SFATURI DUHOVNICESTI DE LA PARINTELE PROCLU (II): “Nimic nu face pe Duhul Sfant a se salaslui in inima cuiva, decat a trece cu vederea neajunsurile altora”

“Omul foarte usor se poate insela, cand se ia dupa parerea lui... Diavolul face asa: ori sa postim prea mult, ori sa nu facem nimic. Dar sa tinem calea de mijloc nu ne lasa”.

Mandria e a oamenilor bolnavi

Cand raza Duhului Sfant a strabatut prin inima cuiva, acel suflet nu are altceva de facut decat sa planga, si nu se mai poate opri din plans. Acel plans este mangaietor, si daca se intampla adeseori, Duhul Sfant va desavarsi smerenia. Si atunci, de te va lauda toata lumea, nu mai ai nevoie de lauda nimanui.

Mandria nu-i a oamenilor sanatosi, ci a celor bolnavi. Pot sa zboare si pe sus, sa aiba aripi, dar daca socotesc ca-s putin mai buni ca altii, ii cea mai mare cadere. Pentru un gand ca acesta, Sfintii Parinti au plans zi si noapte pentru ceasul mortii si ceasul Judecatii, si cand le-a iesit sufletul, le-a iesit in pace, linistit, pentru ca ei si-au mancat iadul prin pocainta.

Daca oftatul are ceva ce nu-ti convine, ii de la diavol. Dar daca din oftatul acela vezi ca ti se aduna mintea, incepe inima a zice „Doamne Iisuse...”, si nu te mai poti opri din plans, si chiar de nu plangi – pentru ca ele sunt trepte – si vezi o mahnire si s-o adunat mintea, si ai vrea sa zici „Doamne Iisuse…” cu inima, cu mintea, atunci nu trebuie sa-ti faci griji in timpul acela, pentru ca Duhul Sfant te cerceteaza si vei capata bucurii foarte mari. Se intampla in multe stari de acestea, ca Duhul Sfant sa-ti ia rugaciunea si sa-ti rapeasca sufletul – si unde sa-l rapeasca? – In Rai. Iar cand Duhul Sfant te aduce inapoi in trup, tu atunci trebuie sa zici iar „Doamne Iisuse…” si-ti aduni mintea si nu lasi rugaciunea. Dupa ce ai obosit inima ta cu mintea si tii mintea in inima si atunci ai multa smerenie, daca ai unit osteneala mintii cu smerenia, atunci Duhul cel Sfant te va rapi, si asa poti sa ai si o saptamana si mai mult.

Acest dar mai mult la batranete, pentru ca atunci te-ai imbogatit mai mult in smerenie si nu te mai poate vatama diavolul prin mandrie sau prin slava desarta. Acesta ii un dar mare.

Rugaciunea cu voce tare, in minte si apoi in inima

Rugaciunea sa fie zisa cu voce tare sau incet?

Este nevoie unele dati de rugaciune rostita cu voce, pentru ca sunt unele parasiri ale Duhului Sfant. In rugaciunea lui Iisus, Duhul Sfant ne ajuta. Cu puterea noastra nu putem face nimic. Duhul cel Sfant ne aprinde de dragostea de Dumnezeu. Sunt momente – poate cincisprezece minute – in care zici tare, pe urma zici numai ca sa auda urechea si dupa aceea nu mai trebuie sa auda urechea, zici cu mintea in inima, si nu stai de vorba cu gandurile.

Intre rugaciunea mintii in minte si rugaciunea cu gandul este vreo diferenta?

Este acelasi lucru. Eu daca zic rugaciunea cu mintea, este si mintea si gandul – toata puterea sufletului adunata. Daca zic „Doamne Iisuse…” si n-am ganduri, atunci trebuie multa smerenie. Si daca vine mandria si-mi spune: „Esti mai bun ca si cutare“, iar eu zic: sunt mai bun ca si cutare, atunci am pierdut rugaciunea inimii. Si chiar de o am, nu-i complet.

Cea mai mare dintre toate rugaciunile este cand esti in lupta. Iar daca ai o rugaciune ca o roua, acesta-i un abur al rugaciunii pe care ai avut-o in biserica, sau la nevointa care ai avut-o. Cand zici „Doamne Iisuse…” da navala si diavolul, iar prin osteneala, lupta aceea, Duhul Sfant se lasa simtit, daca osteneala s-a unit cu smerenia. Duhul Sfant se lasa simtit ca sa vezi ca El duce mintea in inima, pentru ca in inima te rogi si de acolo rapeste Duhul Sfant sufletul.

Duhul Sfant se lasa simtit pe urma nerautatii

Mandria este a oamenilor bolnavi. Nimic nu face pe Duhul Sfant a se salaslui in inima cuiva, decat a trece cu vederea neajunsurile altora. Duhul Sfant se lasa simtit mai mult pe masura nerautatii. Omul, daca are o asprime si-o foloseste pentru el, nu-i nicio paguba, din contra, ii ajutor pentru sufletul lui. Dar daca eu folosesc asprimea pentru aproapele, si mila o folosesc pentru mine, atunci Duhul Sfant nu se lasa simtit.

Duhul Sfant, cand se atinge de inima cuiva, acela nu mai poate sa fie aspru. Acelui om ii pare rau de toate maruntisurile, ii pare rau si de unele maruntisuri despre care zici ca alea nu-s chiar pacate.

Cand Duhul Sfant vrea sa ajute pe cineva, atunci devine in acest fel: daca el vrea sa duca o viata de pocainta, in unele dati Duhul Sfant se lasa simtit pe masura pocaintei si a smereniei. Daca el a unit osteneala cu smerenia, atunci Duhul cel Sfant se lasa simtit si-l ajuta pe om sa ajunga acolo: eu dorm si inima mea privegheaza. Daca a unit osteneala cu smerenia il ajuta Duhul Sfant, dar daca a unit osteneala lui cu pomenirea de rau, cu cartirea sau cu tulburarea, atunci Duhul cel Sfant nu-l ajuta. Poti sa te rogi ani intregi, ca nu te-ajuta. Doar daca noi unim smerenia cu osteneala – fie din priveghere, fie din metanii – atunci se lasa simtit Duhul Sfant.

Iar osteneala trebuie sa fie asa: fiecare dupa puterea lui. Sunt persoane care se pot osteni mai mult, este osteneala care-i ajutata de Duhul Sfant. Cand vei vedea pe cineva ca duce post cu saptamanile si nu doarme cu saptamanile, acela-i darul lui Dumnezeu, dar si de la acela, daca diavolul i-a bagat in cap ca-i mai bun ca altul, Duhul Sfant se retrage, vin ispitele si atunci, fara sa vrea, invata smerenia.

Ispitele trupesti si lupta cu diavolul

A venit la mine un tanar care era luptat foarte tare trupeste, avea noaptea naluciri, si m-a intrebat ce sa faca. Eu i-am zis asa:

sa se culce flamand, cu stomacul cat mai gol, si sa se trezeasca tot flamand; sa se culce obosit, si sa se trezeasca tot obosit; sa se culce plangand, si sa se trezeasca tot plangand. Si cat timp are lupta aceea puternica, asa sa tie, cu multa smerenie. Iar dupa ce vede ca ispitele au dat inapoi, sa tina randuiala pe care o are. Dar sa aiba ajutor pe duhovnicul lui, pentru ca diavolul cand vede ca incepi o nevointa mai mare ca sa-l rapui, iti da in gand sa postesti peste masura, ca sa vii la o nenorocire mare, adica sa-ti piarda mintile. Cel mai bun este sa ai nevointa pe ce masura iti da duhovnicul.

Mult m-a inselat diavolul prin somn. Ma lupta cu ispite trupesti. Parintele Cleopa mi-a zis atunci asa: „Mai frate, prima data trei zile de post – tranteste calul de pamant – si pe urma mananca o data, la apusul soarelui.” Atunci, dupa trei zile de post, diavolul mi-a adus o vedenie de-a lor, pentru ca eu sa fiu cu mintea inselata. Mi-au aratat pe Mantuitorul si pe Sfintii Apostoli la manastire, iar parintii de la trapeza carau mancare. Unul dintre ei m-a calcat pe picior si mi-a zis: – Ce stai in nesimtire? Du-te si cazi la picioarele Mantuitorului. Eu am uitat ca dorm, dar mi-am dat seama: „Mai, sa nu fie inselaciune!” Şi atunci am zis: – Dumnezeu este in cer si pe pamant. Şi cand si-au dat mastile de pe fata, erau urati. Şi eu am pierdut rugaciunea si s-au repezit asupra mea si atata bataie mi-au dat… Şi care nu putea sa ma loveasca facea un fel de urlete, ca sa chinuiasca sufletul meu. Cand am vazut ca nu mai pot, am strigat asa:

– Maica Domnului, nu ma lasa!

Atunci am simtit ca o para din cer si i-a imprastiat pe toti. Dupa aceea imi tiuiau urechile si mi se parea ca mi-au rupt coastele. Dar mi-a spus parintele Cleopa: „Orice ispita vei pati, sa nu fugi de acolo. Sa stai pe loc si sa te rogi lui Dumnezeu“. Dupa o jumatate de ora, m-am uitat pe corp si am vazut dungi negre, vinete, rosii; dar mi-a spus parintele Cleopa: „Baga de seama! Nu cumva sa cugeti la figurile pe care le-au facut si nu privi la fata lor“.

***

Atunci diavolul mi-a dat unele ispite trupesti, si una imi tot batea capul ca trebuie sa mananc o data pe saptamana, dar si atunci foarte putin, ca sa pot birui ispitele. Si eu ma framantam: „Vai de mine, ce sa fac? Sa ma duc la parintele Cleopa, intr-o noapte.” Dar era omat mare, si ma luptam cu gandul: „Ce sa fac? Sa postesc mai mult?” Pana la urma, tot m-am rugat la Maica Domnului sa-mi descopere intr-un fel. Si atunci, intr-o noapte, cam pe la miezul noptii, mi-a zis asa: „Ce-ti da duhovnicul este foarte greu, dar ce-ti da diavolul este foarte usor“. M-am hotarat atunci sa nu ies din nevointa pe care mi-a dat-o parintele Cleopa. Eram si cam bolnavicios, si-mi era suficienta nevointa pe care o aveam.

Nevointele sunt bune numai cat le da duhovnicul

Cele mai grele ispite sunt cand se baga diavolul. Omul are ispite trupesti, dar cand se baga diavolul, sunt indoit de grele, dublu. Cand se baga diavolul, nu mai are valoare postul. Numai daca cineva are smerenie – pe acea masura Duhul Sfant izgoneste duhurile.

Cuiva i-a dat in gand sa tina patruzeci de zile de post, cum a tinut Mantuitorul. Era o ispita. Nevointele astea atata sunt bune, cat le da duhovnicul. Omul foarte usor se poate insela, cand se ia dupa parerea lui. A tinut douazeci si doua de zile si a murit. Tot ce-i mult strica. Diavolul face asa: ori sa postim prea mult, ori sa nu facem nimic. Dar sa tinem calea de mijloc nu ne lasa.

Diavolul, pe masura ce te-ai biruit de tulburare, are putere. Cand monahul nu mai are dragoste de aproapele, pierde pacea. Si pacea este locasul Duhului Sfant. Toti care au pace duhovniceasca, in inima acelor suflete se odihneste Duhul Sfant.

In smerenie nu-ti mai vezi nicio fapta buna, ci numai mila lui Dumnezeu

Cei care au ispite trupesti sa se culce cu stomacul cat mai gol. Si daca nu pot plange, nu se pot nevoi, golurile pe care le au sa le completeze cu sfanta smerenie, si in cinstea smereniei li se va da Darul. Prima data noi ne nevoim, vreau sa spun asa: eu ii iubesc pe toti, ii iubesc din gura, din minte si nu vreau sa fac rau nimanui, dar imi spune un gand ca vreau sa ma iubesc pe mine mai mult. Adica cum sa ma iubesc mai mult? Am de pilda o mancare buna si din mancarea aceea zic: ei, le dau si lor, dar pastrez ca sa ma satur. Daca as avea adevarata dragoste, atunci intai le dau lor, si eu sunt multumit cu ce ramane. Aceea-i adevarata dragoste. Iar smerenia… eu ma smeresc, dar mai trece cate un gand ca-s mai bun ca altul, si atunci, luptand sa castig smerenia, luptand sa castig dragostea, Duhul cel Sfant le desavarseste.

Candva calugarul, fie ca are ceva de suferit pentru Dumnezeu, fie ca el s-a nevoit dupa puterea lui, s-a smerit, a facut ascultare ca pentru dragostea lui Dumnezeu, atunci Duhul cel Sfant se lasa simtit de sufletul nostru. Cam asa vine: o mama are un copil si-l lasa o perioada de timp singur. Si cand vine mama sa-l trezeasca, cand a deschis ochii, repede a recunoscut-o pe mama, incepe a plange si nu se mai poate opri din plans. Asa este cand Duhul cel Sfant a trezit un suflet, atunci el nu mai are indoiala ca-i de la vrajmasul sau nu. Atunci incepe a plange si nu se mai poate opri din suspinul inimii. In timpul acela nu mai vede nicio fapta buna a lui, vede numai mila lui Dumnezeu, si atunci vede cu adevarat saracia si lipsurile lui. Nu se mai poate opri din plans, din suspinul inimii si multa pace ii vine in suflet. Acele lacrimi, avandu-le de mai multe ori, Duhul Sfant ii va desavarsi smerenia si dragostea.

Smerenia aceea-i desavarsita: de te va lauda toata lumea, si nu te vei mandri. Oricine te va lauda, nu mai ai nevoie de lauda nimanui… smerenia desavarsita. Eu am o treapta, ca stiu ca-s pacatos. Nu mai am lupta cu mandria sau cu slava desarta, pentru ca stiu ca-s vinovat Judecatii lui Dumnezeu.

La smerenie se poate ajunge prin a nu sta de vorba cu gandurile si a zice „Doamne Iisuse…“. Si Duhul Sfant le izgoneste, nu noi.

Ascultarea si smerenia se invata cel mai bine in viata de obste

Imaginatia este podul dracilor. Si daca cineva zice „Doamne Iisuse…“, sa isi adune mintea si sa caute sa iubeasca pe Iisus. Si mintea sa fie atenta a nu sta de vorba cu gandurile. Adevarata rugaciune este ca atunci cand te-ai pus la rugaciune sa uiti de veacul acesta. Si aici ajuta daca esti doar tu si Dumnezeu.

In viata de obste, acela poate spori, care respecta ascultarea. El poate spori in obste pana ajunge la o culme, si cand ajunge acolo, trebuie sa se nevoiasca mult, nu pentru a trece culmea, ci pentru ca sa nu cada de acolo. Daca se nevoieste si se smereste, se mentine acolo, dar ca sa mai sporeasca nu poate – in obste. In cinstea ascultarii, calugarul poate capata dar mare.

Toti care vor sa capete rugaciunea inimii sa caute sa-si faca canonul, metaniile, inchinaciunile si in douazeci si patru de ore sa aiba somnul impartit. Eu daca am somnul la un loc tot, ma scol ca mirean, iar daca-l am impartit, ma scol ca si calugar. Diavolul vine cu ispite trupesti, si calugarul zice ca trebuie sa doarma ca sa se duca la utrenie sau la ascultare. Nu-i bine. Parintele Cleopa a zis asa: „Sa sari ca de pe jar; ca de pe foc sa sari.”

Atunci, daca fac metanii, fac inchinaciuni, prin osteneala metaniilor, a lacrimilor, Duhul Sfant va izgoni acele duhuri, si pe masura ce poate plange calugarul, Duhul cel Sfant ii va curata inima si-i va umple inima lui de dorul de Dumnezeu. Pe masura ce ma lupt putin, mai putin castig.

Iar daca sunt bolnav trupeste, macar sa ma nevoiesc cu mintea si cu gandul, si a-mi pazi mintea de la a sta de vorba cu gandurile, si a-mi uni osteneala cu smerenia. Si daca nu m-a furat somnul din „Doamne Iisuse...”, macar din cugetare sfanta sa ma fure somnul. Si daca nici asa, macar sa adorm intr-o stare de mahnire: „Doamne, iarta-ma ca n-am facut nici o fapta buna...” Si mahnirea asta tine loc de pocainta.

In rugaciunea inimii, sporesc mai mult cei din obste si virtutea asta le-o desavarseste virtutea smereniei si a dragostei. In obste castigi smerenia. Lumea nu castiga smerenia pe care o castiga calugarul in manastire, pentru ca pe calugar il ajuta Duhul Sfant sa sporeasca in smerenie, pe masura ce face ascultarea ca pentru Dumnezeu. Daca nu faci ascultarea ca pentru Dumnezeu, nu sporesti.

Cel care a capatat adevarata smerenie, il ajuta linistea, iar daca cineva s-a dus la liniste si nu are smerenie, nu are dragoste de aproapele, nu are povatuitor, este mare primejdie. La liniste trebuie sa planga zi si noapte, sa nu aiba dusmanie cu nimeni, si sa se roage pentru toti, adica sa nu aiba pomenire de rau. Daca vezi ca te primejduiesti intre multi, atunci te retragi la liniste, dar totodata trebuie sa stai si in obste.

Bucuriile duhovnicesti nu se cer

Pe masura smereniei, Duhul Sfant te ridica.

Un sfant parinte spune asa: „Vei tranti si vei fi trantit“. Nu trebuie sa te tranteasca, sa-l trantesti trebuie. Si cum poti sa-l trantesti? Cu „Doamne Iisuse…” si cu smerenia. Duhul Sfant il tranteste, nu noi. Dar tot prin noi, diavolul face invers: tot prin noi huleste pe Dumnezeu, si tot prin noi Duhul Sfant pedepseste pe diavol.

A venit cineva sa-l invat rugaciunea inimii si i-am zis asa: intai trebuie rastignirea si pe urma invierea. Cat timp mintea-i robita de cele cinci simtiri, nu putem castiga rugaciunea inimii. Si pe masura ce ne smerim, Duhul cel Sfant se lasa simtit.

Foarte mult ajuta daca calugarul face canonul, pravila, de la miezul noptii catre doi, trei, patru dimineata, catre ziua. Si face cat poate, si cand vede ca nu mai poate, ca-i obosit cu mintea, se culca. Si dupa ce s-a culcat, el simte ca nu mai poate face metanii si inchinaciuni, dar cauta sa nu adoarma din imprastiere. Atunci, unele dati, Duhul Sfant il ajuta sa adoarma din „Doamne Iisuse“.

Sunt unele dati, cand simti cum Duhul Sfant iti aduna mintea din imprastiere si cum iti duce mintea in inima, si acolo zici „Doamne Iisuse…“. Si cand ti-a obosit mintea zicand „Doamne Iisuse…“, atunci ai o adanca smerenie, iar atunci Duhul cel Sfant iti poate lua sufletul si te simti ca te-a rapit in rai. In timpul acela nu te mai rogi, numai te bucuri de slava lui Dumnezeu – astea cand randuieste Bunul Dumnezeu – si cand te aduce, iti da inapoi rugaciunea inimii. Astea ni le da Dumnezeu fara sa alergam noi dupa bucurii duhovnicesti. Trebuie sa ne punem in gand: „Doamne, eu sunt un om pacatos si trebuie sa-mi plang pacatele mele“. Atunci Duhul Sfant ne va da puteri tari ca sa putem birui.

Lucrarea poruncilor nu impiedica bucuriile acestea duhovnicesti, pentru ca Dumnezeu da bucuriile acestea cand este mai linistit, mai ales in timpul noptii. In timpul noptii este o liniste minunata si atunci Duhul Sfant iti aduce umilinta, smerenie, daca pazesti mintea de la a gandi la acestea pamantesti. Trebuie a multumi si a rasmultumi, dar a nu le cauta. Si cine cere bucuriile astea nu se mai cheama Fiu dupa dar, ci se numeste argat, pentru ca argatul cere plata. Fiul cere de la Tata: „Tata, da-mi si mie o parte din avere“, iar Tatal ii spune: „Fiule, de te vei face sanatos, toate ale mele ale tale vor fi“.

La ganduri necurate: rugaciune scurta, metanii si plans

In timpul pravilei, cand vin ganduri spurcate, prin rugaciuni lungi nu m-am putut descurca. Atunci trebuie rugaciune scurta si deasa, si daca am putut plange, cu multa smerenie. Pentru mine pravila a fost de folos, si pe urma a fost paguba, pentru ca la rugaciuni lungi cu duhurile cele rele nu te poti descurca. Rugaciune scurta si deasa, si totodata sa folosim mila pentru aproapele si asprimea pentru mine. Atunci Duhul Sfant nu ne lasa in parasire, ne va ajuta.

La ganduri necurate foarte mult am simtit ajutorul lui Dumnezeu prin metanii si inchinaciuni, si daca pot plange. Cum ii? Intai vine lupta si zicand mereu „Doamne Iisuse...” sunt unele dati cand Duhul Sfant strabate inima si nu te mai poti opri din plans. Si prin plansul acela, prin lupta asta, daca le poti birui cu ajutorul lui Dumnezeu, creste dorul de Dumnezeu si de a suspina si a plange. Si atunci fug diavolii, fug patimile.

In timpul zilei adunam ori lumina ori intuneric

Pot sa ma rog toata ziua, toata noaptea, daca ma culc si adorm din imprastiere, ma aseman cu un cioban care are oi si n-a inchis usa. Si a intrat lupul si le-a sfasiat. Daca noi cautam sa ne fure somnul din „Doamne Iisuse…“, pe acea masura Bunul Dumnezeu ne ajuta a birui patimile.

Gandurile sunt sageti diavolesti si, daca noi nu stam de vorba cu ele, atunci Duhul Sfant ne da puteri tari. Cand adormi din „Doamne Iisuse…“, diavolul iti aduce vedenii cu Maica Domnului sau sfinti care te intreaba: „cum intelegi cutare lucru din Sfanta Scriptura?“. Si daca ii raspunzi cum intelegi, ai pierdut. Sunt multe rataciri in jurul rugaciunii lui Iisus si daca n-ai povatuitor, pierzi.

In timpul zilei adunam ori lumina ori intuneric. In timpul zilei sunt unele goluri, si in golurile acelea daca zic „Doamne Iisuse…“, ma ajuta Duhul Sfant in timpul noptii.

(…)

Cand s-a unit smerenia cu intelepciunea, avem un om complet

Sunt unii care-s slabi cu mintea, si daca se forteaza peste masura, se pot vatama. Unii care iau o priveghere peste puterea lor pot sa ajunga sa se strice de cap. Si multi calugari, nevoitori, s-au stricat cu mintea si-au devenit oameni nebuni.

Sunt oameni care au o nevointa aspra. Pentru a nu-si vatama mintea, sa le fie interzis a zice „Doamne Iisuse… “? Poate fi oprit?

Nu. Daca-i vatamat, are nevoie de multa smerenie. A zice „Doamne Iisuse…” ca sa nu-l vatame vrajmasul, asa trebuie: sa nu fie mintea robita de patimi. Cat timp mintea-i robita de patimi, trebuie mai mult pravila, si unele dati, adeseori, a incerca cu „Doamne Iisuse…“. Si atunci, pentru smerenia lui, Duhul Sfant ii va da trezvie. Pentru ca rugaciunea asta a lui Iisus nu-i in puterea noastra. Duhul Sfant ne ajuta, Duhul Sfant aduce trezvia sufletului, Duhul Sfant. Dar cand omul s-a crezut putin ca-i mai bun ca altul, nu-i mai trebuie alta ispita. Este cadere pe loc. Pentru ca mandria nu-i a oamenilor sanatosi. Poate sa aiba el toate cartile citite, dar daca nu are smerenie, este de plans.

Este asa: cand omul se lupta, nu inseamna ca-i bolnav. El se lupta. Stii cand este caderea lui? Cand s-o unit cu gandul, si-l crede, ca el ii mai bun ca altul. Atunci este cadere. Dar daca o trecut gandul prin fata mintii si el se roaga, se nevoieste, are ocazia de castigat cununi. Insa atunci cand s-a unit si-a crezut pe acel gand, pe acel diavol, atunci este caderea.

Cand s-a unit smerenia cu cartea, facultatea lui, atunci este un om complet acela. Smerenia cu intelepciunea.

Cat timp nu ma rog, sunt de plans

Cu mintea ne punem, si facem cat de multa nevointa, cat rezista organismul, dar daca in timpul nevointei ne lupta foarte mult gandurile si ne tulbura si ne obosesc?

Daca putem plange, prin plans fug toti diavolii si orice patima se retrage. Daca nu putem plange, inseamna ca mi se pare mie ca am suparat pe Dumnezeu. Spunea un sfant parinte: „De cate ori ma pun la rugaciune si nu pot plange, sunt parasit de dorul lui Dumnezeu.” Sunt ca o frunza dusa de vant la deal, la vale. Cat timp mintea mea nu zice „Doamne Iisuse…“, ori ma gandesc la acestea pamantesti, sunt de plans. Dar, atata spun: nu mai corespund sfaturile Sfintilor Parinti cu unele obsti.

Parerea de sine duce la slava desarta, mandrie si apoi trufie

Cat omul se increde in el si se iubeste pe el, Duhul Sfant sta departe. Poate sa se nevoiasca. Cat se iubeste pe el, Duhul Sfant il lasa in parasire.

Cum putem intelege sa nu ne iubim pe noi?

Pe masura ce ne smerim, nu stam de vorba cu gandurile, si totodata il miluim pe trup strict necesar. Aceste duhuri, prin care cauta sa se iubeasca cineva pe sine, ori parerea de sine ca el e cineva, acestea diavolul le aduce. Dar candva, pe masura ce sporesti in smerenie, aceste duhuri nu mai lupta. O perioada lupta, apoi se retrag. Si daca nu s-a invoit cu ele, scapa omul. Intai lupta cu duhul slavei desarte. Daca se lasa biruit, sta de vorba cu gandurile, vine duhul mandriei, si daca nici acelea nu le-a putut birui, atunci vine duhul trufiei. Si la duhul trufiei Biserica nu-l mai poate ajuta. Gata, atunci numai Dumnezeu daca face vreo minune.

De ce nu-l mai poate ajuta Biserica?

Stii de ce? Pentru ca Duhul Sfant pe toti pacatosii ii iarta de pe fata pamantului, dar pe omul mandru, mai ales trufas, numai asa, daca vrea Dumnezeu. Poate a avut niste fapte bune si il smereste cu unele lovituri grele, ca sa spun asa. Fara sa vrea se trezeste in inchisoare, ori se vede ca-i incurcat din toate partile, si se vede intr-o prapastie, iar atunci fara sa vrea dispare si trufa si mandria, si nu se mai ia dupa ganduri, cauta pocainta si atunci Dumnezeu iar il primeste. Cat timp omul este in trup, are ocazia sa castige.

Daca ii vedem pe ceilalti mai buni si invatam a ierta, Duhul Sfant nu ne lasa

Cei care nu plang sunt trufasi? Mandri?

Macar mahnire sa aiba…

Ori pocainta ori mandrie! Astea laolalta nu fac casa.

Nu. Uite cum este: ele sunt trepte, pentru ca lacrimile, o parte din lacrimi, nu-s ale noastre. Omul alege daca vrea ca Duhul Sfant sa-l mantuiasca. Incepe a uri lucrurile cele rele, si vine la o cainta. Duhul Sfant ii lumineaza mintea si el nu mai vrea veacul acesta, cauta pe Iisus, prin pocainta, prin ascultare, prin lacrimi, si asa Duhul Sfant il ridica. Lucrarea asta a Duhului Sfant nu-i cum vrem noi, ci cum randuieste Bunul Dumnezeu.

Foarte mult ajuta atunci cand omul cauta sa nu aiba mintea robita de acestea pamantesti, se smereste mult, si-i vede pe toti mai buni. Atunci il ajuta Duhul Sfant. Iar daca n-are cainta asta, Duhul Sfant se retrage, si fara sa vrea se invata smerenia. Ispita il invata pe om minte. Atata ne ajuta Duhul Sfant, cat ii vedem pe toti sfinti, ii vedem mai buni, si pe mine sa ma vad mai rau. Si daca m-am invatat a ierta, atunci Duhul Sfant nu ne lasa, ne ajuta, pe masura smereniei.

Duhul Sfant ne ajuta, si prin noi tranteste pe diavolul. Si daca noi nu suntem atenti si nu bagam de seama ce nevointa facem, atunci diavolul intra prin ispite, prin patimi, si huleste diavolul pe Dumnezeu, prin noi. Cat timp fac voia diavolului, sunt unealta lui. Si cat timp caut sa ma pocaiesc, nu mai sunt unealta diavolului. Daca am facut voia diavolului o perioada de timp si apoi m-am retras si-L caut pe Iisus, in timpul acela robul a fugit de sub stapanire si se duce la alt Domn. Si acolo el cauta sa se pocaiasca. Daca el este stabil si cauta sa se pocaiasca, sa planga, pe masura ce biruie prin Duhul Sfant patimile trupesti si sufletesti, Duhul Sfant il face fiu dupa dar. Iar daca nu am ajuns sa pot birui patimile, sunt tot rob, robul Domnului. Robul Domnului face voia Domnului o perioada si, pe urma, iarasi fuge si robeste la diavol, si-i tot rob. Cand ajunge la diavol, este robul diavolului, si cand cauta sa se pocaiasca, este robul Domnului. Si daca a biruit patimile, capata darul nepatimirii.

Cand vedem pe cineva ca ar spori, cautam pe toate caile sa-l daramam

Viata calugareasca este mucenicie, pentru ca toti calugarii care se nevoiesc in lupta asta contra patimilor, vor castiga mult. In lupta asta, pe masura ce ne smerim asa, ne ajuta Duhul Sfant, iar daca eu vreau sa ma nevoiesc si nu-l iert pe aproapele, tot nimica n-am facut. Trebuie sa folosesc mila pentru aproapele, si asprimea pentru mine. Este ca si soldatul pe front: daca n-ai indemanare, nu castigi. Trebuie sa ai si-o indemanare!

Daca m-as duce acum intr-o manastire si sa-i vad pe toti ducandu-se de-a dura, sa nu dau atentie la nimic. Sa folosesc mila, daca pot sa-i ajut. Sa-i ajut, dar fara sa-i osandesc, si totodata sa ma rog pentru ei.

Bineinteles, daca rabda acea persoana pana la sfarsit, castiga. Dar ce sa faci cu acela care-l impiedica? Acela s-o unit cu diavolul. Pentru ca diavolul, cand aude ca a capatat cineva mantuirea, atata se tulbura si-i plin de invidie, plin de rautate! Si un calugar, daca aude ca s-a mantuit cineva, si-i este ciuda, acela-i al doilea diavol.

Pe noi asa ne ajuta Duhul Sfant, daca ne bucuram de aceia care au ajuns la o ascultare buna. Pe cat putem, sa ne mahnim de aceia care nu se pot descurca, si atunci Duhul Sfant ne va odihni, chiar si aici, cat si dincolo.

Duhul Sfant asa ne ajuta: pe masura ce cautam sa nu stam de vorba cu gandurile. Cand a venit un gand, daca zic „Doamne Iisuse… “, indiferent de unde vine gandul, si nu stau de vorba cu gandul acela, in acele clipe am odihnit pe Duhul Sfant. Si Duhul Sfant ne va descoperi vesnicia chiar de aici. Si-i da omului atatea bucurii minunate si el nu mai boleste de necredinta.

„Nimica sunt, nimica pot, nimica am”

Pana la urma, tot smerenia este varful tuturor virtutilor. Daca cineva are fapte bune si n-are smerenie, se rastoarna din caruta, este in primejdie. Unii n-au fapte bune, dar au smerenie, cainta, pareri de rau, pe aceia ii mantuieste Bunul Dumnezeu mai mult ca pe aceia care au fapte bune si li se pare ca au ceva.

Un batran s-a rugat Bunului Dumnezeu intreband ce fapte sa mai faca, ca sa se mantuiasca. Si i s-a aratat ingerul si i-a zis: „Asa te mantuiesti, daca cugeti astea: nimica sunt, nimica pot, nimica am“. Si aceste cuvinte, tot un cuvant sunt: smerenia. Si cine se smereste, cauta sa fuga de tulburari. In viata de obste, de tulburari nu poti fugi. Numai atata: sa tii gura inchisa, sa zici „Doamne Iisuse…“, si sa raspunzi numai strictul necesar, cat este nevoie. Atata am sporit in manastire: cat am ascultat de altul.

Smerenia sporeste prin Spovedanie

Marturisirea este asa: pe masura ce avem cainta, si marturisim intai pe cele mari, pe acea masura Duhul Sfant ne va ierta. Si prin marturisire sporeste si smerenia. Cand cineva se duce la marturisit, sa aiba o cainta, o smerenie mare, si sa creada cu adevarat ca Duhul cel Sfant lucreaza prin duhovnic – si-atunci il ajuta Duhul cel Sfant. Cine s-a trezit n-are decat sa planga. Sunt multe ispite din care, numai prin smerenie, Duhul Sfant ne miluieste.

Mi-a spus un parinte asa: cat pot sa nu ma las sa ma scoata altii din iad. Este nenorocire sa te lasi scos de altii.

Duhurile rele vin cand cineva cauta sa-si pazeasca mintea

Odata, inainte de a ma impartasi, sambata, cand sa fac rugaciuni, au inceput a veni: prima data patimi trupesti, ganduri, chipuri muieresti. Si-am inceput a le scuipa, dar degeaba. Am inceput sa fac metanii, tot degeaba. Pana la urma ma dureau si tamplele, nu mai puteam. Ma gandeam sa-i leg in numele lui Hristos, si-atunci mi-a venit o mustrare prin cuget, in glas, adica m-am simtit spurcat cu mintea: cum sa leg, daca-s mai rau ca diavolul? Am cerut ajutorul Maicii Domnului: „Ma rog, Maica Domnului, in numele lui Iisus Hristos, Fiul tau, Fiul lui Dumnezeu, cearta duhurile cele necurate, de la mintea mea, de la inima mea, din tot cuprinsul meu.” Atunci am zis cam vreo sapte sau opt ore rugaciunea. Si imediat, aproape de amiaza, am vazut ca acoperisul s-a luat, am vazut o panza alba, si-am auzit o voce: „Bun lucru mi-ai cerut, ca sa izgonesc duhurile cele necurate de la tine, dar ia seama: prin comportarea ta, duhurile cele necurate vin iar“.

Si atunci s-a stins, iar am vazut acoperisul si, fiindca eram prea obosit cu mintea, m-am pus putin cu capul pe perna si m-a furat somnul rapid si am vazut in casa, pe pat, sicriul, si pe mine lungit in el si un cârd de maini roata imprejur. Tot cate doua maini, se tot apropiau de sicriu. Si apropiindu-se asa, m-a curentat o frica, pentru ca erau foarte infricosatoare acele maini. Atunci am strigat: „Maica Domnului, nu ma lasa!” Si-atunci au fugit toate duhurile.

Candva, m-am gandit asa: daca o clipa n-am putut suporta acele maini infricosatoare, ce-am sa fac eu in iad? Daca o clipa n-am putut suporta! Si am zis catre cineva: daca un pictor ar picta mana aceea, cand ar termina mana de pictat, ar cadea jos si ar muri de frica. Dar chipul lor nu l-am vazut. Am vazut in alte dati, dar atunci nu l-am vazut. Pe urma, de la ispita asta, vreo cateva luni n-am mai avut niciun fel de ispita. Dar atunci au dat navala: aduceau si hula asupra Bisericii, asupra sfintilor. Doamne, fereste! Cand diavolul da navala, este cel mai mare pericol. Si-atunci, ca sa putem reusi, trebuie mai mult rugaciune scurta si deasa, cu multa smerenie, si Duhul Sfant le va izgoni.

Dar aceste duhuri vin pe masura ce cineva cauta sa-si pazeasca mintea; daca eu imi las mintea in imprastiere, ori imi fac rugaciunile si mintea mea este cine stie pe unde, nu­-mi fac nimic. Numai atunci, cand unesc osteneala cu smerenia si-mi adun mintea. Iar atunci cand simt ca s-a retras diavolul si nu mai am nicio ispita, atunci zicea parintele Cleopa ca trebuie sa fiu mai atent, ca vine fara veste.

Sa nu stam de vorba cu diavolul

Cand vine cate o intristare prea mare, atata sa o folosesc: pentru pacate. Sunt pacatos. Iar cand vine o mahnire ca mi-a facut cineva rau, sa nu o tin. Ori sa zic o gluma, fara sa vatam pe cineva. Sa fiu in curaj.

Cand vad ca obraznicesc, obrazniceste trupul, atunci ii spun asa: „sa stii, daca mor acum, ma iau diavolii la iad!“. Iar cand vad ca ma da in deznadejde, ii spun asa: ,,Hristos a venit pentru cei pacatosi, dintre care cel dintai sunt eu“. Iar cand vine duhul hulei, ii spun asa: „Toata hula ta, asupra capului tau sa fie“. Si, cat pot, nu stau de vorba cu gandurile. Si cand vine, zic „Doamne Iisuse…“, si Duhul Sfant il izgoneste pe diavolul, nu puterea noastra, numai sa nu stam de vorba cu el si sa cerem mila lui Dumnezeu.

Pe fiecare Duhul Sfant il va ajuta, in masura in care doreste el sa se mantuiasca. Pe masura ce cauta cineva sa biruie patimile trupesti, pe acea masura Duhul Sfant ii aprinde inima de dorul lui Dumnezeu. Daca eu caut sa nu le birui, dorul de Dumnezeu nu sporeste.

„Nu mai este nevoie sa vina Hristos pe pamant. Noi am facut judecata”

O perioada de cincisprezece ori douazeci de ani, n-am dat niciun cuvant de folos. M-am ferit a da sfaturi, dar am simtit candva, m-a mustrat, ca un talant mi-a dat si l-am ingropat. Si pe urma, cand a venit la mine un parinte sau cineva cu vreun necaz, nu am mai avut rabdarea asta sa nu-i spun, si-a trebuit sa-i zic un adevar. Si, spunandu-i, am simtit ca Duhul Sfant nu ma mai mustra ca un talant mi-a dat si l-am ingropat.

In manastire cat am stat, atat am simtit ajutorul lui Dumnezeu: cat m-am ferit sa judec si am luat tot asupra mea. Iar cand am zis ca si cutare ii vinovat, atunci gata: am pierdut.

Cand eram in manastire era un frate, mai bun ca mine, dar s-a intamplat ca s-a jeluit mie de ispitele lui. Si eu, in timpul acesta, am batut in struna lui: ,,Da, da, ai dreptate, ai dreptate…“. Si in timpul acela eu m-am despartit de Dumnezeu, pentru ca am judecat pe aproapele. El o zis ca cutare face asa si asa, si ca-i un hot si-un potlogar; si eu tot am batut in struna lui: „Da. Da, da...”

Dimineata mi-am luat ramas bun, si mi-a zis:

– Bogdaproste c-ai venit, de-abia te astept sa mai vii.

– Vai de mine, i-am zis. Ce-am vorbit noi azi noapte… Nu mai este nevoie sa vina Hristos pe pamant. Noi am facut judecata.

Dupa aceea, ce sa vezi? Ce ispite am avut! Si cand am mers la marturisit, duhovnicul mi-a spus:

– Ispitele astea le ai din cauza c-ai judecat.

Atunci Duhul Sfant m-a lasat in parasire si dimineata eram nauc de cap, obosit, si ma durea capul.

De atunci m-am intalnit cu un parinte si mi-a zis:

– Cate zile vei avea, sa te feresti a judeca si a osandi. Cand iti spune gandul ca cutare nu corespunde, ori este pacatos, sa-i spui asa gandului: „Eu sunt mai pacatos ca acela! Acela poate se marturiseste, poate plange, poate are smerenie, si Dumnezeu il iarta pe el pentru ca el se pocaieste.”

Si, totodata, eu daca judec, am pierdut. Vai de mine! Ani intregi iti trebuie ca Duhul Sfant sa-ti vina iar in ajutor.

„Este mai bun decat mine”

Spunea un parinte asa: cand vorbesc de cineva, sa nu-l pun pe aproapele mai jos, ci tot in linia aceea. Ca daca-l pun putin mai jos, am pierdut. Am picat drept judecator. Sa nu fiu judecator, trebuie sa-l pun in linie: este ca mine. Daca-l pui mai sus e bine, dar sa nu-l pui mai jos.

In timpul acesta, cata pace am avut! Ca m-a invatat un parinte sa dau vina pe mine: daca iti spune cineva ca cutare a gresit ori cine stie ce, ca sa cazi in judecata, atunci trebuie sa-i spui asa: „Uite ceva: el este mai bun ca mine. El este om sfant si eu sunt pacatos“. Atunci Duhul Sfant te va pazi ca sa nu cazi in judecata. Iar daca gresesc, nu mai dau vina pe vrajmasul. Eu am gresit, cu voia mea. Si cu asta putem scapa din mare primejdie. Nu trebuie dat vina pe vrajmas, pentru ca el nu are nevoie de mantuire. Eu am, eu trebuie sa ma smeresc. Cine se smereste, ia cununa. Nu trebuie sa-l smeresti pe diavol. Poti sa-l smeresti pe el, daca rabzi de la un om si omul nu vrea sa se smereasca. Atunci, pentru rabdarea ta, il trantesti de pamant, dar il doare pe diavol. Omul se rusineaza, dar mai tare se rusineaza diavolul, pentru ca i-ai descoperit viclesugul lui. Le e rusine cand le descoperi viclesugurile. Daca i-ai descoperit viclesugul si omul se rusineaza, se indreapta.

„Am sa-l ocarasc maine”

Era un pustnic foarte sporit si trebuia sa treaca printr-o cetate. S-a strans lume multa, sa le dea cuvant de folos. El s-a intors cu fata catre ei si le-a zis asa: „Cea mai fericita viata ortodoxa o au crestinii si calugarii, dar un singur lucru ii strica pe ei: «Mi-a zis si-am sa-i zic!» [M-a ocarat si-am sa-l ocarasc!]. Prin razbunare, asa se departeaza Duhul Sfant de noi. Si vom pierde. Dar daca ii spui gandului: «Am sa-l ocarasc maine», vei scapa; dar daca ii zici azi, fara sa vrei ai pierdut. Gata, ai picat. Adica Duhul Sfant ne lasa in parasire.”

***

Dacă noi ne războim contra fraţilor noştri şi ei contra noastră, atunci am pierdut

Am observat aşa: în viaţa de mănăstire, pe măsură ce-i vezi pe toţi mai buni, pe acea măsură se lasă Duhul Sfânt simţit. Cei mai sporiţi călugări în vieţile de obşte, sunt cei care s-au ferit a osândi şi a judeca. Cât puteţi, feriţi-vă a vă contrazice! Când cineva are de gând să te ocărască, ocoleşte-l, şi dacă nu l-ai putut ocoli, ţine gura închisă şi aşa vei putea scăpa.

Sunt griji multe acum. Grija vieţii m-a scos din rai. Un sfânt părinte spune aşa: strigă la Dumnezeu prin fapte bune. Cât se poate să ne ferim să osândim şi, aşa, Duhul Sfânt nu ne va părăsi.

Ce nu-ţi place, altuia nu-i face. Dar dacă noi ne războim contra fraţilor noştri şi ei contra noastră, atunci am pierdut.

In mănăstire, când mă voi duce, să spun: „Nu ştiu“. Pentru că dacă spun „Nu ştiu“, nu se face nicio tulburare, dar dacă zic: „Ştiu, am auzit...”, nu-i bine aşa, pierd.

Milă pentru aproapele şi asprime pentru sine!

Cine foloseşte mila pentru aproapele şi asprimea pentru sine, atunci începe a-şi uşura conştiinţa. Dar atâta vă spun: ascultarea, zicând „Doamne Iisuse...”. In timpul acela capeţi dragoste de rugăciune şi de biserică, şi aşa vei putea spori. Conştiinţa nu ne mai mustră, din cauza grijilor. Sunt multe mărunţişuri…

Când vine un gând şi-mi spune că-s mai bun ca acela, pierd, dar când vin, să zicem „Doamne Iisuse…” şi aşa vom scăpa.

Mintea coboară în inimă când rânduieşte Bunul Dumnezeu. Nu stă în puterea noastră. Până atunci, trebuie a nu sta de vorbă cu gândurile şi a zice „Doamne Iisuse…“

Cum recâştigăm Duhul?

In cât timp poate un om să câştige ajutorul Duhului Sfânt, dacă l-a pierdut?

Pe măsura smereniei.

Dar dacă se roagă mult, nu i-l dă Dumnezeu?

Da, i-l dă. Dacă ai smerenie se lasă simţit Duhul Sfânt. Dacă arde inima de dorul lui Dumnezeu, atunci…

Cum arde inima?

Arde! Te gândeşti numai la veşnicie, te gândeşti la Iisus…

Dorul de Dumnezeu îl căpătăm în măsura în care nu ne învoim cu gândurile

Dacă fratele este îndemnat la strană şi el nu vrea, gata: Duhul Sfânt l-a lăsat în părăsire. Iar dacă se duce la strană ori la ascultarea la care este îndemnat, atunci Duhul Sfânt nu-l lasă în părăsire. Îl ajută dublu să poată zice „Doamne Iisuse…“.

La ascultare să zici ,,Doamne Iisuse…“, şi când dă năvală diavolul să zici ,,Doamne Iisuse…“. Si când vrei să te culci şi vrei să adormi din rugăciune şi vine şi diavolul repede să te tulbure, să te ispitească, atunci şi Duhul Sfânt ţi-a luminat mintea, şi dacă zici „Doamne Iisuse…” şi te fereşti a cugeta la chipurile întunecate, atunci Duhul Sfânt va izgoni pe acele duhuri şi-ţi va umple inima de Dorul de Dumnezeu.

Dorul de Dumnezeu atâta îl căpătăm: cât nu ne învoim cu gândurile, iar dacă ne învoim cu gândurile, stăm de vorbă cu ele, atunci am pierdut.

„Nu lăsa pe Marta să robească pe Maria”

Un părinte stareţ mi-o cerut sfat şi i-am zis: „Nu învăţa pe popa carte“. El o zis că asta-i glumă. „Şi vrei să-ţi spun un adevăr?“, „Da“, mi-o spus el. I-am spus aşa: „Sfinţia ta, ca părinte stareţ, cât poţi, să te fereşti să laşi pe Marta să robească pe Măria. Dacă vei lăsa pe Marta să robească pe Măria, va veni pedeapsa lui Dumnezeu, urgia lui Dumnezeu peste sfinţia ta şi peste cei asemenea ca sfinţia ta.” Atunci o zis: „Bogdaproste” şi-o plecat.

Mare însemnătate are în viaţa de obşte, dacă a ajuns cineva a nu jigni pe stareţ, pe duhovnic, pe econom, şi atunci Duhul Sfânt ne ajută. Iar dacă jignim, atunci Duhul cel Sfânt nu te va odihni niciodată aici pe pământ.

In pustie te retragi ca să plângi

Am observat că pe cei care au putere trupească, Duhul Sfânt îi menţine sănătoşi, ca să poată ajuta şi pe ceilalţi. Dar atâta vă spun: strigă la Dumnezeu prin fapte bune! Ai văzut la avva Arsenie? El lucra poruncile lui Dumnezeu prin dragoste şi, cândva, Duhul cel Sfânt l-a chemat să se ducă într-o viaţă de obşte şi acolo i-a descoperit altă treaptă: să se ducă în fundul pustiei, să fie numai el şi Dumnezeu.

Vă spun însă: şi pustia e de foarte mare folos, dar, pe de altă parte, şi mare pagubă poate avea cineva! Ei cred că-i brânză cu smântână! Vai, Doamne, fereşte! La pustie atâta poţi: dacă ai o vedenie în mănăstire şi-ai ajuns să te ocărască cineva şi nu te tulburi, iar când te-au lăudat să nu-ţi trebuiască lauda, atunci este bine să te duci la pustie. Şi în pustie numai atâta: ca să plângi. Iar dacă nu poţi plânge, stai acasă.

Pe cât te tulburi, pe atâta te întuneci

Cea mai mare virtute în viaţa de obşte: sa nu te birui de tulburare. Cine se biruie de tulburare, pierde.

Pe cât vorbeşti de bine, blagosloveşti pe cineva, pe atât te luminezi. Pe cât mă tulbur, pe-atâta mă întunec.

A venit cineva şi m-o întrebat: „Câţi ani ai?” I-am spus că am trecut de şaptezeci de ani. El mi-a zis că „Eşti un om mort între cei vii“. Mi-a arătat să-mi dau interesul să n-am treabă cu cei vii, ci să am treabă numai cu cei morţi. Aceştia morţi mă pot ajuta. Aceştia vii zic că nu mori acum, mori mai încolo. Cei morţi zic: „Ce sunt eu, vei fi şi tu.” Dacă el este mort, într-o zi am să fiu şi eu mort, adică cu trupul, nu cu sufletul.

Când vine tulburarea, şi-mi vine în gând să ocărăsc pe fratele meu, eu să-i spun gândului: „Am să-i spun, dar nu acum, nu azi. Am să-i spun mâine“.

Când am pace, trebuie să mă smeresc mult… şi rugăciune. Iar când văd că vine duhul deznădejdii îi spun aşa: „Hristos a venit în lume pentru cei păcătoşi.”

(in: Parintele Proclu Nicau, “Lupta pentru smerenie si pocainta”, Editura Agaton, Fagaras, 2010)