SFANTUL NECTARIE AL OPTINEI, ultimul staret al legendarei “dinastii” duhovnicesti. HARISME, MINUNI si INVATATURI de mare insemnatate despre CUM SA NE RUGAM LA DIFERITE NEVOI si CUM SA NE MARTURISIM: “Puterea rugaciunii nu sta in multele ei cuvinte, ci in sinceritatea suspinului rugaciunii… Generatia de astazi a incetat sa multumeasca Domnului si se vede saracie in toate”

11-10-2015 Sublinieri

nectarie_optina

Vedeti si:

***

staretul_nectarie1

Staretul Nectarie de la Optina a fost ultimul dintre păstorii alesi ai acestei vestite manastiri din Rusia centrala. Ieroschimonahul Nectarie (1853-1928) a purtat crucea slujirii staretesti in anii celor mai grele incercari ale Bisericii Ortodoxe Ruse si pentru poporul rus, in anii persecutarii crestinilor, ai ateismului, ai razboiului fratricid si ai foametei. Insusi Staretul a trecut prin aceste incercari, a fost persecutat si exilat. In anii groaznicelor ispite, el nu a purtat numai crucea incercarilor sale ci a luat asupra lui si nenorocirile, privatiunile si jugul pacatelor multor oameni. Intreaga sa viata a fost intruparea propriului sau indemn:

„Totul se dobandeste prin rugaciune… Cand vei fi suparat si deznadajduit atunci sa spui doar – Doamne cruta-ma, mantuieste-ma si miluieste pe robul Tau!… In orice timp va veti afla, orice ati face: sedeti, mergeti sau lucrati, spuneti din toata inima: «Doamne miluieste!». Cand vor fi dureri si nu le veti putea duce, atunci indreptati-va catre Domnul, catre Nascatoarea de Dumnezeu, catre Sfantul Nicolae, catre sfantul al carui nume il purtati si durerea se va usura”.

El s-a rugat pentru intreg poporul care se afla in suferinte trupesti si duhovnicesti, a vindecat oameni si i-a intarit in credinta.

Dupa cum marturisesc autorii acestei carti, in viata staretului Nectarie nu s-au petrecut evenimente deosebite din care sa se poata alcatui o biografie. El a petrecut cincizeci de ani in schitul Pustiei, dintre care douazeci intru zavorare. Apoi a urcat pe scara duhovniceasca de la zavorare la slujirea poporului, dar calea cea duhovniceasca a Staretului a ramas ascunsa tuturor. Cand cineva il intreba despre viata lui, Parintele Nectarie raspundea:

Am stat in chilia mea si m-am cait, iar apoi, inca treizeci de ani, m-am rugat pentru pacatele mele”.

Aceasta carte a fost alcatuita din putinele marturii documentare cunoscute noua, din corespondenta ramasa, din sfaturile consemnate de ucenicii sai, din insemnarile celor care s-au invrednicit sa il cunoasca pe fericitul ieroschimonah Nectarie.

In veacul de acum se vorbeste mult despre iubirea de Dumnezeu si de aproapele, dar putini stiu sau vor sa stie ce inseamna cu adevarat aceasta. Sa citim viata Staretului Nectarie de la Optina si sa luam aminte la cuvintele sale:

„Vreti sa te inveti sa-L iubesti pe Dumnezeu? Indeparteaza-te de orice lucru, cuvant, cuget si simtire oprite de Evanghelie. Prin vrajmasia ta impotriva pacatului arata-ti si dovedeste-ti iubirea fata de Dumnezeu. Pacatele in care se va intampla sa cazi din pricina neputintelor, incredinteaza-le pocaintei. Dar mai bine staruie sa nu se atinga de tine aceste pacate printr-o severa veghere asupra propriei persoane… Studiaza cu atentie poruncile Evangheliei si staruie sa le implinesti prin fapta, staruie sa prefaci virtutile evanghelice in obisnuinta si in calitati personale. Pentru cel ce iubeste este firesc sa implineasca voia celui iubit”.

(Scrisoare catre Nina Konstantinovna, 15 decembrie 1921, Schitul Pustiei Optina).

[…]

139325_sfantul-nectarie-optina-cuvios

Mărturisirea la Stareţul Nectarie

La spovedit, Părintele Nectarie era foarte serios, aspru, concentrat. Cu toată severitatea lui, totdeauna era bun, niciodată nu certa, chiar atunci când se aştepta acest lucru. Odată, monahia Elena l-a rugat să-i dea o epitimie pentru îndreptare, dar Părintele i-a spus doar:

De la Domnul paşii omului se îndreptează (Ps. 36, 23).

Ea s-a plâns că nu se poate îndrepta, suferea pentru aceasta, dar Stareţul i-a spus:

Neputinţa şi pocăinţa pot să alterneze până la moarte. Şi în Proloage scrie: «Dacă cel ce greşeşte spune: Doamne, am greşit, iartă-mă, îi va fi lui mai mult decât o coroană împărăteasc㻓.

Altă dată, la spovedit, Stareţul era blând, chiar glumea. Odată a dat celei ce se spovedea să citească păcatele după carte. Aceasta, într-un loc, s-a oprit.

– Ce s-a întâmplat? a întrebat Părintele.

– Mă gândesc: am greşit aici sau nu?

– Ei, gândeşte-te şi poate încercuieşti pe carte, – şi a zâmbit.

Despre spovedanie spunea că eficienţa ei nu stă atât în amănunţimea ei, cât în frângerea inimii. Arăta importanţa duhovnicească a dezvăluirii cugetelor şi cuvintelor, nu numai a faptelor.

Se părea că întotdeauna ştia dinainte ce i se va spune. Despre o astfel de spovedanie a scris Evghenia Romarenko:

„Astăzi m-am spovedit pentru prima dată la Părintele. Am intrat ultima. Părintele mi-a spus să mă aşez pe divan, iar el stătea în picioare cu epitrahilul şi mânecuţele… Au început discuţia şi întrebările. A fost revăzută întreaga mea viaţă, adesea eu nu mai povesteam nimic, ci însuşi Părintele parcă îşi amintea anumite întâmplări importante şi păcate. Tot timpul mă gândeam: «Dacă voi uita ceva şi nu voi explica aşa cum se cuvine?» Dar cu cât mergeam mai departe, tot mai mult şi mai mult se simţea că nu trebuie să-i mai explic nimic, el însuşi explica de ce s-a întâmplat un lucru sau altul în viaţa mea. In sfârşit, Părintele a întrebat:

144017_spovedania– Vrei ca mâine să primeşti Dumnezeiasca Împărtăşanie?

– Da, da, Părinte.

– Atunci, apropie-te de Dumnezeiescul Har, – şi m-a condus la icoane. Eu mă gândeam: «Iată, acum va începe spovedania». Deodată am simţit epitrahilul pe cap şi am auzit cuvintele rugăciunii de dezlegare…

Este cunoscută povestirea unei femei ce s-a spovedit la Părintele Nectarie, dar care nu se mai spovedise din copilărie. Era departe de biserică şi a venit la Stareţ din întâmplare, însoţindu-l pe soţul ei bolnav. Stareţul i-a produs o puternică impresie şi, când i-a propus să se spovedească, ea s-a învoit. El a condus-o la icoane şi i-a spus: „Stai aici şi te roagă!”, iar el s-a dus în chilie. Stă ea un timp, se uită la icoane, dar nu-i plac – nu sunt realizate artistic şi chiar candela i se pare de nimic. În cameră este linişte, doar dincolo de perete se aude cum umblă Părintele şi mişcă ceva.

Deodată simte tristeţe şi umilinţă şi fără voie şi pe neobservate începe să plângă. Lacrimile i-au inundat ochii, deja nu mai vedea icoanele, doar candela ca un nor luminos în faţa ochilor, îndărătul căruia simţea prezenţa lui Dumnezeu. Când a intrat Stareţul, era toată în lacrimi.

– Spune „Tatăl nostru” – a poruncit el. Bâlbâindu-mă, l-am spus.

– Spune „Simbolul de credinţă”.

– Nu-mi amintesc, nu pot.

Atunci Stareţul a început să-l spună, şi după fiecare articol întreba: „Crezi aşa?”. La primele două am răspuns: „Cred!”. Cum a ajuns la articolul al treilea, ea a spus că nu înţelege, iar faţă de Născătoarea de Dumnezeu nu simte nimic. Părintele a certat-o şi i-a poruncit să se roage Împărătesei Cereşti pentru a o înţelepţi, pentru a o învăţa ea însăşi cum să înţeleagă Simbolul de credinţă. Despre majoritatea articolelor Crezului femeia a spus că nu le înţelege şi că niciodată nu s-a gândit la aceste lucruri, dar plângea cu amar şi tot timpul simţea că nu poate ascunde nimic şi ar fî un nonsens să ascundă, că ceea ce se întâmplă nu este prototipul înfricoşatei Judecăţi. Despre păcatele personale Stareţul a întrebat-o ca pe un copil. Aşa că ea a început să-i răspundă cu un zâmbet, printre lacrimi. Apoi, i-a iertat toate păcatele, din pruncie până în ceasul de atunci.

Una dintre fiicele duhovniceşti ale Părintelui Nectarie povestea despre spovedania la Stareţ:

„Diseară trebuie să merg să mă spovedesc la Părintele. Mi-am notat păcatele, dar părerea de rău, nu [o aveam].

Mă întâmpină Părintele.

– Vino să ne rugăm împreună! Şi a început să spună: “Doamne, miluieşte!” Ea repeta aproape inconştientă. El zise cu un ton tot mai înalt: „Doamne, miluieşte!” şi a fost un vaiet de rugăciune, încât toată a început să tremure. Atunci el a aşezat-o în faţa icoanelor şi a spus: „Roagă-te!”. Şi el s-a dus în chilie. Ea se rugă, dar când vocea slăbea, Părintele, de dincolo de uşă, zicea: „Doamne, miluieşte!”. Doar atunci când ea şi-a recunoscut păcătoşenia, el a venit şi a spovedit-o.

– Părinte, spuse ea, eu mi-am notat păcatele.

– Deşteapto! Citeşte-le. Ea le-a citit cu zdrobire de inimă.

– Recunoşti că ai greşit în toate?

– Recunosc, Părinte, recunosc.

– Crezi că Domnul te va dezlega de toate păcatele tale?

– Părinte, eu port pică pe o persoană şi nu o pot ierta.

– Nu, cu timpul o vei ierta. Iar eu îţi iau toate păcatele tale asupra mea.

Şi a citit rugăciunea de dezlegare.

„Împărtăşania a fost minunată şi solemnă”, îşi amintea acea persoană.

chipul Sfantului Nectarie de la OptinaOdată Stareţul a rugat-o pe o fiică duhovnicească să se roage pentru dânsul. I-a spus că este supărat, deznădăjduit, că a pierdut rugăciunea. Ea s-a mirat:

„Părinte, oare şi dumneavoastră aveţi o povară pe suflet? Eu credeam că întotdeauna sunteţi in rugăciune şi în duhul bucuriei”.

Părintele i-a spus că se întâmplă şi să greşească:

“Uneori spui câte ceva de la tine şi rezolvi incorect problemele vieţii altuia. Altă dată te comporţi cu asprime la spovedanie sau, din contră, nu dai o epitimie când ar fi trebuit dată şi pentru toate acestea este o pedeapsă. Harul lui Dumnezeu te părăseşte un timp şi noi suferim”.

A venit la el să se spovedească arhimandritul Veniamin C. Fedcenko, devenit apoi mitropolit. Stareţul nu a vrut să-l primească. „Nu, eu nu pot să vă spovedesc. Sunteţi un om învăţat. Mergeţi la egumenul Schitului, la părintele Teodosie, el este un om instruit.” Părintele Veniamin a obiectat că instrucţia nu are aici nici o importanţă. Dar Stareţul Nectarie a repetat cu tărie sfatul – să meargă peste drum, la stânga, la părintele Teodosie. El s-a dus la egumenul Schitului şi i-a povestit despre refuzul Stareţului de a-l spovedi şi i-a transmis sfatul de a merge să se spovedească la cultivatul părinte Teodosie.

„Ei, ce fel de om cultivat sunt?, a răspuns el, am terminat doar o şcoală de mâna a doua. Şi ce duhovnic sunt eu! Este adevărat, atunci când Stareţii au popor mult, primesc şi eu pe alţii. Dar ce le pot eu spune? Mai mult din cărţile Stareţilor noştri sau din Sfinţii Părinţi. Părintele Nectarie este Stareţ după har şi din experienţa sa. Mergeţi la el şi spuneţi-i că eu binecuvântez să vă spovedească.”

„Iată, este bine, slavă lui Dumnezeu”, a spus Stareţul, când acela s-a întors.

Ca şi cum el nu ar fi refuzat mai înainte, dar prin aceasta a arătat că ascultarea de cei mai mari este obligatorie şi pentru Stareţi, şi poate chiar în primul rând ca lucru sfânt şi exemplu pentru alţii.

„Şi a început spovedania, scria părintele Veniamin. Din păcate, acum eu nu îmi mai amintesc nimic despre ea. Un singur lucru îmi amintesc: după aceasta am devenit apropiaţi sufleteşte.”

Odată l-am întrebat pe Stareţ dacă trebuie să ia asupra sa suferinţele şi păcatele celor ce vin la el, pentru a-i uşura sau pentru a-i mângâia.

„Altfel nu se pot uşura, a răspuns el. Câteodată simţi că ai în spate un munte de pietre, atât de multe păcate şi dureri ţi-au adus şi nu le mai poţi purta. Atunci vine Harul şi împrăştie acest munte de pietre, ca pe un munte de frunze uscate. Şi poţi să primeşti din nou.”

Învăţăturile Stareţului despre rugăciune

Stareţul Nectarie adesea şi cu dragoste vorbea despre rugăciune. El învăţa statornicia în rugăciune şi socotea semn bun de la Domnul neîmplinirea cererilor noastre.

„Trebuie să continui să te rogi şi să nu deznădăjduieşti, învăţa Stareţul. Rugăciunea este un capital. Cu cât stă mai mult, cu atât mai multe procente aduce. Domnul ne trimite mila Sa, atunci când îi este Lui plăcut şi când ne este de folos să o primim. Dacă noi avem neapărată nevoie de ceva anume, trebuie să ne rugăm de două-trei ori şi pentru împlinirea rugăminţii să-I mulţumim lui Dumnezeu. Uneori Dumnezeu ne împlineşte rugăminţile şi după un an. Un exemplu pot fi Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana. Ei s-au rugat întreaga viaţă şi nu au deznădăjduit. Şi ce mângâiere le-a trimis Dumnezeu!

 

„Totul se dobândeşte prin rugăciune, repeta Stareţul. Voi, acum, vă apropiaţi de prima treaptă, încă nu vă ridicaţi, ci doar vă apropiaţi. Trebuie să treceţi prin uşă şi prin nici un fel de efort nu se poate intra, dacă nu va fi milostivirea lui Dumnezeu. De aceea trebuie să cerem în primul rând: «Uşa milostivirii deschide-mi mie, Doamne». Când vei fi supărat şi deznădăjduit să spui doar: «Doamne, cruţă-mă, mântuieşte-mă şi miluieşte pe robul Tău!». În orice timp vă veţi afla, orice aţi face: şedeţi, mergeţi sau lucraţi, spuneţi din toată inima: «Doamne, miluieşte!» Când vor fi dureri şi nu le veţi putea duce, atunci îndreptaţi-vă către Domnul, către Născătoarea de Dumnezeu, către Sfântul Ierarh Nicolae, către sfântul al cărui nume îl purtaţi şi durerea se va uşura“.

În diferite nenorociri el sfătuia să spunem:

„Doamne, cred că rabd ceea ce trebuie să primesc, ceea ce merit. Dar Tu, Doamne, după mila Ta, iartă-mă şi mă miluieşte, – şi să repeţi acestea până când vei simţi linişte în suflet”.

„Sunt oameni, observa Părintele Nectarie, care niciodată nu se adresează lui Dumnezeu, nu se roagă. Şi deodată se întâmplă să le vină în suflet melancolie, în minte zbucium şi în inimă mâhnire. Şi simte omul că, în această situaţie dezastruoasă, pe el nu îl ajută altul, nici nu îl ascultă şi nenorocirea nu i-o înţelege. Atunci omul se adresează lui Dumnezeu şi, suspinând, îi spune: «Doamne, miluieşte!», şi Domnul îl ascultă; dar la început omul abia simte harul, iar mai apoi îl simte din ce în ce mai mult şi primeşte uşurare.

iovAltă dată învăţa:

Starea lui Iov este lege pentru fiecare om. Cât timp omul este bogat, vestit, cu bunăstare, Dumnezeu nu răspunde. Când omul stă pe gunoi, înlăturat de toţi, atunci Dumnezeu Se arată şi însuşi stă de vorbă cu omul, iar omul doar ascultă şi Îl cheamă: «Doamne, miluieşte!»“.

S-ar părea că în rugăciune este de ajuns să spunem o singură dată: «Doamne, miluieşte!», dar spunem de trei, de douăsprezece şi de patruzeci de ori. Aceasta, pentru cei ce sunt în suferinţă şi nici măcar nu pot spune: «Doamne, miluieşte». Biserica se roagă pentru ei, explica Părintele Nectarie.

O femeie, cândva, i-a spus:

– Părinte, mă mânii foarte repede.

El i-a răspuns:

– Cum te cuprinde mânia, repetă „Doamne, miluieşte”. Prin rugăciune se curăţă orice întinăciune.

La întrebarea unei fiice duhovniceşti cum să se roage, Stareţul şi-a făcut încetişor semnul crucii, s-a aplecat, atingând cu mâna dreaptă pământul şi a spus:

„Roagă-te aşa. Roagă-te trupeşte [facand metanii mici/inchinaciuni – n.n.] şi Domnul îţi va trimite Harul Său în ajutor. Roagă-te ca Domnul să împărăţească în inima ta; atunci se va preaumple de mare bucurie şi nici o tristeţe nu va putea să o neliniştească”.

Altă dată sfătuia:

„Roagă-te simplu: «Doamne, dăruieşte-mi Harul Tău!» Dacă vă acoperă norul necazurilor, atunci rugaţi-vă: «Doamne, dăruieşte-mi Harul Tău». Şi Domnul ne va izbăvi de primejdii”.

Odată, bătrânul vizitiu Timotei a căzut la picioarele părintelui, faţa i s-a transfigurat de credinţă, umilinţă şi nădejde: „Părinte, pentru ca raza ta caldă să încălzească sufletul meu rece, pentru ca el să se aprindă în drumul spre cer…” După această frază complicată el a spus simplu: “Părinte, nu am lacrimi”. Dar Stareţul, cu un zâmbet minunat, i s-a închinat şi i-a spus:

Nu este nimic, sufletul tau plânge, iar aceste lacrimi sunt mult mai preţioase decât cele trupeşti”.

Una din credincioase l-a rugat pe Stareţ să-i dea un dreptar de rugăciune, aflând că altora le dă. Atunci Stareţul i-a spus o istorioară instructivă:

Mântuitorul Şi-a ales ucenici dintre oamenii simpli, neşcoliţi. I-a chemat, ei au lăsat totul şi au mers după Dânsul. El nu le-a dat nici un îndreptar de rugăciune, le-a dat deplină libertate şi înlesniri, precum copiilor. Dar însuşi Mântuitorul, cum sfârşea de propovăduit, Se retrăgea în pustie şi Se ruga. El îşi cunoştea ucenicii şi ei veneau de bunăvoie de la Ioan Botezătorul; El nu îi chema, dar ei veneau. Ce fel de dreptar le dădea El, rămâne un lucru tainic, dar i-a învăţat să se roage. Şi iată, când ucenicii lui Ioan au venit la Mântuitorul, au povestit apostolilor că ei se roagă, iar aceştia şi-au dat seama: «Iată, ucenicii lui Ioan se roagă, iar bunul nostru învăţător nu ne-a spus nici un cuvânt despre rugăciune». Şi atât de serios L-au abordat, chiar cu dojana că, iată, ucenicii lui Ioan se roagă şi noi, nu. Atunci Mântuitorul le-a dat «Tatăl nostru». Şi altă rugăciune nu le-a mai dat”.

In alt rând Stareţul spunea:

„Multele cuvinte sunt vătămătoare în rugăciune. Importante sunt iubirea şi osârdia faţă de Dumnezeu”.

Apoi a adăugat că mai bine este să citeşti o rugăciune într-o zi, dar cu atenţie, în altă zi alta, decât pe amândouă deodată şi fără atenţie. Aceasta nu înseamnă că Stareţul limita cuvintele sau pravila zilnică la o singură rugăciune. El vorbea despre măsura începătorilor, care au putere să se concentreze doar la o singură rugăciune, iar alţii citesc cu mintea împrăştiată.

Unora Părintele le dădea o astfel de pravilă:

„De treizeci de ori «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul»; de zece ori «Preasfântă Stăpâna mea, Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-mă»; de zece ori «Sfinte îngere al lui Dumnezeu, roagă-te lui Dumnezeu pentru mine»; de zece ori «Toţi Sfinţii, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru mine», şi aşa toţi Sfinţii vor striga în ceruri: «Doamne, miluieşte!», şi îţi vor fi ţie pricinuitori de câştig”.

Poruncea cu multă asprime ucenicilor săi să nu se ocupe în chip de sine stătător de rugăciunea lui Iisus şi zicea:

„Să ştii că la început va fi foarte greu, doar trebuie să intri în sufletul tău şi acolo te întâmpină un mare întuneric şi abia după aceea, nu curând, mijeşte lumina şi trebuie să te aştepţi să ai multe necazuri”.

Pe monahia Taisia, Stareţul a învăţat-o rugăciunea lui Iisus încât ea o săvârşea singură, fără constrângere.

Părintele Nectarie vorbea adesea despre marea putere a rugăciunii bisericeşti, a slujbelor:

Nu trebuie să ceri sau să cauţi minuni pe pământ, noi avem o minune – Dumnezeiasca Liturghie”.

waiting-for-communionCând o fiică duhovniceasă a Stareţului a plecat pentru un timp, prietena ei i-a spus Părintelui:

– Ea este atât de singură.

– Dar ea se împărtăşeşte? – a întrebat el.

– Da.

– Atunci nu este singură.

La pregătirea fiilor duhovniceşti pentru împărtăşanie, Stareţul cerea cu severitate să fie citită toată pravila. Povestea cum i s-a arătat un ieromonah de la Optina, după ce murise, şi i-a spus că a scăpat de chinuri, deoarece când săvârşea Liturghia citea toate rugăciunile şi pravila ce se cuveneau.

„Principalul este pravila, învăţa Stareţul Nectarie, ea este iubire şi pace. Iată şi dumneavoastră, se adresa el lui Serghie Sidorov, amintiţi-vă porunca părintelui nostru Moise, marele întemeietor al acestui locaş: «Iubiţi pe toţi, să nu îndrăzniţi să fiţi certaţi când vă pregătiţi să primiţi Sfintele Taine, căci vă împărtăşiţi precum Iuda». Adesea învăţa: «Când te pregăteşti de împărtăşanie, mai puţine cuvinte şi mai multă rugăciune». Şi adăuga: «Puterea rugăciunii nu stă în multele ei cuvinte, ci în sinceritatea suspinului rugăciunii».”

După împărtăşanie, Stareţul îşi sfătuia ucenicii să nu se grăbească la cine ştie ce treburi, ci să-şi ia un răgaz de o jumătate de zi şi să citească Sfânta Scriptură, să petreacă în rugăciune şi în mulţumire faţă de Domnul. Nu o dată le amintea fiilor duhovniceşti să mulţumească Domnului pentru toate binefacerile Lui. Ca exemplu de sinceră mulţumire aducea istorioara despre cuviosul Eleazar de la schitul Anzeorsk:

„Acesta a ieşit odată, într-o noapte, în balconul chiliei sale, a privit frumuseţea şi liniştea naturii ce înconjura schitul, luminat de lumina dumnezeiască a aurorei boreale, s-a umilit până la lacrimi şi din inima lui amestecată cu iubire dumnezeiască a izbucnit un suspin de rugăciune: «O, Doamne, ce minunată este frumuseţea zidirii Tale! Şi ce sunt eu, un vierme, să-Ţi mulţumesc Ţie pentru milele Tale măreţe şi bogate faţă de mine?»”

Şi de puterea suspinului de rugăciune s-au deschis cerurile şi privirii lui duhovniceşti i s-au arătat cetele purtătoare de lumină şi fără de trupuri şi au cântat doxologia îngerească:

Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire”.

Şi un glas ceresc i-a poruncit cuviosului:

„Cu aceste cuvinte şi tu, Eleazar, mulţumeşte Ziditorului şi Proniatorului tău”.

Altă dată Părintele Nectarie vorbea, suspinând:

„Generaţia de astăzi a încetat să mulţumească Domnului şi se vede sărăcie în toate…”

Stareţul se ruga cu credinţă şi simplitate copilărească; câteodată îşi ascundea faţa în mâini. Când Stareţul Nectarie citea „Tatăl nostru”, te cucerea uşurinţa, simplitatea tonului, se simţea că Domnul este de faţă, chiar lângă Părinte, şi I se adresează Lui.

Cazuri de înainte vedere şi ajutor minunat la Stareţul Nectarie

Mulţi vizitatori se străduiau să tălmăcească în mod simbolic orice mişcare a Stareţului. De exemplu, socoteau că dacă Stareţul dă dulciuri, înseamnă să te aştepţi la amărăciune. Acest lucru îl împovăra tare mult. Odată povestea:

„Câteodată eu am presimţiri şi mi se descoperă câte ceva despre un om, dar câteodată nu am. Şi, iată, oarecând s-a întâmplat ceva ciudat. Vine la mine o femeie şi mi se plânge că nu o poate scoate la capăt cu fiul ei, care are nouă ani. Eu atunci îi spun: «Mai rabdă până când va împlini doisprezece ani». Eu i-am spus aceasta fără să am vreo presimţire, ci simplu, pentru că ştiu că la doisprezece ani intervin nişte schimbări în viaţa copilului. Ea a plecat şi eu am uitat de ea. Peste trei ani vine la mine plângând acea femeie: «Mi-a murit băiatul când abia împlinise doisprezece ani». Oamenii vorbesc că, iată, Părintele a prevestit lucrul acesta, dar a fost un simplu raţionament. Apoi eu am început să mă verific; am presimţit ceva sau nu? Nu, nu am presimţit nimic”.

Discutând altă dată cu o domnişoară de la Petersburg, care iubea distracţiile, companiile zgomotoase. Stareţul Nectarie i-a spus:

“Dacă aţi avea întreaga lume în stăpânire, nici atunci nu aţi avea linişte şi v-aţi simţi nefericită. Sufletul dumneavoastră se agită, suferă şi credeţi că puteţi să-l mulţumiţi cu lucruri sau cu o uitare de sine exterioară. Nu, aceasta nu este ceea ce îi trebuie, cu acestea niciodată nu se va linişti… Trebuie să laşi totul”.

sf-nectarie-de-la-optina-1Părintele Nectarie a stat îndelung cu capul în piept apoi a spus:

Eu văd lângă dumneavoastră Harul lui Dumnezeu. Veţi trăi la mănăstire.

– Ce spuneţi, Părinte, eu sunt de mănăstire? Nu sunt bună de nimic acolo. Eu nu sunt în stare să trăiesc acolo!

– Eu nu ştiu când se va întâmpla acest lucru, este posibil ca foarte curând sau poate peste vreo zece ani, dar, oricum, veţi fi negreşit în mănăstire, – a confirmat Părintele.

Curând ea a plecat în Altai şi a intrat acolo într-o mănăstire.

Iată ce minunat s-au împlinit cuvintele spuse de Părintele, scria apoi acea domnişoară: «Eu văd lângă dumneavoastră Harul lui Dumnezeu. Veţi trăi la mănăstire». Eu atunci m-am minunat şi nu am crezut, dar la două luni după acea discuţie am îmbrăcat cu adevărat haina monahală. Mulţumesc Domnului, Care m-a înţelepţit să vin în acest colţ minunat: Pustia Optina. Dacă nu aş fi mers acolo, nici până acum nu aş fi fost în mănăstire, ci m-aş fi purtat pe valurile învolburate ale mării lumeşti. Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”

Într-o vreme, Părintele Nectarie spunea, se pare, lucruri incredibile, dar ele se împlineau negreşit, deşi uneori nu îndată, ci peste ani.

Monahiilor Alekseia şi Ksenia, fiind încă tinere pelerine, Stareţul le-a prevestit că ele vor avea mulţi copilaşi:

„Iată, veţi merge la Locurile Sfinte şi veţi avea mulţi copilaşi”.

Fetele s-au înspăimântat, deoarece se pregăteau să-şi închine viaţa lui Dumnezeu, nu să întemeieze familii. Abia în anul 1933 proorocia Părintelui Nectarie a început să se împlinească. Ele erau deja la Locurile Sfinte când li s-a adus o fetiţă de opt ani (mai târziu maica Ioana), apoi şi pe verişoara ei. Mitropolitul Anastasie i-a spus măicuţei Alekseia să ia spre educaţie şi copii arabi. Ea nu a vrut, deoarece tot timpul picta icoane, dar nu a avut curajul să nu se supună Vlădicăi. Atunci şi-a amintit monahia Alekseia proorocia Stareţului. Mai târziu măicuţa s-a mutat în Chile, unde a organizat un cămin pentru copii, cu numele Sfântului Ioan de Kronstadt, şi o şcoală.

Odată Tatiana Galiţkaia a venit la Stareţ, iar el a început să-i şteargă ochii cu batista. Curând ea a înţeles proorocia Părintelui. În felul acesta, Stareţul Nectarie i-a prezis nenorocirile ce aveau să lovească familia ei: rănirea gravă a fiului ei mai mare, îmbolnăvirea celui mai mic de tifos exantematic, pierderea tragică a soţului – a căzut sub tren, foametea, evacuarea.

Despre înainte vederea Stareţului îşi amintea şi profesorul Ivan Mibailovici Andreev, care în anul 1927 coresponda cu Stareţul printr-un monah ce trăia la Kozelsk. Stareţul i-a prezis profesorului grele încercări şi suferinţe, dar că totul se va termina cu bine. Aşa s-a şi întâmplat.

Şi alt caz de înainte vedere a Stareţului s-a petrecut de asemenea în anii ’20, când se afla exilat în satul Holmişci. Tânărului medic Sergbei Alekseievici Nikitin (mai târziu episcopul Ştefan) i s-a propus să se ocupe cu cercetarea ştiinţifică, dar el avea la suflet munca practică de medic curant. Să facă de capul său alegerea nu putea. Atunci şi-a amintit că unul din prietenii săi, Boris Vasilievici Holcev (mai târziu arhimandritul Boris), i-a povestit despre Stareţul Nectarie.

Terminând gimnaziul, tânărul Boris îl întrebase pe Stareţ pe ce drum să meargă mai departe. Părintele Nectarie a insistat ca el să termine o instituţie de învăţământ superior. Când Boris Vasilievici trebuia să-şi susţină licenţa, Stareţul Nectarie l-a sfătuit să părăsească munca ştiinţifică şi să se hirotonească diacon. El a urmat sfatul Stareţului şi s-a hirotonit diacon şi apoi preot.

Serghei Alekseevici l-a chestionat în amănunţime pe Boris cu privire la Stareţul Nectarie şi apoi s-a hotărât să-l cerceteze pe Cuviosul harismatic pentru sfat. A sosit la Holmişci şi îl aştepta pe Stareţ. Deodată, din dosul unui perete despărţitor, a apărut un bătrânel cărunt, gârbovit, cu un mers deosebit. „Abia calcă”, se gândea Serghei Alekseievici. Şi nişte gânduri noi, străine, l-au cuprins: „La cine am mai venit şi eu? Acest bătrânel este posibil să fi dat în mintea copiilor, iar tu, medic tânăr şi capabil, vrei să te sfâtuieşti cu el. Este caraghios!“. Un simţământ de ciudă, de amor propriu ofensat, a întunecat lumea lăuntrică a lui Serghei Alekseievici. Cineva nevăzut îi insufla un simţământ de ură faţă de exteriorul, de mişcările „bătrânelului încovoiat“. Când a început discuţia, Părintele Nectarie l-a întrebat:

– Nu aţi venit, oare, ca să studiaţi istoria sfântă a Vechiului Testament?

– Ei, am învăţat-o, – a răspuns tânărul medic.

Inchipuiţi-vă că Părintele Nectarie a trecut de la întrebări la povestire:

În timpurile noastre, în chip cu totul nefondat, se consideră că epoca trăită de neamul omenesc înainte de potop a fost lipsită de bucurii, sălbatică şi ignorantă. In acel timp însă, cultura se găsea la un nivel foarte înalt. Oamenii se pricepeau la multe lucruri extraordinar de ingenioase prin concepţie şi frumoase după înfăţişare. 512Numai că pentru această bogăţie făcută de mână ei cheltuiau toate puterile trupului şi ale sufletului. Toate capacităţile naturii lor iniţiale şi le-au concentrat doar într-o singură direcţie: satisfacerea peste măsură a nevoilor trupeşti, nenorocirea a fost că ei „au devenit trup”. Şi Domnul a hotărât să repare unilateralitatea lor. El i-a anunţat prin Noe de potop, şi Noe i-a chemat pe oameni, o sută de ani, ca să se îndrepte, le-a predicat pocăinţa în faţa mâniei lui Dumnezeu şi ca argumentare a dreptăţii cuvintelor sale a construit arca. Şi ce credeţi? Oamenilor acelor timpuri, obişnuiţi cu eleganta lor civilizaţie, li s-a părut straniu să vadă cum un bătrânel, care a dat în mintea copiilor, bate în cuie, într-un veac de cultură splendidă, o cutie absurdă, de dimensiuni imense, ba chiar mai şi predică, în numele lui Dumnezeu, un viitor potop. Este caraghios!

La început, Serghei Alekseievici a rămas nedumerit deoarece Părintele Nectarie începuse să vorbească despre cultura dinaintea potopului. Dar, deodată, în cuvintele Stareţului şi-a aflat propriile expresii: „acest bătrânel care a dat în mintea copiilor”… Dar acest „bătrânel” se vede că i-a citit gândurile. Tânărul medic a fost cuprins de o puternică tulburare şi momentan a uitat tot ceea ce dorea să-l întrebe pe Stareţ. Părintele Nectarie a întrerupt tulburarea lui printr-o frază uimitor de simplă: „Pesemne că sunteţi obosit de pe drum, iar eu vă povestesc despre potop”. Faţa lui plăcută, căruntă, ca într-un nimb strălucea copilăreşte cu un zâmbet curat. Dimineaţa, când Serghei Alekseievici a mers să ia binecuvântare şi să-şi ia rămas bun, Părintele l-a binecuvântat şi în acelaşi timp i-a spus: „Doctor practician, doctor practician”. Aşa a fost dat răspunsul la o întrebare nepronunţată.

Protoiereul Vasile Şustin povestea cum Părintele sorta scrisorile fără să le citească:

„Unele scrisori le punea la o parte, spunând: «Aici nu trebuie dat răspuns, iar aceste scrisori sunt de mulţumire, pot fi lăsate fără răspuns»”.

El nu le citea, dar le vedea conţinutul. Pe unele din ele le binecuvânta, iar pe altele le şi săruta.

Două scrisori nedesfăcute Stareţul le-a dat soţiei lui Vasile Şustin să le citească, spunând:

„Poftim, citeşte-le cu voce tare. Vă va fi de folos”.

Una din scrisori era de la o cunoscută a înaltelor cursuri pentru femei. Ea îl ruga pe Părintele să se roage pentru ea, deoarece nu se mai putea stăpâni: se îndrăgostise de un preot, care o atrăsese cu predicile sale înflăcărate, şi se ducea la el cu diferite fleacuri. Părintele a spus următoarele, referindu-se la această scrisoare:

“Pe acel preot îl cunoaşteţi. Mai târziu, el va ocupa un post foarte mare, despre care el acum nici nu gândeşte, dar va primi această putere ca urmare a faptului că se va abate de la adevăr“.

Şi a adăugat că acest preot, fiind student la Academia Teologică, venise la Optina cu Vasile Şustin şi o peţise pe sora acestuia, dar Domnul a păzit-o prin Stareţul Varsanufie, deoarece el nu a binecuvântat această căsătorie. Prezicerile Stareţului s-au împlinit, acel preot a trecut la biserica înnoitoare (curent schismatic apărut în sânul Bisericii după anul 1920 şi care era în bună parte de acord cu transpunerea în viaţa Bisericii Ortodoxe Ruse a ideologiei marxist-leniniste) şi a ocupat acel post important.

Şi cei care veneau pentru prima dată, şi cei care nu o dată fuseseră la el erau uimiţi de înainte vederea Stareţului, prin care Domnul le descoperea gândurile, faptele, trecutul şi viitorul.

Când Fenea Tkaciova a venit pentru prima dată, Stareţul Nectarie i-a dat să citească cartea Sfântului Ierarh Ignatie Briancianinov despre rugăciunea minţii, scrisă într-o limbă literară, şi nu în limba ei specifică, monahală. Citeşte ea şi se gândeşte: „Cum de citesc ei aici astfel de cărţi? Este posibil ca această limbă să fie groaznic de grea şi de neînţeles”. Atunci Părintele Nectarie zâmbi şi îi spuse:

Noi, desigur, suntem puţin cultivaţi şi nu putem citi astfel de cărţi, ele sunt scrise doar pentru domnişoare cultivate ca tine”.

Atunci Fenea a aruncat cartea şi a căzut în genunchi în faţa Părintelui.

Altă dată a venit la Stareţ Nat. B. cu sora. Ei nu i-a dat nici o atenţie, dar surorii i-a spus:

„Ksenicika, eu te rog, te implor, mergi la mănăstire. Eşti de acord? Promiţi? Alege Şamordino sau Belev”.

Dar mama ei a obiectat, plângând. Fără să ţină seama de argumentele Părintelui, ea nu a lăsat-o la mănăstire. Peste opt ani, Ksenia s-a îmbolnăvit, a suferit mult şi curând a murit. Părintele, după acestea, a spus că părinţii greşesc nepermiţând copiilor să intre în mănăstire.

„Iată, le-a părut rău, nu i-au dat-o lui Dumnezeu, şi însuşi Domnul a luat-o.”

sf-nectarie-de-la-optina-4Apoi îi mângâie povestindu-le că a văzut-o în somn, fericită, împreună cu Stareţii, în mantie şi camilafcă albe.

Stareţul Nectarie prevedea cu ochiul duhovnicesc nenorocirile, bucuriile, gândurile oamenilor, tămăduia nu numai patimile şi bolile sufleteşti, dar vindeca şi bolile trupeşti ale celor ce îi cereau ajutorul în rugăciuni.

Odată a venit la el o mamă cu fiica, ce visa să meargă pe front, la un spital, să îngrijească soldaţii răniţi. O altă fiică a ei pătimea de o boală incurabilă. Avea accese de orbire şi ameţeală. După mulţi ani de boală, mama a dus-o în străinătate la tratament, au consultat-o cei mai buni medici, dar fără rezultat. Fiind profund religioasă, mama nu şi-a pierdut nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu şi a venit la Optina să se sfătuiască cu Stareţii. Aşteptând în hol, ea a primit binecuvântare împreună cu alţi credincioşi. Stareţul Nectarie deodată i s-a adresat:

Tu ai venit să te rogi pentru fiica ta bolnavă? Ea va fi sănătoasă”.

Vizitându-l pe Stareţ seara, în aceeaşi zi, a primit de la el şapte turte dulci şi povaţă:

„Dă aceste turte dulci fetei tale. În fiecare zi să mănânce câte una, să se împărtăşească mai des şi va fi sănătoasă”.

Pe fiica mai mică, în timpul unei plimbări, Stareţul a dus-o de mână cu un soldat. Cei ce au văzut aceasta i-au spus mamei:

„Părintele ţi-a cununat fata. Să vezi, curând se va mărita”.

Aşa a şi fost. Fiica mai mică s-a măritat, în acelaşi an, cu un soldat. Fiica bolnavă a luat cu credinţă turtele dulci, după a şaptea s-a împărtăşit şi s-a însănătoşit. Boala nu a mai recidivat până la moarte.

Odată a venit la el monahia Nectaria cu un băiat care se îmbolnăvise brusc, făcând febră de aproape 40°.

Ea îi spuse Părintelui:

– Olejek este foarte bolnav. El îi răspunse:

– Este bine să fii bolnav cu sănătatea deplină.

In ziua următoare i-a dat băiatului un măr şi i-a spus: „Îţi dau un medicament”. I-a binecuvântat pentru călătorie, sfătuindu-i: „Când vă veţi opri şi veţi hrăni caii, să-i daţi să bea apă fiartă şi va fi sănătos”. Aşa au şi făcut. Băiatul a băut apă fiartă, a adormit şi când s-a sculat era deja sănătos.

Evghenia Grigorievna Rimarenko, în amintirile ei despre Stareţul Nectarie, consemnează vindecarea soţului ei cu rugăciunile Părintelui. La începutul Postului Mare, părintele Adrian avea nişte dureri de stomac insuportabile, încât se temeau că nu va putea scoate Crucea. Preoteasa Evghenia a scris la Kozelsk monahiei Anastasia ca ea să-i spună Stareţului Nectarie să se roage pentru el. În ziua scoaterii Crucii, seara, în timpul slujbei, durerile au încetat şi multă vreme nu au mai recidivat. Maica Anastasia a povestit apoi cum Părintele a făcut o scurtă rugăciune şi toţi au auzit cum el l-a pomenit pe bolnavul iereu, Adrian.

Una din maicile de la Şamordino avea dureri de dinţi şi Stareţul i-a poruncit să vină la Optina, să stea o săptămână şi în fiecare zi să vină să o ungă cu ulei din candela ce arde permanent la icoana „Vrednică eşti” din chilia lui. După o săptămână, bolnava s-a vindecat.

Tatiana Galiţkaia a răcit venind pe drum la Stareţ. O dureau coastele şi coloana şi nu putea să-şi îndrepte spatele, învingându-şi durerea, făcu trei metanii până la pământ şi zise: „Cu rugăciunile Stareţului Nectarie, Doamne, vindecă-mă”. După a treia metanie durerea i-a dispărut.

Monahia Ksenia a venit la Stareţ după o boală grea. El i-a dat un ghem de aţă şi i-a spus:

„Ia şi deapănă acest ghem şi vei vedea cât este de încâlcit”.

Ea simţea că este foarte slabă şi această muncă este peste puterile ei, dar el îi spuse:

„Nu-i nimic, nu-i nimic, tot aşa se aranjează şi viaţa ta: la început este grea, dar mai apoi este bine”.

Aşa s-a şi întâmplat.

Stareţul era dăruit de Domnul nu numai cu darul de a vindeca bolile trupului, dar şi cu puterea de a izgoni demonii.

La Optina trăia un tânăr stăpânit de diavol. Stareţul Ambrozie l-a vindecat, dar nu definitiv. Tânărul încă avea capacitatea de a-şi provoca în mod conştient anumite stări. Odată, când el şi Părintele Nectarie au rămas singuri, tânărul i-a spus:

– Vreţi să vă arăt ceva?

– Da.

Atunci el s-a aşezat, s-a concentrat şi trupul a început să se arcuiască în chip nefiresc, capul s-a lăsat pe spate şi toate mădularele parcă au înlemnit. Atunci Stareţul a ridicat mâna şi l-a însemnat cu semnul crucii. Tânărul a rămas în aceeaşi stare. Părintele l-a însemnat a doua oară şi a treia oară. După a treia oară tânărul şi-a revenit.

– Ce ai văzut? – l-a întrebat Părintele Nectarie.

– Am văzut parcă un văzduh stratificat, contururi plate de oameni şi de alte vietăţi, – a răspuns el. – Apoi am văzut un fulger, care s-a aprins de două ori, iar a treia oară a izbucnit o flacără şi eu m-am trezit.

(din: Staretul Nectarie de la Optina, Editura Doxologia, Iasi, 2010)

carte staretul Nectarie

 Legaturi:


Categorii

Impartasania, Minuni si convertiri, Razboiul nevazut, Rugaciunea (Cum sa ne rugam?), Sfintii de la Optina, Spovedanie si Impartasanie (Sfintele Taine), Staretul Nectarie de la Optina, Taina Spovedaniei

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

1 Commentariu la “SFANTUL NECTARIE AL OPTINEI, ultimul staret al legendarei “dinastii” duhovnicesti. HARISME, MINUNI si INVATATURI de mare insemnatate despre CUM SA NE RUGAM LA DIFERITE NEVOI si CUM SA NE MARTURISIM: “Puterea rugaciunii nu sta in multele ei cuvinte, ci in sinceritatea suspinului rugaciunii… Generatia de astazi a incetat sa multumeasca Domnului si se vede saracie in toate”

  1. Pingback: Arhim. Paisie de la Hilandar: “ROAGĂ-TE ȘI NU ÎNCETA SĂ TE ROGI! INGRĂDEȘTE-TE CU RUGĂCIUNEA! Dacă omul nu face din rugăciune ritmul vieţii sale, sunt mici şansele să iasă biruitor din luptele duhovniceşti” | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate