VLĂDICA IEROTHEOS – alte răspunsuri din conferința de la Iași, despre CHEMAREA OMULUI de a fi ”rachetă care să zboare spre cer”, SENSUL CĂSĂTORIEI ȘI AL COPIILOR PENTRU O FAMILIE și lupta pentru depășirea stării căzute: “Eu nu-i împart pe oameni în căsătoriţi şi necăsătoriţi, ci în oameni care trăiesc în Duhul Sfânt şi oameni care nu trăiesc în Duhul Sfânt” (VIDEO si TEXT)

8-05-2017 Sublinieri

“Omul nu este făcut pentru această lume…”

Vedeti si:

***

Transcrierea altor raspunsuri din conferinta Mitropolitului Ierotheos Vlachos de la Iasi, “Viata duhovniceasca a crestinului in societatea actuala” – 30 aprilie 2017:

(fragment – de la min. 32:57)

[…] Omul este făptura creată a lui Dumnezeu. Dumnezeu a pus înlăuntrul lui un avânt, o mişcare care-l îndreaptă către Dumnezeu. A pus în el această dragoste. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că Dumnezeu este Dragoste şi îndrăgostit; ca Dragoste, se mişcă către om şi ca Cel ce Se face iubit, îl atrage pe om către El. Desigur, îi atrage spre El pe cei care sunt vrednici de această Dragoste. Să zicem că avem un Mercedes sau Cadillac care are nevoie de o autostradă ca să circule conform capacităţii lui, iar noi folosim acest automobil pe un drum de ţară. Se va strica. Acesta are nevoie de autostradă ca să poată lua viteză. Sau e ca şi cum luăm un motor de Mercedes şi îl punem la o rablă. Dar, când o s-o pornim, toată maşina o să înceapă să se zgâlţâie. Astfel, Dumnezeu a pus în om acest elan, această mişcare de a se îndrepta către El.

Atunci când omul nu se mişcă către Dumnezeu, este cea mai insuportabilă fiinţă, nu poţi să-l suporţi în niciun fel, se plânge de orice, protestează pentru orice lucru. Dacă i-ai vorbit într-un fel, zice: “De ce mi-ai vorbit aşa?!?”; dacă nu-i vorbeşti, zice: “De ce nu mi-ai vorbit? Vrem să fim confirmaţi de ceea ce fac ceilalţi pentru noi şi acest lucru este tragic în viaţa noastră. Avem, de pildă, o rachetă care trebuie să zboare la cer, dar îi punem nişte roţi şi o mişcăm pe pământ. Ce fel de rachetă mai e asta?! Avionul este conceput ca să zboare, nu ca să se mişte pe pământ, iar roţile le foloseşte doar ca să prindă viteză şi să se înalţe la cer, după aceea şi le strânge.

Bune sunt toate lucrurile acestea ale lumii, desigur că este nevoie şi de cunoaştere şi de educaţie. Şi eu, de pildă, am citit multă filosofie, îi cunosc pe Aristotel şi pe Platon, pe neoplatonici, am studiat filosofii contemporani, dar acest lucru nu este de ajuns. Omul însetează şi înfometează după Dumnezeu. Sfântul Sofronie spunea:

Când face cineva un păcat, inima încetează să mai lucreze, nu se mai poate ruga. Dar el poate continua să scrie teologie, poate să scrie studii teologice despre Sf. Grigorie Palama, dar nu se mai poate ruga.

Aici e problema. Omul nu este făcut pentru această lume.

Ştiţi istoria proorocului Moise. A crescut în palatul lui Faraon. L-a găsit în râul Nil fiica lui Faraon şi, când l-a găsit, s-a hotărât să-l ia la palat. Şi era acolo, în apropiere, sora lui Moise, Mariam; fără să-i spună că este sora pruncului, i-a spus fiicei lui Faraon: “Ştiţi, eu ştiu o evreică care poate să-l alăpteze, pentru că are nevoie să fie alăptat. Vreţi să o chem?” Şi această femeie era mama pruncului. Şi a luat-o la palat şi pe mama pruncului, ca să-l alăpteze. Spune Sf. Grigorie de Nyssa, tâlcuind acest pasaj:

Fiica lui Faraon este filosofia lumească, care nu poate să zămislească copii. Încontinuu simte durerile naşterii, dar nu poate să nască”.

L-a înfiat, însă, pe Moise.

Noi putem să studiem filosofia şi ştiinţa elinească, dar asemenea lui Moise, niciodată nu trebuie să ne rupem de laptele mamei, care este Biserica. Prin urmare, studiem toate ştiinţele şi avem posibilitatea să vedem ce afirmă contemporanii, dar nu lipsim gura inimii noastre de laptele lui Dumnezeu. Încontinuu să ne rugăm lui Dumnezeu şi să trăim bisericeşte. Este handicapat sufleteşte cel care-şi cultivă continuu raţiunea, intelectul, şi-şi neglijează mintea, duhul, nous-ul.

– Cum putem dobândi harul lui Dumnezeu, familişti fiind, dacă o femeie nu poate face copii, ştiut fiind că femeia se mântuieşte prin naşterea de prunci. Este adopţia o soluţie? Putem planifica numărul copiilor? Ce să facem, ca mame, atunci când copiii noştri se leapădă de Ortodoxie?

Îmi puneţi întrebări pentru care ar trebui să vă ţin conferinţe întregi…

Spuneam acum două zile că Biserica şi-a exprimat teologia pentru fiecare lucru în slujbele şi cântările Bisericii. Teologia despre căsătorie a introdus-o în textele Tainele Căsătoriei. Din păcate, nimeni nu este atent la textele Tainei nunţii atunci când se săvârşeşte nunta şi nici nu facem ceea ce fac unii creştini mai evlavioşi care, în fiecare an, în ziua aniversării căsătoriei, stau şi citesc rugăciunile din slujba nunţii, aşa cum şi monahul, în ziua de aniversare a tunderii în monahism, ar trebui să citească rugăciunile din slujba tunderii.

În slujba nunţii se pomeneşte de dănţuirea lui Isaia. Este un eveniment fericit, toţi se bucură în acel moment; dar ce înseamnă acest fapt simbolic? Vedem pe preot care îl ţine de mână pe mire, iar mirele pe mireasă. Preotul ţine în mână Sfânta Evanghelie şi înconjoară masa. Ce înseamnă acest lucru? Şi cântă “Isaie, dănţuieşte…”, “Sfinţilor mucenici…” Ce înseamnă acest lucru? Ei, Biserica le spune în acel moment că înaintarea voastră pe această cale a căsătoriei trebuie să fie mucenicească. Începe, în acest moment, o mucenicie. Fiecare trebuie să se dăruiască celuilalt. Nu pe principiul “te iubesc, dă-mi”, ci pe principiul “te iubesc şi îţi dăruiesc eu”“! Aceşti paşi martirici trebuie să fie precedaţi de preot, care poartă în mâini Evanghelia, adică să fim călăuziţi în acest mers aşa cum doreşte Dumnezeu.

În toate întrecerile este nevoie de sportivi, dar şi de antrenori. În căsătorie nu este nevoie de antrenori? Facem ce vrem noi? Atunci când fiecare are voia lui, se ajunge la un conflict. Aşadar, o căsătorie, ca să fie reuşită, trebuie să se facă în Hristos. De ce se citeşte pericopa evanghelică despre minunea din Cana Galileii? Pentru că a fost prezent Hristos. Şi ce a făcut Hristos? A binecuvântat apa şi ea a devenit vin. Şi a devenit un vin mult mai bun decât cel pe care-l aveau la masă, în aşa măsură încât cel care era responsabil cu vinul a fost întrebat: “Ce se întâmplă aici? De obicei se dă la început vinul cel bun şi, după ce se îmbată, atunci le dau vinul mai slab. Tu aici ai ţinut vinul cel bun ca să ni-l dai la sfârşit?” Şi de ce spun acest lucru? Pentru că nunta începe cu vinul mai prost. Începe cu sentimente, cu dorinţe puternice, dar, încet-încet ajunge spre sfârşit, când ne desfătăm de vinul cel bun. Atunci este o căsătorie reuşită. Nu ne îmbătăm la început şi apoi treptat ne trezim şi bem vinul mai prost, ci trebuie să fie invers: pe măsură ce trece timpul, să crească şi dragostea. Dragostea, ca să se manifeste şi să crească, are nevoie de timp.

Acum, referitor la copii. Spune Sf. Ioan Gură de Aur că a naşte cineva prunci nu ţine de fire, nici de unirea trupească, ci de pronia lui Dumnezeu. Altfel spus, harul lui Dumnezeu contribuie la zămislirea pruncului. Dacă cineva nu poate face copii, mai întâi se duce la doctor să vadă dacă se poate soluţiona ceva. Dacă vrea să înfieze, iarăşi e nevoie de multă atenţie. Căsătoria nu este pentru a face copii şi a ne bucura de ei, copiii nu sunt nişte jucării frumoase cu care ne jucăm noi. Sf. Ioan Gură de Aur spune că şi pisicile, şi animalele nasc; cea mai mare problemă nu este naşterea de prunci, ci împreuna-vieţuire şi renaşterea omului. Căsătoria să fie o anticameră a Împărăţiei lui Dumnezeu, un pronaos al sfinţilor.

Am scris o carte despre părinţii mei trupeşti de vreo 500 de pagini pentru că, atunci când eram departe de casă, ei îmi trimiteau scrisori şi tatăl meu îmi spunea toate problemele sale şi îmi făcea şi o spovedanie şi îmi mărturisea problemele pe care le avea cu mama mea; şi am adunat toate aceste scrisori şi am scris o biografie a lor. Ştiţi ce mi-a scris într-o scrisoare? Eu, părinte Ierotheos, dacă m-am căsătorit am făcut-o din două motive (pentru că a vrut să se facă monah, dar nu l-a lăsat părintele duhovnicesc). Deci, pe de o parte, m-am căsătorit făcând ascultare de duhovnicul meu, iar, pe de altă parte, ca să fac copii şi să le slujesc.

Copiii nu sunt ca să ne slujească ei nouă, ci ca să le slujim noi lor. Copiii sunt daruri ale lui Dumnezeu. Când cineva nu are copii şi vrea să dobândească, nu pur şi simplu ca să-şi satisfacă instinctul matern, nu ca să investească în copii, ci ca să îi crească şi să devină sfinţi, uneori reuşeşte, alteori nu reuşeşte acest lucru. Există situaţii atunci când copiii înfiaţi înţeleg acest lucru, că sunt înfiaţi, şi au tot felul de reacţii potrivnice. Dar şi copiii fireşti, ai familiei respective, se răzvrătesc, uneori mult mai mult decât copiii înfiaţi. Aşadar, pentru toate aspectele este nevoie de rugăciune, trebuie să avem simţământul că suntem trecători în această lume, că altul este scopul și destinaţia noastră. Când se ivesc în familie diferite probleme, atunci ne rugăm, îi întrebăm pe părinţii duhovniceşti, întrebăm pe cineva în care avem încredere şi ne asumăm răspunderea pentru propriile noastre alegeri.

– Un părinte duhovnicesc din secolul XX spunea că viaţa monahală, dacă nu este centrată pe rugăciunea minţii, atunci aceasta este pusă la îndoială. Nu cumva monahismul din vremurile noastre a decăzut? Există, de asemenea, mai multe întrebări pe tema formalismului şi a scăderilor care există în viaţa monahală. Ce este de făcut, cum să ne luptăm concret?

Acum vă voi da o perspectivă generală, nu voi intra în aspectele practice ale fiecăreia. Nu putem înţelege şi interpreta aceste lucruri decât dintr-o perspectivă teologică. V-aş putea spune ce spun psihologii, pedagogii, filosofii. Vă pot spune ce vreţi să auziţi. Consider, însă, că această problemă trebuie abordată dintr-o prismă teologică.

Nu poate cineva să înţeleagă ce este căsătoria şi ce este monahismul dacă nu înţelege ce era omul înainte de cădere şi ce a devenit prin cădere. Acest lucru este deosebit de important. Sfântul Ioan Damaschin spunea că Adam şi Eva, înainte de cădere, erau deschişi faţă de Dumnezeu, erau în starea de luminare a minţii, aveau comuniune cu Dumnezeu şi, uneori, erau şi în starea de vedere a lui Dumnezeu. Perechea aceasta [primordială], Adam și Eva. Iar Sf. Ioan Gură de Aur spune că atunci când Adam s-a trezit şi a văzut-o pe Eva, s-a bucurat foarte mult şi a spus: “Aceasta este os din oasele mele şi trup din trupul meu!” De unde ştia acest lucru, de vreme ce dormea? Pentru că avea înlăuntrul lui rugăciunea minţii şi, în timp ce dormea, vedea şi ce făcea Dumnezeu. Aceasta este experienţa pe care o au nevoitorii. Chiar şi în timpul somnului, ei se roagă. Este ceea ce spune Cântarea Cântărilor: Eu dorm, dar inima mea veghează”. Şi apoi, spune Sf. Ioan Scărarul: Dorm pentru nevoile trupului, iar inima mea veghează pentru plinătatea dragostei.” Aceasta era viaţa dinainte de cădere a cuplului Adam şi Eva. Nu a monahului, ci a acestui cuplu.

Îndată după cădere a avut loc o ruptură, această dezintegrare a persoanei, a individului. S-a rupt omul de Dumnezeu. Dumnezeu îl întreabă: Unde eşti, Adame?”, şi Adam s-a ascuns. Adam s-a rupt de sinele său propriu; una dorea şi alta făcea. S-a produs o ruptură între Adam şi Eva. Şi din ce se vede acest lucru? Din faptul că la început, când a văzut-o, a zis:Aceasta este os din oasele mele şi trup din trupul meu!“, apoi, după neascultare, când Dumnezeu l-a întrebat “Adame, ce-ai făcut?”, el a răspuns: “Nu eu, femeia pe care mi-ai dat-o! N-a mai zis “os din oasele mele”, ci a spus “femeia aceasta, pe care Tu mi-ai dat-o!” Nu mai este “os din oasele mele“, din asta a devenit o femeie. Şi, de asemenea, s-a produs o ruptură între om şi întreaga fire, întreaga zidire, care a devenit sălbatică, pentru că Adam era ca o oglindă în care se reflecta harul lui Dumnezeu în toată făptura zidită.

Astfel, înainte de cădere avem această viaţă harismatică, pe care o putem numi viaţă feciorelnică, viaţă în Duhul Sfânt. După cădere, nunta îşi schimbă chipul. Dumnezeu le-a cusut haine de piele ca să îşi ascundă goliciunea. Sf. Grigorie de Nyssa şi alţi Părinţi spun că hainele de piele reprezintă viaţa animalelor necuvântătoare. A intrat în om această viaţă a animalelor necuvântătoare care se înmulţesc în felul acesta. Prin urmare, acest mod de naştere este o urmare a căderii. În acelaşi timp, însă, este şi binecuvântarea lui Dumnezeu ca în această cădere, în această stare, omul să se înmulţească şi să-l slăvească pe Dumnezeu.

Acum ce năzuim? Năzuim ca, fie în căsătorie, fie în viaţa de monah, să trăim în Hristos, în rugăciunea minţii. Eu nu-i împart pe oameni în căsătoriţi şi necăsătoriţi, ci în oameni care trăiesc în Duhul Sfânt şi oameni care nu trăiesc în Duhul Sfânt. Am cunoscut oameni căsătoriţi care au rugăciunea minţii şi duc o viaţă de cumpătare şi am cunoscut monahi care au eşuat în viaţa lor monahală, nici nu ştiu ce înseamnă rugăciunea minţii, nu ştiu ce înseamnă viaţă duhovnicească. Dacă citiţi Epistolele Sf. Ap. Pavel pe care le-a trimis creştinilor, care erau şi ei căsătoriţi şi necăsătoriţi – atunci nu exista monahismul, pentru că toţi trăiau după rânduiala vieţii monahale – veţi vedea că el continuu vorbeşte despre omul lăuntric, despre rugăciunea inimii, spune să Se sălăşluiască Hristos înlăuntrul inimii”, “să spuneţi în inima voastră cântări şi laude… Aceste lucruri le spune tuturor creştinilor. Dacă omul nu încearcă să-şi depăşească starea de cădere şi nu trăieşte în Hristos, eşuează oriunde ar fi el, fie că este căsătorit, fie că este monah, fie că este episcop, fie că este preot. Orice ar fi el, a eşuat în viaţă.

Dostoievski, în operele sale, accentuează tocmai acest lucru, acest tragism din viaţa omului: când omul vrea să devină ceva mai mult decât ceea ce este şi nu este satisfăcut, intră înlăuntrul lui seminţele tragismului. Aşadar, în Biserică să învăţăm să depășim puţin această stare a căderii.

V-am zis mai înainte despre părinţii mei; măcar de-aş avea şi eu credinţa, răbdarea şi dragostea lor. Trebuie să fac o mare nevoinţă ca să îi ajung…

Legaturi:


Categorii

Crestinul in lume, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, IPS Hierotheos Vlachos, Viata de familie, VIDEO

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

1 Commentariu la “VLĂDICA IEROTHEOS – alte răspunsuri din conferința de la Iași, despre CHEMAREA OMULUI de a fi ”rachetă care să zboare spre cer”, SENSUL CĂSĂTORIEI ȘI AL COPIILOR PENTRU O FAMILIE și lupta pentru depășirea stării căzute: “Eu nu-i împart pe oameni în căsătoriţi şi necăsătoriţi, ci în oameni care trăiesc în Duhul Sfânt şi oameni care nu trăiesc în Duhul Sfânt” (VIDEO si TEXT)

  1. Pingback: IPS HIEROTHEOS VLACHOS DESPRE SINODUL DIN CRETA la conferinta din Iasi: "Ca să vindecăm ceea ce trebuie vindecat e nevoie de multă rugăciune lăuntrică şi teamă de Dumnezeu"
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate