Parintele Ciprian din Belgia (III) despre VINDECAREA TAINICA A PATIMILOR IN OBSTE vs. “TENTATIA CONFORTULUI EGOIST” si despre SENSUL EMINAMENTE DUHOVNICESC al actiunilor parohiale pentru tineri sau familii vs. SOLUTIILE LUMESTI DE SOCIALIZARE: “Nu voi propune niciodată fraţilor şi surorilor, doar de dragul de a fi cu parohia, să mergem împreună la fotbal sau la piscină…”

9-05-2017 Sublinieri

“E simplu să aduni tineri şi să aduci oameni „cu priză” să le vorbească, buni psihologi, pricepuţi în reconfortare şi în stârnitul hohotelor, dar tinerii rămân în psihologic, şi, prin urmare, departe de Biserică…”

 

Cititi si partile anterioare:

***

“FAMILIA ORTODOXA”, nr. 99/ aprilie 2017:

PR. CIPRIAN GRADINARU, BELGIA

Mi-e vitală parohia!” (III)

Când vom putea afirma cu îndreptăţire că suntem creştinii veacului al XXI-lea? Atunci când cei din jur vor vedea dragostea care ne leagă şi se vor întreba de unde avem puterea de a ne ridica peste încercările cotidianului, peste toate împrăştierile şi grijile zilei; când vor remarca echilibrul în trăirea bucuriilor şi întristărilor, şi puterea de a le întâmpina senini pe toate; numai atunci când cei din jurul nostru se vor bucura să ne întâlnească şi vor căuta să câştige aceeaşi vieţuire în Duhul Sfânt.

Vă mărturisesc că o astfel de simţire m-a animat de fiecare dată când m-am întâlnit cu comunitatea Părintelui Ciprian Grădinaru de lângă Bruxelles. Şi m-am gândit: oare ce i-a ajutat să câştige asemenea daruri duhovniceşti, într-un timp atât de scurt şi într-o lume atât de străină de legea lui Hristos? Răspunsul este unul singur: întâlnirea şi înrudirea cu familia duhovnicească a comunităţii parohiale zămislită acolo. Desigur, darul Părintelui duhovnic nu trebuie neglijat, însă totul s-a născut pentru că la originea întregului demers a stat dorinţa de a recupera comunitatea creştină a primelor veacuri, care, iată, astăzi este mai actuală ca oricând.

Despre aceasta vom vorbi în această a treia parte a interviului cu Părintele Ciprian, un adevărat părinte al românilor care, în exilul străinătăţii fiind, precum evreii de odinioară, L-au cunoscut în chip nemincinos pe Hristos. (G.F.)

– Părinte, aş vrea să revenim la programul de Duminică din parohia sfinţiei voastre. Cu ce se încheie o astfel de zi cu adevărat „a Domnului”?

– După ce ne-am tras sufletul împreună cu fraţii şi surorile la „momentul filocalic”, cei care mai putem rămâne mergem iar în biserică să facem Paraclisul Maicii Domnului, la al cărei ajutor alergăm mereu. După care luăm şi o mică gustare împreună, ca şi cină. Şi iar mai stăm de vorbă, că tot nu ne vine să ne despărţim. După cum tot ne spune o soră, de câte ori chiar trebuie să plecăm spre case: Omul nu e făcut să se despartă, ci să se întâlnească!“.

Îmi amintesc că, după o priveghere, se făcuse târziu, dar nu ne mai înduram să ne despărţim. Cu nişte surori venise şi o doamnă grecoaică pe care o spovedesc, care asista la discuţiile noastre neînțelegând nici un cuvânt, desigur. Când, într-un final, am plecat spre casele noastre, o soră și-a cerut iertare pentru întârziere, însă doamna din Grecia îi spune: „Fii cu pace, mi-a fost aşa de bine așteptându-vă şi uitându-mă la voi: cred că aşa e Raiul — o stare de bucurie veşnică, din care nu-ţi mai vine să mai pleci!“.

„E UN EFORT MARE DE A ALEGE INTRE «MINE» SI «EI»”

– Părinte, dar vieţile tuturor ne sunt atât de pline, iar Duminică după Liturghie, pentru mulţi dintre noi, e mult-doritul timp de odihnă, de liniştire împreună cu familia, cu prietenii apropiaţi…

– Depinde ce vreau de la Hristos, de la Biserică, de la parohia mea. Sigur că, la început, e un efort mare de a alege între „mine” (somnicul meu de Duminică după-amiază, masa mea cu prieteni „deosebiţi”, plimbarea cu familia mea etc.) şi „ei” (fraţii lui Hristos din parohia pe care El ar vrea să mi-o dăruiască, dar nu voi putea să o primesc câtă vreme eu tot aleg să nu îmi deschid inima spre „ei”, ci să o închid spre „mine” şi alţii ca mine). Am remarcat şi mă tot conving, privind şi evoluţia duhovnicească a celor pe care îi spovedesc, că timpul petrecut de creştinul aflat pe drumul pocăinţei împreună cu cei din parohia lui îl vindecă structural, îi vindecă inima în chip tainic, fără mari zbateri. Lucrul acesta îl sublinia şi Mitropolitul Ierotheos (Vlahos) într-o întâlnire cu mai mulţi fraţi şi surori din parohia noastră.

– Vreţi să spuneţi că putem să facem orice, doar să fim împreună?

– Ei, nu, nici vorbă! Vorbeam despre faptul că, pe lângă obişnuitele slujbe, sinaxe, cateheze, pelerinaje, preotul ar trebui să-şi îndemne enoriaşii să pună în context duhovnicesc, parohial, şi anumite activităţi omeneşti „fireşti” – de pildă munca, ieşiri împreună în natură, activităţi cu copiii, într-un efort neîncetat de a învăţa să fii atent la ce spui, la cum faci, efort de a fugi de tentaţia confortului egoist spre întâlnirea cu ceilalţi, care poate deveni astfel întâlnire cu Dumnezeu.

Nu voi propune niciodată fraţilor şi surorilor, doar de dragul de a fi cu parohia, să mergem împreună la fotbal sau la piscină, ori să facem un grătar pe fond de muzică populară. În ce priveşte genul ăsta de activităţi (unde riscul de a „aluneca” e mai mare decât în altele), fiecare e liber să facă după conştiinţă. Îmi amintesc de Părintele Serafim Rose, care, întrebat fiind ce se poate face pentru tinerii ortodocşi, căci mulţi dintre ei îşi pierd credinţa şi se îndepărtează de Biserică, spunea că soluţiile date de multe organizaţii de tineret sau de unele parohii (de genul întâlniri sociale, tabere sportive, baluri – cu cireaşa de pe tort „balul de lăsatul-secului“, împotriva căruia tuna de supărare Sfântul Ioan Maximovici) sunt lumeşti, căci adunarea împreună a oamenilor nu e un scop în sine, şi câteva minute de rugăciune pe zi sau câteva minute de cuvântări duhovniceşti nu vor da acestor reuniuni un caracter creştin. Dovada, spunea Părintele Serafim, se vede din roade, din faptul că mai nimeni nu devine „mai creştin” după astfel de întâlniri. E simplu să aduni tineri şi să aduci oameni „cu priză” să le vorbească, buni psihologi, pricepuţi în reconfortare şi în stârnitul hohotelor, dar tinerii rămân în psihologic, şi, prin urmare, departe de Biserică. Cred că orice organizaţie creştină va aduce roade doar când fiecare membru al ei va fi viu şi activ la el în parohie. Orice casă se construieşte de la temelie.

„CEA MAI DESĂVÂRŞITĂ PRAVILĂ A ADEVĂRULUI”

– Aţi urmat un plan anume în nevoinţa de a vă apropia unii de alţii?

– Aş zice că am folosit „metoda” Părintelui Sofronie: ne-am fixat ţelul cel mai înalt, să ne sfinţim şi să devenim una, şi am început cu ABC-ul, cu lucrurile simple. Au fost idei care s-au cernut de-a lungul anilor, ca urmare a unei dezvoltări fireşti. În ce priveşte formele exterioare ale vieţii parohiale, suntem într-o continuă schimbare, cu o mare libertate, încercăm să ne întemeiem întreaga viaţă parohială pe „cea mai desăvârşită pravilă a Adevărului“, cum spunea Părintele Sofronie: poruncile Domnului.

Despre rugăciunea pentru unire, despre Candela rugăciunii”, despre privegheri, despre cercetarea celor mai sărmani, ori mai bolnavi, ori mai singuri de lângă noi, şi celelalte forme prin care căutăm să ne înviem propriile inimi şi să zidim împreună „inima cea una” a parohiei, v-am mai povestit…

– Spuneţi-ne, atunci, câteva cuvinte despre timpul petrecut împreună.

– De pildă, cred că pelerinajele pe care le facem (atât la sfinţii ortodocşi din Belgia, cât şi în alte ţări) sunt tot atâtea ocazii de a ne cunoaşte, atât în cele bune, cât şi în neputinţele noastre.

Alt exemplu: plecând de la gândul că omul e făcut pentru prăznuire, pe lângă marile praznice bisericeşti de peste an, căutăm să împreună-prăznuim cât mai des. De pildă, sărbătorim începutul Anului bisericesc, Mama, Femeia creştină. Părinţii, Bunicii, Copiii, cele două Uniri. Practic, după Liturghie şi agapă, ne adunăm şi vorbim puţin despre teologia praznicului respectiv, apoi citim, povestim, cântăm, spunem poezii, depanăm amintiri. Însă toate aceste prăznuiri nu au ca scop să stârnească fiori patriotici sau sentimentali, ci ne dorim mai ales să învăţăm să Îl vedem pe Dumnezeu în toate. Să desluşim pronia Lui cu neamul nostru şi cu fiecare în parte, ca să învăţăm recunoştinţa, rugăciunea de mulţumire. Căci mi-e teamă că, la biserică mergând, să nu rămânem totuşi într-o vieţuire emoţională, psihologică. De aceea ne străduim ca, prin rugăciune, să prefacem sentimentele fireşti de dragoste, dor, patriotism în atitudini duhovniceşti: recunoştinţă faţă de Dumnezeu, dragoste duhovnicească, compătimire, milostenie, pocăinţă.

Tot pentru a ne bucura împreună şi pentru a ne apropia tot mai mult, în toată luna decembrie mergem cu colindul prin toate colţurile Belgiei pe unde locuiesc enoriaşi, pentru a duce vestea cea bună a Naşterii Mântuitorului. E obositor, căci unii stau departe, şi, ades, ne întoarcem târziu la casele noastre, urmând ca a doua zi să mergem la lucru – dar e şi atât de frumos!

„COPILUL, MĂDULAR ÎNTREG AL PAROHIEI!”

— Mă bucur, Părinte, de cele pe care ni le spuneţi, căci se vede o teologie şi o viziune duhovnicească în spatele a toate, prin care reuşiţi să-i adunaţi în jurul lui Hristos pe compatrioţii noştri, şi nu cum se spune adeseori: „Ei, românii plecaţi afară se văd mai des căci le e dor de ţară”…

Acum aş schimba subiectul: v-am auzit numindu-i pe copii „prezentul şi centrul parohiei”. De ce?

Pentru că, de multe ori, copiii sunt văzuţi ca şi „anexă” la familii, la parohii, şi definiţi ca „viitor”. Nu cred că e bine pentru un copil să crească cu conştiinţa asta. Copilul e persoană, şi mădular întreg al parohiei încă de la Botez, şi trebuie să îi acordăm importanţa cuvenită încă de azi, nu doar când va fi mare. Maica Magdalena de la Essex m-a ajutat mult să înţeleg cât de importantă e o raportare sănătoasă la copii la nivelul parohiei, şi încercăm să urmăm sfaturile ei.

Cu toţii suntem îngrijoraţi în legătură cu viitorul copiilor şi ne întrebăm ce putem face ca să îi ajutăm să rămână în Biserică atunci când vor veni peste ei ispitele grele ale adolescenţei…

Soluţia, cred eu, e tot pe linia ascezei pozitive. E mult mai greu, poate cu neputinţă!, să ne păzim copiii în lupta cu presiunea lumii, a veacului, vânând şi luptând împotriva a tot ce le poate face rău, ferindu-i de tot ce e periculos. Şi m-am gândit că e mai simplu, că Îi va fi mai uşor Domnului să-i ajute dacă ne vom strădui să îi „umplem” de frumos, de idei şi gânduri bune, să le formăm gustul pentru frumos, autentic, jertfă, învăţându-i poezii, colinde, troparele praznicelor şi ale sfinţilor, implicându-i în tot felul de manifestări artistice curate. În aceeaşi idee, facem cu ei cursuri de psaltică, atât pentru a le forma un cuget şi un gust al autenticului în Biserică, cât şi pentru ca să le fie mai de înţeles şi mai neplictisitoare slujbele. Şi, ca să le arătăm cât ne sunt de preţioşi, îi aniversăm în mijlocul parohiei cu prilejul zilei de naştere sau a prăznuirii Sfântului ocrotitor.

Pe lângă toate acestea, crescându-ne copiii (suntem o parohie de oameni în majoritate tineri), a apărut nevoia unei şcoli care să asigure continuitatea şi armonia între educaţia din familie şi experienţa şcolară, între cele primite acasă, la Biserică şi la şcoală. Nu mai ştiu cum e în ţară, dar, pentru mulţi părinţi pe care îi cunosc, nivelul instrucţiei şi al educaţiei din multe şcoli din Belgia este sub aşteptări. Aşa se face că m-am bucurat mult când mai mulţi inimoşi din parohie au decis să creeze o fundaţie, „Triada”, care a înfiinţat o şcoală cu pedagogie creştină. Şcoala şi-a început deja cursurile în toamna anului trecut, cu multă bucurie şi entuziasm. Şi am văzut că Domnul a binecuvântat din belşug acest început. Pe lângă alte câteva lucruri minunate, vă pot da un exemplu: atunci când a apărut la o licitaţie clădirea pe care vrem să o cumpărăm, Domnul i-a făcut pe cei care vindeau să aleagă oferta „Triadei”, deşi financiar era mult sub celelalte oferte, pentru simplul motiv că, în scrisoarea de susţinere, preşedintele fundaţiei a precizat că una dintre destinaţiile viitoare ale clădirii va fi Şcoala „Sfântul Siluan” – asta i-a determinat pe cei care vând să ne aleagă pe noi.

„NU SUNTEM STĂPÂNI AI CREDINŢEI VOASTRE, CI SLUJITORI AI BUCURIEI VOASTRE”

— Ne bucurăm să auzim despre toate acestea, şi ne bucurăm şi că îi susţineţi pe mirenii care au râvnă şi iniţiative spre folosul Bisericii…

– Cum să nu? Mă mângâie de atâţia ani imensa bucurie şi nădejde pe care o aduceţi poporului dreptslăvitor voi, cu revista voastră. M-am bucurat că au apărut mai multe asociaţii şi iniţiative ale laicilor care sprijină Biserica şi prezenţa ei în societate, cum ar fi A.P.O.R., „Coaliţia pentru Familie” ori „Alianţa Părinţilor“. La fel de mult m-am bucurat să aflu că Sfântul Sinod e la curent cu activitatea acestora şi o apreciază.

Teama unora că astfel de asociaţii pot să devieze de la linia echilibrului e spulberată prin deschiderea spre dialog a ierarhilor şi a preoţilor şi prin implicarea membrilor acestor asociaţii în parohii autentice. Câtă vreme lucrarea e în duhul Bisericii şi acţionează într-un câmp strategic pe care instituţiile Bisericii nu îl pot acoperi, poate aduce folos poporului dreptslăvitor. Ca şi cleric, mi se pare firesc să-mi asum faptul că nu pot controla orice iniţiativă a fraţilor mei prin acordarea sau neacordarea binecuvântării, ci că ar trebui să mă deschid tot mai mult către un dialog care să plece de la încrederea în celălalt, şi nu de la suspiciune. Am văzut în vieţile marilor Părinţi că aşa şi-i apropiau pe oameni (chiar şi pe cei rătăciţi): prin deschidere, prin căldură sufletească.

Mi-e teamă ca nu cumva, dacă „blochez” o iniţiativă bună a unuia dintre credincioşii mei, dacă gândul lui e insuflat de Domnul, să devin luptător împotriva lui Dumnezeu (vezi Faptele Apostolilor 5:39) sau să smintesc şi să pierd vreun suflet. Îmi amintesc că Părintele Sofronie constata cu multă amărăciune că mulţi mireni (şi chiar preoţi) au părăsit Biserica (el însuşi a trebuit să-şi schimbe jurisdicţia la un moment dat) din cauza greşelilor de atitudine ale păstorilor lor.

Personal, mă bucur mult de o altă iniţiativă „mirenească”, cea a Domnului Virgiliu Gheorghe, „Şcoala Familiei. Era absolut necesară această „Şcoală”, ca răspuns la nevoile părinţilor şi, în genere, ale tuturor adulţilor confruntaţi cu tot soiul de provocări legate de educarea copiilor. In plus, pentru parohia noastră, o vedem şi ca proiect complementar Şcolii „Sfântul Siluan”. Mi se pare extraordinară munca depusă de echipa „Şcolii Familiei” pentru a oferi tuturor celor implicaţi într-un act pedagogic şi educativ cea mai bună îndrumare în efortul de a se creşte pe ei înşişi ca adevărate modele pentru cei mici. În plus, proiectul vine şi într-un moment critic, căci e plină ţara de tot felul de autoproclamaţi „specialişti” în parenting, care fac ades mai mult rău decât bine. Când am aflat despre existenţa „Şcolii Familiei“, i-am încurajat pe fraţii din „Triada” să îi invite pe formatori şi în Belgia. Aşa se face că, în curând, cu ajutorul Domnului, în colaborare cu „Triada”, „Şcoala Familiei” va porni şi aici seria de module care se desfăşoară deja în mai multe oraşe din ţară.

Dar, ca să revin la ce spuneaţi legat de raportarea la mireni, cred că pe orice treaptă a preoţiei ne-am situa, ar trebui să ne amintim mereu de cuvântul Sfântului Vasilie cel Mare:

Noi nu suntem stăpâni ai credinţei voastre, ci slujitori ai bucuriei voastre, bucuria întâlnirii cu Dumnezeu!”.

Eu, unul, sunt convins că mirenii au un rol foarte important în Biserică.

— Din păcate, uneori rolul acesta e subestimat, minimalizat sau chiar eliminat de către unii…

– Da, şi eu am constatat dureros realitatea asta. Am citit undeva un cuvânt al Înaltpreasfințitului Teofan al Moldovei care spunea că trebuie profund modificată raportarea unei părţi a clerului la fraţii mireni din parohie sau episcopie. Din nefericire, pentru mulţi din cler, laicii sunt văzuţi printr-o raportare exterioară, prin opoziţie cu aşezarea lor proprie în Biserică. Cu alte cuvinte, laicul e definit doar ca „cel ce nu face parte din cler“, şi de aici se ajunge foarte simplu la o separare artificială, neţinând cont că numai împreună — episcopi, preoţi şi laici — formăm Biserica văzută, Trupul lui Hristos. Îmi amintesc de un sfat primit imediat după hirotonie: „Să nu îi laşi pe mireni să ţi se urce în cap“! Şi mă întreb mereu, când aud astfel de poziţionări: Fiii cărui duh suntem” (Luca 9:55)? Unde e dragostea pe care Părintele Pavel, Apostolul, o avea pentru „mirenii” săi? Unde e „voi sunteţi pecetea apostoliei mele în Domnul (Corinteni 9:2)? Mustesc epistolele sale de mărturisiri de genul: „Care este nădejdea noastră, sau bucuria, sau cununa laudei noastre, dacă nu chiar voi, înaintea Domnului nostru Iisus, întru a Lui venire? Căci voi sunteţi slava şi bucuria noastră!“(Tesaloniceni 2:19-20)

În plus, spunea Înaltpreasfințitul Teofan, şi dintr-o tendinţă dominatoare, şi dintr-o diluare a conştiinţei autenticei slujiri preoţeşti, există o preocupare tot mai extinsă a celor din cler să se implice în slujiri exterioare, pentru care ar putea uşor delega mireni (evenimente, acţiuni sociale, culturale etc), în detrimentul esenţei slujirii preoţeşti: de împăcare a omului cu Dumnezeu, de vindecare a inimilor celor care vor aceasta. Cred că tulburările care apar periodic în istoria Bisericii nu pot fi expediate simplist în coşul cu „rătăciri ale unora sau altora“. Pe lângă greşelile de ordin personal, izvodite de oameni care nu au cugetul Bisericii, cred că o altă pricină o reprezintă degradarea propovăduirii şi trăirii personale a fiecăruia în ce priveşte adevărata viaţă în Biserică, cât şi a relaţiei cler-popor.

Când Biserica e tulburată ar trebui să devenim şi mai atenţi la felul în care ne raportăm – clerici şi mireni – unii la alţii. Cred că fiecare trebuie să se pocăiască, după cum au făcut-o şi îndeamnă Părinţii, şi să fim atenţi, căci se poate ajunge uşor la confiscarea şi manipularea de către vrăjmaşii Bisericii (văzuţi şi nevăzuţi) a neaşezărilor duhovniceşti, a tensiunilor şi frustrărilor acumulate de „cei mici” dacă întâmpină atitudini de superioritate şi despotism din partea „celor mari”. Mi-e teamă şi de alte scandaluri, inutile şi neaşteptate, dacă nu vom ţine cont de avertismentul acestui minunat ierarh al Bisericii noastre, Mitropolitul Teofan, care nu face decât să reamintească ce Hristos ne-a zis demult: Dacă cineva vrea să fie întâiul, să fie cel din urmă dintre toţi şi slujitor al tuturor (Marcu 9 : 35).

„TOATE EVENIMENTELE VIEŢII NOASTRE POT FI ÎNŢELESE DOAR RETROSPECTIV”

– Ştiu că mirenii din jurul Sfinţiei voastre v-au ajutat mult şi la cumpărarea primei mănăstiri româneşti din Belgia. Cum vă simţiţi ca şi ctitor de mănăstire ortodoxă într-un Occident păgânizat?

– Eh, vorbe mari… Zâmbind pentru greutatea cuvântului de neasumat (mi-au fost alături cei din parohie, dar şi alţii care, mişcaţi de cele pe care le-au găsit aici, au ajutat şi ei cum au putut), îl parafrazez pe Sfântul Pavel: Eu am sădit, parohia a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească, prin toţi ceilalţi care au ajutat. „Astfel, nici cel ce sădeşte nu e ceva, nici cel ce udă, ci numai Dumnezeu, care face să crească” (cf. 1 Corinteni 3:7 – 8).

Mi-a plăcut mult un cuvânt găsit într-o carte a Arhimandritului Emilianos Simonopetritul. Spune ceva de genul:

Nu oamenii construiesc mănăstirile. «Dacă Domnul nu va zidi casa…» (Psalm 126:1), ctitorul nu poate face mănăstire. Pietrele vor rămâne, şi cucuveaua se va sălăşlui în ele. Poate că mulţi par a fi ctitori, dar adevăraţii ctitori sunt numai cei pe care îi recunoaşte Dumnezeu”.

De aceea, noi Îi mulţumim neîncetat Domnului, adevăratul ctitor a tot ce e bun, Care Se ascunde mereu în spatele celor care fac bine.

– Urmează să plecaţi împreună cu parohia de la biserica Mănăstirii din Vedrin, care vă e atât de dragă…

– Dăm slavă lui Dumnezeu pentru toate, aşa cum ne învaţă toţi Sfinţii. Una din vorbele mele preferate – amintire din copilărie — este „Tot înainte!” (zâmbeşte). Cu Hristos nu poate fi altfel! Suntem recunoscători că ne-am putut bucura de Domnul în locul acesta atâta timp, în aceeaşi biserică cu monahiile şi surorile mănăstirii. Dacă aceşti aproape şapte ani reprezintă preţul pe care trebuia să îl plătim pentru o biserică proprie parohiei, nu putem decât să ne bucurăm, ca Iacov. Vă amintiţi? Cei şapte ani cât a trebuit să muncească Iacov, răbdând, ca să o primească de soţie pe Rahela, i s-au părut câteva zile: pentru că o iubea!“, zice atât de frumos Scriptura (Facere 29:20). Apoi, mă gândesc că, prin plecarea parohiei la noua biserică, se vor naşte două locuri de rugăciune, precum odinioară s-a întâmplat cu Sfinţii Pavel şi Varnava (cf. Fapte 15) când, după separarea lor, s-au făcut două „linii” de apostolat. Am învăţat că, în vâltoarea evenimentelor, nu trebuie să încercăm să tâlcuim noi ce se întâmplă, ci să ne încredem proniei lui Dumnezeu. Căci toate evenimentele vieţii noastre trebuie judecate şi pot fi înţelese doar retrospectiv. Va veni o vreme când toate se vor descoperi, când le vom afla şi le vom înţelege pe toate.

– Ce ne puteţi spune despre viitoarea biserică? Cum veţi reuşi să strângeţi banii ca să o cumpăraţi?

– Am mare nădejde în Domnul. Îmi amintesc că, în urmă cu şapte ani, când căutam o biserică pentru parohie şi un loc pentru a întemeia o mănăstire, pentru o vreme, nu am găsit pe nimeni care să îşi dorească şi să creadă că se poate să avem o mănăstire românească în Belgia — poate şi alţii şi-au dorit asta de-a lungul anilor, dar atunci, în ianuarie 2011, când s-a ivit ocazia de a cumpăra una, absolut toţi şi-au exprimat îndoiala şi rezerva şi găseau că nu era momentul potrivit. Apoi, după stăruinţă şi rugăciune, am primit de la ierarhul nostru binecuvântarea să încep să caut banii necesari achiziţiei. Trebuia să găsesc 120.000 de euro în două luni şi nu aveam alt ajutor direct „decât” pe Sfântul Ioan Rusul şi vreo douăzeci-treizeci de fraţi şi surori care se spovedeau la mine.

În perioada aceea am înţeles două lucruri importante: în primul rând, când un gând e bineplăcut Domnului, El pune la îndemână şi mijloacele de înfăptuire, şi va găsi şi oamenii potriviţi pentru asta. Cu binecuvântarea Mitropolitului nostru şi pentru rugăciunile şi entuziasmul celor câteva zeci de fii duhovniceşti, s-a creat o stare de spirit care a atins multe inimi care au ajutat, apoi, în felul în care a putut fiecare, la înfăptuirea concretă a ctitoririi mănăstirii noastre. Astfel, am priceput ce înseamnă cei „şapte mii de bărbaţi” ai lui Dumnezeu (cf. 3 Regi 19:18), necunoscuţi celui care se roagă sau care începe o lucrare duhovnicească, dar prin care Dumnezeu poate lucra.

În al doilea rând, am înţeles ce înseamnă cei „doi bani ai văduvei“: am primit de atâtea ori sume mai mici sau mai mari, dar adunate cu greu, uneori fiind chiar banii de pâine! Vorbesc de experienţa de atunci, dar şi de cea adunată în aceşti ultimi ani, pentru a spune că am şi mai multă încredinţare că Domnul ne va ajuta şi acum, pentru noua biserică.

Ne sprijinim din nou pe binecuvântarea ierarhului nostru, şi am convingerea că şi acest gând e bineplăcut Domnului, şi văd că au început iar să se adune bănuţi ai săracilor şi ai văduvelor. În plus, între timp, Hristos mi-a dăruit să şi cunosc pe mai mulţi dintre cei „şapte mii” de bărbaţi şi femei pe care-i are puşi deoparte, prin care El lucrează, fraţi şi surori din marea Familie ortodoxă care e Biserica.

Mulţumesc deja tuturor celor care ne-aţi ajutat şi ne veţi ajuta, cu o recunoştinţa dincolo de cuvinte. Dincolo de cuvinte sunt necuvintele, ar zice Nichita Stănescu. Dar mult mai frumos zice Domnul: Dincolo de cuvinte e ”inima omului, din al cărei prisos grăieşte gura” (cf. Luca 6 : 45). Din care noi făgăduim să ne străduim să naştem cuvinte de mulţumire, de recunoştinţă, de rugăciune…

Material realizat de Gheorghe Fecioru

Vedeti si:

***

***

 


Categorii

Crestinul in lume, Educatia crestina/ Copiii in Biserica, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Ciprian Gradinaru, Pentru tineri

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

3 Commentarii la “Parintele Ciprian din Belgia (III) despre VINDECAREA TAINICA A PATIMILOR IN OBSTE vs. “TENTATIA CONFORTULUI EGOIST” si despre SENSUL EMINAMENTE DUHOVNICESC al actiunilor parohiale pentru tineri sau familii vs. SOLUTIILE LUMESTI DE SOCIALIZARE: “Nu voi propune niciodată fraţilor şi surorilor, doar de dragul de a fi cu parohia, să mergem împreună la fotbal sau la piscină…”

  1. Pingback: “Se-ascund in noi doruri, cautari nerostite si-un plans ce-i neplans… “ – TINERII ORTODOCSI, LIBERTATEA SI… FORTA BISERICII | Cuvântul Ortodox
  2. Pingback: EXERCIȚII DE DRAGOSTE… ÎN PAROHIE ȘI ÎN FAMILIE, cu Părintele Ciprian Grădinaru, preot al Parohiei “Toți Sfinţii” din Belgia. CUM TREBUIE SĂ FIE UN PREOT ȘI UN DUHOVNIC? Riscul grav al derapajelor intelectualiste si psihologist
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate