CUM NE PREGATIM PENTRU CE VA URMA? POCAINTA, ASTAZI – INTRE “MUCENICIA VIRTUALA” SI INVATATURILE SFINTILOR

Sa incercam sa regasim de la Sfantul Marcu Pustnicul intelepciunea si lucrarea mantuitoare cuprinse in aceasta porunca, in ciuda ingreuierii pe care ne-o poate aduce limba veche:

Sfantul Marcu Pustnicul: POCAINTA SE CUVINE TUTUROR TOTDEAUNA

„Domnul nostru Iisus Hristos, Puterea si Intelepciunea lui Dumnezeu cu Dumnezeiasca cuviinta – precum Insusi mai-nainte purtand de grija de mantuirea tuturor -, a hotarat graind: Pocaiti-va! (Matei 3: 2, 4: 17; Marcu 1:15). Drept aceea, din aceasta ne este cu putinta a cunoaste ca toata felurimea poruncilor intr-un hotar al pocaintei se savarseste, precum si Apostolilor in cap[1] le-a poruncit zicand: Graiti lor: “Pocaiti-va, ca s-a apropiat Imparatia cerurilor” (Luca 10: 9; Matei 3: 2 etc.), nicidecum socotind vremelnica apropierea Imparatiei, ca una ce adica indata sta inaintea lumii – caci cum ar fi hotarat adevarul celor nepotrivite lucrurilor? Ca, iata, si cei ce vietuiau atunci si cei de dupa ei au adormit fara a se impartasi de sfarsitul cel de obste, ci, stiind Domnul ca noima Imparatiei si a pocantei este ca acestea au putere, a zis: Pocaiti-va, ca s-a apropiat Imparatia cerurilor… (…)

Iar pocainta, precum mi se pare, nici in vremi nici in oarecare lucruri s-a hotarat, ci in masura implinirii poruncilor lui Hristos se lucreaza. (…)

Drept aceea, socotesc ca lucrul pocaintei cu aceste trei fapte bune (virtuti) se lucreaza: intru curatirea gandurilor, intru neincetata rugaciune si intru rabdarea necazurilor ce vin asupra; care [fapte bune] datoare sunt nu numai aratata ci si ganditoare lucrare a avea, astfel incat, pe cei ce zabovesc intru ele, nepatimasi sa ii faca.

Deci, de vreme ce fara de cele inainte graite trei fapte bune nu se poate savarsi lucrul pocaintei, precum cuvantul a aratat, sunt incredintat de aici ca pocainta se cuvine tuturor totdeauna, si pacatosilor si dreptilor celor ce voiesc a dobandi mantuirea; de vreme ce nu este niciun hotar al savarsirii care sa nu aiba trebuinta de lucrarea faptelor bune celor inainte-zise.

Pentru ca celor ce incep, adica, prima li se face aducere inlauntru a blagocestiei; celor din mijloc, inainte-sporire; iar celor desavarsiti intarire (…).

Dar imi vei zice mie: “Intr-adevar, cei ce au bineplacut lui Dumnezeu si cu adevarat si intru desavarsire au ajuns de ce fel de pocainta [mai] au trebuinta? Pentru ca adica au fost unii oameni ca acestia, pentru care si marturisesc”. Asculta dar cu intelegere si vei cunoaste ca si unii ca acestia au trebuinta de dansa. (…) Cine, deci, este neispitit de minciuna si nestiutor de toata pofta cea dupa vedere, si cine niciodata nu s-a maniat in desert asupra aproapelui, nici s-a aflat vinovat cuvantului desert, ca sa nu aiba trebuinta de pocainta? Iar daca acum nu este unul ca acesta, dar a fost candva, dator este [si acela] de pocainta pana la moarte. (…)

Deci, daca pana la moarte a hotarat pocainta, precum s-a aratat, cel ce mai inainte de moarte zice ca aceasta este desavarsita pierde porunca lepadand moartea, facandu-se calcator al poruncilor lui Hristos.

Drept aceea, si celor mici si celor mari, pana la moarte nesavarsita este pocainta. Pentru ca, daca pana atunci prin fapte nu putem savarsi, prin scop insa suntem datori a ne deprinde, ca nu, dupa sloboda alegere pierzand porunca, aruncati sa fim sub osanda, prea mici chemandu-ne intru Imparatia cerurilor. Cauta pe cei ce din veac au calatorit viata aceasta si vei afla prin pocainta taina blagocestiei savarsita intru cei ce au bineplacut. Nimeni nu s-a osandit daca pe aceasta [pocainta] nu o a defaimat si nimeni nu s-a indreptat daca de aceasta n-a purtat de grija. (…)

Pe langa aceasta, daca diavolul nu inceteaza luptandu-se cu noi, nici pocainta nu trebuie a fi desarta sau lasata vreodata nelucratoare. Sfintii se silesc a o aduce si pentru cei de aproape, neputand astfel a se desavarsi fara de lucratoarea dragoste. (…)

Daca pocainta este cerere a milei, trebuinta ii este celui ce o are a purta de grija, ca asa sa nu auda: Iata, acum satui sunteti, iata v-ati imbogatit! (I Cor 4:8). Caci atunci este de trebuinta a se cere mai vartos pentru cel ce nu o are: Ca tot cel ce cere va lua (Matei 7:8). Asadar cel ce miluieste se va milui – pentru ca, printr-o pocainta ca aceasta, precum mi se pare, toata lumea impreuna a statut si unul de la altul cu iconomisire se ajutoreaza. (…)

Pentru ca daca si pana la moarte pocaindu-ne ne-am fi nevoit, nici asa n-am fi implinit ceea ce se cade. Pentru ca n-am facut nimic vrednic de Imparatia cerurilor. Pentru ca precum mancam si bem si graim si auzim, asa si a ne pocai fireste datori suntem.

Odata cel vrednic de moarte, dupa lege mort se face, iar cel ce traieste pentru pocainta prin credinta traieste, macar desi nu pentru [ceva] al sau, ci pentru pacatul caderii.

Botezandu-ne, ne-am curatit; curatindu-ne, porunci am luat. Iar cel ce nu face pe cel de-al doilea, pe cel dintai l-a spurcat, uitare luand pentru curatirea gresalelor sale celor de demult (II Pt. 1:9), de care nimeni nu e aflat nelipsit in fiecare zi, nici odinioara nimic din cele poruncite lasad [netrecand cu vederea]. Pentru aceasta, tuturor adica este de trebuinta pocainta. Pentru ca ea, pe cele odinioara de voie, acum fara de voie le arata, pentru a uri patimile si a ne departa de lucrurile lor. (…)

Cel ce are cunostinta adevarului stie ca trebuinta are si de pocainta; pentru ca fiecare dintr-insele se indrepteaza una intru alta.

Hristos S-a chezasuit pentru noi intru pocainta; cel ce o leapada pe aceasta se leapada de Cel ce ne-a luat in chezasie.

Dupa fapta nimic vrednic nu putem face, insa miluiti suntem foarte pentru alegerea sloboda. Cel ce se sileste si o tine pe dansa pana la iesirea din trup, macar si intru oaresicare [lucru] va si gresi, pentru sarguinta sa se va mantui; pentru ca aceasta Domnul in Evanghelie o a fagaduit.

Cel ce zice ca nu are trebuinta de pocainta, drept a fi pe sinesi se judeca si fiu rau de Scriptura se numeste; pentru ca cu parerea dreptatii se impreuna, ca si cum ar fi savarsind-o pe dansa, si, precum nu stie, in locul rastignirii se impreuna cu dulcetile, de vreme ce dulcetile sunt numai parere si semetie. Ca si cel ce are parere nu poate a se mantui, pentru ca scris este: Barbatul semet, betiv si defaimator nimic nu va savarsi (Avacum 2:5).

Daca pe cel desavarsit nu-l vatama sau impiedica cu nimic smerita cugetare, nici el sa nu lase pocainta cu pricina acesteia.

Credinciosul Avraam si dreptul Iov smerit cugetand, pamant si cenusa pe sinesi se numeau, iar graiurile acestea sunt semn al smeritei cugetari. Iar cel satul de pocainta smerit a cugeta nu poate.”

Cei trei coconi, care mari mucenici sunt, in mijlocul vapaii ce ardea se marturiseau si, aceea adica am gresit si faradelegi am facut graind, se caiau pentru relele cele de odinioara, iar de atunci desavarsiti au fost; si toata acea cantare a lor in chip luminos tinea puterea pocaintei.

Deci, daca si cei foarte bine placuti si desavarsiti prin lucuri aflandu-se, pe aceasta ajutorinta o au uneltit pana la moarte, cine este, dar, cel ce cu pricina dreptatii nadajduieste luisi si defaima pocainta? Iar eu zic asa: nici de ar fi fost cineva sfant precum Petru sau Pavel, nici acesta nu va voi vreodinioara sa paraseasca pocainta cu pricina smeritei cugetari.”

(Scrieri, Sfantul Cuvios Marcu Pustnicul, Editura Egumenita, 2008)

[1] Trad. Lit. Expresia “le-a poruncit in cap” se poate intelege si in loc de “le-a poruncit din caul locului” sau, mai liber, “le-a dat drept porunca de capetenie pocainta, ca temelie si mijloc de implinire a celorlalte porunci”. Pocainta este capul sau principiul nevointei crestine de implinire a poruncilor si a dobandirii virtutilor, precum si Hristos (cf. Col. 1: 18; 2: 19) este Capul Bisericii; daca prin El toate madularele isi au inchierea si intocmirea, prin El toate isi savarsesc cresterea, tot asa prin pocainta isi savarsesc cresterea toate poruncile ca mijloace de dobandire a virtutilor.

Legaturi: