PR. DAN BĂDULESCU: “Gândiți-vă că o să avem ispite îndoite în Postul Mare de anul ăsta, față de anul trecut”. CUM LE VOM TRECE ȘI PE CE NE PUTEM BAZA PENTRU ÎNCERCĂRILE VREMURILOR DE PE URMĂ? “Cu cât e cineva mai cocoloșit, cu atât este mai puțin călit. Dacă nu treci prin necazuri și ispite, te doboară un zvon”

Pr. Dan Bădulescu – fragment din cuvântul la pomenirea celor 40 de Mucenici din Sevastia, 9 martie 2021:

Ne apropiem de vremurile de pe urmă

“La Sfânta Evanghelie s-a citit o pildă a Mântuitorului. A rostit-o acelora acum 2000 de ani, dar vă dați seama cu cât mai mult ni se potrivește nouă, celor după 2000 de ani, care față de aceia suntem în vremurile de pe urmă. Nu vreau să spun că acestea sunt vremurile de pe urmă, că acești ani sunt ultimii ani. Nu, nimic de acest gen nu vreau eu să insinuez, ci faptul că față de cei din trecut, [pe măsură] ce trece timpul, noi ne apropiem de aceste vremuri din urmă. Și a spus o pildă a lucrătorilor viei. Acolo a enunțat și „ceasul al treilea”, „ceasul al șaselea”, „ceasul al nouălea”. Și la sfârșit a vorbit de „ceasul al unsprezecelea”. De-aicea a luat lumea expresia pe care o folosesc toți, și ateii și necredincioșii. Se spune „în ceasul al doisprezecelea”. Deci, când e foarte târziu, „vii în ceasul al doisprezecelea”. Numai că se face o mică confuzie. Nu e corect. Pentru că în împărțeala zilei de douăsprezece ceasuri, ceasul întâi este 7 dimineața, ceasul trei, 9 dimineața, ceasul șase, 12 amiază, ceasul nouă este 3 după-amiază. Ceasul zece, 4, ceasul unsprezece, 5. Or, iubiți credincioși, în societatea aceea agrară în care se află discuția, nu există iluminat public, ci este iluminatul natural de la soare. Și cine lucra via sau câmpul unde lucrau ei, sigur că le trebuia lumină. Dacă se făcea noapte, nu mai lucrai. Și nici seara. Nu vedeai. Or, singurul interval în care mai era posibil să lucrezi era de la 5 la 6. De aceea spuneai „ai venit în ceasul al unsprezecelea”, adică foarte târziu. Trebuia să fi început dimineața, de la 7, din zori. Or, după ceasul al unsprezecelea, dacă se spune că ai venit în ceasul al doisprezecelea, nu se mai poate face nimic. Deci ceasul al unsprezecelea e corect a spune. Și iată de unde vine, din Sfânta Evanghelie.

Și tot așa mai vine o vorbă din Sfânta Evanghelie. Cuvintele care au încheiat-o au fost: „Să știți că sunt mulți chemați, dar puțini aleși”. Iarăși, o vorbă pe care o folosim cu toții, și ateii, și necredincioșii, și credincioșii, și fiecare, sigur, înțelege în felul lui. Dar, în general vorbind, cred că este clar ce înseamnă că sunt mulți chemați, dar puțin aleși. Ceea ce i-a tulburat mai mult pe cei din Sfânta Evanghelie era cum de cei care sunt la sfârșit și au lucrat doar o oră comparativ cu ceilalți, primesc aceeași răsplată. Lor li s-a părut absolut incorect. Trebuia să primească proporțional. La care Domnul, stăpânul viei, care, sigur, îl preînchipuiește pe Dumnezeu, spune: „Dar ce problemă aveți dumneavoastră care reclamați aicea? Vi se pare că eu nu pot să dau din ale mele cui vreau și cât vreau?! Că trebuie acuma să-mi faceți voi program mie cine și cui dau?!” Și s-a spus: „Tu te-ai tocmit cu atâta, ți-am dat atâta. Eu îi dau celuilalt cât vreau. Și ce spui tu nu este din dreptate, ci este din invidie! Ești pizmaș. Adică uite, ăla a muncit puțin, eu m-am spetit și luăm la fel! Asta nu-i dreptate, ci este invidie.”

Iubiți, credincioși, deci ce ne arată pilda lor și a atâtor mucenici pe care noi îi prăznuim în sfintele noastre biserici? Fie că n-ar fi toți cu cruce roșie neapărat, dar se cinstesc fie local, fie unii au moaște în anumite locuri, dar sunt cunoscuți. Iar Sfinții Mucenici au fost cunoscuți chiar în perioada comunistă. Îmi amintesc, când eram mici, când eram atei, eram pionieri, dar toți copiii mâncam ce ziceam noi  „măcinici”, ca așa le ziceam, „măcinici”. Habar n-aveam de mucenicii din Sevastia și că au fost, dar știam că trebuie să ne facă „măcinici”. Și toată lumea, fără abatere, și membrii de partid și cine vreți voi, toți mâncau „măcinicii” ăștia. Și sigur că s-a ținut firul acesta, nu a dispărut, dar noi trebuie în Biserică să dăm conotația cuvenită, nu numai că mâncăm scorțișoara sau mucenicii aceia din Ardeal care sunt altfel, nu asta contează și nu asta discutăm aicea. Sunt obiceiuri, tradiții locale, trebuie respectate, dar să vedem conținutul lor. Și anume, legătura dintre aceia și dintre noi. Pentru că am spus la început, noi suntem mai spre vremurile de pe urmă. Fiind mai în vremurile de pe urmă, e cu lucrarea aceea de ceasul al unsprezecelea. Ce se semnifică?

Cei dinainte au trecut prin prigoane cumplite. Au trecut și prin evenimente cumplite, nu numai prigoane strict religioase: prin războaie, prin molime, adevărate molime. Alea erau molime, nu ce zic ăștia că-i molimă. Era molimă care secera vieți. Foamete cumplită, războaie nu mai vorbim. Deci duceau o viață de zece ori mai grea decât a noastră. Și politic, și economic, și religios, și igienic, și medical. Ei erau mai tari. Noi, trecând timpul, ne-am răsfățat, am avut zeci de ani de pace, nu s-a întâmplat nimic. S-a întâmplat un cutremur tot în martie, că veni vorba, dar în rest n-am avut secetă, n-am avut bombardamente, nu știm noi ce-i asta. Bunicii noștri știau, noi nu mai știm. Ei, lucrul ăsta ne-a făcut să nu mai fim căliți. Cu cât e cineva mai cocoloșit, cu atât este mai puțin călit. Asta-i valabil și trupește și sufletește. Dacă nu treci prin necazuri și ispite, te doboară un zvon. Tu numai auzi că se întâmplă ceva, și gata, ești pierdut! Darmite să și trăiești! Noi auzim la televizor: „Ia uitați, a murit nu știu care.” Gata, ești terminat! „Nu mai sunt locuri la spital”. Aoleu! Te și sufoci. Deci numai văzând [la televizor]. Asta suntem noi!

Pentru acest lucru, efortul pe care noi îl facem pentru mântuire nu se compară cu acești Sfinți Mucenici de care vorbim. Este un efort, însă pe măsura neputințelor și slăbiciunilor noastre, iar răsplata, iubiți credincioși, nu va fi proporțională. Petru că aici nu e așa, cine ridică 400 de kg e campion și cine ridică 4 kg nu contează. Ăla care ridică 4 kile, pentru el sunt ca și 400 de kile pentru celălalt. [Efortul] e proporțional. Or, la nivelul nostru de slăbiciune și de neputință, nevoințele de orice fel și curajul, credința noastră față de cei din trecut a crescut sau s-a împuținat? Ghiciți! Suntem mai credincioși? Nu suntem.

Atuncea să vedem ce suntem. Avem discernământ mai mare? Păi ca să fii credincios, trebuie să ai o dragoste. Credința se bizuie pe o dragoste. Dragostea de Dumnezeu te face credincios. Dacă n-ai dragoste, nici credință nu prea ai cum să ai. Dar discernământul pe ce se bizuie ca să separi binele de rău, minciuna de adevăr? Pe cunoaștere. Trebuie să cunoști credința și atunci ai și discernământ. Și mai e a treia: curajul. Trebuie să avem curaj. Curajul pe ce se bizuie? Pe nădejde, iubiți credincioși. Dacă un om are nădejde în Dumnezeu, are și curaj. Dacă n-ai nădejde, din ce să ai curaj? Din ce? Numai așa, natural?!

Așa că ați văzut cum se leagă credința de dragoste, discernământul de cunoștință, curajul de nădejde. Și așa vom putea noi să facem față încercărilor prin care trecem și care, deși nu sunt atât de grele și cumplite ca cei din urmă, pentru noi sunt grele și greu de dus. Acuma cred că a înțeles toată lumea cum se raportează, că-i relativ totul. Și ca să le facem față prin propriile noastre puteri nu e cu putință.

Ca să vă dați seama și de Postul care ne așteaptă. Dacă cineva ține cum trebuie postul și face tot ce scrie acolo, veți vedea că nu poate s-o facă prin resurse omenești proprii. Nu poate! Vine cineva la spovedanie și zice: „Părinte, eu nu pot să țin.” Are dreptate. Dar ceilalți care-l țin cum fac? Ei pot? Nu pot nici ceilalți. Nu poți dacă nu te-ajută Dumnezeu. I-auziți! Ca să faci ce scrie acolo și mătăniile… Sunt mai multe, nu numai că să nu mănânci carne. Sau să ajunezi până la 3. N-ai să poți dacă tu-ți propui și ai ambiție și ai voință. Asta face cineva care face antrenament sau ține cură de slăbire. Pentru o dietă, da, poți să ai voință. Poți să ai și ambiție. Dar pentru post și rugăciunile din post nu poți.

Iubiți credincioși (…) pe parcursul Marelui Post vin și mari ispite. Peste toți. Poți să fii sfântul sfinților. Suntem foarte ispitiți. Diavolul dă cel mai mare atac și ispitele sunt de tot felul. Și asta în perioade normale. Vă amintiți cât de iritat devii? Te enervează soția, soțul, vecinul. La serviciu îți vine să le dai cu ceva în cap! Dar de ce ești așa nervos? Zice: „Uite, postul l-a făcut nervos! E frustrat!”. Da, o parte din noi e frustrată de asemenea inhibiții, că trebuie să ții post și de mâncare, trebuie să ții post și de soție. Na, hai să spunem, că ăsta-i un post și necesită și el niște înfrânări. Înfrânarea știți ce înseamnă? Înseamnă că ai o pornire și tu îi pui frână. Dacă tu n-ai pornirea aceea, ți-e ușor. Zice „Eu n-am probleme, dom’le, eu nu poftesc carne, nu poftesc aia, eu nu fumez, nu trebuie să mă abțin.” Cine nu poftește, nici nu se abține, nici nu se înfrânează și e ușor. A te înfrâna înseamnă că ai pornirile alea și faci un efort care am spus că nu te-ajută. Trebuie să fie ajutorul de sus. Și gândiți-vă că o să avem ispite îndoite anul ăsta, față de anul trecut. Pentru că la ceea ce este în mod normal, acum se adaugă și condițiile astea. Auziți ce măsuri se spun. Nu vreau să vorbesc foarte mult de ele, pentru că am zis. Și dacă am zis, trebuie să respect eu, care am zis că „ajunge zilei răutatea ei” și să vedem ce vor hotărî ei atunci. Că zice: uite, o să închidă la ora 10 (ora 22) ca să nu facem Paștile așa… Știți ce-a fost anul trecut, suntem fripți, știm că se pot lua măsuri, deodată le trăsnește prin cap, s-au infectat nu știu câți, măsură de urgență, avioane, sirene, „Stați în casă!”.... Chestii de genul ăsta se pot întâmpla. Dar vedem noi atuncea cum le vom face [față]. Nu vă amărâți și nu vă îngrijorați de pe-acum de ele, ci ne punem și nădejdea că Dumnezeu ne va da soluții chiar poate atipice, cine știe?… Și noi vom găsi soluții ca apa! Știți cum face apa: trebuie să ajungă de-aici acolo. Dar în calea apei se ivesc obstacole. Un pom, o stâncă… Atunci apa ce face? Atunci face așa, [ocolește obstacolul]. N-o ia așa, [de-a dreptul], că apa nu poate să treacă, e mai slabă. Și atunci o ia într-o parte, o ia încolo, o ia încoace. În timp sapă stânca. Deci noi să fim așa, ca apa. Nu ne luăm otova, c-o să dăm cu capul și facem cucui. Ați înțeles deci foarte clar sper, ce spun. Și cu ajutorul lui Dumnezeu și cu rugăciunile Maicii Domnului și Sfinților 40 de Mucenici să ne dea Dumnezeu să ducem cu bine această perioadă. AMIN!”

desen iconografic de Gabriela Mihaita David

Legaturi: