o sărăcie pe care mulți dintre noi nu putem nici măcar să ne-o imaginăm. La 14-15 ani aceștia nici nu se mai gândesc să își continue studiile. Pentru că trebuie să participe deja la întreținerea familiei. De-a lungul istoriei, în genere, oamenii de caracter ai nemului românesc s-au născut la sat. Și în tinerii din satele României de astăzi există mult potențial. Dar indiferența și nepăsarea noastră îl ucid în ei încă de timpuriu. Ne plângem adesea că nu avem oameni de caracter în țara noastră. Părintele Arsenie Boca, răspunzând unor femei care se plângeau că nu mai sunt preoți buni le-a răspuns: „Nașteți voi preoți buni”. Dar dacă noi nu putem să naștem astfel de oameni, măcar să-i susținem pe cei în care există acest potențial. De noi depinde dacă acești copii cu mult potențial se vor stinge în anonimat sau vor deveni oamenii de caracter de mâine care vor schimba destinul acestui neam care se prăpăstuiește pe zi ce trece. Să îndrăznim să-i susținem! Și în copiii din satele de astăzi există cu siguranță multă dorință și multă putere. Pentru că în sărăcia lor ei au încă avantajul de a nu-și fi întinat mintea și inima cu dejecțiile lumii întregi care intră în casele celor înstăriți prin această gură de canal care acționează în sens invers și anume televizorul. Acestor copii încă li se oferă acel mediu și acele experiențe necesare vârstei lor pentru o dezvoltare armonioasă cum ar fi afectivitatea părinților (neavând altceva a le oferi, cu siguranță aceasta este singura „hrană” pe care mulți dintre părinții acestor copii le-o dăruiesc în comparație cu majoritatea pruncilor crescuți în lux al căror singur contact cu părinții lor este atunci când aceștia vin să le spună „noapte bună”),  efortul fizic și implicarea în jocuri care să le stimuleze imaginația. Cu siguranță acești copii din sate uitate de lume nici nu știu că există jocuri pe calculator. Sau nici nu știu că există calculator și televizor. Iar acești copii pot schimba soarta neamului nostru dacă și noi îi vom ajuta! sa_indraznim_sa-i_sustinemCe putem face? Să „înfiem” un tânăr sărac pe care să-l susținem pe termen lung. Să-i oferim suport (moral, material) și să ne îngrijim să nu-și piardă curajul și entuziasmul. Să ne întâlnim periodic cu el și să-i oferim „ieșiri” din perspectiva sa existențială. Să ieșim din inerția comodității și confortului vieților noastre și să căutăm să înțelegem în toată adâncimea și înălțimea lui cuvântul părintelui Sofronie de la Essex [al Sfantului Siluan, mai precis, n.n.]: „fratele meu e viața mea! Să înțelegem că există o diferență mare între binele făcut o singură dată și punctual (a ajuta un sărac o dată) și binele făcut care poate avea consecințe și în perspectivă, cum ar fi acela de a fi ctitor. Și putem „ctitori” nu doar biserici, ci și oameni! Și în ambele cazuri, vecinică ne va fi pomenirea! În primele veacuri, până să devină creștinismul religie de stat, majoritatea convertirilor se făceau prin modelul familiilor sau comunităților pentru că creștinii din primele veacuri trăiau precum le-a zis Hristos: așa vor cunoaște oamenii că sunteți ucenicii Mei, dacă vă veți iubi unul pe altul”. Și oamenii așa o stare vedeau în familiile și comunitățile respective încât își doreau și ei să trăiască bucuria dragostei acelora. Și lucrul acesta trebuie să-l avem și noi în vedere. Iar milostenia poate mult să ne ajute în sensul acesta. Căci dacă nu mai avem curajul și bărbăția celor din închisorile comuniste care erau în stare să-și dea și viața pentru frații lor (și prin exemplul cărora multe inimi împietrite s-au înmuiat) măcar de astfel de dragoste să dăm dovadă. Și poate așa, măcar inimile noastre se vor dezgheța! Soluția? Dacă una dintre soluțiile cele mai la îndemână este de a-i ajuta pe aceștia cu bunuri din excedentul nostru (căci, într-o primă fază, ca începători în viața duhovnicească, ar trebui să dăm măcar din ceea ce nu ne trebuie, din ce nu ne place prea mult pentru ca să putem ajunge la stadiul încât, uitându-ne periodic în viețile noastre să ne gândim ce ne e cel mai drag nouă și acel lucru să-l dăruim), o altă soluție ar fi de a-i ajuta și financiar pe aceștia. În mod constant. Dar cum putem face aceasta? Un părinte duhovnicesc contemporan spunea că milioane de creștini care n-ar fura niciodată bani din cutia milei Îl jefuiesc totuși în mod constant pe Dumnezeu. Într-un pasaj din prorocul Maleahi, Dumnezeu își acuză poporul de jefuirea Lui prin faptul că nu I-a adus zeciuială și pârgă.pilda-samarineanului-milostiv Iar aceasta este o acuzație foarte serioasă, una este să jefuiești oameni, folosind înșelăciunea sau forța pentru împroprierea bunurilor lor, dar să-L furi pe Dumnezeu, aceasta este o nelegiuire uriașă. Pentru a înțelege de ce a echivalat Dumnezeu omiterea dării și a ofrandei cu jaful trebuie să înțelegem trei principii biblice ale iconomiei care sintetizează perspectiva Biserici noastre asupra a tot ce este: 1. Totul Îi aparține lui Dumnezeu. Deoarece Dumnezeu a creat toate câte sunt, El este, în mod automat, proprietarul acestora. Mereu să ne gândim la ceea ce zice preotul la Liturghie Ale Tale dintru ale Tale”. 2. Noi suntem doar iconomii lui Dumnezeu, iconom fiind termenul bisericesc pentru ceea ce este administratorul pentru o societate. Dumnezeu ne-a pus pe fiecare dintre noi iconomi ai unora dintre bunurile Lui, noi nu îndeplinim rolul de stăpânitori, ci de iconomi. Problema este că noi uităm de multe ori acest lucru. 3. Suntem responsabili de modul în care folosim resursele pe care ni le dă Dumnezeu. Dumnezeu ne va trage la socoteală și de ultimul ban dacă am dispus de el potrivit voii Lui sau nu. Încă de la începutul pelerinajelor lor, Dumnezeu le-a dezvăluit israeliților importanța zeciuielii și a ofrandei. Anumite ofrande erau cerute de legea lui Moise și erau o fațetă obligatorie a credinței și culturii Vechiului Testament, iar altele erau benevole, fiind oferite de către oameni în semn de recunoștință și dragoste către Dumnezeu. În vaiurile adresate fariseilor Hristos subliniază faptul că zeciuiala trebuie păstrată și că aceasta nu este o opțiune pentru un creștin. Ceea ce condamnă este nepracticarea virtuților sufletești. În cele din urmă, milostenia este un act de credință. În ziua de salariu să punem 10% din salariul nostru într-un plic și să-i avem special pentru milostenie. Și astfel, că vrem, că nu vrem, că suntem zgârciți, că nu suntem zgârciți, ne vom impune în mod automat o atitudine. Iar pentru cei care vor să meargă și mai departe, să calculeze 10% din venitul brut și nu din cel net. Părintele Savatie Baștovoi spune la un moment dat că în multe din rugăciunile noastre Îl numim pe Dumnezeu milosârd, ceea ce s-ar traduce prin inimă milostivă. Iar dacă este ca omul să I se asemene lui Dumnezeu cu ceva, în asta are speranțe să I se asemene, pentru că îi este cel mai la îndemână să împărtășească mila, să cultive mila. Și cum scopul vieții creștinului este acela de a dobândi asemănarea cu Dumnezeu, milostenia mult ne poate ajuta în acest sens!

(vezi si http://enoria.ro/ro/scrisoridinoccident)

  • Ziarul Lumina:

Arhim. Damaschin Luchian, la Atelierul de formare pentru tinerii preoţi hirotoniţi din Arhiepiscopia Iaşilor: Nu poate fi duhovnic bun cel ce nu a fost mai întâi ucenic bun“

La fel ca în ediţia de anul trecut, Atelierul de formare pentru tinerii preoţi hirotoniţi din Arhiepiscopia Iaşilor s-a bucurat de prezenţa părintelui Damaschin Luchian de la Mănăstirea Sihăstria Putnei, care a susţinut joi, 4 septembrie 2014, atelierul de facilitare cu titlul Duhovnic şi ucenic“, urmat de două sesiuni de seminarizare a temei. Prezentările părintelui arhimandrit au trezit un viu interes în rândul participanţilor, întâlnirea transformându-se într-un veritabil şi ziditor dialog. Unul dintre cele mai interesante şi captivante ateliere de facilitare susţinute în cele două săptămâni în cadrul Atelierului de formare pentru tinerii preoţi hirotoniţi din Arhiepiscopia Iaşilor, ajuns anul acesta la cea de-a treia ediţie, a fost cel al părintelui arhimandrit Damaschin Luchian, duhovnic la Mănăstirea Sihăstria Putnei din judeţul Suceava, care, joia trecută, le-a vorbit tinerilor preoţi participanţi despre relaţia dintre duhovnic şi ucenic. Tema, una foarte generoasă, cu multe posibilităţi de tratare, a fost dezvoltată de părintele invitat în trei etape: Preotul – părinte duhovnicesc al parohiei: Cum devin? (1) Cum cresc? (2) Spre ce mă îndrept? (3),tratând subiecte precum nevoile preotului care reclamă „dependenţa“ duhovnicească, pretexte ale lipsei/fragilităţii unei relaţii dintre preot şi un părinte duhovnicesc, modelele biblice, modelele din spiritualitatea monahală, precum şi alte elemente specifice.

„Nu poţi să dai ceea ce nu ai; nu poţi să înveţi ceea ce nu ai practicat“

arhim._damaschin_luchian_miclauseni_8Dacă lumea ne spune părinte, înseamnă că dăm naştere unor fii, naştem fii pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Cum devine eu părinte? Până în ajunul hirotoniei, viitorul preot este un tânăr absolvent de facultate sau seminar, posesor al unui certificat de absolvire al examenului de capacitate preoţească, cu o decizie de numire, care va fi apoi instalat preot al comunităţii şi chemat să fie/să devină părintele acelei comunităţi. Ce am la îndemână, ce mă ajută în lucrarea mea de părinte, care îmi sunt pilonii, pe ce mă sprijin, de unde îmi iau resursele? Cum mă formez eu ca părinte? Cum se petrece transformarea mea în părinte? Cum mă nasc ca părinte? Posibilele răspunsuri ar fi: cunoştinţele acumulate, experienţa rugăciunii, a Liturghiei, meditaţia, lectura continuă, rugăciunea continuă, exerciţiul spovedaniei şi al relaţiei cu oamenii etc. Însă, la baza acestora stă un principiu, valabil în multe domenii: nu poţi să dai ceea ce nu ai; nu poţi să înveţi ceea ce nu ai practicat. În această idee, principiul de bază în duhovnicie se defineşte astfel: «Nu poate fi duhovnic bun cel ce nu a fost mai întâi ucenic bun». Mergând la esenţă, Sfântul Simeon Noul Teolog invalidează pretenţia şi consideră un abuz faptul de a te considera părinte duhovnicesc mai înainte de a fi fost – şi de a continua să fii – ucenic, fiu duhovnicesc: «Cei care n-au avut părinte, în nici un caz nu au devenit fiii cuiva. Şi cei care nu au devenit fii, este vădit că nu sunt născuţi, nu au venit la existenţă. Şi cei care n-au venit la existenţă nu au intrat în lumea duhovnicească, ci, după cum cei care nu sunt născuţi trupeşte nu sunt în această viaţă, tot astfel cei care nu sunt născuţi duhovniceşte nu sunt sau nu intră în lumea duhovnicească». La fel, Sfântul Isaac Sirul spune că «cel bolnav cu sufletul, dar care îndreptează pe alţii, e ca un om cu ochii orbi ce arată calea altora». Vindecarea propriului meu suflet este premiză pentru eficienţa lucrării mele cu alţi oameni. Din propria experienţă se extrag concluzii mai durabile şi mai credibile decât din lecturi“,

a spus părintele invitat în debutul atelierului de facilitare susţinut.

„Prin apelarea la o conştiinţă superioară, nu doar ne verificăm, dar «mişcăm» pe Dumnezeu“

În continuare, duhovnicul de la Sihăstria Putnei a subliniat că este nevoie de o verificare printr-o conştiinţă superioară în lucrarea de duhovnicie:

„“Cei fără povăţuitor cad ca frunzele, iar mântuirea stă întru mult sfat, ne spune Avva Dorotei. Încrederea în doar propriile noastre cunoştinţe, deducţii, experienţe este periculoasă, pentru că poate avea un fin, dar considerabil, substrat de părere de sine şi mândrie. Prin apelarea la o conştiinţă superioară, nu doar ne verificăm, dar «mişcăm» pe Dumnezeu, Care ne va lumina cu multă putere în viitor să nu greşim. «Discernământul», «deosebirea duhurilor» este dar al lui Dumnezeu, dar care vine în urma unui susţinut şi constant efort de sfătuire. Este şi un semn al smereniei“.

De asemenea, arhim. Damaschin a arătat că preotul duhovnic nu trebuie să se socotească mai presus decât cei pe care îi păstoreşte:

„Conştiinţa păcătoşeniei şi mărturisirea ei ajută spre dobândirea smereniei, iar smerenia atrage harul lui Dumnezeu – «Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har». Harul primit astfel potenţează puterile fireşti ale preotului şi lucrarea lui va fi mult mai spornică, pentru că îşi va pune mai mult încrederea în Dumnezeu decât în lucrarea lui. Eu, ca duhovnic, mă apropii de taina duhovniciei în acelaşi timp cu smerenie şi sfântă nădejde. Eu nu sunt proroc şi mântuitorul lumii, nu am pretenţia de a schimba faţa pământului, ci sunt o simplă unealtă în mâna lui Dumnezeu. Voi face, cu credinţă şi dăruire de sine, tot ce-mi stă în putinţă, iar restul îl voi lăsa pe Dumnezeu să lucreze. Părintele Zaharia Zaharou ne avertizează în acest sens: «Dacă ne cunoaştem măsura, putem fi folositori. Dar dacă încercăm să ne depăşim măsura, deşi nu suntem în stare, atunci distrugem şi puţinul pe care l-am fi putut face în chip firesc». Pocăinţa proprie întru smerenie a preotului «aseptizează» sufletul în două direcţii: creează o barieră de protecţie împotriva duhurilor rele care stau în spatele păcatelor oamenilor şi purifică cuvintele şi starea preotului atunci când interacţionează cu oamenii“.

„Spovedania nu trebuie să fie privită doar ca act premergător şi pregătitor pentru primirea Cuminecăturii“

Printre sfaturile primite de preoţii participanţi din partea părintelui Damaschin Luchian s-au numărat şi cele referitoare la pregătirea pentru slujirea la Sfântul Altar:

„La mănăstiri, există obiceiul ca, la intrarea de săptămână la altar, şi preotul, dar şi paraclisierul să se spovedească. La fel înainte de Liturghie, dacă mai este ceva care stă pe conştiinţă. Pe de altă parte, spovedania nu trebuie să fie privită doar ca act premergător şi pregătitor pentru primirea Cuminecăturii. Mai ales în trecut, spovedania era privită de credincioşi ca o condiţie absolut necesară pentru împărtăşire; spovedania nu este o condiţie care trebuie bifată, ci o expresie a dorinţei stringente de vindecare; de aici, nevoia de program de spovedanie şi în afara posturilor, iar în situaţii de urgenţă, chiar în afara oricărui program. Pericolul ignorării acestei nevoi este rutina. Voi sluji ca funcţionar, pentru că este duminică sau sărbătoare. Încet, încet, conştiinţa mi se întunecă, inima se împietreşte, nu mai simt nimic la slujbă, mustrările de conştiinţă refuzate sistematic nu vor mai avea putere. Continuând această stare – nu-mi mai citesc rugăciunile, sau şi acelea pe fugă, neatenţia cu cele sfinte, până la acte grave de indiferenţă şi neglijenţă în slujire. Un duhovnic responsabil mă va atenţiona că nu merg bine pe drumul acesta“.

La final, invitatul a făcut referire şi la importanţa credinţei ucenicului, care poate duce la sporirea duhovnicească a părintelui:

„Credinţa nestrămutată a ucenicului face din duhovnic proroc, astfel că şi ucenicul «îşi naşte» duhovnicul. Avva Ares spunea în acest sens: «Fraţii pleacă de la mine cu ceea ce vin să caute». Nu trebuie însă copiată ascultarea care se cere monahului faţă de stareţ (necondiţionată şi în toate aspectele vieţii) în spaţiul parohiei şi nici în relaţia dintre un preot-ucenic faţă de un preot-duhovnic. Paternitatea şi filiaţia duhovnicească este o lucrare complexă şi care se consolidează în timp, prin cunoaştere şi încredere reciprocă şi prin încredinţare smerită faţă de pronia lui Dumnezeu. Liant şi ferment al acestei relaţii este rugăciunea“.

În cadrul întâlnirii de joi, preoţii participanţi la Atelierul de formare de la Miclăuşeni au primit din partea părintelui Damaschin o mapă în care se afla un model de rugăciune pentru duhovnic, un model de Îndreptar de spovedanie, atât pentru adulţi, cât şi pentru copii, rugăciunile înainte şi după spovedanie, precum şi o icoană cu Întoarcerea fiului risipitor.

arhimandrit-damaschin-luchian-5

Legaturi:

***


Categorii

Articolele saptamanii, Convertiri, Pagini Ortodoxe, Parintele Arsenie Boca, Preoti si duhovnici romani, Spovedania, Vlad Botez

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

10 Commentarii la “VLAD BOTEZ: Sa sustinem tinerii saraci din satele României!/ CELE TREI FRICI ALE DRACILOR si CELE TREI ARME DE NEBIRUIT ALE CRESTINULUI/ Cum sa (nu) ne rugam? De ce fugim de liniste? ISPITA DE A FI MEREU PREA OCUPATI/ Relatia duhovnic-ucenic si POSIBILELE GRESELI ALE PREOTILOR CARE SPOVEDESC: “Daca ne cunoastem masura, putem fi folositori”

  1. “Orice roman de oriunde,trebuie ajutat atunci cand e in necazuri sau neputinta.Dar legea ajutorului cuprinde si colectivitatea,precum in calamitatile naturale-foc,inundatii,cutremure si altele-la fel si in calamitatile istorice,vezi pierderea Bucovinei de Nord,a Basarabiei,Trnsilvaniei si Cadrilaterului,fratii nostrii remasi in stapanire straina,amenintati in propria lor identitate biologica si naturala.
    Sa nu uitam!
    Avem milioane de romani care au nevoie de dragostea noastra,de ajutor,avem nevoie de solidaritate,care sa zguduie si constiinta asupritorilor,precum si a altor popoare asupritoare ale lumii.”
    “Sa facem milostenie si sa nu nedreptatim pe nimeni.
    Cand se vor incrucisa dragoste cu fapta,atunci inseamna ca DUMNEZEU este cu noi!”
    “Azi traim la un nivel de degradare morala si de saracie de neimaginat si de neacceptat iar cauzele se datoresc si fiecarui individ in parte.
    Natiunea nu este in afara noastra,ci noi toti suntem natiunea,indiferent de varsta si rang.
    La marile incercari prin care trece o natiune,neamul tot trebuie sa raspunda PREZENT si sa starpeasca raul.
    Neamurile sunt cretia lui Dumnezeu si pentru a ne desavarsii si a birui,avem datoria sa ne rugam precum faceau marii voievozi inaintea bataliilor si sa luptam.

    “De veacuri ma pogor pe negre plaiuri
    Spre un noroc si o dreptate ciunga
    Si-mi par toti muntii otrvite raiuri
    Cu ingeri ce ma scuipa si m-alunga.

    De veacuri imi tot pun in sac oftatul
    Si vara ma cobor printre valcele
    Sa-L intalnesc pe Dumnezeu dragutul si imparatul
    Sa-I ud opincile cu lacrimile mele.”-Radu Gyr

    Petru C.Baciu-“Vesnic osanditi”

  2. Pingback: CE ESTE MILOSTENIA BISERICII?/ Pescuirea minunata – talcuiri patristice/ Raspunsuri pe teme anticrestine: ORA DE RELIGIE vs ISTORIA RELIGIILOR si dezinformarile despre CAR-ul Bisericii - Recomandari
  3. Pingback: Exemplul parintelui Ioan Padurariu din Calarasi. “A-TI FI MILA NU E DE AJUNS, TREBUIE SA ITI FACI MILA CU CEI SARACI” [video] - Recomandari
  4. Pingback: SARUT MANA, PARINTE! -
  5. Pingback: TAINA POCAINTEI MARTURISITE intre intelegerea ei duhovniceasca autentica si formele “deviate” de intelegere si practicare | Cuvântul Ortodox
  6. Pingback: SFANTUL SILUAN despre PĂSTORI si DUHOVNICI si despre CAUTAREA VOII LUI DUMNEZEU. “Toate pacatele si greselile mele au venit pentru ca in ceasul ispitei si nevoilor n-am chemat pe Domnul. MARE PUTERE AU RUGACIUNILE UNUI DUHOVNIC. Daca omul nu spune
  7. Pingback: Pr. John Chryssavgis despre ABUZUL DE AUTORITATE DUHOVNICEASCA, pericolul idolatriei clericale si FOLOSIREA “ASCULTARII NECONDITIONATE” ca mjloc pentru DEGHIZAREA AMBITIILOR DE IMPUNERE A VOINTEI PROPRII asupra altora: “Cel care amesteca
  8. Pingback: “Doamne, ajuta-ma sa vreau sa pot!”/ VIATA CA UN MULTI-TASKING LA FOC AUTOMAT: “Cum sa Isi mai gaseasca Domnul timp de noi, cand noi nu ne mai gasim timp nici pentru noi insine?”. CU CE “C.V.” NE PREZENTAM IN FATA LUI D
  9. Pingback: PARINTELE SERAFIM DE LA CEBZA – interviu in “Familia ortodoxa” despre DUHOVNICIE, pregatirea pentru Sfintele Taine, LUCRAREA LUI DUMNEZEU si SINCERITATEA CAUTARII MANTUIRII: “Oamenii nu au curajul să meargă cu adevărat pe calea
  10. Pingback: Cuviosul Moise Aghioritul despre ADEVARATA POCAINTA, TAINA SPOVEDANIEI, DUHOVNIC, ROSTUL CANOANELOR SI NEVOIA DE DISCERNAMANT IN CALAUZIRE. “Spovedania nu se face ca sa ne mearga bine, pentru ca asa e obiceiul, de frica sa nu ne pedep­seasca Dumnez
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Stirile zilei

Carti

Documentare