Sfantul Prooroc Moise si DUMNEZEUL IMPOSIBILULUI

3-09-2008 Sublinieri

moise.jpg

Chiar daca se spune ca Dumnezeul Treimic, asa cum apare in Vechiul Testament este mai greu de inteles, ceva-ceva totusi mai putem intelege si pricepe si din pildele ascunse in Sfanta Scriptura. Una din aceste lecturi foarte pilduitoare este si Iesirea din Egipt. Si ne aplecam, deocamdata, doar asupra momentului in care Dumnezeu se reveleaza dreptului Moise, cel praznuit astazi si, prin el si prin Aaron, evreilor, spre a-i izbavi din robie.

Este cu totul surprinzator, aparent, sa vedem cum Moise, in fata Celui-Ce-Este, a Dumnezeului care, socotind ca a venit vremea, cerceteaza durerile poporului Sau, da, efectiv, din colt in colt. La chemarea Domnului, dupa ce raspunde, initial, Iata-ma!, Moise, vazand grozavia lucrarii la care este trimis (mantuirea unui intreg popor aflat in robia celei mai puternice imparatii a lumii in acel timp), pare ca da inapoi. In acest dialog, Moise pare cel “realist”, iar Dumnezeu, “naivul” care, pe langa faptul ca cere…. IMPOSIBILUL, trimite si pe altul sa faca acest lucru. Dupa ce ca “a uitat” (echivalentul omenesc al pogoramantului de care se foloseste Dumnezeu in cuvantul Sau – “Mi-am adus aminte de legamantul cu Avraam…“) de poporul Sau cateva sute de ani vine la un fugar, păstor simplu, si il trimite direct la Faraon, “consolandu-l” din start ca oricum acela nu va asculta o iota din cererea de eliberare.

De aceea, reactia lui Moise ar trebui, cumva, sa fie mai pe intelesul nostru, pentru ca este o reactie omeneasca: “bine, dar… cum de ma trimiti pe mine, păstor, fugar, om casatorit cu copii? Apoi, cine dintre evrei ma va crede pe mine (nu ei insisi au facut cunoscut egiptenilor faptul ca l-am ucis pe asupritorul acela)? Si ce dovada voi avea ca sunt trimis de Tine?” Si, in fine, dupa ce Domnul il linisteste pe Moise si ii da harul facerii unor minuni ca sa aiba dovezi pentru cei tari la cerbice si neincrezatori, profetul Sau tot nu “se lasa”. Isi aduce aminte ca e balbait. Nici macar darul cuvantului nu il are! Nu isi poate fermeca ascultorii cu retorica, nu isi poate invinge oponentii cu argumente, pentru ca pana reuseste sa duca la bun sfarsit fraza, se face si de ras si pierde si atentia acelora. Ce ambasador si-a mai ales si Domnul! Iar la “incurajarea” dumnezeiasca, Moise incepe sa implore – “Rogu-ma, Doamne, alege pe altul, care sa poata si pe care sa il trimiti!”

Dincolo de aceste ganduri omenesti starnite de lectura Scripturii, se cuvine, cred, sa luam aminte si la un inteles mai adanc. Moise avea dreptate, spun Sfintii Parinti. Misiunea la care il trimitea Domnul chiar era imposibila pentru un om. Un Altul trebuia omenirii. Moise stie ce spune. Ii cunostea pe evrei si pe egipteni. Avusese tot timpul sa se gandeasca, patruzeci de ani, in exil, in tara Madianului, la ce lasase in urma dar si la sine insusi. Se cunostea deci si pe sine. De aceea, in cele din urma, tergiversarea sa este intemeiata, intr-un fel. Chiar acesta era adevarul – el nu era capabil sa faca lucrarea la care era chemat, iar posibilitatea infaptuirii acesteia era exclusa din punct de vedere omenesc. De aceea a si putut Domnul sa i se reveleze! De aceea, raspunsul lui Moise, Iata-ma! este adevarat. Credem noi, oare, ca un cutezator nesabuit, care isi inflacara inchipuirea pentru a se transpune in rolul salvatorului eroic, epic si glorios al neamului ales, ar fi fost o buna sluga a Lui? Raspunsul se afla deja subinteles in intrebare. Si in smerenia, adica in… realismul duhovnicesc al lui Moise.

Dar Domnul Dumnezeu stia si El lucrarile Lui. Stia ca nu era inca timpul pentru un Altul. Ca, desi dezrobirea din Egipt era imposibila, dezrobirea din ghearele Iadului era intru totul imposibil de lucrat prin oameni. Si Dumnezeul nostru stie mai bine decat noi de ce ne pune sa facem lucruri pe care nu le intelegem pe moment.


O cu totul alta atitudine, contrara cu cea a lui Moise, o aflam la ucenicii Domnului, Iacob si Ioan, fii lui Zevedeu.

Acestia, apropiindu-se de Iisus, in momentele in care Acesta le spunea tot mai mult despre faptul ca se apropie un eveniment determinant (Patimile si Invierea), Ii cer nici mai mult nici mai putin decat “sa sada de-a dreapta si de-a stanga” Imparatului Ceresc, in Slava Sa! (Marcu 10, 35-37). Iar la raspunsul Mantuitorului, care era menit sa-i constientizeze de nesabuinta si cutezanta lor – Nu ştiţi ce cereţi! Puteţi bea paharul pe care Îl beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu?” ei raspund: „Putem!” (Marcu 10, 38). Dar aceasta si pentru ca tainele izbavirii erau cu mult mai adanci si de neajuns decat erau pe vremea lui Moise. Ucenicii Domnului au parasit lumea si toate ale ei fara sa aiba vreo dovada sau certitudine ca le va fi bine in lume. Si toate semnele aratau dimpotriva.

Ne este greu sa ne supunem voii sfinte a lui Dumnezeu pentru ca… ne este greu sa fim credinciosi. Sa credem, in pofida realitatii, in pofida tuturor intampinarilor, argumentelor si a realitatilor faptice care ne arata ca izbandirea si izbavirea sunt practic – probat si atestat – imposibile. Cu Dumnezeu si la Dumnezeu insa toate cele care sunt omeneste absolut cu neputinta devin cu posibile!

Atotputernicia Domnului ne poate mana insa si catre o cutezanta oarba, lipsita de bun simt, catre o stare de insensibilitate duhovniceasca mascata de invocarea (declarativa) si de atitudine de bravare a increderii in voia lui Dumnezeu. De cate ori noi insine sau altii in jurul nostru expediem noi apasatoarea realitate a suferintei cuiva sau a unor acte de nedreptate strigatoare la cer intr-un confortabil: “Eh, voia lui Dumnezeu…”. Cand ne aflam aproape de Dumnezeu, cand aceasta apropiere ne fereste de necazuri, de caderi, de suferinte, riscam sa devenim pur si simplu indiferenti la ceea ce patimesc cei din jurul nostru si ramanem cu perceptia distorsionata a unei atotputernicii vecina cu noi. Si nepusa la incercare in slabiciune si parasire… De aceea, acest expeditiv “voia lui Dumnezeu” – cand e spus altora, poate ascunde faptul ca nu vrem catusi de putin sa le purtam sarcina, sa ii asumam in suferinta, in caderea si parasirea lor.

Dar – asa cum mai spuneam candvala fel de grav este cand ne mintim si in legatura cu propria noastra suferinta sau cu propriile ispite, pe care refuzam sa ni le asumam, bravand cum putem mai bine. Adesea se intampla respingem mana intinsa de Dumnezeu printr-o incercare sau semnele cu care ne cerceteaza pe parcursul vietii (dar si in cursul unei zile obisnuite) ori “provocarile” pe care ni le face printr-un om sau altul. Daca nu suntem dintre cei care ne victimizam si care ne plangem de mila cu usurinta, putem fi insa dintre cei care ocolesc mesajul dumnezeiesc al suferintei prin bravada, care poate sa ia aparentele (indreptatirile) cele mai “duhovnicesti”. Din mandrie, din impietrire sau din… frica de a da piept cu realitatea, de a auzi glasul constiintei, alegem mereu solutia cea mai comoda: fuga. Ne este frica sa ne vedem asa cum suntem si cum ni se dezvaluie prin mustrarile vietii, ne este frica sa recunoastem minciuna si putreziciunea pe care ne-am cladit identitatile iluzorii ne este frica sa deznadajduim cu deznadejdea cea buna de noi insine. Preferam sa traim in inchipuire, sa ne imbatam cu amagirea că „facem fata” situatiei, ca trecem singuri peste toate, ca noi nu suntem copii, ci barbati/femei in toata puterea, care nu au voie să (se) planga si sa cerseasca ajutorul cuiva. Gasim o oroare in a plange (desi aceasta este o fericire evanghelica si este – si omeneste, psihologic – un semn de sanatate sufleteasca), in a ne trai pana la capat slabiciunea si a nu o mai cosmetiza nici in fata altora. Fugim de noi insine, reprimand, “dand la fund” de fiecare data tot ceea ce ne poate arata iadul launtric, ne refugiem in indiferenta, in “optimismul” facil caruia ii lipim repede eticheta de “bucurie a Invierii”. Zambim fortat si ne prefacem puternici, „emanand” o primejdioasa sigurantă de sine, mimand ca ne punem nadejdea in Dumnezeu, cand, in realitate, ne incredem atunci mai mult decat oricand numai in noi insine. Ne amagim cu teorii si clisee (idei “duhovnicesti” foarte “la moda”, dar foarte prost intelese si aplicate) cum ca “raul nu exista”, “trebuie sa fim bucurosi pentru ca suntem crestini”, si ca “are grija Dumnezeu” sau “Dumnezeu ingaduie” doar pentru a refuza sine die confruntarea cu noi insine, cu adancul nostru si cu semnalele importante pe care ni le da Realul. Nu fugim de altceva de fapt decat de Cruce, pe ea evitam sa ne-o luam cat putem mai mult, sperand in van si nesabuit ca am putea “sari” direct in Inviere fara sa mai trecem prin Cruce. Iar atunci cand ne vom confrunta cu incercarea cea dura si implacabila, cu totul de neocolit, vom descoperi ingroziti ca inima noastra nu era deloc gata pentru batai. Ne descoperim ca frunze uscate care la primul vifor al ispitelor sunt spulberate in praf şi pulbere inca inainte de a atinge pamantul

Iata deci cateva conditii pentru ca noi sa putem dobandi ajutorul cel de sus. Pe langa pastrarea unui realism sanatos si intelept, pe cat se poate, si induiosarea din inima in fata durerii vii a aproapelui, cat si respingerea si indignarea ferma in fata rautatii si a faradelegii.

Si inca ceva… Nu este chip sa intelegi fixismul sectar (la figurat sau la propriu) care face din poruncile dumnezeiesti (la fel si din ascultarea duhovniceasca) nimic mai putin (sau mai mult) decat simple ordine militaresti. De pilda, sa nu minti e un principiu dumnezeiesc fundamental, implicit in cea de-a noua porunca a Decalogului predat chiar lui Moise. Dar ce face, oare, Domnul? Il pune pe Moise sa il “minta” pe Faraon: “Domnul Dumnezeul Evreilor ne-a chemat. Lasă-ne dar să mergem în pustie, cale de trei zile, ca să aducem jertfă Dumnezeului nostru” (Iesirea – 3, 18). Ori “planul” era, asa cum spusese Insusi Domnul, sa ii duca pe evrei in Canaan, nu sa mearga doar pentru zile in pustie. Desigur, se impune si o intelegere alegorica a textului biblic, in care intelesurile sunt deosebit de adanci, insa de aici reiese faptul ca Faraon nu ar fi consimtit niciodata sa lase poporul iudeu sa plece din robie. Faraon, asimilat de Sfintii Parinti de multe ori cu pacatul sau cu cel ce il inspira, diavolul, niciodata nu ar da libertate celor robiti de el. Lupta cu Faraon este crancena si nu poate fi dusa cu fandoseli. Or, acest lucru este minunat la Dumnezeul nostru. El nu se teme sa intervina in istoria noastra concreta, in situatiile noastre concrete, mizerabile, nu se scarbeste sa puna dreapta Sa cea tare pe noi, desi suntem bubosi si leprosi. Dumnezeu nostru este un Dumnezeu lucrator, activ, care, in istoria aceasta absurda, deschide perspectiva si da sensul, cu riscul de a fi neinteles si calomniat. Intervine in istoria noastra de sclavi pentru a ne elibera, punand pe alesii Sai in situatii care in ochii acestei lumi sunt lipsite de “respectabilitate” si “bun-simt.” Asa cum a fost cazul cu robul lui Dumnezeu, Moise.

Cititi si:


Categorii

Meditatii duhovnicesti, Profetii Vechiului Testament - trambitele Duhului, Psihologie si psihoterapie duhovniceasca, Razboiul nevazut, Sfintii - prietenii lui Dumnezeu, prietenii nostri

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

42 Commentarii la “Sfantul Prooroc Moise si DUMNEZEUL IMPOSIBILULUI

<< Pagina 1 / 2 >> VEZI COMENTARII MAI NOI

  1. Doamne ajuta
    …un gand mai vechi ce se potriveste contextului.

    Ortodoxia antinomică
    Deunăzi mi-a citit părintele Arsenie un pasaj în care un oarecare întreba dacă nu cumva trăim vremurile de pe urmă, argumentând răul şi apăsările resimţite în fel şi chip împrejurul nostru, ca semne apocaliptice. Cel intervievat în fragmentul respectiv, replică spunând că ar fi o impietate să caracterizăm, sau să judecăm starea de azi a lucrurilor, că astfel ne facem judecători ai lui Dumnezeu. Mi-am zis: mă, şti că omul ăsta are dreptate! Păi nu caracterizez eu de atâtea ori, critic de atâtea ori, ba asta ba aia, ba una ba alta ca fiind rele, periculoase, rău voitoare, malefice, mortale… . Păi iaca nu-s aşa! Cum? – mă poate întreba cineva. Păi…
    Putem începe cu cuvintele Mântuitorului ce a spus: ,,Îndrăzniţi Eu am biruit lumea”, ca mai apoi să fie răstignit. Ori tocmai răstignirea a biruit păcatul şi moartea, deschizând calea Învierii într-u nestricăciune şi slavă.
    Oare Sfinţii Mucenici nu au fost desăvârşt biruitori într-o aparentă nebiruinţă? Omorâţi fizic, nu au dobândit fericita nemurire? Suprimaţi în timp, nu au dobândit eternitatea? Eliminaţi din strâmta spaţialitate fizică, nu au dobândit nemărginirea? O, fericire a nefericirii!
    Mai departe nu a fost nevoie de focul ereziilor, pentru vădirea şi apoi întărirea nezdruncinată a adevărurilor de credinţă? O, amare suferinţe ce naşteţi strălucitoare biruinţe!
    Valeriu Gafencu, Sfântul Închisorilor, plângând în hohote cum striga: ,,Sunt cel mai păcătos! Sunt cel mai fericit!”?
    Îmi amintesc acum şi o întâmplare păţită de cineva, acum, de curând: un om cu o condiţie materială peste medie, încărcându-şi portbagajul maşini cu toate bunătăţile, şi-a luat familia şi au plecat să-şi petreacă Crăciunul într-o staţiune montană renumită. Ajungând, au oprit la un super-market central pentru unele mici cumpărături. Atmosfera Ajunului Crăciunului umplea totul de strălucire, lume bună se plimba în sus şi în jos pe trotuarul puternic luminat. Omul nostru coborât din maşină şi îndreptându-se spre magazin, fu deodată şocat şi de o altă realitate. Un personaj, ce făcea notă discordantă cu toată strălucirea înconjurătoare prin sărăcia veşmintelor şi tristeţea chipului, căuta într-un container de gunoi. Toţi ceilalţi treceau cu desăvârşire nepăsători. De altfel şi omul nostru, după cum mărturisea chiar el, era oarecum uimit de această observaţie şi de sentimentele de emoţie ce-i copleşau inima. De câte ori nu întoarse privirea de la astfel de imagini… .Acum se petrecea altceva, ceva îi biruise o împietrire de care, până atunci, nici măcar nu ştia că este stăpânit. Gânduri-instantanee îi fulgerau mintea… Crăciunul, bucuria, tristeţea de pe chipul personajului, opulenţa înconjurătoare, containerul de gunoi… . Fără a mai sta pe gânduri cel coborât din maşină a pornit hotărât spre cel de lângă tomberon care tresări speriat, obijnuit mai mult ca sigur sa primeasca alungări şi înjurături. Omul nostru mărturisea: ,,l-am liniştit spunându-i să nu se teamă, după care l-am invitat cu mine în magazin. Pe chipul lui se putea citi sfiala şi parcă ruşinea de a se afla intr-un loc neobijnuit lumii din care făcea parte.
    -Vreau să-ţi cumpăr ceva, spune-mi ce vrei – îi spun.
    -Dacă vreţi…, parcă încă neâncrezător, după o clipă de gîndire spuse: luaţi-mi puţin parizer şi o pâine.
    Răspunsul acesta m-a făcut să mă întorc spre vânzătoare şi să conad eu. Am luat tot ce mi-a trecut prin minte că ar trebui unui om să pună pe masă de Crăciun. Am trecut să achit, după care am pus plasele în braţele personajului. Atunci l-am privit pentru prima oară în ochi, acea privire voia mă-mi aducă parcă toată mulţumirea de care era capabil un suflet, atunci lumima din ochii lui a eliberat în mine o bucurie de nestăvilit, era o bucurie copleşitoare srăină bucuriilor acestei lumi, o bucurie care m-a acoperit făcându-mă să uit de mine, era un sentiment netrăit până atunci… . Personajul parcă a spus două cuvinte, s-a aplecat uşor spre mine după care s-a întors şi a plecat întorcând capul din timp în timp spre mine şi aplecându-l a recunoştinţă. Nici nu ştiu cînd a dispărut, eu rămăsesem zdrobit de acea stare de bucurie dumnezeiască. Abea după un timp am putut să mă mişc… debordam de o fericire pe care nu o puteam stăvili, voiam să alerg la maşină, voiam să pun mâna pe telefonul mobil să sun pe cineva, voiam să strig în gura mare, voiam să se împărtăşească toţi de bucuria mea, atât era de multă. Am fost obijnuit până aici cu sistemul ofertă – recompensă, adică dădeam ceva ca să obţin ceva altfel consideram că risipesc, acum era prima oară când am dat fără să aştept nimic în schimb, şi… am primit totul!”.
    Auzind povestea acestui om am fost îndemnat de cuget să strig: O, risisipire preaînbogăţitoare!
    Iată deci lucruri ce sunt altfel decât cum par la prima analiză, e ca şi cum suntem în faţa deschiderii altei realităţi, şi aşa şi este! Ortodoxia, precum îmi pare, nu este o evadare propriuzisă într-o altă realitate străină, ci o evadare din strea bolnavă în care trăiam realitatea până acum. Problema este în mine, este necesară întoarcerea sufletului spre firescul său, adică întoarcerea spre Dumnezeu care ne spune: ,,Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” – această metamorfoză, intimă, interioară, negrăit schimbă realitatea din jurul nostru, realitatea neschimbându-se ontologic ci fiind degrevată de patimă, de rău, ea redobândeşte raţiunea sa bună, în cel mai pur sens.
    Nuvela ,,Picnic la marginea drumului” a fraţilor Strugaţki după care Tarkovski a făcut filmul ,,Călăuza” avea un motou: ,,trebuie să facem binele din rău, dacă din altceva nu avem să îl facem”, ori cum ştim de la Sfinţii Părinţi că răul nu există ontologic, el fiind o lipsă a binelui (aşa cum întunericul nu este în sine ci reprezintă – absenţa luminii), Dumnezeu nu a creat răul, răul a apărut din întoarcerea mea libera de la Adevăr, aşa că ar trebui să mă întorc de la nefiinţă la Viaţă, de la neant la Adevăr, de la rătăcire la Cale.
    Observ că a spune ,,a te lupta cu răul”(adică cu ceva neexistent), în adevăratul sens reprezintă a te lupta cu morile de vânt, asta nu înseamnă că întoarcerea de la bine nu este o realitate. Atunci a face binele înseamnă mai degrabă a mă lupta împotriva – nefacerii binelui. Aceasta cred că înseamnă a mărturisi, mărturisirea Adevărului în toate aspectele vieţii. Ea transformă omul, fără ca acesta să-şi propună într-o erupţie de iubire care în jurul lui pe unii îi adapă, de la alţii se adapă ea însăşi, iar pe alţii îi pârjoleşte, în funcţie de înclinarea sufletească pe care fiecare liber o posedă în dinamica comuniunii. Toată această erupţie de iubire are o unică sursă, sursa a tot binele: Dumnezeul Unul în Treime. Doamne ajută-ne pe toţi să te găsim! Ori Biserica ne spune ca prin necunoaştere cunoaştem pe Dumnezeu, pe Cel mai presus de tot ce poate fi obiect al cunoaşterii. Nu o gnoză divină, ci unirea care depăşeşte orice cunoaştere este scopul suprem.
    Vai mie că zic şi nu fac! Doane iartă-mă şi ajută dacă este cu putiinţă ca toţi să te cumoaştem şi cu Tine să fin în veci. Amin.

    Sa aveti pace in inima!

    Radu

  2. @ Radu:

    Ma tem ca antinomiile noastre se cam bat… fix “cap in cap” 🙂 ca sa zic asa.

    Nu stiu de care parinte Arsenie este vorba, dar numai ortodoxa nu este acea zicere. Adica daca am caracteriza vremurile, il Judecam pe Dumnezeu? Pe care Dumnezeu Il judecam: poate doar pe cel al lui Hegel, poate, care era unul si acelasi cu Istoria? De la Hristos insusi avem porunca sa cercetam semnele vremurilor ca sa intelegem cand “vara este aproape” si tot de la El a ramas mustrarea pentru “fatarnicii” care nu voiau sa faca aceasta. Daca ar fi asa inseamna ca aproape toti Parintii nostri sfinti Il judeca pe Dumnezeu si ne cer si noua s-o facem clipa de clipa, fiind cat se poate de treji si denuntand raul ca rau, fara sa-l relativizam… Se mai deduce din acest comentariu-eseu ca Dumnezeu este un Dumnezeu dualist, panteist sau holist, in care coexista principiile binelui si raului, ceea ce chiar trimite catre gnoze, ca tot se pomeneste de ele. Uneori mi se pare ca ratam atat de usor simplitatea adevarului…

  3. Cred ca pe calea internetului tot mai multi copii si adulti tineri pot afla credinta cea adevarata…ortodoxia…o viata dedicata lui Hristos Dumnezeu…nu doar cei din falsele biserici crestine(catolici,protestanti,neoprotestanti s.a.) dar si cei botezati ortodox…(adica ortodocsii “cu numele” doar…)

  4. @Autorul articolului
    “Pentru creştinism încrederea e calea morală a generării de persoane. Numai omul îşi făureşte semenii proporţional cu încrederea pe care le-o acordă şi le-o dovedeşte. Neîncrederea e ucigătoare ca pruncuciderea; desfinţează ca om pe cel asupra căruia este manifestată. Omul însuşi, făurit de Dumnezeu, îşi transformă pe aproapele său în persoană – printr-un act creator secund – datorită încrederii pe care i-o arată.” (Nicolae Steihardt)
    Daca in mod ipotetic eu as fi cel care prin cine stie ce gest nefericit, poate involuntar sau poate interpretat eronat, am starnit asa o cumplita tulburare in sufletul fratiei tale, as alerga si ti-as cadea in lacrimi la piciore si nu m-as ridica de acolo si as plange impreuna cu tine, frate, pana cand se va milostivi Dumnezeu de noi amandoi si va umple golul din sufletul tau, si iti va darui tie puterea sa ma ierti… si sa te ierti.

  5. @ Boris:

    Autori suntem doi dintre administratori, in colaborare, dar nu intelegem ce vrei sa ne spui. Meditatia nu vizeaza pe nimeni personal, cu atat mai mult cu cat nici nu ne cunoastem si nici nu ne-ai produs, Doamne fereste, vreo tulburare. Tu sa ne ierti pe noi daca te-am tulburat cu ce am scris, dar chiar ne e foarte greu sa intelegem cum poate fi interpretat personal mesajul de acolo, iar nu ca pe niste probleme de principiu, general valabile. Ne pare tare rau ca am starnit asa o reactie. Probabil ca este un gol in sufletul nostru, nu stim, dar nu se pune problema sa fim suparati sau sa nu iertam pe cineva. Daca e o chestiune personala, scrie-ne pe adresa de mail (razbointrucuvant@gmail.com) si incercam sa lamurim.

  6. !??!!!(Happy face)…iubirea crestina este porunca (nu optiune). Dispretul, cinismul, neincrederea, criticismul nemilos, etc (de care abunda articolul, si partial selectia de link-uri) fac parte din alta categorie de sentimente…si denota predispozitii sufletesti in consecinta…

    Oricum, eu am mentionat “IN MOD I-PO-TE-TIC” si, consistent cu aceasta, chiar nu m-am asteptat la interpretari asa de…hmm!…personale…Totusi “ca pe niste probleme de principiu general valabile”, la modul ipotetic si impersonal, imi mentin afirmatia! (Happy face)

    Doamne ajuta!

  7. 🙁 Ne pare rau ca asta si atat ai gasit acolo. Chiar ne pare rau! Cred ca ai inteles foarte gresit si am fi ipocriti daca, din falsa smerenie, am recunoaste in dispozitiile noastre cele pe care le denunti. Dar nu poate sa nu ne doara ca provocam, fara sa vrem, tulburare si neintelegere. Doamne, ajuta!

  8. Nu spargeti oglinda daca nu va place ce vedeti in ea!

  9. @Radu si admin:

    Tot necazul cu gandirea noastra este ca am parasit simplitatea si ne complicam in rezolvari facile ale framantarilor si suferintelor proprii sau din jur.

    In ceea ce priveste raul, noi stim de la Sfintii Parinti ca nu exista in sine, adica nu este ca principiu de sine statator, ca un demiurg sau un alt Dumnezeu. Asta ar fi, cred, dualismul de fapt.

    In ideile expuse de Radu, mai degraba decat dualism, este cred un fel de origenism latent care provine dintr-un accent nepotrivit pus pe faptul ca raul nu exista in sine. Trebuie sa intelegem ca aceasta stare a raului este valabila inainte de caderea lui Lucifer si inainte de caderea omului. De atunci raul exista ca alegere a unei vointe libere. Si nu numai ca exista, ca produs al fiintelor inzestrate cu libertate, dar el este si vesnic.
    Mantuitorul a spus ca Iadul este vesnic, ca si pedeapsa, ca si osanda. Aceasta este perspectiva pe care noi trebuie sa o avem in minte – ca raul este cat se poate de real, cat se poate de…rau si ca, ce este cu adevarat tragic, ca se si invesniceste. De aceea avem nevoie de mantuire.

    Spuneam ca e vorba de un origenism latent deoarece noi gasim rosturi ale raului acolo unde nu e cazul, odata, si a doua oara, amestecam nepermis lucrarea raului cu lucrarea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu este, fratilor, solutie de dizolvat raul! De ce? Pentru ca nu ne dizolva libertatea!
    Oare nu a certat Dumnezeu pe prietenii lui Iov pentru ca ii tineau lectii despre cat de drept este Dumnezeu? Oare nu l-a indreptatit Dumnezeu pe plangaciosul si disperatul Iov, vazut de prietenii lui aproape ca hulitor, Iov care voia sa se judece pe Dumnezeu si sa il traga la raspundere pentru suferintele sale?

    Poate ca o alta sursa a confuziei este ca nu facem distinctia intre rau si suferinta. Suferinta nu este un rau in sine, ea este o taina. La ea suntem chemati sa participam. Raul este o lucrare, lucrarea celui viclean. Suferinta poate fi mijloc de mantuire, cand e inteleasa si asumata. Raul niciodata nu poate fi asumat, decat inspre osandire.

    Cred ca aceasta tendinta de a privi simplist lucrurile si de a nu intelege profunzimea raului provine si dintr-o slabiciune a noastra, o lipsa de barbatie in a privi lucrurile asa cum sunt si realitatea asa cum este.

  10. Pe de o parte, lucrarea raului este cuprinsa in Pronia lui Dumnezeu. Intotdeauna exista si rosturi bune ale raului prin Lucrarea Sa, altfel nu ar fi ingaduite, dar cel mai adesea nu se pot intelege omeneste. Dumnezeu foloseste, intr-adevar, exercitarea inspre rau a libertatii umane pentru zidirea sufleteasca si sfintirea celor alesi, prin suferinte.
    Pe de alta parte, insa, nu trebuie sa relativizam raul, care ramane la fel de teribil, in ciuda “stratagemelor” prin care Dumnezeu il face sa lucreze si la zidirea binelui si, desigur, nici sa credem origenist ca toti ne vom mantui sau ca raul este doar ceva parelnic. Realitatea, pustiul sufletesc al lumii, este o priveliste groaznica si nu trebuie sa fugim din fata durerii ei evadand in planuri eterice si in intelesuri abstracte.
    Acestea doua nu pot fi separate una de alta, sunt o oglinda a invataturii Sf. Siluan: “Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui”, care nici ea nu poate fi rupta in doua bucati independente fara a duce la inselare.

  11. @ Radu:

    Ma tem ca antinomiile noastre se cam bat… fix “cap in cap” ca sa zic asa.

    Nu stiu de care parinte Arsenie este vorba, dar numai ortodoxa nu este acea zicere. Adica daca am caracteriza vremurile, il Judecam pe Dumnezeu? Pe care Dumnezeu Il judecam: poate doar pe cel al lui Hegel, poate, care era unul si acelasi cu Istoria? De la Hristos insusi avem porunca sa cercetam semnele vremurilor ca sa intelegem cand “vara este aproape” si tot de la El a ramas mustrarea pentru “fatarnicii” care nu voiau sa faca aceasta. Daca ar fi asa inseamna ca aproape toti Parintii nostri sfinti Il judeca pe Dumnezeu si ne cer si noua s-o facem clipa de clipa, fiind cat se poate de treji si denuntand raul ca rau, fara sa-l relativizam… Se mai deduce din acest comentariu-eseu ca Dumnezeu este un Dumnezeu dualist, panteist sau holist, in care coexista principiile binelui si raului, ceea ce chiar trimite catre gnoze, ca tot se pomeneste de ele. Uneori mi se pare ca ratam atat de usor simplitatea adevarului…

    @ admin

    Doanme ajuta

    Fragmentul de la care am pornit era citit acum cativa ani in trapeza unei manastiti, la masa, nu-mi mai aduc aminte sigur cartea dar autorul era aproape sigur Parintele Savatie Bastavoi.(asa imi amintesc daca nu iertare si fac un efort sa-mi amintesc mai exact)
    Sensul insa – dupa intelegerea mea – era de a nu-L judeca pe Dumnezeu prin prisma lucrurilor/ispitelor ce se abat asupra noastra.In sensul de a nu avea capacitatea de a intelege ispita si a o infrunta prin lupta duhovniceasca, ci de a deveni mai de graba carcotasi la adeasa Lui.
    De aici gandul cu antinomia ortodoxiei – crucea,supliciul,ispita care aparent – la o privire superficiala, lumeasca – te chinuie, te omoara, dar un sens duhovnicesc te inalta te mantuieste.
    La
    ,,Se mai deduce din acest comentariu-eseu ca Dumnezeu este un Dumnezeu dualist”
    Negarea cred ca se gaseste chiar in textul meu:,,ori cum ştim de la Sfinţii Părinţi că răul nu există ontologic, el fiind o lipsă a binelui (aşa cum întunericul nu este în sine ci reprezintă – absenţa luminii), Dumnezeu nu a creat răul, răul a apărut din întoarcerea mea libera de la Adevăr,, de unde reiese ca Dumnezeu le-a create toate bine foarte – deci nici vorba de dualism…

    @Ionut
    In afirmatia inexistentei raului m-am sprijinit pe dogmatica Parintelui Staniloaie unde am intalnit aceasta idee sintetizata si de Parintele Nicolae de la Rohia cu referire la viata Sfantului Antonie:
    ,,Din viaţa Sfântului Antonie cel Mare, aşa cum ne este ea relatată se cuvine a extrage două învăţăminte de cea mai stringentă necesitate pt orice creştin:
    -prin luptă şi rezistenţă se ajunge la constatarea faptului că toate marile ispite, în ciuda caracterului tragic şi iremediabil in care încearcă Satana să le înveşmîntezeşi virulenţei ce izbuteşte să le confere, nu-s nimic altceva decît fum şi amăgiri, aburi şi iluzii. De ce este atunci atît de greu să le înfrângem? Poate fiindcă, ne atrag forţe şi lucruri ireale, însă lanţurile care ne leagă de ele sunt reale!”

    Poate gresesc fratilor, dar am tinut sa aduc si aceste firesti lamuriri la pozitiile voastre.
    Deci de ma abat de la adevar astept sa nu ma lasati ci sa ma corectati si cu toti sprijinindu-ne sa ajungem la Adevar.

    Iertati si,

    Sa aveti pacein inima!

  12. @ Radu:

    Da, frate, acum e altceva, dar initial ai spus: “mă, şti că omul ăsta are dreptate! Păi nu caracterizez eu de atâtea ori, critic de atâtea ori, ba asta ba aia, ba una ba alta ca fiind rele, periculoase, rău voitoare, malefice, mortale… . Păi iaca nu-s aşa! Cum? – mă poate întreba cineva. Păi… Putem începe cu cuvintele Mântuitorului ce a spus: ,,Îndrăzniţi Eu am biruit lumea”, ca mai apoi să fie răstignit”.

    Pai iaca acestea chiar sunt asa :), pericolul nefiind suferinta, raul nefiind Crucea, malefice si mortale nefiind incercarile, ci pacatul, inselarea, lepadarea de Dumnezeu si caderea sub stapanirea Satanei. A le nega nu poate sa ne faca decat sa fim total expusi lor, dupa cum a nega existenta diavolului este cea mai mare biruinta a lui.

    In afara de asta, chiar noi in articol (dar si un “altul” intr-un comentariu anterior) am subliniat ca uneori invocam prea usor ca Dumnezeu va avea grija, fara sa ne facem si noi partea poruncita (“tine-ti mintea in iad”), ci tocmai fugind de ea. De asemenea, trebuie sa fim atenti si cand ne bizuim, ca si Petru inainte de cadere, ca nu vom cadea sub ispita. Da, planul lui Dumnezeu pentru noi nu este iadul, este biruinta, dar harul Sau nu va lucra magic asupra noastra, indiferent cum vom fi si ce vom face.

    Pe de alta parte, atat p. Staniloae, cat si p. Steinhardt se refera la amagirea, “aburul” ispitelor (de care insa ne leaga patimi reale, concrete si grele ca niste lanturi groase), nu la rautatea foarte reala si personala a diavolului si a slugilor sale. In acelasi timp, bineinteles ca raul nu are fiinta in sine, nu este un dat ontologic, dar de aici nu trebuie sa tragem concluzia ca el nu exista, pentru ca… amagirea nu ne ajuta cu nimic.

    Trebuie sa vedem si efectele psihologice concrete ale unor cuvinte foarte teologice pe care le spunem, dar al acror sens foarte inalt si subtil nu-l inteleg atat de multi. Cred ca ne este de folos sa ramanem credinciosi cuvantului revelat primit de Sfantul Siluan: “Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui”. Or, iadul este, din pacate, foarte real. Atat cel vecinic, de dupa moarte, cat si tragedia duhovniceasca a noastra insine si a lumii in care traim. Si cred ca avem nevoie, in adormirea generala in care suntem de cuvinte care sa ne trezeasca, sa ne constientizeze asupra razboiului nevazut, asupra primejdiilor, curselor si inselarilor foarte reale in care putem cadea.
    Iarta-ne daca te-am suparat! Si fratia-ta sa ai pace de la Domnul!

  13. Doamne ajuta

    Nici o suparare fratilor, nu sunt nici pe departe perfect si confruntarile de idei cu sinceritate facute si in duhul cautarii sincere a Adevarului nu le vad decat bine venite.

    Sa aveti pace in inima.

    Radu

  14. Ceea ce apreciez cel mai mult la „admin”, aşa cum reiese din postările de fragmente din scrierile Sfinţilor Părinţi de pe site si din scrierile proprii este trainicia în care îşi întemeiază credinţa, realismul duhovnicesc de care şi vorbeşte în eseu cu referire la Moise. Sensul acestui articol, aşa cum îl înţeleg eu, este că avem nevoie de o credinţă viabilă: să credem neţărmurit, chiar împotriva evidenţelor pe care le oferă lumea empirică, aliată cu înţelepciunea „veacului acestuia”, dar fără nesăbuinţa care, neştiindu-şi şi neacceptându-şi limitele, nu este în stare să facă mare lucru.
    Există un lucru care ne lipseşte adeseori, cu toate că nu suntem conştienţi de aceasta: dreapta socotinţă, un bun contact cu lumea şi, mai ales, cu propriul nostru suflet. Ceea ce în limbaj teologic s-ar chema dreapta socotinţă, deosebirea duhurilor, trezvie, se numeşte în limbaj laic falsă conşţiinţă de sine. Îmi închipui, adesea, că sunt altceva decât sunt, de fapt. Fie mai mult, fie mai puţin, dar întotdeauna astfel încăt să îmi găsesc scuze sau justificări ale propriului comportament, ale modului meu de a fi şi de a relaţiona cu ceilalţi. „cand ne mintim si in legatura cu propria noastra suferinta sau cu propriile ispite, pe care refuzam sa ni le asumam, bravand cum putem mai bine.” Aceasta falsă conştiinţă de sine ne îndreaptă către un comportament neadecvat, atât făţă de noi, cât şi cu cei din preajma noastră care ar avea nevoie de ajutorul nostru. Lucrarea diavolului, pe care însă noi o acceptăm în mod liber (să nu uităm niciodată asta şi să nu punem pe seama lui ceea ce noi facem neobligaţi de ceva sau cineva), este să ne îndepărteze de la acele lucruri care ne-ar putea mântui. Cu cât încrederea în noi înşine, bravada, închipuirea de sine este mai mare, cu atât sarcina satanei este mai uşoară.
    Ne e frică, ruşine, scârbă să ne acceptăm propriul eu, cel compus din atâtea nimicnicii, răutăţi, neputinţe şi tinzând mereu către zădărnicii. Pe unul ca acesta îl dosim nu doar de prieteni sau de duşmani, ci şi de noi înşine. Şi atunci, pur şi simplu, printr-o acţiune ascunsă şi perversă a minţii, ne închipuim că suntem altceva decât suntem de fapt. Chiar dacă nu trăim complet liniştiţi cu această închipuire de sine, căci adevărul, ascuns în noi înşine, răzbate din când în când la lumină, o preferăm totuşi războiului inconfortabil şi dificil cu noi înşine. Spunea Sfântul Ioan Gură de Aur despre conştiinţa umană că este cel mai nemitarnic şi mai nemilos judecător al nostru, că în faţa ei nu putem minţi, că ea ne spune întotdeauna adevărul despre noi înşine, adevăr care ne scoate din facerea răului şi ne îndreaptă spre bine. În conştiinţă, se vede pur şi simpliu chipul divin din om. Există însă, şi această perspectivă sumbră este întrevăzută şi de Sfântul Ioan, posibilitatea pervertirii conştiinţei, astfel ca aceasta să nu mai emită semnalele corecte, să nu te mai scoată din rătăcire, iar omul acela devine atunci, cu desăvârşire, pierdut. Chiar dacă conştiinţa poate fi înfrântă, ea nu dispare cu totul, cât timp suntem vii. Manifestarea ei ascunsă se vede, atât după învăţătura duhovnicească, cât şi după ştiinţa profană a psihologiei, în dereglările psihismului nostru: depresii, schizofrenii etc.
    În toate cazurile în care nu avem suficient discernământ duhovnicesc ca să înţelegem realitatea, fie a noastră, fie a celor din jurul nostru, căci suntem mai superficiali decăt ne îngăduie Dumnezeu să fim, nu facem decât să respingem crucea mântuitoare cu care ne îmbie Hristos. Să nu uităm că întotdeauna crucea este adânc înfiptă în pământ, adică în realiatea crudă din jurul nostru şi din noi înşine. De aceea, de câte ori ne rugăm şi îi cerem lui Dumnezeu diferite daruri duhovniceşti, smerenie, curăţie, blândeţe, milostivire, dragoste, şi orice ni se pare nouă că e bun spre mântuirea noastră, să punem înainte de toate cererea de discernământ duhovincesc, căci în lipsa lui toate celelalte sunt greşit orientate şi nu valorează nimic.
    Poate am interpretat prea personal eseul vostru, am simţit însă nevoia să scriu despre el pentru că am văzut cât de fals este interpretat de cei ce îl citesc pe site, ceea ce dovedeşte, cred că constataţi şi voi asta cu amărăciune, că aveaţi dreptate în privinţa realismului duhovnicesc.
    paul

  15. Citind reactia lui Radu Baboi, care de altfel pare un un suflet foarte cald si bun, mi-am dat seama cat de periculos este totusi entuziasmul lipsit de discernamant si de indrumare pentru inceputul vietii duhovnicesti. Cum realitatea unor firave experiente duhovnicesti se poate confunda si asimila cu trairile cele mai profunde si mai inalte, despre care citind prin carti ne inflacareaza imaginatia si inchipuirea.

    Intamplarea aceea – care descrie fapta de milostenie a “unui om cu o conditie materiala peste medie”, chiar daca n-a fost traita chiar de el, ci e o “intamplare patita de cineva, acum, de curand” sau poate si pe aceasta a citit-o pe undeva, pe la Bastovoi sau prin alte parti – este clar ca l-a impresionat si s-a regasit pe sine in trairile descrise in istorioara.

    Nu neaga nimeni autenticitatea bucuriei celui ce daruieste “fara sa astepte nimic in schimb” si mai ales cand acest lucru se intampla pentru prima oara. “Daruind vei dobandi”. Dar ce nu stie el este ca bucuria aceasta nu este decat cel mai fraged lastar al vietii duhovnicesti, si nu este rasplata faptei daruirii, ci fapta daruirii s-a savarsit datorita unei chemari launtrice, a unei soapte nevazute care a miscat pe moment inima, si care este glasul botezului, trezirea harului si iesirea lui din adancul in care l-am tinut vreme indelungata ascuns.

    Aceasta experienta inedita si bucuria care o insoteste nu e rodul faptei noastre, ci este samanta pe care o arunca Semanatorul. De acum incolo si pana la sfarsitul vietii noastre se va vedea ce facem noi cu aceasta samanta: o vom aseza la marginea drumului, o vom pune pe loc pietros sau vom lasa spinii si maracinii sa o inabuse? Sau o vom pune pe pamant bun pentru a aduce rod mult? Iar a o pune in pamant bun inseamna aceasta: ca aceasta samanta – chemare nascuta la un moment dat din adancul uitat al fiintei noastre sa trezeasca in noi un cuget smerit si o inima infranta. Adica bucuria aceasta isi arata rodul daca trezeste in noi smerita, adanca si dureroasa intrebare: ce am facut cu viata mea pana acum? Pe ce cai straine si ratacite am umblat? Prin ce minune Dumnezeu a mai miscat o inima ce demult statea in impietrire si in inselare? Cum voi putea sa rascumpar timpul pierdut?

    Dar daca bucuria aceasta se va insoti cu un entuziasm si o inflacarare a inchipuirii, dandu-i triumfalist o dimensiune improprie, confundand-o cu marile si adancile trairi a celor ce au dus o vreme indelungata greaua osteneala a crucii, facandu-ne sa exclamam exaltandu-ne: “O, risipire preaimbogatitoare” si sa vorbim analogic de Sfintii Mucenici, de “eruptia de iubire care in jurul lui pe unii ii adapa, de la altii se adapa ea insasi, iar pe altii ii parjoleste”, atunci lucrurile se complica. Aici se potriveste cuvantul: cand tanarul vrea sa se inalte la Cer, tu sa-l tragi de picior pe pamant. Chiar cu riscul ca acesta sa sara ca ars si sa te acuze de “neincrederea ta ucigatoare” care tinde sa-i taie aripile cu care s-ar fi inaltat la cerul amagirilor. Mai buna este, la aceasta varsta, neincrederea in sine, decat increderea “nesabuita si cutezatoare” care te duce la amagire.

    Sau, dupa cum spune si Sfantul Ioan Scararul, si anume ca printre ascultatorii incepatori se strecoara un lup rapitor, care ii face ca atunci cand citesc despre rugaciunea neincetata, bucuria plansului, despre a sta cu mintea in inima, sa li se inflacareze inchipuirea si, confundandu-si micile lor trairi cu aceste experiente ale maturitatii duhovnicesti, ii face sa se creada chemati si sa-si doreasca sa se rupa de obste si sa plece singuri in pustie, uitand ca, de fapt, tocmai purtarea crucii supunerii, taierea voii, rabdarea necazurilor, a nedreptatilor de tot felul, contactul cu raul, il fac pe om sa se smereasca, sa se biruiasca pe sine si astfel sa dobandeasca o inima indurerata, mahnita pentru care plansul si durerea sa devina o realitate de neinlaturat.

    P.S.: Alatur un gand care se potriveste in context:
    Este stiut ca nu se cuvine crestinului sa se planga. Dar ii este propriu sa planga si sa deplanga. Sa deplanga raul care ne inconjoara de pretutindeni, atat din afara cat si dinauntru, si sa planga sub povara lui. Caci nu scrie “Veniti la Mine cei neafectati si fericiti…”, ci este scris “Veniti la Mine cei osteniti si impovarati..”. Nimeni sa nu creada ca e mai presus de realitatea in mijlocul careia traim si ca poate placea lui Dumnezeu fara sa-si assume responsabil lumea in durerea inimii, caci va auzi “Plecati de la Mine ca nu va cunosc pe voi”.

  16. Sarutmana Parinte…

  17. Pingback: Război întru Cuvânt » Intre Crucea realitatii si bucuriile straine ale inchipuirii
  18. http://logos.md/2008/08/12/despre-luarea-aminte-in-ceea-ce-priveste-citirea-cartilor-sfintilor-parinti-despre-viata-monahala/

    In veacul nostru, ingamfat de prosperitatea sa, cei mai multi dintre oameni, care se proclama pe sine crestini si mari savarsitori ai binelui, s-au aruncat spre savarsirea dreptatii firii cazute, respingand cu dispret dreptatea evanghelica. Aceasta majoritate sa bage in urechi caracterizarea Domnului: “Poporul acesta se apropie de Mine cu gura si cu buzele Ma cinsteste, dar cu inima este departe de Mine. In desert ma cinstesc ei, invatand invataturi ce sunt porunci ale oamenilor” (Mt. l5, 8-9). Cel ce lucreaza dreptatea omeneasca este plin de parere de sine, de cugetare semeata, de amagire de sine; el propavaduieste, trambiteaza despre sine, despre faptele sale, nebagand nicicum in seama oprelistea pusa de Domnul (Mat. 6,l-l8); cu ura si razbunare plateste el acelora care ar indrazni sa-si desehida gura pentru a se impotrivi, oricat de intemeiat si bine intentionat dreptatii lui, se recunoaste pe sine vrednic si preavrednic de rasplatile pamantesti si ceresti.

    Dimpotriva, lucratorul poruncilor evanghelice este intotdeauna adancit in smerenie: punand fata in fata maretia si curatia preasfintelor porunci cu felul in care le-a implinit el insusi, el recunoaste intotdeauna acest fel ca fiind in cea mai mare masura neindestulator si nevrednic de Dumnezeu; el se vede pe sine ca meritand muncile vremelnice si cele vesnice pentru pacatele sale, pentru partasia nedesfacuta cu Satana, pentru caderea cea de obste a tuturor oamenilor, pentru propria lui staruinta in cadere; in fine, pentru insasi plinirea neindestulatoare si adesea anapoda a poruncilor. Inaintea oricarui necaz trimis de Dumnezeiasca Pronie, el pleaca, smerit, capul, stiind ca Dumnezeu prin necazuri da invatatura slujitorilor Sai in vremea calatoriei lor pamantesti. Unuia ca acesta ii pare rau pentru vrajmasii sai si se roaga pentru ei ca pentru niste frati aflati sub inraurirea demonilor, ca pentru niste madulare ale aceluiasi trup, lovite de boala in duhul lor, ca pentru niste binefacatori ai sai, ca pentru niste unelte ale Dumnezeiestii Pronii.

  19. Gesturile smereniei si pocaintei nu pot fi facute la modul ipotetic si este si nefolositor sa vorbim “in mod ipotetic” cand este vorba de cele mai profunde si mai sfinte trairi sau miscari. Si in aceasta as vedea primejdia duhovniceasca a inchipuirii, daca nu cumva exista si pe cea a jocului cu cuvintele.

    Si mai ingrijoratoare este folosirea pe o scara tot mai larga – cel dupa experienta personala – a unor “icoane” sfinte, adica ale unor cuvinte, imagini, pilde duhovnicesti, extrase din contextul lor real si din duhul lor, in scopuri de indreptatire, de judecare subtila sau de revansa personala. De multe ori se intampla sa ma identific din Scriptura sau dintr-o alta carte sfanta, sa zicem, cu “personajul pozitiv”, cu cel care a fost dat drept pilda buna, sa ma imaginez a fi in rolul lui, iar aceasta sa ma situeze in mod fictiv pe o pozitie de superioritate fata de alti frati. Iar acest tip de comportament este facilitat de posibilitatea de a imita usor anumite forme, maniere, gesturi, care ne dau impresia ca am fi deja “acolo”, in aceeasi stare a duhului, in acelasi loc duhovnicesc.

    Ideea de inselare (“prelest”), tratata exhaustiv si foarte adanc de Sfantul Ignatie Briancianinov si luata in discutie si de Parintele Serafim Rose nu se reduce, cum crede toata lumea, la ratacirile cele mai mari si vizibile, infricosatoare, in care mintea o ia razna sau se indraceste, producand idei si comportamente flagrant iesite de pe axa ortodoxiei si a normalitatii. Ci se refera si la acest gen de vietuire, din pacate foarte frecvent astazi si care poate prinde pe oricine, in care viata in Hristos este inlocuita subtil, pe nesimtite, cu un fel de reverie duhovniceasca, de traire in imaginar. Crestinul care trece prin aceasta forma de inselare nu-si stie masura, nu se vede pe sine asa cum este in realitate, isi proiecteaza virtuti inexistente. Crede, de pilda, despre sine ca este smerit, desi nu o afirma sau nu o recunoaste explicit, dar inlauntrul sau asa se simte, ca si cum are deja smerenie. Sau crede despre sine ca are iubire de frati sau iubire de Dumnezeu. Sau ca este foarte ravnitor (chiar daca, tot pentru a-si creste parerea de sine) se prihaneste in fata altora ce lenes este el. (De multe ori chiar se exagereaza si tocma cei care sunt, de pilda, mai inclinati spre excese de-a dreapta spun despre ei insisi ca sunt cei mai trandavi si nu fac nimic, cei care se roaga prea mult spun ca nu se roaga destul, cei care postesc peste masura se ocarasc ca si cum nu ar posti deloc, etc.). Sau crede despre sine ca este supus, ascultator, desi el asculta numai in litera si in forma, dar, in realitate, cu mintea nu se supune niciodata si mereu incearca sa-si faca voia lui si sa se indreptateasca.

    Cum putem sa deosebim aceasta inselare (numita si parere de sine, desi se poate numi in mute feluri, nici unul epuizand toate formele si insusirile ei)? Dupa roade, cum ne invata Mantuitorul in Evanghelie. Daca roadele acestora sunt atitudinea de superioritate, spiritul de contrazicere, impotrivirea permanenta in cuvant, banuiala, judecarea si osandirea, respingerea oricarei invataturi, a oricarei mustrari sau indreptari bine-intentionate si multe altele ca acestea atunci cu siguranta, oricate “maniere elegante” ar fi folosite, duhul din care izvorasc “virtutile” noastre nu este de la Dumnezeu.

    Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos si Maica sa sa ne apere si sa ne izbaveasca de toate aceste inselari si sa ne daruiasca duh sincer si smerit pentru a ne vedea pacatele noastre cele ascunse si a ne ridica din ele cat inca nu este prea tarziu!

  20. Pingback: Război întru Cuvânt » Mandria, imaginatia si raul ascuns sub masca binelui
  21. Pingback: Război întru Cuvânt » Sfintii Ioan Casian si Gherman cu o dilema duhovniceasca in fata avvei Iosif - o lectie de discernamant
  22. Pingback: Război întru Cuvânt » DUMINICA CUVIOASEI MARIEI EGIPTEANCA
  23. Un mic(dar important) amendament la articolul de mai sus: NU Dumnezeu Tatăl s-a arătat Părinților și Profeților din Vechiul Testament. Este o confuzie care dovedește necunoașterea scrierilor patristice (Sfântul Iustin, Sfântul Teofil, Sfântul Atanasie, etc.) și care a dus la acea convingere că Tatăl este Cel ce lucrează în perioada Vechiului Testament, Fiul Cel ce s-a întrupat, iar acum ne aflăm sub lucrarea Duhului Sfânt. Este o imagine care frânge unitatea lucrării lui Dumnezeu în iconomie. Nu este locul aici insă cel care a citit macar odată Acatistul Sfintei Cruci nu se poate să nu fi citit la Icosul 7: ”Cel ce de demult a dat Lege văzătorlui de Dumnezeu în Sinai, de voie pe Cruce a fost pironit pentru păcatele noastre de bărbații cei fără de lege…” Subiectul teofaniilor Vechiului Testament (aratarea către Adam în rai, teofania de la stejarul Mamvri către Avraam, lupta lui Iacov la apa Iabocului cu un ”Înger”, teofania de pe Sinai, Chipul omului văzut de profeți, ”Cel vechi de zile”, etc.)este Persoana a Doua a Sfintei Treimi, Fiul lui Dumnezeu. Iertați!

  24. Va multumim pentru corectura, parinte. In niciun caz nu sustinem vreo erezie ca cele referitoare la frangerea unitatii lui Dumnezeu sau la “distribuirea” (de sorginte New Age, credem) a lucrarilor Sfintei Treimi in istorie.

  25. Pingback: Război întru Cuvânt » DUMINICA SFINTEI MARIA EGIPTEANCA SI A LECTIEI DATE FIILOR LUI ZEVEDEU: “Intre voi sa nu fie asa!”
  26. Pingback: Război întru Cuvânt » MAICA ARSENIA DESPRE ASUMAREA NEPUTINTELOR SI REFUZUL VISARII. “Unica iesire si linistire din orice tulburare si ispitire este smerenia”.
  27. Pingback: Război întru Cuvânt » Maica Siluana Vlad: LA CAPATUL DURERII E DUMNEZEU
  28. Pingback: Razboi întru Cuvânt » Articolele saptamanii (1): SLUGA SI STAPAN de Adrian Cocosila
  29. Pingback: Război întru Cuvânt » Ce inseamna faptul ca Buna Vestire se savarseste aproape intotdeauna in timpul Postului Mare, care este vreme de plans si de tanguire?
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Articole Recomandate

Carti recomandate