“Când ne predăm lui Hristos…” – SFÂNTUL PORFIRIE KAVSOKALIVITUL despre ÎNCREDINȚAREA ÎN MÂINILE LUI DUMNEZEU ÎN BOLI ȘI SUFERINȚĂ: “Doamne, fie orice va vrea iubirea Ta…”

2-12-2017 Sublinieri

Să ne lăsăm cu încredere în seama iubirii lui Dumnezeu

Când ne predăm lui Hristos, organismul nostru duhovnicesc îşi găseşte pacea, urmarea fiind funcţionarea fiziologică a tuturor organelor şi glandelor. Toate sunt sub această înrâurire. Ne facem bine, încetăm să suferim. Până şi cancer s-avem, dacă-l lăsăm în seama lui Dumnezeu şi sufletul nostru îşi află liniştea, harul dumnezeiesc poate lucra prin această liniştire astfel încât şi cancerul şi toate celelalte să dispară.

Iar, dacă vreţi să ştiţi, şi ulcerul la stomac se face de la nevroză. Supus presiunii, sistemul [nervos] simpatic se încordează şi suferă, şi aşa ia naştere ulcerul. O dată, de două, de trei ori, încordare, încordare, încordare, supărare, supărare, supărare, îngrijorare, îngrijorare, îngrijorare şi hop!, ulcer. Ulcer sau cancer, depinde. Când în sufletul nostru există confuzii, ele se răsfrâng asupra trupului, şi sănătatea nu merge bine. Dacă eu pot duce atâtea boli, pe care le am, este pentru că am muncit, am alergat şi încă îmi port singur de grijă, prin harul lui Dumnezeu.

Lucrul desăvârşit este să nu ne rugăm pentru sănătatea noastră. Să nu ne rugăm să ne facem bine, ci buni. Şi eu, pentru mine, aşa mă rog, vă mărturisesc. Aţi auzit? Nu buni, adică virtuoşi, „să ajungem asta, asta, asta…” nu, ci să dobândim râvnă dumnezeiască; să ne lăsăm cu încredere în seama iubirii Lui; să ne rugăm mai degrabă pentru sufletul nostru, socotindu-l parte din trupul Bisericii, al cărei cap este Hristos, dimpreună cu toti semenii noştri si cu toti fraţii cei întru Hristos.

Și eu îmi deschid braţele și mă rog pentru toţi. În faţa Sfântului Potir, când mă împărtăşesc, îmi deschid sufletul să-L primească pe Domnul şi îmi plec capul şi mă rog pentru voi, pentru unul, pentru altul, pentru toată Biserica. Asta să faceţi şi voi. Aţi înţeles? Să nu vă rugaţi pentru sănătatea voastră. Să nu spuneţi: „Doamne, fă-mă bine.”

Nu! Ci „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă“, deasupra oricărui interes, cu iubire, fără să aşteptaţi nimic. Doamne, fie orice va vrea iubirea Ta…”; numai aşa veţi lucra de acum înainte, iubindu-L pe Hristos şi pe fraţii voştri.

Iubiţi-L pe Hristos! Deveniţi sfinţi! Dăruiţi-vă cu totul prieteniei lui Hristos, dragostei Lui, iubirii dumnezeieşti!

Oare nu se întâmplă şi cu mine, care simt această râvnă, această adorare [a lui Dumnezeu], acelaşi lucru, adică a nu mă supune în faţa bolii, nici a cancerului, chiar dacă îmi simt trupul putred? Se prea poate ca în jumătate de ceas să mă duc – nu ştiu, nici nu mă gândesc. De un singur lucru mă îngrijesc – nu ca şi cum l-am împlinit: – s-ajung aproape de Hristos, să gândesc întotdeauna binele.

Nu îmi face bine să vorbesc, dar iubirea mea pentru voi şi pentru întreaga lume nu-mi îngăduie să tac. Vorbind, plămânii mei rămân fără oxigen şi este foarte rău, pentru că inima are de tras. Am trecut prin ceva mai rău decât un infarct. Cu toate astea trăiesc. Oare nu-i asta purtarea de grijă a lui Dumnezeu? Da, şi eu dau ascultare în boală voii lui Dumnezeu. Rabd fără murmur şi… cu mustrare faţă de mine însumi, pentru că „nimeni nu e curat, fără pată”. Nu sunt deloc bine; bolesc şi cu duhul.

Îi zic [deunăzi] unui sihastru cu care păstrez legătura:

– Roagă-te pentru mine. Eu te iubesc! Iubeşte-mă şi tu, fie-ţi milă de mine şi te roagă pentru mine, ca Dumnezeu să mă miluiască.

– Tu să te rogi, îmi zice.

– Eu acum, îi răspund, încep să rămân în urmă cu toate astea pe care le-am împlinit atâţia ani. Cum se spune într-un tropar?

„Mintea s-a rănit, trupul s-a moleşit,
duhul boleşte; cuvântul a slăbit,
viaţa s-a omorât, sfârşitul este la uşi.
Pentru aceasta, ticăloase suflete al meu, ce vei face când va veni Judecătorul să cerceteze cele ale tale?(Troparul I al cântării a IX-a de la Canonul Sfântului Andrei Criteanul)

Acest tropar mi se potriveşte, în el mă văd pe mine însumi. Mă gândesc că, dacă n-aş fi făcut cutare sau cutare lucru, nu aş fi fost acum în dureri, aş fi fost mai aproape de Hristos. O spun pentru mine, care sunt nechibzuit…

Dacă doriţi s-aveţi sănătate şi să trăiţi mulţi ani, ascultaţi ce spune înţeleptul Solomon: „începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu şi priceperea este ştiinţa Celui Sfânt. Căci prin Domnul se vor înmulţi zilele tale şi se vor adăuga ţie ani de viaţă.” (Pild. 9,10-11) Iată secretul: să dobândim această înţelepciune, această pricepere, şi atunci toate vor merge cum trebuie, toate vor intra în rânduială şi vom trăi cu bucurie şi sănătate.

***

“Hristoase al meu, iubirea Ta nu are hotar!”

“Mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat multe boli! [Sfantul Porfirie a suferit de următoarele boli: infarct miocardic (infract miocardic frontal secundar ischemic), insuficiență renală cronică, ulcer duodenal (cu hemoragii gastrice repetate), a fost operat de cataractă (cu eliminarea cristalinului și orbire), a avut herpes zoster facial, dermatită stafilococică la mână (…), hernie inghinala (cu dese strangulări), bronșită cronică, adenom hipofiziar cranian…]

Adeseori Îi spun: “Hristoase al meu, iubirea Ta n-are hotar!”. E o minune că mai trăiesc. Printre alte boli, am și cancer la hipofiză. S-a format acolo o tumoare care crește și apasă pe nervul optic. De asta acum aproape nu mai văd. Am dureri cumplite. Mă rog însă, purtând Crucea lui Hristos cu răbdare. Vedeţi cum îmi este limba? S-a mărit, nu mai este cum era. Asta din pricina cancerului de la cap. Şi cu cât trece timpul, cu atât starea o să mi se înrăutăţească. Se va mări şi mai tare, o să ajung să nu mai pot vorbi. Am dureri mari, sufăr, dar boala mea e foarte frumoasă. O simt ca pe iubire a lui Hristos. Mă las pradă străpungerii inimii şi mulţumesc lui Dumnezeu. Este pentru păcatele mele. Sunt păcătos şi Dumnezeu încearcă să mă curățească.

Pe când eram de şaisprezece ani, mă rugam lui Dumnezeu să-mi dea o boală grea, un cancer, ca să sufăr pentru dragostea Sa şi să-L slăvesc dinăuntrul durerii. Îi ceream boală doar pentru a mă nevoi. Aşa cum unii fac metanii, iar alţii, alte feluri de nevoinţe, eu ceream pentru dragostea lui Dumnezeu o boală. Mă gândeam că, atunci când trupul o să mă doară, mă voi ruga cu mai multă iubire faţă de Dumnezeu. Sufletul meu se va întoarce spre El cu dor. Multă vreme am făcut această rugăciune. Dar Stareţul mi-a spus că aceasta-i din egoism şi aşa îl silesc pe Dumnezeu [să îmi facă voia]. Ştie Dumnezeu ce va face. Aşa că n-am mai stăruit [în rugăciunea aceea]. Uite că Dumnezeu nu mi-a uitat cererea şi mi-a dat după atâţia ani această binefacere!

Acum nu-L rog pe Dumnezeu să ia înapoi ce l-am cerut. Mă bucur de ceea ce am, ca să mă fac şi eu părtaş la Pătimirile Lui din multa mea iubire pentru El. Durerile pe care le am de pe urma bolilor nu sunt dureri. Acestea îi dau de lucru trupului, eu nu le iau în seamă. Am parte de „certarea Domnului”. Căci pe cine îl iubeşte Domnul îl ceartă” [1 Evr. 12, 6]. Bolile mele sunt o înlesnire aparte dată de Dumnezeu, Care mă cheamă să pătrund înlăuntrul tainei iubirii Sale şi, prin harul Său, să mă străduiesc să-I răspund. Dar eu nu sunt vrednic. O să-mi spuneţi: „Toate acestea pe care ţi le descoperă Dumnezeu nu te fac vrednic?” Acestea mă judecă. Pentru că ele sunt ale harului lui Dumnezeu. Nimic nu e al meu. Dumnezeu mi-a dat multe harisme, numai că eu n-am răspuns chemării, m-am arătat nevrednic. Dar n-am încetat să mă străduiesc. Poate că Dumnezeu îmi va da ajutorul Lui, ca să mă dăruiesc iubirii Sale.
De aceea nici nu mă rog să mă facă Dumnezeu bine. Mă rog să mă facă bun. N-am nici o îndoială că Dumnezeu ştie că sufăr. Mă rog totuşi pentru sufletul meu, pentru iertarea păcatelor mele. Medicamente nu iau, nici nu m-am dus să mă operez, nici să-mi fac analize, şi nici n-o să accept operaţia. O să-L las pe Dumnezeu să rânduiască. Singurul lucru pe care-l fac este să mă străduiesc să ajung bun. Asta să vă rugaţi pentru mine. Harul lui Dumnezeu mă ţine. Încerc să mă dăruiesc lui Hristos, să mă apropii de Hristos, să mă unesc cu Hristos. Asta-mi doresc, dar n-am izbutit încă – n-o spun din smerenie. Însă nu-mi pierd curajul. Stărui. Mă rog să-mi ierte Dumnezeu păcatele. Am auzit pe mulţi spunând: „Nu mă pot ruga.” Mie nu mi s-a întâmplat aşa ceva. Numai în ziua când am făcut neascultare în Sfântul Munte mi s-a întâmplat aşa ceva.

Nu vreau să mă gândesc cât şi dacă voi trăi. Am lăsat asta în seama iubirii lui Dumnezeu. Oricui i se poate întâmpla adeseori să nu vrea să-şi amintească de moarte. Asta-i pentru că-şi doreşte viaţa. Dintr-un punct de vedere, aceasta este o dovadă a nemuririi sufletului. însă şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem“. Moartea este puntea ce ne va duce la Hristos. De îndată ce vom închide ochii, îi vom deschide în veşnicie. Ne vom înfăţişa înaintea lui Hristos. În cealaltă viaţă vom trăi „mai adevărat” harul lui Dumnezeu.

(din: Sfântul Porfirie Kavsokalyvitul, Cuvinte despre boală şi mângâiere, Editura Sophia, 2017)

Legaturi:

***


Categorii

"Concentrate" duhovnicesti, Sfantul Porfirie

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate