SFÂNTUL STAREȚ GHEORGHE KARSLIDIS, Păstorul harismatic, păzitor și izbăvitor de nenorociri și de război, PRIN PUTEREA RUGĂCIUNII ÎNDURERATE (†4 noiembrie): “Stareţul nu dezvăluia tainele inimilor oamenilor pentru a-i necinsti sau a-i ruşina, ci pentru a-i îndrepta spre pocăinţă, spre dobândirea inimii înfrânte şi smerite şi pentru a-i tămădui de boala păcatului” (I)

4-11-2017 Sublinieri

Vedeti si:

***

Documentar: VIATA SFANTULUI GHEORGHE KARSLIDIS

***

Păstorul harismatic

«Nu fi nepăsător faţă de harul care este întru tine…»
(I Tim. 4,14)

Prin nevoinţa, curăţia şi smerenia sa, Stareţul a atras harul dumnezeiesc. I s-au dat în dar harismele pentru ajutorarea fraţilor şi întoarcerea păcătoşilor. Le folosea cu simplitate din marea sa dragoste pentru firea omenească suferindă, spre slava lui Dumnezeu şi a Bisericii Lui.

Din mulţimea de nume şi de mărturii mişcătoare ale credincioşilor serioşi şi demni de încredere, vom prezenta câteva, care arată vădit străvederea şi mai-înainte-vederea acestei staturi prooroceşti a zilelor noastre viclene. Repetăm, deoarece este important, faptul că Stareţul folosea întotdeauna harismele dumnezeieşti pentru ajutorul, mângâierea şi întărirea credincioşilor ce veneau la el cu greutăţi, iar nu pentru slavă deşartă şi faima sa, lucru pe care îl ura cu adevărat. Aceasta, deoarece este cunoscut faptul că virtutea şi harisma care se trâmbiţează se pierd uşor şi se redobândesc greu. După Sfântul Isidor Peluisiotul:

Cel împodobit cu faptele virtuţii, unul ca acesta este podoaba cea curată a preoţiei“.

Faptele Stareţului nu îi pricinuiau mustrări de conştiinţă, şi astfel putea îndeplini cu discernământ cele poruncite de Sfântul Apostol Pavel:

Mustraţi pe cei fără de rânduială, îmbărbătaţi pe cei slabi de suflet, sprijiniţi pe cei neputincioşi şi fiţi îndelung-răbdători faţă de toţi.

Şi, iarăşi:

Propovăduieşte cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată îndelunga răbdare şi învăţătură“.

Tatăl unui fiu duhovnicesc de al Stareţului era zidar. Uneori era nevoit să lucreze în satele turceşti, împreună cu alţi compatrioţi de ai lui, din Pont. Acolo i-a cuprins o epidemie aducătoare de moarte şi a murit şi el şi fratele calfei. Atunci calfa i-a îngropat repede şi a plecat în patria lui. La întoarcere a trecut printr-un sat grecesc, l-a căutat pe preotul de acolo şi l-a rugat să le facă o slujbă de pomenire celor adormiţi. Când fiul celui mort, a plecat din satul său natal la rudele lui şi a venit să-l cerceteze pe Stareţ, nu cunoştea cauza morţii tatălui său. Ştia doar că a murit în străinătate. Într-o zi Stareţul a luat o cutie mică, care avea forma unui sicriu şi care era plină cu nisip. A aprins o lumânare şi a spus fiului celui mort că va cânta slujba de înmormântare a tatălui său, pentru că a fost îngropat fără să i-o citească. A mai spus că murise şi neîmpărtăşit. Mai târziu, după câţiva ani, fiul celui mort l-a întâlnit pe acel meşter şi în discuţia avută cu el, a aflat că tatăl lui murise neîmpărtăşit şi fără să i se cânte slujba de înmormântare. Când Stareţul a dezvăluit cele despre moartea aceluia, trecuseră mai mult de cincisprezece ani. Atunci Stareţul l-a sfătuit pe fiul celui mort să dea şapte prescuri împreună cu numele tatălui său la şapte biserici, pentru pomenirea şi odihna aceluia, ca astfel să se mângâie şi fiul lui. Dumnezeu l-a luminat pe fericitul Stareţ astfel încât pe cele de departe să le vadă de aproape, iar pe cele trecute şi, uneori, pe cele viitoare, să le vadă ca fiind prezente.

Mama aceluiaşi tânăr a murit după naşterea fratelui lui pe când era lehuză. Avea pe atunci opt ani, şi nu a ştiut exact unde au îngropat-o. El locuia la Amiso, iar pe mama lui o îngropaseră în satul Rempesi, la periferia Dramei. Işi dorea mult să mute osemintele mamei acolo unde locuia, şi să-l aducă pe episcop pentru a-i citi rugăciunea de iertare. După ce s-a stabilit în apropierea mănăstirii, mergând într-o zi acolo, Stareţul îl luă de mână şi îl duse înaintea icoanei Cinstitului Înaintemergător, care se afla în catapeteasma bisericii. I-a spus că mama lui nu este bine acolo unde se află şi că s-a rugat pentru ea ca să i se uşureze greutatea ce o avea pe sufletul ei. Atunci tânărul i-a spus Stareţului despre dorinţa sa de a muta osemintele mamei lui, cu toate că acela ştia aceasta mai înainte de a i-o spune. Stareţul s-a arătat nehotărât, dar fiindcă l-a văzut că insista, l-a lăsat să meargă. La plecare însă i-a spus că nu-şi va putea îndeplini dorinţa, pentru că nu va afla mormântul mamei lui. A mers, i-a aflat pe oamenii care o îngropaseră pe mama lui şi care i-au arătat un mormânt, dar a găsit acolo osemintele altcuiva. Tot acolo a mai găsit un briceag şi rămăşiţele unui chipiu. A săpat şi un alt mormânt, dar nu a aflat nimic şi s-a întors fără să fi reuşit ceva. La întoarcere, Stareţul, de îndată ce l-a văzut, l-a dojenit: „Nu ţi-am spus că nu o vei găsi?…”. Stareţul cunoştea cele ce s-au petrecut la moartea şi îngroparea ei, ca şi cum se petreceau în prezent, cu toate că de atunci trecuseră zece ani.

Dascălul satului din apropiere, care auzise de la copii despre harisma înainte-vederii ce o avea Stareţul, se îndoia de asta. Într-o zi, a mers la mănăstire pentru a se încredinţa de cele auzite. Era vremea Vecerniei şi Stareţul se afla în biserică. Când l-a văzut pe dascăl, cunoscând dispoziţia lui sufletească, s-a apropiat de el şi l-a adus înaintea icoanei Maicii Domnului din catapeteasmă. Acolo a imitat cântatul cocoşului, pentru a-i aduce aminte dascălului de lepădarea lui Petru şi a-l întoarce de la necredinţa lui. Apoi i-a povestit destule întâmplări tainice din viaţa lui. Dascălul s-a minunat de toate cele pe care i le-a spus Stareţul în amănunt, chiar şi lucruri pe care el deja începuse să le uite. Astfel s-a încredinţat de sfinţenia Stareţului şi a devenit unul dintre ucenicii lui ascultători.

Din satul Dasoto, aflat la marginea comunei Nevrokopiul de Jos, veneau mulţi închinători la mănăstirea Stareţului. Cântăreţul bisericii din acel sat, văzând entuziasmul şi credinţa pe care lumea le avea faţă de „sfântul călugăr”, se îndoia şi, într-o zi, când un grup de creştini a pornit spre mănăstire, a vrut să meargă şi el ca să cerceteze ce fel de om era vestitul Stareţ şi dacă într-adevăr are harisma înainte-cunoaşterii. Grupul acela a ajuns la mănăstire, a intrat în biserică, apoi a ieşit afară şi s-a aşezat înaintea clopotniţei. Stareţul s-a dus la ei şi le-a vorbit cu dragoste, ca de obicei, despre lucruri duhovniceşti. Cântăreţul plecase din satul său şi venea şi el spre mănăstire. Pe neaşteptate, Stareţul spuse celor ce erau de faţă: „Vine unul din satul vostru, care vă urmăreşte şi se miră de ce veniţi aici. E cuprins de îndoială“. După puţin timp le spuse din nou: „Iată vine, a ieşit din sat…” În scurt timp acela a apărut la poarta mănăstirii. Stareţul îl întâmpină şi-i spuse: „Vino şi tu să încerci. De ce te îndoieşti?…“. Atunci acela s-a apropiat cu sfială. La sfârşit, când au rămas singuri, Stareţul i-a dezvăluit îndoielile inimii lui şi i-a dat soluţii şi la alte probleme personale ale sale, fără ca acesta să i le spună. Cântăreţul, emoţionat şi tăcut, i-a făcut metanie şi i-a cerut iertare. Stareţul i-a citit o rugăciune şi astfel acela a plecat îndreptat şi folosit, minunându-se de harismele Stareţului.

O femeie din Drama a făgăduit o candelă bisericuţei Sfântului Trifon, care se afla în afara oraşului. Mai târziu, văzând că bisericuţa are multe candele, a considerat că este bine s-o ducă la mănăstirea Stareţului, a cărei biserică ducea lipsă de candele, într-adevăr, a adus-o şi a agăţat-o înaintea icoanei Cinstitului Înaintemergător. Dar de multe ori se întâmpla ca în timp ce era aprinsă să se mişte singură sau, deşi era bine agăţată, să cadă jos. Stareţul, cu ochiul cel neadormit al inimii sale a văzut mai departe de aceste întâmplări şi a poruncit să fie luată candela, să fie învelită într-o hârtie şi să fie pusă deoparte. Când a venit donatoarea, Stareţul a chemat-o şi i-a spus: „Candela pe care ai adus-o aici ai făgăduit-o în altă parte. Nu este bine ca să făgăduieşti ceva într-un loc şi apoi să duci în altă parte lucrul făgăduit“. Şi i-a spus mai precis: „Candela ai făgăduit-o Sfântului Trifon şi acolo trebuie s-o duci“. Femeia a rămas uluită şi a făcut cele poruncite, mirându-se de străvederea Stareţului.

Adeseori, unii care auzeau despre harisma înainte-vederii pe care o avea Stareţul, veneau la el ca să le spună despre problemele pe care le aveau, după ce, mai înainte, merseseră la hogea şi la vrăjitori. Pe unii ca aceştia Stareţul îi cunoştea şi odată a spus cu amărăciune paraclisierului: „Astăzi văd că vin aici oameni curioşi şi ciudaţi...” Se întrista foarte mult că oamenii se duc la vrăjitori şi le cer sfatul, dar şi mai mult atunci când veneau la el ca la unul dintre aceia care vorbesc despre soartă şi destin, învăţături greşite pe care Biserica noastră le condamnă cu asprime categorică. Când veneau astfel de oameni, Stareţul, care vedea adâncurile inimilor, nu-i primea, nevrând să aibă legături cu cei care lăsau pe Dumnezeu şi se sfătuiau cu diavolii. Existau însă situaţii când, în funcţie de starea duhovnicească a oamenilor, îi sfătuia să nu meargă la vrăjitori şi fermecători, pentru că acesta este un păcat mare şi înfricoşător. Fireşte, oamenii cu intenţie bună se îndreptau şi îi mulţumeau Stareţului.

[…]

Într-o zi, după Vecernie, Stareţul stătea împreună cu închinătorii ce veniseră la mănăstire şi le vorbea despre diferite lucruri duhovniceşti importante. După ce lumea a plecat, Stareţul s-a retras în biserică pentru a se ruga. Când a ieşit afară, a spus cântăreţului şi paraclisierului că a asistat ca martor la o judecată în cer.

In satul Kebisli, preotul satului, pe nume Hariton, avea un cal pe care i l-au furat doi fraţi, Teodor şi Gheorghe, fraţii Sultanei, mama lui Hagianesti, cântăreţul. Preotul, mâhnit, şi-a căutat peste tot calul, dar în zadar. Cei doi fraţi au ascuns calul în grajdul surorii lor şi i-au spus că, dacă va trece preotul şi o va întreba despre calul lui, să-i spună că nu cunoaşte nimic. Aşa s-a şi întâmplat. Astfel, preotul şi-a pierdut pentru totdeauna calul, dobândindu-l pe nedrept alţii.

La această judecată nevăzută Stareţul a urmărit întâmplări şi persoane, despre care nu auzise niciodată şi nu ştia nimic. Adresându-se aşadar lui Hagianesti, i-a spus: „Mama ta nu a procedat bine. Întreab-o şi îţi va spune… Într-adevăr, în aceeaşi seară, mergând acasă, Hagianesti i-a spus întâmplarea şi mama lui, mirată, a încuviinţat-o. Şi-a simţit greutatea păcatului ei şi a venit la Stareţ cu pocăinţă. Sta­reţul a pedepsit-o, dându-i canonul potrivit pentru îndepărtarea poverii păcatului de pe sufletul ei.

Este vădit faptul că Stareţul nu dezvăluia tainele inimilor oamenilor pentru a-i necinsti, sau a-i ruşina, ci pentru a-i îndrepta spre pocăinţă, spre dobândirea inimii înfrânte şi smerite şi pentru a-i tămădui de boala păcatului. De asemenea, nu prezicea cele viitoare ca să apară ca un prooroc şi să înfricoşeze lumea, ci pentru a aduna mintea risipită, pentru a arăta cu blândeţe că primejdiile sunt în fiecare zi şi că suntem trecători prin această viaţă.

Odată Stareţul a spus: „De aici şi până sus, latura aceasta va fî locuită…“, arătând spre Proorocul Ilie un loc cu desăvârşire pustiu din partea de nord a mănăstirii. Într-adevăr, după câtva timp locul acela a fost populat de locuitorii satului părăsit numit Timotei.

De asemenea, spunea adeseori: „După mine va veni un alt păstor. Va mări mănăstirea“. Precum s-a şi făcut. Acest cuvânt al Stareţului l-au auzit toţi. Altora le-a spus: „Nu vă uitaţi că astăzi mănăstirea este aşa. Îngeri vor coborî aici într-o zi“.

Înainte de războiul din 1940, când în casele sătenilor se auzeau cântece şi jocuri, Stareţul şi-a plecat cu amărăciune capul şi a spus paraclisierului: „Vai copilul meu, nu ştiţi ce vine din urmă“. Se referea la războiul ce se apropia.

În săptămâna dinaintea începerii războiului, în fiecare noapte, Stareţul plângea în hohote în chilia sa. Când l-au întrebat de ce plânge şi se mâhneşte pentru problemele lumii, a răspuns cu o adâncă tristeţe: „Tu nu ştii, copilul meu, nu ştii…“. Stareţul vedea cu ochii minţii sale viitoarea catastrofă a războiului. La sfârşitul săptămânii s-a anunţat începerea războiului. După declanşarea războiului au existat mulţi care au confirmat că Stareţul prevăzuse izbucnirea lui.

Când bulgarii au ocupat câteva regiuni ale Macedoniei, grecii au avut mult de suferit. Iar când a sosit timpul retragerii lor, mare a fost bucuria sătenilor. Însă Stareţul le-a spus: Nu vă bucuraţi, nu vă bucuraţi, pentru că cele care vin sunt mai rele…“. Se referea la războiul civil din Grecia, în care s-a vărsat mult sânge frăţesc. Şi într-adevăr, aşa a fost.

În timpul războiului civil, centrul comuniştilor a fost Kara-Dere, unde îşi aveau instalat Statul lor Major. Într-o zi, răzvrătiţii au pornit din Kara-Dere spre Sipsa cu gândul de a arde satul şi de a-i ucide pe localnici. Arseseră satele învecinate şi omorâseră pe mulţi. Au venit în Sipsa şi erau gata să-l distrugă, dar conducătorul lor s-a răzgândit şi le-a spus subalternilor lui: „Aceştia sunt oameni săraci. De ce să le facem rău?” Şi s-au întors la baza lor. Ceilalţi ofiţeri ai Statului Major, văzându-i că se întorc, le-au ieşit în întâmpinare voind să afle rezultatul acţiunii lor. Dar ofiţerul grupului le-a spus: „De ce să-i fi ars? Sunt oameni săraci şi locuiesc liniştiţi în casele lor“. Atunci un alt ofiţer, care era de altă părere, a spus: „Mă voi duce eu să distrug satul“. Merge şi acesta în Sipsa, dar se întoarce şi el fără să fi făcut vreun rău satului, simţind în sine şi el aceeaşi dispoziţie ca şi cel dintâi. Atunci a pornit un al treilea, dar şi cu acela s-a întâmplat la fel. După ce s-au întâlnit cei trei la centrul lor de comandă, s-au mirat cum de s-au întors toţi de la acel sat fără să-i poată face vreun rău. Au ajuns la concluzia că o oarecare putere acoperă satul. O altă explicaţie nu şi-au putut da. Discuţia ofiţerilor a fost relatată de un sătean, pe care răzvrătiţii îl prinseseră şi voiau să-l ucidă. De două ori au încercat să-l ucidă, şi de fiecare dată s-au răzgândit, oprindu-se în ultima clipă. După ce a scăpat, săteanul acesta a destăinuit tuturor convorbirea ofiţerilor. Este vădit faptul că numai prin ajutorul lui Dumnezeu şi prin mijlocirea Stareţului a fost izbăvit satul împreună cu locuitorii lui.

Stareţul, văzând prin harisma înainte-vederii primejdia care venea, i-a îndemnat pe săteni să ia icoana Maicii Domnului şi să facă litanie cu ea împrejurul satului cântând, ca astfel să fie păzit de catastrofă. Sătenii au ascultat şi astfel satul nu s-a dezbinat şi nu a avut nimic de suferit în timpul războiului civil.

Şi în altă împrejurare harismaticul Stareţ a fost păzitorul şi izbăvitorul satului. Era în timpul ocupaţiei bulgare, atunci când s-a anunţat răzmeriţa în Drama. Când bulgarii s-au înştiinţat că grecii au ucis nişte căpetenii de ale lor, au venit şi în Sipsa să se răzbune. Au îndreptat tunul către sat şi erau hotărâţi să tragă dacă căpetenia bulgarilor din sat ar fi fost ucisă. De asemenea, au venit să cerceteze dacă sătenii aveau legături cu oamenii rezistenţei, care erau ascunşi în munţi. În dimineaţa aceea sătenii au mers la biserica mănăstirii. Când i-au văzut pe bulgari, s-au temut şi s-au ascuns în afara satului. Trei soldaţi au venit la mănăstire, l-au luat pe Stareţ şi l-au dus pe drumul de munte la ofiţerul lor, care aştepta în centrul satului. Aceasta au făcut-o ca să-l acuze pe Stareţ cum că ar fi fost, chipurile, în munte. Ofiţerul i-a întrebat pe soldaţi de unde l-au adus. Doi soldaţi au răspuns că l-au adus din munte. Însă pronia dumnezeiască l-a apărat pe Stareţ. Ofiţerul s-a întors către Stareţ şi l-a întrebat în turcă de unde a fost adus de soldaţi. Stareţul a spus că a fost luat de la mănăstire şi l-au adus la el pe un drum ocolit. Al treilea soldat a mărturisit şi el acelaşi lucru. Ofiţerul l-a crezut pe Stareţ şi i-a spus să-i cheme pe săteni. Sătenii, care urmăreau de departe cele întâmplate, auzind că sunt chemaţi de Stareţ, au venit şi astfel au fost izbăviţi de la o moarte sigură prin ajutorul lui.

Un alt martor povesteşte că în timpul ocupaţiei bulgare, un grup de soldaţi a venit să-i ucidă pe locuitorii Sipsei. L-au luat pe Stareţ şi l-au dus la cafeneaua satului împreună cu alţi bărbaţi. Atunci comandantul ocupanţilor le spuse sătenilor: „Voi aveţi aici un Sfânt care vă păzeşte. Căci, deşi am venit aici ca să nu cruţăm nici măcar o găină, cu toate acestea mâinile şi picioarele noastre ni se fac neputincioase şi nu mai putem face nimic. După ce au plecat ocupanţii, Stareţul le-a spus sătenilor că Cinstitul Înaintemergător era cel care le „tăia” mâinile şi picioarele.

În anii războiului civil, icoanele Maicii Domnului şi ale Cinstitului Înaintemergător lăcrimau. Maica Domnului şi Sfântul Ioan plâng pentru copiii care pier în război, spunea Stareţul.

In 1955 un fiu duhovnicesc al Stareţului a venit să-i mărturisească o problemă familială. Intervenţiile repetate ale socrului său în casa lui, l-au amărât atât de mult, încât hotărâse desfacerea căsătoriei. De îndată ce a intrat în chilia Stareţului, l-a văzut stând ghemuit pe scăunelul lui. Înainte de a-i spune ceva, Stareţul îi zise: De femeie nu te poţi despărţi uşor. Ea ţi-a fost dată ţie de Dumnezeu, ca să suferi împreună cu ea. Omul a rămas uimit de cele auzite şi imediat a renunţat la orice încercare şi gând de a divorţa. A ascultat de sfatul Stareţului şi s-a folosit.

Înainte de Vecernia din ajunul Adormirii Maicii Domnului din 1957, un grup de închinători stăteau în preajma mănăstirii. Stareţul s-a apropiat de ei şi, după ce i-a binecuvântat, a început, cu mult discernământ, să le vorbească fiecăruia în parte despre problemele şi lipsurile lor personale. Unuia i-a spus: „Acela ţi-a făcut ceva, i-ai făcut şi tu la fel; acela ţi-a făcut iarăşi, i-ai făcut şi tu din nou… Unele ca acestea nu se mai termină. Tu nu trebuia să continui prin răsplătirea răului“. Unei femei i-a spus: „Unde sunt cei doi copii nebotezaţi ai tăi?” Iar alteia:Unde este mersul tău la biserică, pe care l-ai făgăduit atunci când te-au pus pe masa de operaţie?“. Cu toţii au rămas uimiţi.

Când preotul Policarp l-a cercetat pe Stareţ şi a insistat să-i spună şi lui ceva, precum spunea la toată lumea, Stareţul i-a spus: „Părinte, peste un an vei muri“. Şi exact la un an de la această proorocire, Părintele Policarp a murit.

Un fiu duhovnicesc de al Stareţului povesteşte că într-o zi a mers împreună cu el acasă la părintele Aristide, deoarece fiul acestuia, Constantin era grav bolnav de tuberculoză. Boala lui era într-o stare avansată. Au stat puţin împreună cu bolnavul. Plecând, Stareţul şi-a pus mâna pe capul bolnavului, a făcut semnul crucii peste el şi i-a urat grabnică însănătoşire. În ziua următoare s-a făcut complet sănătos şi chiar a mers la lucrul său.

Cu puţin timp înainte de adormirea Stareţului, au venit la el două femei ca să se spovedească. Stareţul, cu discernământul şi străvederea sa, le-a ajutat să-şi aducă aminte şi să-şi mărturisească păcatele pe care le uitaseră sau intenţionat le ascunseseră. Uneia i-a vorbit cu asprime despre avorturile pe care le făcuse, iar celeilalte despre o făgăduinţă neîmplinită. În perioada ocupaţiei bulgare bărbatul femeii care făcuse făgăduinţa fusese prins, iar ea a făgăduit că dacă va fi eliberat va da Bisericii Sfântului Gheorghe junica pe care o avea. Însă după slobozirea lui, femeia, îndreptăţindu-se în cugetul ei că sunt săraci, nu a mai dăruit bisericii ceea ce făgăduise. Stareţul i-a spus clar: „Tot ceea ce aţi câştigat de la junică aparţine Sfântului. Nu este îngăduită neîmplinirea făgăduinţelor făcute lui Dumnezeu“.

Stareţul era întotdeauna serios şi foarte atent cu anumite femei care, uneori, datorită firii lor sentimentale, ajungeau la extreme, exagerări, interpretări greşite şi la amplificarea faptelor şi fenomenelor simple şi obişnuite. Uneori devenea chiar destul de aspru în slujirea pastorală pentru a-şi proteja personalitatea sa. Încerca să îndepărteze înşelările şi impresiile greşite, supracinstirile şi cultul persoanei. Dacă ar fi dorit lauda omenească, ar fi putut fi aşa cum îl voia fiecare, ca să câştige favoarea şi preţuirea aceluia. Acest lucru este foarte însemnat şi vrednic de luat în seamă, pentru că respecta cuvântul Apostolului:

ci fă-te pildă credincioşilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa, cu curăţia” (I Tim. 4,12).

Fericitul Stareţ urmărea întotdeauna slava cerească şi, pentru a-şi păstra echilibrul duhovnicesc, ajungea, nu de puţine ori, fie să facă pe naivul, fie să fie exagerat de aspru, tăcut sau categoric. Virtutea cere înţelepciune, osteneală şi durere atât pentru a fi dobândită, cât, mai ales, pentru a fi păstrată. Lumea poate fura uşor această comoară preţioasă. Harul lui Dumnezeu îl ajuta pe smeritul Stareţ să desluşească corect stările sufleteşti ale tuturor.

Se povesteşte că era o săteancă care credea că a văzut-o pe Maica Domnului şi pe Hristos şi vorbea plângând despre viitoarele nenorociri. L-au înştiinţat pe Stareţ şi l-au rugat s-o cerceteze. Stareţul a mers acasă la femeie şi a convins-o să vină la biserica satului. Acolo a făcut Paraclisul Maicii Domnului. Sătenii se înfricoşaseră, iar copiii începuseră să tremure. Toţi se rugau şi făceau metanii. „Profeţiile” acestei femei despre apropiata catastrofa răscoliseră satul. Stareţul era liniştit şi se ruga intens şi cu căldură în Sfântul Altar. Spre sfârşitul paraclisului majoritatea oamenilor au auzit un zgomot puternic. Femeia se eliberase de duhul care o stăpânea şi care o îndemna să stârnească panică, povestind evenimentele înfricoşătoare ce urmau să fie. Atunci Stareţul a spus: Femeia s-a vindecat datorită copiilor care s-au rugat. Diavolul ar fi aruncat-o ori în apă, ori în foc.

[…]

[va urma]

(din: Monah Moise Aghioritul, Viața Sfântului Gheorghie cel Nou, Editura Evanghelismos, 2014)

Legaturi:

Sfantul Serafim de Virita sau despre PUTEREA RUGACIUNII IN VALTOAREA RAZBOIULUI

SFANTUL SERAFIM DE VIRITA (Vîriţa) – marturii minunate despre puterea sfinteniei, spre intarirea credintei noastre slabe (I)

SFANTUL SERAFIM DE VIRITA – marturii minunate, tulburatoare si pline de invataminte despre puterea sfinteniei si necesitatea faptelor credintei (II): “PENTRU POCAINTA TE-A SALVAT DOMNUL!”

SFANTUL SERAFIM DE VIRITA – minunile sfinteniei (III)

AJUTOR SUPRAFIRESC, INDULCIRE HARICA SI “SATURARE CEREASCA” IN TIMPUL FOAMETEI SI IN VREMEA OCUPATIEI. Icoana Rastignirii varsand sange – semn al inceputului razboiului. MAICA MACRINA: “Dumnezeu mi-a dat sa inteleg ce anume da El in vremea lipsei. Cand se lasa cineva pe sine cu totul lui Dumnezeu, atunci El il hraneste”


Categorii

Minuni si convertiri, Sfantul Gheorghe Karslidis din Drama, Sfinti Parinti recenti, Sfintii - prietenii lui Dumnezeu, prietenii nostri

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

1 Commentariu la “SFÂNTUL STAREȚ GHEORGHE KARSLIDIS, Păstorul harismatic, păzitor și izbăvitor de nenorociri și de război, PRIN PUTEREA RUGĂCIUNII ÎNDURERATE (†4 noiembrie): “Stareţul nu dezvăluia tainele inimilor oamenilor pentru a-i necinsti sau a-i ruşina, ci pentru a-i îndrepta spre pocăinţă, spre dobândirea inimii înfrânte şi smerite şi pentru a-i tămădui de boala păcatului” (I)

  1. Pingback: SFÂNTUL GHEORGHE KARSLIDIS, Păstorul harismatic care “citea în suflete ca într-o carte deschisă” (II): “Dumnezeul meu, ce fel de om este, de ştie toate tainele lumii?”. SINGURĂTATEA ȘI MÂHNIRILE UNUI STAREȚ ÎNAINTEVĂZĂ
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate