Sfantul Nil Ascetul MUSTRA pe cei care cauta sa devina INVATATORII ALTORA pentru a dobandi SLAVA DE LA OAMENI si PUTERE PORUNCITOARE asupra acelora
“Tot meşteşugul are nevoie de timp şi de învăţătură multă pentru a fi dobândit. Numai meşteşugul meşteşugurilor (arta artelor) se practică fără învăţătură. N-ar îndrăzni să se apuce de lucrarea pământului vreunul neiscusit, nici de lucrurile medicinei vreunul neînvăţat. Cel din urmă s-ar face de ruşine prin faptul că nu le poate folosi cu nimic celor ce suferă, ba le face boala şi mai grea; iar cel dintâi, prin faptul că face pământul cel mai bun, înţelenit şi părăginit. Numai de evlavie îndrăznesc să se apuce toţi neisprăviţii, ca de ceva ce este mai uşor ca toate; şi mulţi socotesc lucrul cel mai greu de izbândit ca pe cel mai uşor; şi ceea ce însuşi Pavel spune că încă nu a primit (Filip 3, 13), susţin că ar cunoaşte cu de-amănuntul cei ce nu ştiu nici măcar că nu cunosc.
De aceea a ajuns dispreţuită viaţa monahală şi cei ce se îndeletnicesc cu ea sunt luaţi în râs de toţi. Căci cine nu va râde de cel care ieri ducea apă în crâşmă, văzîndu-l azi ca învăţător al virtuţii, purtat în alai de învăţăcei, şi de cel care de-abia azi dimineaţă s-a retras din ticăloşiile vieţii de oraş, ca mai pe seară să umble prin toată piaţa cu mulţime de ucenici după el? Dacă aceştia ar fi fost convinşi că se cere mare osteneală ca să aduci pe alţii la evlavie şi ar fi cunoscut primejdia cu care e împreunat acest lucru, ar fi renunţat la el, ca la unul care întrece puterile lor. Dar câtă vreme nu-şi dau seama de aceasta şi socotesc că e lucru de slavă să stea în fruntea altora, se rostogolesc cu uşurinţă în aceasta prăpastie şi cred că este uşor să se arunce în cuptorul aprins, stârnind râsul celor ce le cunosc viaţa de ieri şi mânia lui Dumnezeu pentru această îndrăzneală necugetată.
Căci dacă nimic nu l-a cruţat pe Eli de mânia lui Dumnezeu (1 Regi 3, 12 ş. u.), nici bătrâneţea cinstită, nici vechea îndrăznire, nici cinstea preoţească, fiindcă n-a purtat grijă de îndreptarea fiilor săi, cum vor scăpa acum de o asemenea mânie cei ce nu se bucură la Dumnezeu nici de încrederea datorată vechilor fapte şi nu cunosc nici chipul păcatului sau calea îndreptării, ci s-au apucat neîncercaţi de un lucru aşa de înfricoşat, numai pentru dragostea de slavă. De aceea, mustrând Domnul la aparenţă pe farisei le zice:
„Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici, că înconjuraţi marea şi pământul ca să faceţi un prozelit, şi când îl aflaţi, îl faceţi pe el fiul gheenei îndoit decât voi” (Matei 23, 15).
Căci, de fapt, prin înfruntarea acelora îi mustră pe cei ce vor fi stăpâniţi pe urmă de aceleaşi greşeli, ca, luând aminte la acel „vai”, să-şi înfrâneze pofta lor necuvenită după slava de la oameni, dându-şi seama că ameninţarea lor este mai înfricoşată. Ruşineze-i pe aceştia şi Iov (Iov 1, 1-2), fie ca să aibă aceeaşi grijă de cei supuşi ca şi acela, fie ca să renunţe la o astfel de supraveghere, deoarece nu ştiu să facă aceleaşi lucruri ca şi acela şi nu voiesc să depună aceeaşi străduinţă pentru cei de sub grija lor. Căci dacă acela, voind ca fiii săi să fie curaţi si de întinăciunile din cuget, aducea în fiecare zi jertfe pentru ei, zicând: „Se poate ca fiii mei să fi cugetat în inima lor rele împotriva lui Dumnezeu (Iov 1, 5), cum îndrăznesc aceştia, care nu pot deosebi nici măcar păcatele văzute pentru că praful din lupta cu patimile întunecă încă judecata lor, să ia asupra lor supravegherea altora şi cum primesc să tămăduiască pe alţii până ce nu şi-au tămăduit încă patimile lor şi încă nu pot, pe temeiul biruinţei lor, să-i călăuzească pe alţii de asemenea la biruinţă?
Căci trebuie mai întâi să se lupte cu patimile şi cu multă trezvie să-şi întipărească în memorie cele întâmplate in cursul luptei ca apoi, pe baza celor ce li s-au întâmplat lor să înveţe pe alţii cele ale luptei şi să le facă biruinţa mai uşoară, zugrăvindu-le de mai înainte cursul şi meşteşugul războiului. Fiindcă sunt unii care au biruit patimile prin marea lor asprime în vieţuire, dar nu cunosc meşteşugul biruinţei, deoarece, războindu-se ca într-o luptă de noapte, n-au urmat legilor războiului, nici nu şi-au îndreptat mintea cu de-amănuntul spre cursele vrăjmaşilor. Aceasta a făcut-o simbolic şi Iisus al lui Navi, care, după ce a trecut oastea Iordanul în vremea nopţii, a poruncit să se scoată pietre din mijlocul râului şi să le zidească afară de râu, şi să scrie pe ele cum au trecut Iordanul (Iosua 4, 1 ş. u.). El a dat să se înţeleagă prin aceasta că trebuie scoase la arătare gîndurile adânci ale vieţuirii pătimaşe şi ţintuite ca pe un stâlp în văzul altora, spre a nu se ascunde cu pizmă cunoştinţa pe care ar putea-o lua şi alţii. În felul acesta va fi cu putinţă ca nu numai trecutul sa cunoască chipul în care s-a făcut trecerea, ci şi cei ce se hotărăsc la acelaşi lucru să-şi facă trecerea uşoară, şi experienţa unora să fie spre învăţătura altora. Dar acestea nu le văd aceia, nici nu ascultă de alţii care li le spun. Vrând să aibă numai ei cunoştinţa, poruncesc fraţilor slujbe de rob, de parcă ar fi cumpăraţi pe bani, punând toată slava lor în a sta în fruntea mai multora. Este o adevărată întrecere între ei, fiecare luptând să nu poarte în convoi, după el, un număr mai mic de robi ca ceilalţi dovedind astfel o stare sufletească mai degrabă de cârciumari, decât de învăţători.
Fiindcă atunci când socotesc că e uşor să poruncească cuvântul, deşi sunt grele cele poruncite, dar nu se încumetă să înveţe cu fapta, ei fac vădit tuturor scopul lor că îşi însuşesc adică această conducere nu străduindu-se ca să folosească celor ce vin la ei, ci ca să-şi împlinească propria plăcere. Înveţe cei ce vor, de la Avimelec şi Ghedeon, că nu cuvântul, ci fapta duce pe începători la imitare. Cel dintâi, adunând o sarcină de lemne după ce a purtat-o, a zis: „Faceţi şi voi în felul în care m-aţi văzut pe mine” (Jud. 9, 48). Iar celălalt, învăţându-i să facă o treabă ostăşească şi făcând însuşi întâi acest lucru, a zis: „Să vă uitaţi la mine şi aşa să faceţi”(Jud. 7, 17). De asemenea Apostolul zice: „Trebuinţelor mele şi ale celor ce sunt cu mine au slujit mâinile acestea” (Fapte 20, 34). Dar însuşi Domnul făcând şi apoi învăţând, pe cine nu îl convinge să socotească mai vrednică de crezare învăţătura cu fapta, decât pe cea prin cuvinte?
Aceia însă închid ochii la aceste pilde şi poruncesc cu îngâmfare cele ce sunt de făcut. Iar când par să ştie ceva despre acestea din auz, ei sunt asemenea păstorilor mustraţi de prooroc pentru neiscusinţă, care poartă sabia la braţ şi de aceea, după ce îşi taie braţul, îşi scot şi ochiul lor drept (Zah. 11, 17 ş. u.). Căci nepurtând grija de fapta dreaptă din pricina nedestoiniciei, aceasta stinge deodată cu încetarea ei şi lumina vederii (contemplaţiei). Aceasta o pătimesc cei ce povăţuiesc crud şi neomenos când au la îndemână puterea de a pedepsi; îndată li se sting cugetările contemplative cele de-a dreapta, iar faptele lipsite de contemplaţie se veştejesc. Astfel, cei ce şi-au legat sabia nu la şold, ci la braţ, nu mai pot nici să facă, nici să ştie ceva. La şold îşi leagă sabia cei ce se folosesc împotriva patimilor proprii de cuvântul dumnezeiesc, iar la braţ, cei ce vor să aibă la îndemână pedeapsa pentru păcate străine.
Astfel si Nahaş Amonitul (1 Regi 11,1 ş.u) care se tălmăceşte şarpe, ameninţă pe Israil cel străvăzător să-i scoată tot ochiul drept, ca să nu mai aibă nici o înţelegere dreaptă care să-l călăuzească la fapta dreaptă. El ştia că înţelegerea este pricina marii înaintări a celor ce vin de la contemplaţie la viaţa practică. Căci unii ca aceştia săvârşesc fără greşeală ceea ce văd înainte, prin ochii pătrunzători ai cunoştinţei.
Iar că e propriu oamenilor uşuratici, care n-au de la ei înşişi nici un folos, să ia asupra lor uşor conducerea altora e vădit şi din experienţă.Căci nu s-ar îndemna cineva care a gustat liniştea şi a început, cât de cât, să se ocupe cu contemplaţia să-şi lege mintea de grijile celor trupeşti, desfăcând-o de la cunoştinţă şi trăgând-o spre lucrurile pământeşti, o dată ce se află în cele înalte. Lucrul acesta e şi mai vădit din acea pildă aşa de vestită, pe care le-a spus-o Iotam sihemiţilor, zicând:
„Au plecat odată copacii pădurii să-şi ungă peste ei împărat. Şi au zis către viţă: Vino şi împărăteşte peste noi. Şi a zis viţa: Lăsa-voi eu oare rodul meu cel bun, pe care l-a slăvit Dumnezeu şi oamenii, ca să merg să stăpânesc peste copaci? De asemenea n-a primit nici smochinul pentru dulceaţa lui, nici măslinul pentru uleiul lui. Mărăcinele însă, lemn neroditor şi spinos, a primit stăpânirea, o stăpânire care nu avea nici în ea si nu afla nici în copacii supuşi nimic care să o facă plăcută”. (Jud. 9, 5 ş. u.).
Căci pilda spune nu de copacii raiului ci de-ai pădurii că au lipsă de conducere. Astfel, precum viţa, smochinul şi măslinul n-au primit să stăpânească peste copacii pădurii, bucurându-se mai mult de rodul lor decât de cinstea domniei tot aşa cei ce văd în ei vreun rod al virtuţii şi simt folosul lui, chiar dacă îi vor sili mulţi la această domnie, nu primesc preţuind mai mult folosul lor decât conducerea altora.
Iar blestemul pe care li l-a vestit în parabolă mărăcinele copacilor vine si asupra oamenilor care fac la fel cu aceia.
„Căci sau va ieşi, zice Scriptura, foc din mărăcine şi va mistui copacii pădurii, sau va ieşi din copaci şi va mistui mărăcinele”.
Aşa şi între oameni: odată ce s-au făcut învoieli nefolositoare, neapărat va urma o primejdie atât pentru cei ce s-au supus unui învăţător neîncercat, cât şi pentru cei ce au primit stăpânirea în urma neatenţiei ucenicilor.
De fapt, neiscusinţa învăţătorului pierde pe învăţăcei. Iar negrija învăţăceilor aduce primejdie învăţătorului mai ales când la neştiinţa aceluia se adaugă trândăvia lor. Căci nici învăţătorul nu trebuie să uite ceva din cele ce ajută la îndreptarea supuşilor, nici învăţăceii nu trebuie să treacă cu vederea ceva din poruncile şi sfaturile învăţătorului. Pentru că e lucru grav şi primejdios atât neascultarea acelora, cât şi trecerea greşelilor cu vederea din partea acestuia. Să nu creadă învăţătorul că slujba lui este prilej de odihnă şi de desfătare. Căci dintre toate lucrurile cel mai ostenitor este să conduci sufletele. Cei ce stăpânesc peste dobitoacele necuvântătoare nu au nici o împotrivire din partea turmelor şi de aceea lucrul lor merge de cele mai multe ori bine. Dar celor ce sunt puşi peste oameni, felurimea năravurilor şi viclenia gândurilor le fac foarte grea conducerea, şi cei ce o primesc trebuie să se pregătească pentru o luptă obositoare. Ei trebuie să îndure fără supărare scăderile tuturor, iar datoriile neîmplinite din pricina neştiinţei să-i facă să le cunoască cu îndelungă răbdare.
De aceea vasul de spălat din templu îl ţin boii, iar sfeşnicul s-a turnat întreg şi a fost bătut din ciocan (Ieşire 25, 31 ş. u.). Sfeşnicul arată că cel ce vrea să lumineze pe alţii trebuie să fie solid din toate părţile şi să nu aibă nimic uşor sau gol; şi să fie ciocănite afară toate cele de prisos, care nu pot folosi ca pildă a unei vieţi fără prihană celor ce ar privi. Iar boii de sub vasul de spălat arată că cel ce ia asupra sa o astfel de lucrare nu trebuie să lepede nimic din cele ce vin asupra lui, ci să poarte şi poverile, şi întinăciunile celor mai mici până ce este neprimejdios de a le purta. Căci, desigur, dacă vrea să facă curate faptele celor ce vin în preajma lui, e de trebuinţă să primească si el oarecare întinăciune; de vreme ce şi vasul de spălat curăţind mâinile celui ce se spală primeşte însăşi întinăciunea aceluia. Cel ce vorbeşte despre patimi şi-i curăţă pe alţii de astfel de pete nu poate trece peste ele nemurdărit; căci însăşi amintirea obişnuieşte să întineze cugetarea celui ce vorbeşte despre ele. Pentru că chiar dacă nu se întipăresc chipurile lucrurilor urâte în semne săpate mai adânc, totuşi întinează suprafaţa minţii, turburând-o prin desfăşurările cuvântului ca prin nişte culori necurate.
Povăţuitorul mai trebuie să aibă şi ştiinţă, ca să nu-i fie necunoscută nici una din uneltirile vrăjmaşilor şi să poată să dea la lumină laturile ascunse ale războiului celor încredinţaţi lui. În felul acesta, descriindu-le de mai înainte cursele vrajmasului, le va face biruinta neostenicioasa si-i va scoate incununati din lupta. Dar e rar un povatuitor ca acesta si nu se gaseste usor…
Acestea le spun nu oprind pe vreunii de-a conduce, nici impiedicîndu-i de-a călăuzi pe unii dintre tineri la evlavie, ci îndemnîndu-i ca mai întîi să ia asupra lor deprinderea virtuţii, pe măsura mărimii lucrului. Să nu se apuce dintr-odată de acest lucru, gîndindu-se la partea lui cea plăcută şi la slujirea ce le-o vor face învăţăceii, ca şi la faima ce şi-o vor agonisi la cei din afară, fără să se gîndească şi la primejdia care urmează.
Şi să nu prefacă înainte de aşezarea păcii uneltele de război în unelte de plugărie. După ce am supus adică toate patimile şi nu ne mai turbură duşmani din nici o parte, şi astfel nu mai e trebuinţă să folosim uneltele în slujbă de apărare, bine este să plugărim pe alţii. Dar pînă ce ne stăpînesc patimile şi dăinuieşte războiul împotriva cugetului trupesc, nu trebuie să ne luăm mîinile de pe arme, ci neîncetat trebuie să ne ţinem mîinile pe ele, ca nu cumva viclenii, folosind odihna noastră ca vreme de năvală, să ne robească cu cruzime. Celor ce s-au luptat bine pentru virtute, dar pentru multa lor smerită cugetare încă nu socotesc că au biruit, le zice cuvîntul, îndemnîndu-i: „Prefaceţi săbiile voastre în fiare de plug şi lăncile voastre în seceri” (Isaia II, 4). Prin aceasta îi sfătuieşte să nu mai atace în deşert pe vrăjmaşii biruiţi, ci, spre folosul celor mulţi, să-şi mute puterile sufleteşti de la deprinderea războinică la plugărirea acelora care sînt înfundaţi încă în faptele răutăţii. Dar tot aşa pe cei ce au încercat peste puterea lor să facă aceasta înainte de a ajunge la o asemenea stare fie din neexperienţă, fie din lipsă de judecată îi sfătuieşte lucrul dimpotrivă: „Prefaceţi fiarele voastre de pluguri în săbii şi secerile voastre în lănci”.
Căci la ce ne foloseşte plugăria cîtă vreme dăinuieşte războiul în ţară şi ne împiedică să ne bucurăm de roadele ei, silindu-ne să dăm belşugul mai degrabă vrăjmaşilor decît celor ce s-au ostenit? De aceea poate nu le îngăduie Dumnezeu israilitenilor, care luptau încă în pustie cu feluritele popoare, să se ocupe cu plugăria, ca aceasta să nu-i împiedice de la deprinderile războinice. Dar după ce vrăjmaşii au ajuns sub mîna lor, îi sfătuieşte să se ocupe cu ea, zicînd: „Cînd veţi intra în pămîntul făgăduinţei, sădiţi în el tot pomul roditor” (Lev. XIX, 23), dar înainte de a intra să nu sădiţi. Sădirea urmează după intrare. Şi pe drept cuvînt. Căci înainte de desăvîrşire cele sădite nu sînt sigure, mai ales că cei ce vor să sădească umblă încă încoace şi încolo, după năravul celor nestatornici.
Pentru că şi în lucrurile evlaviei este o rînduială şi o însuşire, ca şi în oricare altul, şi trebuie pornit şi în această vieţuire de la început. Cei ce trec cu vederea cele de la început şi sînt atraşi de lucrurile mai plăcute sînt făcuţi de silă să ţină seama de şirul rînduielii, aşa cum Iacov, atras de frumuseţea Rahelei, nu s-a uitat la slăbiciunea ochilor Liei, dar cu toate acestea nu a putut ocoli osteneala dobîndirii unei asemenea virtuţi, ci a împlinit şi săptămîna ei de ani (Facere XXIX, 16 ş. u.). Cel ce vrea să ţină seama de ordinea vieţuirii trebuie, aşadar, să nu meargă de la sfîrşit spre început, ci să înainteze de la început spre desăvîrşire.
In felul acesta va ajunge şi el însuşi la starea rîvnită, şi va călăuzi şi pe cei supuşi, fără greşeală, spre ţinta virtuţii. Dar cei mai mulţi, fără să fi făcut vreo osteneală şi fără să fi izbîndit vreun lucru mic sau mare de-al evlaviei, aleargă la întîmplare în numele ei, dovedind o cumplită lipsă de judecată o dată ce nu socotesc aceasta ca o primejdie. Ei nu numai că nu îngăduie nimănui să-i îndemne la lucru, ci, colindînd prin uliţele strimte, atrag în jurul lor pe toţi cei ce se nimeresc, făgăduindu-le marea cu sarea, asemenea acelora care îşi tocmesc oameni plătiţi, făcînd cu ei învoieli despre hrană şi îmbrăcăminte. De fapt, cei ce iubesc acest lucru, dorind să apară înconjuraţi de mulţime şi să fie purtaţi pe mîini, şi să se înfăţişeze cu toată pompa de care sînt înconjuraţi învăţătorii, îmbrăcaţi în făţărnicie teatrală, dacă vor să nu fie părăsiţi de cei care fac această slujbă, trebuie să le dăruiască multe pentru împlinirea plăcerilor lor şi să fie cu îngăduinţă faţă de poftele lor. Ei trebuie să facă asemenea unui vizitiu care dă friu liber cailor şi îi lasă pe drumul voilor lor, din care pricină aceştia îl duc prin gropi şi în prăpăstii, poticnindu-se de toate cîte le vin în cale, nefiind nimenea care să-i oprească şi să-i împiedice din pornirea lor fără rînduială.
Dar să audă unii ca aceştia pe fericitul Iezechil, care îi plînge pe cei ce procură mijloace pentru plăcerile altora şi se potrivesc voilor fiecăruia, îngrămădindu-şi lor pe „vai”. Căci zice: „Vai de cele ce cos perinuţe pentru toate coatele şi fac văluri pentru orice cap, de orice vîrstă, spre a pierde suflete pentru o mînă de orz şi pentru o bucată de pîine” (Iez. XIII, 18-19). La fel şi aceştia, adunîndu-şi cele de trebuinţă din danii şi îmbrăcîndu-se în veşminte cusute din stofe moi, ruşinează prin vălurile lor pe cei ce trebuie să se roage sau să tîlcuiască Scriptura cu capul descoperit, feminizînd starea bărbătească şi pierzînd suflete pe care nu trebuia să le omoare. Ar trebui să asculte aceştia mai ales de Hristos, adevăratul Invăţător, respingînd cu toată puterea slujba de conducere a altora. Căci zice acela către învăţăceii Săi: „Iar voi să nu vă numiţi Rabi” (Matei XXIII, 8). Dacă lui Petru, lui Ioan şi întregii cete a apostolilor le-a dat sfatul să stea departe de asemenea lucru şi să se socotească mici pentru asemenea vrednicie, cine va fi acela care să se închipuie pe sine mai presus de ei şi să se socotească în stare de o vrednicie de la care au fost opriţi aceia …“
(Din: “Nil Ascetul – Cuvant ascetic”, in “Filocalia…”, vol. 1)
“Dacă lui Petru, lui Ioan şi întregii cete a apostolilor le-a dat sfatul să stea departe de asemenea lucru şi să se socotească mici pentru asemenea vrednicie, cine va fi acela care să se închipuie pe sine mai presus de ei şi să se socotească în stare de o vrednicie de la care au fost opriţi aceia…”
Intradevar, sunt inspaimantatoare aceste cuvinte, dar ce e de facut cand esti pus sa-i inveti pe altii si tu esti departe de desavarsire? Ce e de facut atunci cand (uneori) esti uscat sufleteste, dar totusi trebuie sa predai lectia? Sigur, ideal ar fi ca cel care indrazneste sa-i invete pe altii despre Dumnezeu, sa fie el insusi sfant. Dar daca este doar o persoana credincioasa care se straduieste sa mearga pe cale, ce are de facut? Cum poate sa-i faca pe copii sa se apropie cu dragoste de Dumnezeu? M-as bucura sa primesc sfaturile voastre…
Iacov cap.3
1.Nu vă faceţi voi mulţi învăţători, fraţii mei, ştiind că (noi, învăţătorii) mai mare osândă vom lua.
2. Pentru că toţi greşim în multe chipuri; dacă nu greşeşte cineva în cuvânt, acela este bărbat desăvârşit, în stare să înfrâneze şi tot trupul.
@Draga Doina,oare cine este in masura sa poata a te ajuta cu vre-un sfat?noi,cei care suntem plini de bubele pacatului,nu indraznim a descgide gurile noastre,dar nici in desnadejde nu te putem lasa.Inteleg destul de bine menirea ta care este similara unui preot duhovnic care v-a da socoteala pt.fiecare suflet pierdutatat prin nepricepere ,dezinteres,fatarnic de a se preface ca ar intelege pacatul,duplicitar pt.vazul lumii sau taman invers:autoritar prin ascultarea neconditionata de tip “ordinul nu se discuta ,ci se executa”,dogmatic,rigid,lipsit de intelegere,moralist de tip contabil,interdictiv,isteric si impietrit cu care nu poti purta un dialog coerent decat in termeni canonici(de pacat,de pedeapsa,demoni,e.t.c.).Nu-ti ramane decat varianta ca:”secerisul e mult dar lucratorii sunt putini”(mt.9,37),venindu-ti foarte greu de ati pastra echilibrul ,sa nu pendulezi nici macar temporar,desi solicitarile ar tinde spre a te inclina dintr-o parte in alta,daca nu ai fii stapana pe tine ca sa-ti poti mentine pozitia ta autentica atat pe plan psihologic cat si spiritual.Deci,recitand cu mare atentie invataturile acestui mare Sfant,nu-ti ramane decat intensa rugaciune fata catre Fata,pentru ati marturisi toate neputintele si a primi grabnic ajutor.Te incurajez prin ati spune sa fii cu bagare de seama la duhovnicii buni,pentru a le copia lucrarea;ii vei recunoaste dupa fata senina si luminoasa,dupa multa deschidere si dragoste,calm,pace interioara,statornicie,rabdare,intelegere,tact,intelepciune,optimism,responsabilitate fata de turma lui,ingaduinta si de ce nu si umor pentru ai atrage cat mai mult pe elevi,oferindu-le in acest fel sansa de a creste puterea spirituala.Te incurajez pentru a gandi macar o clipa ce s-ar intampla cu acesti copii daca nu ar beneficia de orele de religie,asa cum de multe ori a existat acesta mare primejdie si inca nu suntem in nesiguranta.Si daca totusi se v-a intampla,abia atunci iti vei da seama daca ai avut un real aport prin a schimba,imbogati sau salva,din darul si prin harul lui Dumnezeu ceva in vietile lor.Dumnezeu si Preacurata Maica sa te intareasca ca pe unul dintre duhovnicii cei buni,sa-ti aduca liniste in suflet,multa rabdare si nadejde in aceasta mare lucrare pe care mai nimeni nu s-ar incumeta sa o faca.Aceasta a fost parerea unuia dintre cei mai mari pacatosi care din mila de a nu cadea in desnadejde,am incercat sa indrug si eu ceva,macar sa-ti pierzi timpul,citindu-le.Iarta-ma!
@ Doina:
Cea mai buna asigurare credem ca este tocmai constiinta (sincera) a nevredniciei si neputintei, nestiintei proprii. Cum auzisem candva de la un om duhovnicesc: stii care este cel mai bun duhovnic? cel care este convins despre sine ca este cel mai prost duhovnic.
Ideea este sa nu cauti singur sa fii invatatorul/indrumatorul altora (nu neaparat ca profesie!), sa nu te erijezi singur in autoritate (duhovniceasca), in mentor, sa te crezi cineva, sa-ti strangi adepti, “ucenici”, “fani”, care sa te aduleze si sa-ti ridice osanale si peste a caror vointa sa cauti a avea stapanire spre a te inalta cat mai sus…
Excelent text mai ales ca se poate citi in doua sensuri.
Pe de o parte sa eviti sa te erijezi in judecatorul supra corect al celuilalt si sa dai sfaturi uscate crezind ca esti superior in intelegere si respecti litera legii. Pe de alta parte, nici sa nu te repezi sa transformi orice vorbitor cu limba dulce intr-o mica autoritate, intr-un fel de sfint in viata pe care-l poti idolatriza linistit, punindu-ti creierul pe bigudiuri si trimitindu-ti judecata pe care ti-a dat-o Dumnezeu, in vacanta. E cam greu de tinut echilibrul…. intr-adevar.
@Doina
Indraznesc si eu un pic sa spun ce as fi dorit sa fac cu copilul meu cand era mic si … am pierdut ocazia.
Vorbiti-i de Dumnezeu dar largiti-i inima, cultivati-i sinceritatea, mila si dragostea pentru tot ce exista: oameni, animale, flori…
Va ajunge la un moment dat sa caute singur izvorul dragostei si adevarului care este Iisus Hristos!
Va multumesc tuturor pentru bunatatea cu care mi-ati raspuns, va rog sa va rugati pentru mine si pentru toti cei ce indraznesc sa-i invete pe altii, fiind ei insisi departe de desavarsire. Sa ne lumineze Preabunul, mai ales, ca sa nu cumva sa indepartam pe cineva de El, din nepriceperea noastra.
Contempland minunata icoana a Sfantului (care sta cu fata catre Dumnezeu si primind raze din lumina harului, le impartaseste invatacelului sau),imi dau seama ca intradevar: “nu-ti ramane decat intensa rugaciune fata catre Fata, pentru a-ti marturisi toate neputintele si a primi grabnic ajutor”