SFANTUL GHEORGHE KARSLIDIS, Pastorul harismatic care “citea in suflete ca intr-o carte deschisa” (II): “Dumnezeul meu, ce fel de om este, de stie toate tainele lumii?”. SINGURATATEA SI MAHNIRILE UNUI STARET INAINTEVAZATOR

6-11-2017 Sublinieri

CONTINUARE DE LA:

Păstorul harismatic (II)

[…]

Într-o sâmbătă dimineaţă, o femeie a pornit din Drama spre mănăstire, pentru a participa la Sfânta Liturghie şi pentru a se mărturisi. Stareţul a văzut-o de departe şi i-a strigat: „Marie, întoarce-te înapoi!“. Aceea a rămas mirată şi i-a spus: „Părinte, de ce nu mă primeşti? Ce am făcut?“. Dar Stareţul i-a spus: „Du-te ca să-l salvezi pe bărbatul tău, pe lucrători, magazinul… Astăzi trebuie să topească metalele (bărbatul ei prelucra metale uşoare), iar în cazan se află şi o grenadă“. Femeia s-a întors din drum acasă şi a ajuns mai înainte ca bărbatul ei să dea foc cazanului cu metale, unde, într-adevăr, printre ele se afla şi o grenadă. Astfel harismaticul Stareţ i-a izbăvit pe acel bărbat şi pe lucrătorii lui de la o moarte sigură.

O altă femeie i-a dat Stareţului bani pentru patru­zeci de liturghii, spre pomenirea soţului ei. Surorii ei nu i-a plăcut acest lucru şi i-a vorbit urât. Dar ea nu s-a tulburat, ci credea fără îndoială că ajutorul pentru bărbatul ei de la cele patruzeci de liturghii ale Stareţului va fi mare. Într-o zi, sora ei a mers la mănăstire ca să cerceteze dacă Stareţul face într-adevăr cele patruzeci de liturghii. Văzând-o, Stareţul a întâmpinat-o cu cuvintele: Du-te mai întâi şi te împacă cu sora ta şi, după aceea vino aici. Din fericire, sora ta nu s-a răzgândit şi astfel ostenelile mele pentru cele patruzeci de liturghii nu s-au pierdut. Femeia a rămas fără glas auzind acestea şi îndată s-a pocăit.

Părintele Ioan Lavţidis, preot din satul Vathilakos, săvârşea patruzeci de liturghii împreună cu Stareţul. Într-o zi Stareţul îi spuse: Aveţi o rudă pe care nu aţi trecut-o în pomelnic şi care priveşte de departe la masă. Căutaţi să o aflaţi, şi s-o aduceţi şi pe ea la masă“. Părintele Ioan a spus aceasta preotesei lui. Aceea s-a gândit bine şi şi-a amintit de o rudenie, al cărui nume l-au dat Stareţului. În ziua următoare, pomenindu-l şi pe acela la Sfânta Proscomidie, îi spuse Părintelui Ioan:Acum a venit şi acesta la masă“.

O femeie auzise multe despre Stareţ, faţă de care avea o mare evlavie, dar totodată şi o sfială, neîndrăznind să vină la el. Într-o zi s-a hotărât să vină la mănăstire, iar Stareţul a primit-o chemând-o pe nume, deşi nu o văzuse niciodată. A primit-o cu multă bunătate, cunoscând cu ochiul curat al sufletului său, simţămintele ei. Fiica mea, Sofia, vino înăuntru! – îi spuse el. Intrând la el, femeia i-a vorbit despre boala gravă a copilului ei, pentru care se frământa mult. Stareţul a mângâiat-o şi i-a spus cu încredinţare: „Nu te necăji, copilul tău se va face bine. Va merge la ogor bolnav şi se va întoarce sănătos. Să-I mulţumeşti Domnului. Dumnezeu, ca un Părinte Bun îi ceartă pe copiii Săi atunci când nu se supun...“. Şi într-adevăr, după câtva timp copilul s-a făcut cu desăvârşire bine, aşa cum i-a spus Stareţul.

O altă femeie povesteşte că atunci când a mers pentru prima oară la mănăstire, Stareţul i-a spus bărbatului ei să se aşeze în pridvorul bisericii, lângă pangar. Femeia nu a ştiut despre aceasta şi îl căuta. Atunci Stareţul ieşi din Sfântul Altar şi îi spuse: „Fiica mea, Evghenia, Atanasie este în spate la pangar“. Aceasta s-a făcut fără ca Stareţul să fi ştiut de mai înainte numele lor.

O altă femeie istoriseşte că odată a pornit spre mănăstire împreună cu un grup de închinători. Pe drum însă a rămas în urmă pentru a o însoţi pe o femeie mai în vârstă, care mergea mai greu. Bărbatul ei s-a înfuriat pentru întârzierea ei şi s-au certat. Când a ajuns la mănăstire şi a văzut-o Stareţul, i-a spus: „Fiica mea, Sofia, de ce te-ai mâniat pe drum?” Femeia a rămas uimită de străvederea Stareţului.

O femeie văduvă avea un copil bolnav în vârstă de treisprezece ani. Suferea de dureri de cap. Femeia l-a dus la mulţi medici, dar copilul nu s-a făcut bine. A venit şi la Stareţ care, mai înainte ca femeia să-i spună ceva, i-a zis: „Eufimia, ai atât de mulţi bani ca să îi hrăneşti pe medici? Să nu-l mai duci altădată la ei. Copilul tău se va face bine printr-o minune“. Şi într-adevăr, aşa s-a şi întâmplat. De ziua prăznuirii Sfântului Ierarh Nicolae, în timpul Sfintei Liturghii, copilul a ameţit şi l-au scos afară din biserică. Revenindu-şi, au văzut că s-a făcut cu desăvârşire bine. Însuși copilul i-a spus mamei lui: „Pe mine Sfântul Nicolae m-a făcut bine. Nu am ameţit, ci am adormit şi m-au scos afară, iar acum sunt bine“.

O femeie din satul Peritori, de lângă Drama, l-a cunoscut pe Stareţ abia în 1947. Își dorea să-l cunoască de multă vreme, pentru că auzise multe lucruri minunate despre el. După Sfânta Liturghie l-a căutat la chilie. Atunci Stareţul îi spuse: „Soră Chiriachi, te desfătezi acum de ceea ce ai dorit, de sărbătoarea Sfinţilor Teodora va veni şi bărbatul tău“. Şi într-adevăr, în acea zi a venit şi bărbatul femeii, după proorocirea Stareţului.

Într-o zi, – povesteşte aceiaşi femeie – Stareţul pregătea coliva, cântând cu vocea lui cea plăcută. Femeia se gândea cum ar putea face şi ea un parastas. Dar încă nu putea căci nu avea bani. Atunci Stareţul, ca şi cum i-ar fi citit gândul, se întoarse şi îi spune: „La ce te gândeşti? Eu ştiu zicala «săracul când poate şi bogatul când vrea». Ia o lumânare curată şi colivă şi adu-le la mănăstire“. Le-a adus şi Stareţul i-a făcut parastasul fără să-i ia bani.

Aceeaşi femeie a mers la mănăstire împreună cu alte două femei. Discutând în curtea mănăstirii, una din ele a spus: „Mi se pare că acest călugăr nu le înţelege chiar pe toate“. In aceeaşi clipă Stareţul a ieşit din chilia lui şi spuse: „Da, Elena, călugărul nu le ştie pe toate“. Au rămas uimite, pentru că distanţa era mare şi era cu neputinţă ca Stareţul să le fi auzit.

Aceeaşi femeie povesteşte că Stareţul mergea uneori pe la câteva case. Şi pentru că nu a intrat şi în casa ei, a socotit că pricina este marea ei nevrednicie. Stareţul, cu vederea lui duhovnicească a înţeles aceasta. Într-o zi, de prăznuirea Sfântului Haralambie, a cercetat şi casa ei, fapt pentru care s-a bucurat nespus de mult, mai ales că atunci era şi ziua bărbatului ei. După ce s-au bucurat şi i-a dojenit părinteşte, la plecare le-a spus: „Celor care vor veni să le daţi de mâncare, căci sunt flămânzi. Citea în suflete ca într-o carte deschisă.

O femeie din Krinides povesteşte că tatăl ei avea o datorie la o biserică şi a murit fără să o dea înapoi. Copiii lui ştiau despre asta, dar nu s-au îngrijit să o plătească. Soţia lui i-a cerut Stareţului să facă patruzeci de liturghii pentru un văr de-al ei care murise. După douăzeci de zile l-a cercetat pe Stareţ, care i-a spus: „Vărul tău s-a mântuit, dar de ce nu întrebi şi de bărbatul tău? Are o datorie la o biserică şi pentru asta nu se află la odihnă. Întâmplarea aceasta s-a petrecut după treizeci de ani de la moartea acelui bărbat. Şi abia atunci s-au săvârşit liturghii, parastase şi tot ce trebuia şi pentru odihna lui.

Un creştin din localitatea Perihora-Drama povesteşte că în 1957 a venit la Stareţ împreună cu naşa lui. După ce au luat binecuvântare, Stareţul i-a spus naşei, pe care o vedea pentru prima dată: „Ai trei morţi fără giulgiu“. „Da, Părinte, – i-a spus aceea. Dar ce să fac? Pe primul meu bărbat l-au ucis turcii şi nu l-am mai văzut. Copilul meu a murit în vapor, atunci când ne-am refugiat, şi l-am aruncat în mare. Iar pe cel de-al doilea bărbat al meu l-au ucis bulgarii în 1941 şi l-au aruncat împreună cu alţii într-o groapă“. Atunci Stareţul i-a spus: „Să faci ceea ce îţi spun, pentru că nu sufăr să-i văd goi. Cumpără stofă şi îmbracă trei copilaşi orfani“. Şi aşa a şi făcut.

Acelaşi creştin povesteşte că odată a mers la mănăstire la Vecernie împreună cu cumnatul său, Cornelie Hagikiriakidis, spre care întorcându-se, Stareţul i-a spus: „Să-i spui tatălui tău să-şi plătească datoria ce o are la biserică. A dat o parte, dar nu a achitat toată datoria. Să nu se întâmple cumva ca el să moară şi atunci va trebui să o plăteşti tu. Şi într-adevăr aşa a fost, exact cum a spus Stareţul, al cărui dar al înainte-vederii pătrundea până la astfel de lucruri tainice.

Acelaşi bărbat povesteşte cu emoţie, că în Săptămâna Mare a anului 1957, în sat a izbucnit o ceartă între doi fraţi, iar el încerca să-i împace. În Joia Mare s-a dus la Stareţ împreună cu un grup mic de consăteni. Cu ei a venit şi o femeie, care îl clevetise pe nedrept pe bărbatul care povesteşte întâmplarea. Stareţul era bolnav şi se afla în chilia lui. Îndată ce a intrat creştinul acesta în chilia Stareţului şi i-a făcut metanie ca să ia binecuvântare, acela i-a spus: „Opreşte-te, ai venit aici pentru că ai făcut scandal în sat?” „Părinte, nu ştiu dacă sunt eu vinovatul“, – a răspuns acela. Atunci Stareţul îi spuse: „Nu, nu eşti tu vinovatul. Pe nedrept te-a clevetit acea femeie”. Acestea le-au auzit şi alte femei care erau acolo.

La 28 octombrie 1958, acelaşi creştin a mers la mănăstire având în buzunar un loz, pe care îl cumpărase fără să spună nimănui. Mergând spre mănăstire se gândea ce va cumpăra dacă va câştiga. Va cumpăra o rochie pentru o săracă, un costum pentru un orfan şi o rasă Stareţului. Luând binecuvântarea Stareţului, acela i-a spus:Ai un loz în buzunar. Aruncă-l, şi să nu mai cumperi lozuri niciodată. Din cele ce ţi-ai propus să cumperi, dacă vei câştiga, nu-ţi îngădui să cumperi nimic. De asemeni terenul pe care te gândeşti să-l cumperi în Tesalonic, să nu-l iei, ci să rămâi în satul tău”. Atunci acela, auzindu-l pe Stareţ, a rămas uimit de înainte-vederea lui, căci lucrurile pe care nu le cunoştea nimeni şi pe care le avea numai în mintea lui, erau cunoscute de Stareţ, de la care a primit răspuns mai înainte de a-l întreba.

Acelaşi bărbat l-a cercetat pe Stareţ în 1959 împreună cu un consătean şi prieten al lui, Chiriac Teodoridis, care venea pentru prima oară la Stareţ. Acela spunea că nu crede în sfinţenia Stareţului, aşa cum credeau mulţi, deoarece era sigur că este vrăjitor şi „ghicitor în cărţi“. Când au ajuns la mănăstire, Stareţul l-a văzut de departe şi l-a chemat la el. Chiriac apropiindu-se de Părintele, acesta l-a tras de ureche şi i-a spus: „Eu nu sunt nici vrăjitor şi nici nu ghicesc în cărţi”. Atunci acela a rămas uluit şi şi-a plecat capul, cerându-şi iertare. Stareţul i-a mai dezvăluit că soacra lui, pe nume Sofia Kotaidu, va muri în scurt timp de o boală grea. Într-adevăr, după un scurt interval de timp femeia aceea a murit de cancer, deşi era pe deplin sănătoasă atunci când Stareţul a spus aceasta. Ginerele ei, Chiriac Teodoridis, a încercat s-o aducă la Stareţ, dar aceea nu a vrut, aşa cum el prevăzuse de mai înainte şi despre aceasta.

Un alt creştin povesteşte: La cele patruzeci de liturghii ce se săvârşesc în Postul Naşterii Domnului am dat numele celor morţi pentru a fi pomenite. După o Vecernie Stareţul mi-a spus: „Toate sunt bune, dar pe naşa ta nu ai scris-o în pomelnic. Celelalte suflete vin la masă şi mănâncă, ea însă stă deoparte foarte îndurerată…“.

Una dintre fiicele acestui creştin a iubit viaţa monahală şi, la îndemnul Stareţului, a plecat la Mănăstirea Sfânta Treime din Tiva. În timpul războiului civil a primit să-şi jertfească viaţa, pentru a salva o unitate militară grecească. După eliberare, tatăl călugăriţei nu ştia nimic despre ea, şi i-a spus aceasta Stareţului. Atunci Stareţul i-a zis: „Acolo unde se afla ea acum, este mai bine decât unde era mai înainte“. După o vreme tatăl a aflat despre moartea fiicei sale de la o rudă de-a lui. Atunci el s-a dus îndată la Stareţ, iar acesta i-a spus: Nu ţi-am spus despre moartea ei, ca s-o afli de la alţii. Eu i-am făcut toate cele rânduite. Pomenirile la a treia şi la a noua zi, şi pe cea de la un an. S-au făcut şi parastasele. Iar ţie îţi rămâne numai o datorie: în fiecare sâmbătă să duci câte un dar la câte o biserică“.

Unei femei care venise din Xanti, i-a spus: „Ai făcut o făgăduinţă. De ce întârzii s-o împlineşti? Dar ea nu-şi aducea aminte despre acea făgăduinţă. Atunci Stareţul i-a spus: „Să-ţi amintesc eu: Cândva ai făgăduit un viţeluş Bisericii Sfântului Nicolae de la Porto Lagos. ÎI aşteaptă. S-a făcut juncan. Să-l duci“.

Altădată, o femeie nici nu a apucat bine să pună piciorul în chilia Stareţului, că acela a oprit-o spunându-i: „Mâinile tale ard. Ard, dar nu se vede foc. Ce lucrezi?“. Aceea a răspuns că este moaşă.Câţi copii ai ucis? – a întrebat-o Stareţul. „Niciunul” – răspunse aceea. „Îţi spun eu. Cinci. În cutare sat, la cutare femeie ai ajutat la avort…“. Şi i-a spus cinci cazuri, precum şi numele persoanelor. Aceea a rămas fără glas. A îngenuncheat şi lăcrimând, şi-a cerut iertare. „Ridică-te în picioare“, – îi spuse Stareţul. „Te vei duce să cerşeşti în şapte sate, căci în cutare sat este trebuinţă de podeţ, în altul de o fântână, iar în altul de un veşmânt pentru un preot sărac...”. Atunci i-a spus ce mai este nevoie de făcut şi în celelalte sate. După un an femeia s-a întors şi, mai înainte ca aceea să-i spună Stareţului ce a făcut, i-a spus el tot şi a iertat-o, pentru marea ei smerenie şi pentru străduinţa depusă spre a-şi împlini canonul.

Altă dată au venit la Stareţ două femei din Xanti. Înainte de a intra în chilia lui, una din ele şi-a scos de la gât un „talisman” pe care îl purta şi l-a agăţat într-un cui de pe peretele din afara uşii. Cum au intrat înăuntru, Stareţul, cu vocea ridicată îi spuse celei care agăţase „talismanul” pe perete:Imediat să-ţi iei diavolul de pe peretele unde l-ai agăţat şi să pleci! Avem Biserica, Sfintele Taine şi voi mergeţi la vrăjitori?. In privinţa asta se pare că Stareţul era mai aspru decât în toate celelalte. Ori cu credinţa, ori cu mamona” – spunea el adesea, amintind cuvântul Domnului: „Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui mamona“.

Când au plecat bulgarii şi lumea se bucura pentru aceasta, Stareţul a spus: „Nu vă bucuraţi, căci va veni vremea când veţi spune: Bulgaria, Bulgaria… Pentru că mamele au născut lupi şi lupii vor bea sânge omenesc. Va ucide tatăl pe fiu, frate pe frate…După cum s-a şi întâmplat în războiul civil.

După săvârşirea unei Sfinte Liturghii la bisericuţa Proorocului Ilie, o femeie cârtea împotriva Stareţului pentru că nu i-a îngăduit să se împărtăşească, deşi postise mult. Ce lucrezi?“, – a întrebat-o Stareţul. Femeia a răspuns că spală rufe pe la casele oamenilor. „Nu ţi-am îngăduit să te împărtăşeşti, deoarece am văzut că ai cearşafuri agăţate pe tine. De ce schimbi pe cele noi cu altele vechi?“. Atunci femeia şi-a mărturisit greşeala, iar Stareţul i-a dat canon şi a slobozit-o cu pace.

O altă femeie, din satul Horisti – Drama, certându-se cu o vecină de-a ei, i-a luat o găină şi a ascuns-o sub un coş. A făcut asta ca să se răzbune. După câteva zile a venit la Stareţ şi a vrut să se împărtăşească. Apropiindu-se de Altar, Stareţul i-a făcut semn să se depărteze. La sfârşit, când femeia l-a întrebat de ce nu a vrut s-o împărtăşească, Stareţul i-a spus: Ce vrei să faci cu găina pe care ai ascuns-o sub coş? Du-te mai întâi şi dă găina înapoi vecinei, cere-i iertare şi după aceea vino să te împărtăşesc“.

Într-o zi, o femeie din Livadero curăţa grâu în curtea mănăstirii. Stareţul era în chilie. La un moment dat i-a spus femeii: „Du-te la nuc şi spune-i celei ce ia nuci fără binecuvântare să lase câteva şi pentru noi“. Dar lucru minunat este că nucul era departe şi nu se vedea din locul unde se afla Stareţul.

În altă zi, în timp ce Stareţul şedea pe o bancă în curtea mănăstirii, s-a ridicat brusc, şi-a făcut semnul Crucii şi a spus: „Călătorie uşoară, Dimitrie“. Peste o jumătate de oră clopotul satului a sunat de înmormântare, pentru că, într-adevăr, murise Di­mitrie din Sipsa. Şi alte ori, spunea aceleaşi cuvinte despre alţi oameni, cărora le vedea de departe sufletele urcând spre cer.

Un creştin, originar din Asia Mică, a venit la mănăstire să facă un parastas pentru părinţii lui. Voia să pună în pomelnic şi numele naşului său, dar nu îl mai ţinea minte. Când i-a spus aceasta Stareţului, acela i-a zis să scrie Sava. L-a scris, dar cu îndoială. După ce Stareţul a adormit, la câţiva ani, a venit în Sipsa să-l caute pe acel creştin, fratele naşului său. Atunci acela s-a înştiinţat că într-adevăr numele naşului său era Sava. O femeie îi ducea Stareţului nişte gutui. Pe drum a întâlnit o altă femeie care era însărcinată. Aceasta a simţit mirosul gutuilor şi i-a cerut să-i dea şi ei una, dar aceea nu a vrut. Când i le-a adus Stareţului, acela i-a spus: Pe drum ţi s-a deschis poarta raiului, dar tu ai închis-o...”.

În timpul războiului civil o femeie a mers la Stareţ pentru a-i cere sfatul dacă trebuie să se mute de la sat la oraş. Stareţul, cu încredinţarea ce o luase de sus, i-a spus:Să nu destrămaţi căsuţa voastră. Bărbatul tău este evlavios şi rugăciunea lui este primită. Răzvrătiţii nu vă vor deranja. Să nu-i spui însă soţului tău că rugăciunea lui este primită, pentru că se poate mândri şi atunci rugăciunea lui îşi va pierde puterea ei. Femeia l-a ascultat pe Stareţ şi familia ei nu a păţit nici un rău.

O femeie evlavioasă totdeauna pornea în grabă spre mănăstire, după ce bărbatul ei pleca la Drama pentru treburi. Femeia se grăbea să prindă slujba, care se termina întotdeauna înainte de a se lumina de ziuă. Într-o zi, după ce bărbatul ei a plecat cu trăsura încărcată cu lemne, ea a alergat la biserica mănăstirii. S-a pironit într-un colţ din spatele pangarului şi şi-a început rugăciunea ei fierbinte. Era în anii cei grei ai ocupaţiei bulgare… La sfârşitul Sfintei Liturghii, a mers ultima să ia anaforă. Atunci Stareţul se plecă puţin şi îi spuse cu o voce scăzută: „Fiica mea, Maica Domnului a auzit rugăciunea ta şi l-a izbăvit pe bărbatul tău dintr-o mare primejdie…“. Femeia a plecat îngândurată şi cuprinsă de o oarecare nelinişte, aşteptând să se însereze şi să vină bărbatul ei, ca să afle ce s-a întâmplat. Deşi nedumerită, slăvea totuşi pe Dumnezeu şi îi mulţumea din inimă Maicii Domnului pentru marele dar ce i l-a făcut. Seara, soţul ei i-a povestit cu multă emoţie cum a scăpat de la moarte ca prin minune. Era cât pe ce să fie împuşcat de doi pădurari, unul grec şi unul bulgar, dacă ar fi descoperit în căruţa lui un lemn, dintre cele care erau interzise pentru tăiere. Era ascuns sub lemnele de foc obişnuite, şi îl luase, pentru că avea nevoie de el în gospodărie. Cei doi pădurari l-au oprit în afara satului şi l-au obligat să descarce lemnele. Unul, două, trei rânduri. Rămăsese numai un rând şi s-ar fi descoperit lemnul ascuns, iar rezultatul era cunoscut… Deodată bulgarul se întoarse şi-i spune însoţitorului său: „De ce îl chinuim pe om? Nu cred să aibă nimic suspect“. Şi adresându-se căruţaşului, care în aparenţă îşi mai păstra încă sângele rece, îi spuse să încarce din nou lemnele şi să plece. Iar căruţaşul a făcut de îndată precum i s-a spus, deoarece ştia limba bulgară, fiind refugiat din localitatea Sterimaho din Rumelia Răsăriteană.

Fiica primarului din satul învecinat mănăstirii, care era secretară, povesteşte că într-o sâmbătă, pe când se pregătea să se împărtăşească, s-a certat în birou cu o colegă de a ei. Şi din această pricină se gândea dacă fapta făcută îi îngăduie să se apropie de Sfintele Taine. Când s-a întors acasă, mama ei a înștiințat-o că în dimineaţa următoare Stareţul va liturghisi la bisericuţa Sfântului Sila. Mergând acolo, stătea la îndoială, dar în cele din urmă a hotărât să se apropie şi să se împărtăşească, punându-şi în minte că după aceea îi va mărturisi Stareţului în­tâmplarea. Cum îi veni rândul, Stareţul îi spuse cu voce scăzută: „Nu, fiică! Mai întâi sa te mărturiseşti şi după aceea te vei împărtăşi…“. S-a ruşinat, dar s-a convins că aşa trebuia să se întâmple.

Un oarecare sătean din Sipsa, într-o dimineaţă, se pregătea să arunce îngrăşăminte pe ogor, dar pe neaşteptate l-au chemat ca martor la judecătorie. Atunci a rugat pe un consătean de-al său să facă lucrul acesta. Acela însă a aruncat îngrăşămintele pe ogorul lui, fără ca cineva să-l observe. Când, după puţină vreme, cel care făcuse înşelăciunea, a venit la mănăstire să se împărtăşească, Stareţul nu l-a împărtăşit, ci i-a spus că trebuie să se pocăiască şi să se mărturisească pentru păcatul ce l-a făcut. Şi deoarece acela s-a prefăcut că nu înţelege despre ce păcat îi vorbeşte, Stareţul l-a încredinţat că ogorul lui nu va da deloc roade în anul acela, deşi îi pusese îngrăşăminte, în timp ce ogorul săteanului pe care îl nedreptăţise, va face multă roadă. Şi aşa s-a şi făcut.

Moşul Anghel, vecinul mănăstirii, orb de mai mulţi ani, povesteşte că, atunci când abia începuse războiul civil, într-o duminică dimineaţa, după Sfânta Liturghie, Stareţul având pregătite nişte cutii de conserve cu mânere de sârmă, a pus în ele cărbuni aprinşi şi tămâie, şi le-a dat celor ce fuseseră la biserică. Le-a dat şi icoane, după care au făcut o litanie împrejurul satului. Stareţul cânta şi rostea rugăciuni. Când s-au întors la biserică, le-a spus sătenilor: „De acum să nu vă mai temeţi de nimic. Nimeni dintre săteni nu va păţi nici cel mai mic rău“. Şi într-adevăr, în satul lor nu s-a făcut nici cea mai mică vărsare de sânge.

O mamă, care a venit pentru prima oară la Stareţ, i-a spus: „Am venit ca să mă mărturiseşti şi să mă împărtăşeşti“. Dar acela i-a zis: „Mamă, asta nu o ştiu. Dacă voi avea încredinţare, o voi face“. Acestea s-au petrecut seara. Dimineaţa, după ce s-au sculat, i-a spus: „Mamă, ţi s-a împlinit dorinţa. Sfântul Ioan Rusul şi Sfântul Nicolae nu au mai cercetat mănăstirea de trei luni. Însă au venit în noaptea aceasta şi mi-au dat voie să te mărturisesc şi să te împărtăşesc“.

Femeia aceasta avea trei copii, care au murit de mici în Rusia. Bunicul lor spunea că aceşti copii sunt îngeraşi, nu au păcate şi că nu trebuie să li se facă nici o rânduială – parastase la a treia zi, la a noua, la patruzeci, şi la un an. Şi din această pricină, nu au făcut copiilor nimic din toate acestea. Dar când au venit în Grecia şi femeia s-a dus la Stareţ, acela i-a spus: „Copiii tăi stau la intrarea în vamă şi nu au bilet să intre înăuntru. Trebuie sale săvârşeşti cele cuvenite“. „Părinte, să am binecuvântarea ta. Voi face orice îmi vei spune“. Şi femeia a dat toate cele necesare Stareţului, care a săvârşit slujbele rânduite.

Într-o seară, copilul ei cel mai mic a avut un vis. A văzut cum a strălucit atât de puternic candela, încât toată casa s-a luminat. Atunci locuiau în Eftalia. De acolo femeia a venit pe jos cu copilul la Stareţ ca să-i spună visul. Atunci Stareţul i-a spus copilului: „Fiule, acea lumină arată că fraţii tăi au ajuns la destinaţie. Am săvârşit toate cele necesare pentru ei“.

După botezul fiicei ei, pe care Stareţul a numit-o Iuliana, deoarece s-a născut în ziua pomenirii sfintei, stăteau cu toţii în curtea mănăstirii. Atunci mama i-a spus Stareţului: „La toţi le spui câte ceva. Spune-mi şi mie un cuvânt“. Ah, fiică, ce să-ţi spun? Tatăl tău va veni la uşa ta, dar îl vei întoarce înapoi“. Atunci era în perioada ocupaţiei şi a foametei. Acea femeie, făcea milostenie cu toţi, dar aşa cum înţelegea ea. După cum ea însăşi spunea, ţinea cont de zicala: „Dacă nu ai nimic, dă un pumn de sare, dar pe om să nu îl întorci înapoi“. Au trecut mulţi ani de atunci, vreo cincisprezece. Era iarnă în Ajunul Crăciunului. Femeia a intrat în cameră şi, îndată ce a deschis fereastra, vede un om desculţ care umbla din casă în casă. După puţin a bătut şi la uşa ei şi i-a spus: „Dă-mi o pereche de papuci, dacă ai“. „Nu am” – a spus ea şi i-a închis uşa. Proorocia Stareţului s-a împlinit după cincisprezece ani. Femeia s-a dus la Stareţ, i-a spus întâmplarea, iar acela i-a zis: „Ce să-ţi fac? Ţi s-a dat prilejul să faci un bine şi l-ai pierdut“.

Soţul ei a murit în Siberia în 1943. Nimeni nu ştia despre aceasta, dar Stareţul a înţeles imediat. În timp ce stareţul pomenea numele celor vii, nu a citit numele soţului ei şi a spus: „Taină ascunsă“. Femeia nu se dumirea de ce Stareţul a zis aceasta. Într-o zi, Stareţul i-a zis: „Măicuţă Maria, datorezi trei coţi de giulgiu“. Femeia a înţeles imediat că a murit bărbatul ei şi i-a făcut toate cele cuvenite. După parastas, când toate rudele stăteau la masă şi mâncau, Stareţul i-a spus fiicei Mariei: „Tatăl tău, un om înalt, stă aici aproape de noi“. Şi i-a descris înfăţişarea lui, până şi felul în care îşi răsucea mustaţa.

Părintele Atanasie Ianachidis povesteşte că odată, înainte de a fi hirotonit, a dus Stareţului puţină mâncare de acasă. Stareţul l-a primit şi i-a spus: „Pe cei care vor veni acum să nu îi laşi să intre înăuntru“. După puţin timp au venit patru bărbaţi, care cereau insistent să-l vadă pe Stareţ. Atanasie nu a putut rezista insistenţei lor şi i-a băgat în biserică să se închine, precum au cerut. Stareţul s-a prefăcut că este bolnav, dar aceia insistau să-l vadă. Atunci Stareţul spuse: „Să vină, pentru că văd că nu ne vor lăsa uşor în pace“. Erau nişte poliţişti care se aflau în căutarea unui hoţ şi au venit cu o hartă, ca Stareţul să le arate în ce punct se află. Atunci Stareţul le spuse: „Aţi venit la mine ca la un oarecare prezicător. Plecaţi, nu am nimic să vă spun“. Apoi s-a întors către părintele Atanasie şi i-a spus: „Aceştia nu au venit din credinţă“. Altă dată – povesteşte acelaşi părinte – Stareţul i-a spus exact câţi vor veni în acea zi, de unde vin, ce vor şi ce îi preocupă. Şi într-adevăr, precum a spus Stareţul, aşa s-a şi petrecut după aceea.

Lui Atanasie Bogatini, care citea ziarul „Viaţa“, i-a spus: „Aceştia care publică ziarul, într-o zi se vor despărţi“. Tot lui, pe când citea fasciculul „Scânteia“, pe care încă îl editează Augustin, mitropolitul Florinei, i-a spus:Augustin va mărturisi spre slava lui Dumnezeu. Lucruri care s-au şi întâmplat.

O femeie bolnavă a mers la Stareţ cu scopul de a se folosi de rugăciunea lui, aşa cum fusese îndemnată de cunoscuţii ei. Când l-a văzut pentru prima oară pe Stareţ, şchiopătând din pricina neputinţei picioarelor lui, femeia s-a gândit în sinea ei că, dacă Stareţul ar fi avut putere, s-ar fi vindecat mai întâi pe el însuşi. Apropiindu-se de Stareţ, a rămas uimită când l-a auzit spunându-i: „Dacă aş fi putut, mi-aş fi vindecat picioarele şi nu aş şchiopăta. Duceţi-vă…“. Da, Stareţul, asemeni multor altor sfinţi ai Bisericii, îi făcea sănătoşi pe alţii dar nu se vindeca pe sine, ca să rămână astfel sub pavăza nebiruită a smereniei.

Unui cântăreţ care se îndoia de sfinţenia Stareţului şi pentru care pricină chiar l-a ispitit odată, Stareţul, după ce i-a descoperit multe nelegiuiri din viaţa lui, în cele din urmă i-a spus: „Crezi oare că Hristos nu mi-a dat mie deloc din Duhul Lui, deşi îl slujesc cu credincioşie de la şapte ani?“. Auzind acestea cântăreţul şi-a cerut iertare.

Harisma Sfântului Stareţ se manifesta printr-o neîncetată revărsare de dragoste, potrivit cuvântului Apostolului:

După harul pe care l-a primit fiecare, slujiţi-vă de el spre folosul tuturor ca nişte buni iconomi ai harului celui de multe feluri al lui Dumnezeu” (I Petru 4,10).

Şi încă:

Dacă slujeşte cineva, slujba lui să fie ca din puterea pe care o dă Dumnezeu” (I Petru 4,11).

*

1. Dragostea poporului fată de Stareţ

«Pe cei mai înainte de noi să-i respectăm. Pe prezbiterii noştri să-i cinstim»
(Clement Romanul)

Cum să nu nutrească mulţimea credincioşilor atâta dragoste şi preţuire faţă de Stareţ, când îl vedea că se jertfea pentru ei? Precum am spus deja, poporul cel credincios al Domnului simţea o deosebită dragoste faţă de Stareţ, după cum obişnuieşte el să facă întotdeauna cu adevăraţii slujitori ai lui Dumnezeu. Desigur, manifestările poporului erau reţinute, deoarece seriozitatea Stareţului nu îngăduia exagerări care dovedesc stări fără profunzime duhovnicească. Primea dragostea din dragoste pentru cel iubit, dar nu o cultiva şi nu o dorea. Totdeauna lauda omenească este primejdioasă, chiar şi pentru nevoitorul cel aspru. Laudă aştepta numai de la Dumnezeu, căruia îi dăruise toată dragostea sa, şi din această legătură a sa, atât de apropiată cu Ziditorul izvora şi iubirea sa faţă de popor. Astfel, cu simplitate şi smerenie, Părintele cel răbdător primea dragostea fiilor lui.

În Rusia, precum am spus, Stareţul cunoscuse o călugăriţă foarte virtuoasă pe nume Evghenia, care locuia de mulţi ani în Xanti şi avea mai bine de o sută de ani. Ea ţinea întotdeauna o rânduială aspră pentru sine. Când şi-a simţit aproape sfârşitul vieţii, a venit la Sipsa să-l vadă pe Stareţ. Stareţul a cunoscut de mai înainte chiar şi ceasul când va veni. S -a îndreptat spre biserică, a deschis Sfintele Uşi şi o aştepta cu mâinile încrucişate pe piept. Când a venit, călugăriţa s-a închinat la icoane şi i-a făcut metanie Stareţului, spunându-i: „Sfinţia Ta, Părinte, te-ai ridicat foarte sus… Prin asceză te-ai urcat pe Muntele Sinai… Aşa vei fi până la sfârşitul vieţii Sfinţiei Tale”. Atunci Stareţul i-a răspuns: „Asta o cunoaşte numai Cel Prea Înalt. Ai venit aici ca să te înmormântez?” „Da, pentru asta am venit”, a spus călugăriţa. Şi deodată ea s-a îmbolnăvit. Dar cu toate acestea, aplecat împreună cu un însoţitor de al ei în localitatea Noua Kromni. Atunci Stareţul a spus însoţitorului ei: „Se va întoarce repede…” În Kromni călugăriţa a adormit. Stareţul s-a dus şi a luat trupul ei cel mult ostenit şi aducându-l în mănăstire, l-a îngropat.

Despre această călugăriţă alţii povestesc următoarele: Când a venit la Stareţ, i-a sărutat mâna. Atunci s-aplecat şi Stareţul şi i-a sărutat şi el mâna ei. Apoi i-a dat o palmă peste obraz spunându-i:

„Dacă vezi, de ce nu spui? Lumea are atâta nevoie astăzi…”. Aceea avea harisma mai-înainte-vederii şi trebuia, după părerea Stareţului, să împlinească cuvântul Apostolului: „Nu fi nepăsător faţă de darul ce este întru tine (I Tim. 4,14).

Stareţul a spus despre această călugăriţă: „Nu ştia carte, dar cu un «Doamne miluieşte» a câştigat împărăţia Cerurilor. Când l-au întrebat despre o altă călugăriţă, Margareta, a spus: „Maica Evghenia, maica Margareta şi maica Nina au acelaşi duh”. Se spune că maica Nina a fondat mănăstirea din cartierul Tesalonicului, Panorama, şi a avut faima de monahie virtuoasă.

O altă călugăriţă, maica Ana, care în lume se numea Atena Macabeu, singura care a luat schima din mâinile Stareţului, povesteşte cu o deosebită căldură întâlnirea ei cu fericitul Stareţ, petrecută cu mulţi ani în urmă:

„Am venit la de trei ori binecuvântata mănăstire şi cum am zărit pe fericitul Stareţ, am cerut cu respect binecuvântarea lui. Atunci acela mi-a spus: „Bine ai venit, maica mea Atena”. Eu m-am emoţionat şi mi-am spus în sinea mea: „De unde ştie numele meu?”. La sfârşitul Sfintei Liturghii preoţii care au venit la hram l-au heretisit pe Stareţ. Toată lumea era aşezată pe pământ să mănânce şi Stareţul fiind îmbrăcat ca un simplu monah cu şorţul şi cu fesul lui obişnuit, a venit şi i-a binecuvântat pe toţi. După aceea a venit lângă mine şi-mi spuse încet: „Maică Atena, să vii singură într-o zi… Când ai ocazia, să vii la mănăstire”. De atunci veneam regulat. Mă spovedea, mă împărtăşea şi plecam mulţumită. De fiecare dată când veneam, îmi spunea toate gândurile pe care le aveam în minte şi orice taină aveam în sufletul meu. Începusem să mă gândesc la monahism. Odată Stareţul mi-a spus: „Maică Atena, când ţăranul începe să are pentru a semăna, totdeauna priveşte în faţă şi merge înainte, nu se întoarce să caute înapoi şi, astfel Dumnezeu îl ajută…”

Când am venit şi i-am mărturisit dorinţa mea pentru monahism, Stareţul mi-a spus: „Maică Atena, mergi precum ai început şi să nu crezi că rasa şi sfânta schimă îl mântuiesc pe om. Nu. Mai presus sunt faptele bune, plăcute lui Dumnezeu, smerenia, ascultarea, dragostea, milostenia…”. Am lăcrimat, pentru că nu voia să mă primească. Atunci mi-a spus: „Să ai multă răbdare şi rugăciune şi dacă va vrea Dumnezeu, va fi şi asta… Porunca va veni de sus…” Avea har şi înainte-vedere. Pe toate le ştia şi mă miram ce fel de om este şi ce suflet are. M-a încercat trei ani până m-a făcut călugăriţă, iar după încă şase luni m-a făcut schimonahie.

Într-o Duminică a Ortodoxiei, când se face procesiune cu sfintele icoane, Stareţul stătea în partea de răsărit a bisericii, unde sunt mormintele celor adormiţi, şi pomenea cu evlavie numele fiecăruia. Fiind şi eu de faţă mă gândeam: „dacă aş fi fost şi eu îngropată aici, m-ar fi pomenit Stareţul”. Când s-a terminat Sfânta Liturghie, m-am dus la chiliuţa lui să iau binecuvântare. Atunci îmi spuse: „Maică Stareţă, ai fost mulţumită astăzi?”. I-am răspuns afirmativ şi l-am heretisit. Stareţul a întrebat-o din nou: „La ce te gândeşti?” „La nimic” îi răspund. „Nu o să te bucuri de lucrul la care te gândeşti tu acum, – îmi spune – pentru că atunci voi fi foarte departe, nu mă voi afla aici”. „Unde veţi merge, Părinte, la Ierusalim?” – l-am întrebat. Stareţul a zâmbit uşor şi a spus maicii Arghiria care era acolo: „Ştii ce gândeşte maica Ana? Vrea să moară aici şi să o îngrop eu, ca să o pomenesc. Dar îi spun că nu voi fi aici atunci când va muri, ci voi fi departe. Nu te mâhni, maică, pe tine te vor pomeni aici alţii şi cât vei trăi şi după ce vei muri. Nu te mâhni. Trebuie să te bucuri când îţi spun că vei fi pomenită în fiecare zi”. A spus şi alte lucruri, care mult m-au mângâiat.

Când l-am văzut din nou, mi-a spus: „Maică, din Europa a pornit un val negru şi vine încet-încet şi va ajunge şi în Grecia. Tot tineretul va pleca în străinătate, iar aici va fi pustiu, vor rămâne numai bătrânii. Tu te vei afla departe, vei urî lumea şi vei spune: „Unde să plec ca să nu mai văd toate acestea? In ce pustie să mă duc?” Dar vei veni tot aici… Vor trece anii. Nu te grăbi, deoarece mai întâi aici se va pustii locul şi după aceea se va face mănăstirea”. De atunci au trecut treisprezece ani. Veneam regulat la Stareţ şi mă sfătuia. Când era bolnav, mergea la Mocros şi se bucura mult atunci când îl cercetam. Mă numea „fiica mea cea credincioasă“. în ultima vreme mi-a spus: Măicută, nu te mâhni, dar nu voi ieşi din iarnă. A venit timpul şi trebuie să plec, dar îmi pare rău de tineret. Ce se va întâmpla cu el? M-am ostenit, am semănat, am plantat, au înflorit, dar nu am adunat rod. Pentru asta mă mâhnesc şi plâng… Tu, fiica mea iubită, să ţii minte toate cuvintele mele şi mai ales să ai smerenie. Să vii aici la colibă, deoarece aici este locul durerii mele, iar jos la mănăstire este locul rugăciunii mele. Să spui: «Miluieşte-mă Dumnezeule…»”.

În octombrie, am venit din nou la mica lui mănăstire şi l-am aflat foarte bolnav. Mi-a spus: „Ţi-am poruncit să vii, pentru că voi pleca. Aici unde mă aflu sunt într-o „permisie”... Tu vei suferi, dar să te porţi bine cu lumea. Te vor fura, te vor cleveti, te vor judeca, şi multe altele vei păţi. Nu, nu, nu vei fi tu vinovată, dar trebuie să fie aşa, ca să se deschidă intrarea… Monahul care trăieşte în oraş trebuie să le audă pe acestea, ca să se mântuiască… Să nu ceri socoteală nimănui, ci să faci rugăciune şi priveghere pentru aceia, ca să-i ierte Dumnezeu. Să vii când vei primi telegrama; atunci să vii”. După treisprezece zile, la 4 noiembrie, am primit telegrama: „Părintele a adormit. Veniţi”. Cuvintele lui au rămas în inima mea ca o comoară sfântă. Pentru el inima mea a fost o carte deschisă. De multe ori spunea închinătorilor: „Astăzi ne vine măicuţa. Acum călătoreşte”. Maica Arghiria îl întreba: „Părinte, cum le ştii pe acestea? Ai văzut vreo vedenie? Spune-ne, cum le afli?”. Şi Stareţul îi răspunse: „Tu să asculţi şi să nu întrebi. Să nu vorbeşti, nici să fii curioasă”. Iar eu spuneam în mintea mea: „Dumnezeul meu, ce fel de om este? Ce fel de suflet este de ştie toate tainele lumii?”.

Odată mi-a spus: „Măicuţă, în Tesalonic se află o călugăriţă, care a fost egumenă în mănăstirea lui Arsacli, care mai apoi a fost distrusă. Când vei merge în Tesalonic, să o cauţi şi să-mi spui şi mie. Atunci când am cunoscut-o se numea Pelaghia, apoi Olimpia. Află despre ea tot ce poţi, te rog”. După mai multe încercări de a o găsi, am aflat unde locuia. Casa ei era în Calamaria. Era foarte bătrână şi îi slăbise vederea. Am salutat-o. Când a auzit că sunt fiică duhovnicească a Stareţului Gheorghe Karslidis, a început să plângă de emoţie şi bucurie. Iar când i-am spus că însuşi Stareţul m-a trimis s-o caut, s-a bucurat şi mai mult şi mi-a spus:În Rusia Stareţul meu l-a făcut monah pe Stareţul tău. Ai un duhovnic sfânt. El încă de când era tânăr monah avea în sufletul său mare bucurie şi veselie. încă de atunci avea harul lui Dumnezeu… După aceea nu am mai văzut-o pe Stareţa Olimpia.

Când am mers din nou la Stareţ, i-am spus veştile şi s-a bucurat şi el mult. Când s-a îmbolnăvit tare, l-am întrebat: „Părinte, pe mine cui mă laşi?”Să nu te mâhneşti pentru că te vei îmbolnăvi. Te las în seama milei lui Dumnezeu. Vei primi mângâiere de sus şi vei avea un duhovnic bun”.

Cu toate că Stareţul era înconjurat de atât de multă lume, care îl cinstea şi îl iubea, se simţea singur. Nu avea oameni care să-l înţeleagă întru totul, să-l urmeze şi să-l moştenească. Dar în cele din urmă, s-a odihnit, lăsându-se în voia lui Dumnezeu. „Bucata de pământ” ce i s-a dat a cultivat-o cu toată puterea sufletului său. În clipe de sinceritate şi durere, striga: „Oile sunt multe, dar laptele este foarte puţin”. Voia să spună că mulţi sunt cei chemaţi, dar puţini cei aleşi, cei înduhovniciţi, după cuvântul Domnului.

(din: Monah Moise Aghioritul, Viața Sfântului Gheorghie cel Nou, Editura Evanghelismos, 2014)

Vedeti si:

Fericitul sfarsit al Cuviosului Paisie Aghioritul: MUCENICIE, ADEVARATA MUCENICIE…/ Dacă n-aş vedea anii grei ce vin, nu m-aş nelinişti atâta… Acum nu mă înţelegeţi, dar atunci mă veţi înţelege”

Harismele minunate ale Cuviosului Paisie Aghioritul (5): VAZATOR CU DUHUL SI TAMADUITOR

Marturia domnului ATANASIE RAKOVALIS despre HARISMELE SFANTULUI PAISIE AGHIORITUL – puternica ADEVERIRE a invataturilor Sfantului Grigorie Palama despre ENERGIILE NECREATE. Experienta harului VS. IDEOLOGIZAREA credintei

HARISMELE CUVIOSULUI PORFIRIE

SFANTUL GAVRIIL IVIREANUL cel nebun pentru Hristos (1929-1995) – IUBIREA SA PENTRU CEI UMILI si HARISMELE MINUNATE puse in slujba mantuirii fratilor: “M-am rugat mult pentru voi, ca sa va scap de moarte!”

PARINTELE IOAN – un sfant rus inaintevazator ascuns sub mantia smereniei, evocat de fiul sau duhovnicesc, ARHIMANDRITUL TIHON, in “Nesfintii sfinti” (II)

“DOMNUL NU-I LASA PE AI SAI” – Viata si harismele unui proroc al veacului XX: SFANTUL CUVIOS KUKSA DE ODESSA

SFANTUL CUVIOS LAVRENTIE DE LA CERNIGOV SAU PLANSUL IUBIRII PENTRU IADUL PE CARE-L ALEGEM

SFANTUL SERAFIM DE VIRITA (Vîriţa) – marturii minunate despre puterea sfinteniei, spre intarirea credintei noastre slabe (I)

SFANTUL SERAFIM DE VIRITA – marturii minunate, tulburatoare si pline de invataminte despre puterea sfinteniei si necesitatea faptelor credintei (II): “PENTRU POCAINTA TE-A SALVAT DOMNUL!”

SFANTUL SERAFIM DE VIRITA – minunile sfinteniei (III)

“Asceti in lume” (II): VIATA, HARISMELE SI SFATURILE PARINTELUI SERAFIM DIMOPOULOS, DUHOVNICUL IN HAINE ZDRENTUITE, INAINTE-VAZATOR SI NEBUN PENTRU HRISTOS, AJUNS LA MASURA STARETILOR PAISIE SI PORFIRIE (1937-2008): “Va fi mare criza in Grecia. De lucru nu va fi… Vine saracie si foamete. Daca vreti o schimbare grabnica in bine, scoateti televizorul din casa!”

Marturie despre viata si darurile minunate ale Fericitului Parinte DIMITRIE GAGASTATHIS, “prietenul Sfintilor Arhangheli”

Darul inainte-vederii lui GHERON IOSIF (†15/28 august 1959), unul dintre ultimii mari sfinti athoniti: “Tot ce facea, facea cu instiintare de la Dumnezeu”

GHERON IOSIF ISIHASTUL despre discernamant si stravedere: „Sare, fiilor, e trebuinta de sare!”


Categorii

Minuni si convertiri, Sfantul Gheorghe Karslidis din Drama, Sfinti Parinti recenti

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

1 Commentariu la “SFANTUL GHEORGHE KARSLIDIS, Pastorul harismatic care “citea in suflete ca intr-o carte deschisa” (II): “Dumnezeul meu, ce fel de om este, de stie toate tainele lumii?”. SINGURATATEA SI MAHNIRILE UNUI STARET INAINTEVAZATOR

  1. Nu există nici o libertate fără dragoste, nici o descătuşare fără potolirea răzvrătirii. Nu te gândi la programul tău încărcat când te rogi. Nu înceta să te uimeşti de Persoana iubită. Nu neglija Cartea, ca să nu ţi se pipernicească sufletul. Nu te asimila celei mai narcisiste generaţii din istorie. Nu este destul să munceşti mult, dacă nu munceşti pentru cei mulţi, nu doar pentru tine.
    Nu construi clădiri care se vor surpa, ci mai degrabă construieşte caractere. Nu te sui în trenul aglomerat al lumii, ci consideră istoria o simfonie, în care fiecare notă e valoroasă. Nu gusta tristeţea, Vestea Bună îţi vorbeşte despre bucurie de 132 de ori. Dacă numeri paşii, nu te bucuri de dans. Dacă te gândeşti la tipografie, nu citeşti. Dacă nu te “pierzi” în Liturghie, nu te rogi.
    Când ne-a dat porunca iubirii, Hristos chiar asta a vrut să spună. La final, să avem o singură vină: aceea că L-am iubit prea mult.
    Înainte vreme, oamenii nu concepeau să își părăsească părinții și copiii, chiar morți, nu plecau de lângă vatră și de lângă cimitirul unde se odihneau cei dragi. Acum, își părăsesc părinții și copiii, chiar vii fiind încă aceia, iar viața lor devine un cimitir. Înainte vreme, oamenii nu aveau farfurii pe care să nu le folosească. Azi, au atât de multe, încât nu mai au spații de depozitare pentru ele (farfurii de Paște, farfurii de Crăciun, farfurii de duminică, farfurii de vară). Înainte vreme, păgânii admirau generozitatea creștinilor. Azi, un francez celebru se miră cât de zgârciți au devenit creștinii. Ce s-a întâmplat pe parcurs?! Ce s-a pierdut?!
    Fuga de desfrâu este fuga de oamenii răi. Fuga de bogăție este fuga de îngerii răi. Harul suflă unde vrea, dar vrea unde este dorit. Păcatul tâmpește, iar de tâmpiți nu are nimeni nevoie. Așadar, păcatul este o direcție greșită a vieții. O aglomerare de itemi ce provoacă demotivare. Mașina vieții noastre este defectă, doar sfinții ne mai pot tracta până la destinație.
    Năzuința de a cerceta adevărul nu poate fi înăbușită. Fericiți sunt cei ce își acordă viața după adevăr. Fericiți cei din a căror buze iasă doar adevărul, pentru că Duhul Adevărului sălășluiește în ei. Adevărul trebuie transmis întreg, fără absolut nici o omisiune. Să facem ascultare de Adevăr, dacă vrem să fim declarați biruitori. Dacă vrem să vedem o minune, există una la îndemână: transformarea noastră, utilă celor din jurul nostru.
    Din Noul Testament împrumutăm conjunctivul paulin:
    1. Să vă osebiți de păgâni!
    2. Să vă faceți pildă!
    3. Să vă apropiați de scaunul harului!
    4. Să vă bucurați pururea!
    5. Să vă umpleți de Duhul Sfânt!
    6. Să vă îmbărbătați!
    7. Să vieze Hristos în voi!
    8. Să vă lăudați în Crucea Lui!
    9. Să vă îmbrăcați în lumină!
    10. Să vă desfătați de pacea Lui!
    Cât de efemeră este lumea asta! În 1570, în Olanda a izbucnit un incendiu imens, care a mistuit peste 100.000 de locuințe. Ca să priceapă toți batavii, până în Jutland, că nu avem aici cetate stabilă. Că unica linie de înțelegere care ne unește cu misterul nu constă în ceva trecător. Că este bigamie să te însoțești cu două lumi și că trebuie să divorțezi de cea efemeră. Că adânc, înăuntrul nostrul, războiul contra patimilor continuă. Că dezbinatorul mincinos este vulgarizatorul minunilor, este efemerizatorul. Că după vântul puternic urmează seninul. Că doar minciuna se fabrică, adevărul se exersează. Că oricine mănâncă fructul cu sâmburi cu tot nu va mai avea semințe. Că distracția riscantă este pe cheltuiala noastră.

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate