Pr. Al. Schmemann despre PERVERTIREA SENSULUI CUVINTELOR SFINTE, despre unitatea de Sus si unitatea de jos, cea a exclusivismului omenesc (III)

Totul in Biserica, toate formele si structura ei, si chiar slujirea divina, ca si evlavia, pot fi “rastalmacite”, deoarece siretenia si viclenia printului acestei lumi nu are limita. Totul in lumea aceasta. inclusiv religia, chiar “duhovnicia”, ca si fastul bisericesc, pot deveni idoli si idolatrie.

***

Continuare de la:

*

“Cu cat cuvantul este mai de sus, cu atat mai mult are un sens dublu si cere mai imperios de la crestinii care il folosesc, nu numai o simpla definire, – oricat de precisa ar fi – ci si eliberare, exor­cism, eliminarea din interiorul lui a minciunii care a pervertit cuvantul. Deosebirea duhurilor, la care ne cheama Apostolul Ioan Teologul, este in primul rand precizarea cuvintelor, caci dupa cum a cazut intreaga lume, intreaga creatiune, a cazut si cuvantul; si tocmai de la caderea cuvantului, de la pervertirea lui a inceput caderea lumii, fiindca prin cuvant a intrat in lume minciuna, al carei tata este diavolul. Cuvantul a ramas acelasi, astfel spunand “Dumnezeu”, “unitate”, “credinta”, “evlavie”, “iubire”, omul este convins ca stie despre ce vorbeste. Dar otrava minciunii este ca, in cadere, cuvantul a devenit “altul”. In interiorul lui, a devenit minciuna – in sensul ca diavolul nu a creat cuvinte noi, cuvinte “rele”, dupa cum nu a creat si nu poate crea alta lume, dupa cum nu a creat si nu poate crea nimic. Toata minciuna si toata puterea minciunii lui  rezista in  faptul ca a pervertit aceleasi cuvinte si le-a facut cuvinte despre altul. Le-a uzurpat si le-a transformat in armele raului si, ca urmare, el si slugile lui vorbesc totdeauna “in lumea aceasta”, pe limba furata faptic de la Dumnezeu.

De aceea sunt zadarnice toate incercarile de a reduce problema la cuvinte, la continutul si sensul lor, la problema definirii lor. Caci definirea se face tot cu ajutorul cuvintelor, prin cuvinte; ceea ce inseamna ca definirea nu iese si nu poate iesi din cercul vicios in care a cuprins si a inrobit toata faptura cazuta. Nu de definire, ci de mantuire are nevoie cuvantul cazut, ca si intreaga lume cazuta, iar aceasta mantuire o asteapta nu de la sine si nici de la alte cuvin­te, ci de la puterea si Harul lui Dumnezeu care curata si renaste.

O astfel de mantuire, prin puterea cuvintelor lui Dumnezeu, este chemata a fi si teologia, a carei esenta se afla in cautarea “cuvin­telor placute lui Dumnezeu” (Өєоπрεπεις Aόγоι). Insa teologia isi implineste chemarea sa nu cu ajutorul definitiilor, nu “prin cuvinte despre cuvinte”, ci prin referirea cuvantului la acea realitate si acea traire care este inainte de cuvant si fata de care cuvantul este simbol: descoperire, dar participare, stapanire… Caci, nu pentru definirea realitatii – care in adancul ei ultim este de nedefinit – a fost creat cuvantul, ci tocmai ca simbol, ca dar al realitatii, pentru a o descoperi, pentru a fi partas la ea, fiind in stapanirea ei. In cadere, cuvantul a incetat sa fie realitate, dar se restabileste si devine din nou el insusi in intalnire cu Realitatea, in acea acceptare a Realitatii pe care noi o numim credinta.

Teologia ortodoxa sufera, vai, – in neputinta ei atat de vadita – influenta defectului contemporaneitatii de a nu face aceasta referire si astfel devine “cuvinte despre cuvinte” si “definitii despre definitii”. Aceasta teologie asemenea celei din Apus, incercand sa traduca crestinismul pe limba contemporaneitatii – care este limba “cazuta” si care se leapada de crestinism – este o teologie care nu are ce spune si care, vorbind in limba aceasta, devine ea insasi lepadare. Sau, cum vedem adeseori la ortodocsi, teologia incearca sa impuna “omului contemporan” limba sa abstracta si adesea “arhaica”, pe care o da acestuia fara ca ea sa se refere la nici o realitate, la nici o traire si ca atare, ramane o limba straina si de neinteles pentru el. In acest fel teologii savanti produc asupra “omului contemporan”, cu ajutorul acelorasi definitii si interpretari, experientele respiratiei artificiale. In crestinism insa, credinta este trairea intalnirii cu darul, iar aceasta intalnire este inainte de cuvinte, deoarece numai din aceas­ta traire ele isi capata atat sensul cat si puterea lor. “Din prisosul inimii vorbeste gura” (Mt. XII, 24). De aceea, cuvintele care nu se refera la aceasta traire sau care s-au rupt de aceasta traire, devin inevitabil numai cuvinte, cuvinte cu dublu sens, pervertite si viclene.

*

Cele mai de sus se refera in primul rand, la cuvantul unitate, cuvant cu adevarat cheie pentru crestinism. Eu sunt convins ca in graiul omenesc cuvantul este mai mult dumnezeiesc, dar in caderea sa si in “furtisagul” sau de la Dumnezeu, a devenit mai mult diavolesc. Si este asa intrucat sensul primar cat si substituirea, furtul, privesc nu ceva ce este doar legat de viata, ci insasi viata, viata cea adevarata in esenta ei primara.

Cuvantul “unitate” este dumnezeiesc, pentru ca in trairea credintei crestine el se refera, in primul rand la Dumnezeu Insusi, la descoperirea vietii dumnezeiesti ca Unitate, Unitatea fiind continuta in plinatatea vietii Dumnezeiesti. Dumnezeu se descopera pe Sine in Treimea Sa si descopera Treimea ca fiind Viata Sa, ceea ce inseamna ca El este Izvorul si Inceputul intregii vieti, este cu adevarat Viata vietii... Si poate nicaieri nu este mai bine si mai deplin exprimata si intruchipata de catre Biserica intelegerea, definirea, cunoasterea Unitatii supreme, ca in icoana tuturor icoanelor, Sfanta Treime a lui Rubliov. Minunea ei este ca, desi sunt infatisati Trei, ea este in sensul cel mai adanc al termenului Icoana, adica descoperirea, aratarea si vederea Unitatii care este insasi Viata Dumnezeiasca, ca Cel ce este.

Credinta crestina, in adancul ei ultim, este indreptata spre Dumnezeu, Treimea, este cunoasterea lui Dumnezeu in Trinitatea Lui; prin aceasta cunoastere, credinta cunoaste si viata fapturii create de El, o cunoaste in prima ei creatie, o cunoaste in cadere, o cunoaste in mantuire. Credinta este in primul rand cunoas­terea si trairea creatiei, adica a vietii creata si daruita de Dumnezeu ca unitate cu El si intru El si numai intru El, cu intreaga faptura, cu intreaga viata. In al doilea rand, cunoasterea si experienta caderii, adica a esentei raului si pacatului, care este desprindere – separare de Dumnezeu si deci destramarea si descompunerea vietii insasi, si in ea triumful mortii. In sfarsit, cunoas­terea si trairea mantuirii ca restabilire a unitatii cu Dumnezeu si intru El cu intreaga faptura si, in aceasta unitate, cunoasterea in esenta a vietii noi si vesnice care vine intru putere, dar care este deja daruita, imparatia lui Dumnezeu anticipata: “Sa fie Una precum si Noi Una suntem” (Io. XVII, 22).

Aceasta inseamna ca unitatea nu este ceva “supraadaugat” credintei crestine, nu este ceva deosebit de credinta insasi, incat sa poata exista credinta fara “unitate” si sa poata exista unitate pe care sa nu o contina, sa nu o descopere si sa nu o traiasca cre­dinta. In unitate sta insasi esenta, continutul credintei, care si este intrarea in unitate, acceptarea unitatii pe care lumea a pierdut-o in caderea ei; si tot in credinta este trairea acestei unitati ca mantuire si viata noua. De aceea, se spune despre credinta ca “dreptul prin credinta va fi viu” (Rom. I, 17), ca “cel ce crede in Fiul are viata vesnica” (Io. Ill, 36) si “nu va muri in veac” (Io. XI, 26).

Credinta este partasia cu unitatea de sus si in aceasta unitate este “partasa” la o alta viata la un alt inceput, cel vesnic… Ca dar, ca prezenta a acestei unitati de sus, ca implinire a credintei in “lu­mea aceasta” este Biserica. Biserica nu este “alta” fata de cre­dinta, chiar daca este legata de ea, ci Biserica este tocmai implinirea credintei, este acea unitate care primeste, in care se intra si la care devii partas prin credinta. In traditia si trairea crestina, credinta duce la Biserica si introduce in Biserica; credinta cunoas­te ca insasi Biserica este cea prin care se implineste credinta, pentru a fi faptura noua si viata noua. Omul care spune – iar din acestia sunt foarte multi in zilele noastre, “eu sunt profund credincios, insa credinta mea nu are nevoie de Biserica”, poate fi credincios si chiar profund credincios dar credinta lui este alta, nu aceea care din primele zile ale crestinismului era insetarea de a intra prin botez in Biserica si de a-si potoli aceasta insetare in “unitatea credintei si a iubirii”, la Cina lui Hristos, in Imparatia Lui. Intreaga viata a Bisericii se lumineaza cu unitatea “Treimii celei de taina” si invers, numai aceea este viata Bisericii care se lumineaza cu aceasta Unitate Dumnezeiasca si este partasa acestei Unitati. Cu aceasta lumina pustnicul poate trai si in Biserica si cu Biserica dupa exemplul cuviosului Serafim din Sarov in “pustietatea sa indepartata”, departe de Biserica “vazuta”. Cu aceasta lumina insa, omul poate sa nu traiasca, chiar daca se afla in Biserica vazuta, fiind cu totul absorbit de activitatea exterioara a acestei Biserici. Toata oranduirea Bisericii, toate “structurile” ei “vazute” sunt vii, eficace si de viata facatoare numai in masura in care se refera la Unitatea de sus cea dumnezeiasca, si anume nu numai ca “mijloace” in vederea ultimului scop – “cand Dumnezeu va fi totul in toate” (1 Cor. XV, 28) – ci ca la unitatea existenta inca de pe acum, care este – chipul, darul, lumina si puterea imparatiei lui Dumnezeu – vadirea si implinirea celui asteptat…

Biserica se separa si se deosebeste de “lumea aceasta” tocmai prin aceasta Unitate de sus, Unitate in care rezida adevarata ei Viata, in care este Harul si noutatea acestei vieti; numai prin cu­noasterea si trairea acestei Unitati, ea cunoaste lumea ca “lume cazuta”, chipul careia trece (1 Cor. VII, 31), fiind sortita mortii. Daca in manifestarea ei vazuta, prin membrii ei si prin toata viata “exterioara”, Biserica este trup din trupul si sange din sangele “lumii acesteia”, in adevarata ei viata, nevazuta lumii, Biserica este cunoscuta numai prin credinta, caci este “ascunsa cu Hristos in Dumnezeu”- (Col, III, 3). Ea este cu totul de alta natura decat lumea. Lumea a devenit “lumea aceasta”, caci prin caderea in pacat lumea s-a rupt de Viata, a rupt viata sa de Unitatea de sus si tocmai prin aceasta ruptura, lumea a devenit scindata, destramata, fara de nadejde, inrobita de moarte si timp, care domnesc pe pamant. Tocmai in intelegerea acestei alte naturi a Bisericii fata de “lumea aceasta”, in intelegerea Bisericii ca Unitate de sus, ni se descopera sensul real al substituirii despre care am vorbit mai sus. In aceasta substituire este ispita cea mai mare si mai groaznica ce otraveste constiinta bisericeasca actuala si anume, substituirea Unitatii de sus cu unitatea de jos.

*

Pentru ca sa intelegem pana la capat aceasta ispita si sa ne ingrozim cu adevarat, trebuie sa simtim mai intai esenta a ceea ce noi numim “unitatea de jos”, in opozitie cu Unitatea de sus. Oricat de cazuta si moarta ar fi “lumea aceasta” care “intru cel rau zace“, oricat de intunecata si pervertita ar fi, ea este totusi vie prin Unita­tea de sus, pusa in lume de Dumnezeu. Diavolul putea sa rupa pe om si, prin el, lumea de Dumnezeu, putea otravi si putea slabi viata prin pacat, putea sa o faca murire si moarte, dar el nu putea si nu poate sa schimbe insasi esenta vietii ca unitate. El n-a putut si nu poate, fiindca numai Dumnezeu este Creatorul si Datatorul de viata, numai de la El este viata cu legea ei si oricat s-ar perverti prin pacat, legea unitatii se mentine.

Tot ce este viu, in fiecare bataie a inimii, traieste in unitate, o asteapta si tinde spre ea. Biruinta “printului acestei lumi” este tocmai in substituirea unitatii. El a rupt unitatea de la Dumnezeu, Care este izvorul, continutul si scopul ei, facand-o scop in sine si prin aceasta a facut-o, in graiul credintei, idol. Unitatea care este de la Dumnezeu, a incetat sa fie unitate spre Dumnezeu si in Dumnezeu, singurul care o implineste ca viata reala si unitate deplina, si a devenit unitate pentru sine, avand continutul sau propriu, devenind propriul sau “Dumnezeu”.

Pentru ca unitatea este de la Dumnezeu, ea continua sa lumineze si in “lumea aceasta” cazuta si sa o vivifice: in familie, in prietenie, in sentimentul de apartenenta la natiune si raspundere pentru soarta ei, prin iubire, compatimire si mila; in arta, in zborurile si avanturile ei spre vesnicie, spre cele ceresti si spre cele frumoase; in cautarile inalte ale mintii, in frumusetea divina a binelui si a smereniei, cu alte cuvinte, in tot ceea ce provine – in aceasta lume – de la chipul si asemanarea lui Dumnezeu, intunecate, dar nu distruse. Dar in masura in care unitatea a incetat sa fie unitate spre Dumnezeu si in Dumnezeu si s-a transformat in scop in sine si in idol, unitatea a devenit nu numai “eronata”, netrainica, usor de dezagregat, dar si sursa favorabila pentru noi dezbinari, pentru rau, pentru constrangere si ura. Unitatea intoarsa spre sine, in jos, spre cel pamantesc si natural, care isi pune inceputul si izvorul sau in trup si sange, a inceput sa dezbine in aceeasi masura in care uneste. Iubirea fata de al sau, unitatea cu acest al sau, devine vrajmasie fata de “cel strain”, fata de cel care nu este al sau si totodata devine separare de acesta, incat unita­tea de jos apare inainte de toate ca dezbinare, ca o autoafirmare si autoaparare impotriva…

In lume, totul traieste prin unitate si totul este dezbinat in lume si se dezbina continuu – prin aceasta unitate de jos, prin ciocnirea si lupta “unitatilor” devenite idoli. Nicaieri nu se arata mai evident esenta cu adevarat diabolica a acestei substituiri, ca in acele utopii ale unitatii care alcatuiesc, fara exceptie, continutul si mobilul intern al tuturor ideologiilor contemporane, atat ale celor “de stanga” cat si ale celor “de dreapta”, in care minciuna diavoleasca afirma ca dezumanizarea defini­tiva a omului inseamna aducerea lui ca jertfa “unitatii”, devenita pana la capat idol.

Iata pentru ce este atat de ingrozitoare patrunderea tot mai evidenta a ispitei “unitatii de jos” in Biserica insasi si, prin aceasta, otravirea incetul cu incetul a constiintei bisericesti. Aici nu este vorba de schimbari exterioare, de revizuirea dogmelor sau a canoanelor, de “revalorificarea” traditiei. Dimpotriva, spre deosebire de crestinii apuseni care au “capitulat” in fata duhului timpurilor noastre, Ortodoxia ramanand adanc conservatoare, aderenta la tot ceea ce adie a antichitate. Ceva mai mult, in zilele noastre de profunda criza duhovniceasca, determinata de triumful secularismului, de tehnologia impersonala si inumana, de ideologii utopice etc., atractia nostalgica a “antichitatii” se intareste in “sentimentul religios” al ortodoxiei, devine un fel de utopism al trecutului.

Aici este vorba de tendinta interioara a constiintei bisericesti, despre acea comoara de care se spune in Evanghelie ca acolo unde se afla comoara, acolo va fi si inima omului (Mt. VI, 21); se alcatuieste mobilul intern, inspiratia interioara a vietii bisericesti. Pentru Biserica lui Hristos, o astfel de comoara a fost, va fi intotdeauna si nu poate sa nu fie decat imparatia lui Dumnezeu, adica Unitatea de sus, Unitatea cu Dumnezeu intru Hristos prin Duhul Sfant. Biserica este lasata si “peregrineaza” pe pamant numai pen­tru a descoperi Imparatia Iui Dumnezeu in “lumea aceasta” si a o mantui prin aceasta. Viata Bisericii este numai marturisirea si vestirea acestei Imparatii.

Se poate spune ceva mai mult: venirea in lume a lui Hristos si – intru El – a Unitatii de sus, porunca Lui data apostolilor si deci Bisericii, este sa vesteasca Evanghelia la toata faptura, botezand “In numele Tatalui, al Fiului si al Duhului Sfant”. Aceasta inseamna a introduce Unitatea de sus in Biserica si a o infaptui, a introduce in “lumea aceasta” ultima si definitiva despartire: “nu pace, ci sabie” (Mt. X, 34).

“Caci Eu am venit sa despart pe om de tatal sau si pe fiica de mama sa si pe nora de soacra sa. Dusmanii omului sunt cei ai casei lui…” (Mt. X, 35-36).

Sensul intreg insa al acestei despartiri cu adevarat mantuitoare – radical si absolut deosebita de despartirea nimicitoare introdusa in lume de diavol, care alcatuieste de fapt insasi esenta pacatului, a caderii – este ca despartirea venita prin Hristos demasca, arata, descopera, scoate la iveala substituirea diabolica a minciunii care a transformat “Unitatea de sus” in “unitate de jos”, pe aceasta din urma in idol, iar slujirea acestui idol, in idolatrie, in separare de Dumnezeu, in dezbinare a Vietii, in pierzanie si moarte. Numai pentru ca Unitatea Dumnezeiasca, Unitatea de sus a intrat in  lume, omul poate sa creada in ea, o poate vedea si primi cu intreaga lui fiinta, o poate iubi si isi poate de seama ca ea este comoara inimii si cel unic de trebuinta. Tot prin aceasta Unitate de sus omul poate vedea si isi poate da seama de profunzimea, de grozavia, de caderea cea fara de iesire tainuita pana acum de diavol sub masca vicleana si ademenitoare a unitatii de jos. Convertirea care sta permanent la baza credintei crestine, in primul rand revenirea de la “unitatea de jos” la “Unitatea de sus”, lepadarea de una si primirea celeilalte, caci fara lepadare nu este cu putinta acceptarea, fara lepadarea de “diavol, de toti ingerii lui si de slujirea lui” nu este posibila unirea prin botez cu Hristos.

“Si dusmanii omului sunt cei ai casei lui”‘. Cuvintele  acestea privesc tocmai “unitatea de jos”, privesc unitatea devenita idol, unitate devenita de sine statatoare, scop in sine si, ca urmare, una care dezbina viata.

“Nu iubiti lumea, nici cele ce sunt in lume. Daca cineva iubeste lumea, iubirea Tatalui nu este cu el; pentru ca tot ce este in lume: pofta trupului si pofta ochilor si trufia vietii, nu sunt de la Tatal, ci din lumea aceasta” (1 Io. XX, 15-17).

Oare porunca aceasta a apostolului iubirii nu este tocmai lepadarea de “unitatea de jos” in numele “Unitatii de sus”, lepadarea de “lumea aceasta” care a devenit idol, pentru lumea partasa Unitatii de sus, celei dumnezeiesti, cu viata in Dumnezeu?

Iata de ce Unitatea de sus, in care este mantuirea lumii, patrunde in lume prin Cruce si ni se daruieste ca fiind Cruce. Cuvantul apostolului Pavel spune “pentru mine lumea este rastignita si eu pentru lume” (Gal. VI, 14): crucea este ca o lupta permanenta cu ispita “unitatii de jos” care intrepatrunde intreaga viata, atat pe cea tainica, “personala”, cat si pe cea “de dinafara”. Moartea, pe care nu Dumnezeu a creat-o si despre care apostolul spune ca este “ultimul vrajmas ” (1 Cor. Capitolul, 26), se desfiinteaza numai prin iubire, prin daruirea noastra de buna voie mortii depline intru Hristos. El desfiinteaza moartea prin moarte si astfel, mormantul Lui devine purtator de viata. Tot asa, prin despartirea (Mt. X, 35-36) introdusa in lume de Hristos – prin care demasca pe Diavol, tatal minciunii si invrajbitorul – se distruge lucrarea diavolului, caci prin aceasta despartire in fiecare din cei care o primesc si o traiesc se introduce in lume Unitatea de Sus, cea dumnezeiasca, Unitate prin care se introneaza, se biruieste si pana la urma se va birui orice despartire, incat Dumnezeu va fi totul in toate…

Crestinii insa, nu suporta acest dar, nu reusesc sa-si mentina chemarea lor sublima si mantuitoare in “lumea aceasta“. Numai de “Unitatea de Sus” are nevoie lumea, chiar fara sa stie si flamanzeste si inseteaza numai dupa aceasta Unitate, pe care asteapta sa o primeasca de la Biserica. Dar crestinii – de veacuri – vor dimpotriva, sa oblige Biserica insasi sa slujeasca tuturor “unitatilor de jos”, sa le binecuvanteze, sa le sfinteasca, sa le sanctifice in chip “religios”, adica Biserica sa fie expresia si justificarea lor. Crestinii slujesc acestor “unitati de  jos” – unitati naturale, nationale, ideologice, politice – care au devenit comoara inimii, fiindca substituirea le este ascunsa adeseori chiar de aceia care o savarsesc, imbracand aceasta comoara in vesminte bisericesti si vorbind adesea in limba excesiv traditionala si excesiv “ortodoxa”. Dar iata ca, desi fascinata de “bisericitate”, de antichitate, cu intregul ei fast, inima nu va spune acestei comori careia s-a daruit, cuvintele care sunau cu atata bucurie si mai ales atat de autentic in crestinismul primar, in Epistola din primele veacuri catre Diognet: “Orice patrie, noua ne este straina si orice strainatate, noua ne este patrie…”; nu va numi pe crestini “al treilea neam“, pelerini si venetici pe pamant, caci ea cunoaste inca de aici intreaga bucu­rie a patriei  ravnite, respira inca de aici libertatea in Hristos, singura care poarta in sine schimbarea lumii, intoarcerea la Dumnezeu a “tuturor unitatilor“, a tuturor “valorilor” rupte de la Dumnezeu de catre diavol…

*

Numai acum, dupa ce am spus cele de mai sus, putem sa ne intoarcem, la acea marturisire de credinta care, din primele zile ale Bisericii, a fost si ramane conditia intrarii prin botez in viata bisericeasca si care pare a fi si acum, in oranduiala Liturghiei, inceputul canonului euharistic, taina multumirii si a inaltarii.

“Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se marturiseste spre mantuire” (Rom. X 10). Noi am vorbit de valoarea hotaratoare a cuvantului in credinta crestina. Crestinismul insusi este inainte de toate, buna vestire, vestirea Cuvantului lui Dumnezeu si de aceea, mantuirea si renasterea cuvantului, este transformarea lui in sensul initial creat de Dumnezeu: in cuvant care exprima nu numai o realitate, ci in cuvant-realitate, in cuvant-viata, cuvant ca descoperire, dar si “putere multa”.

Marturisirea credintei in cuvant si prin cuvant este fundamentala in crestinism, caci Unitatea de sus alcatuieste esenta insasi a Bisericii, ca “unitatea credintei si iubirii”; ea se realizeaza, se, daruieste si se primeste, inainte de toate, ca denumire, ca descope­rire autentica si intrupare a acestei Unitati in cuvant. Daca intreaga viata a Bisericii si intreaga viata a fiecarui madular al ei este chemata a fi marturisire, atunci inceputul, izvorul acestei marturisiri este intodeauna in cuvant, caci in cuvant si prin cuvant se cunoaste, se numeste si se implineste darul lui Dumnezeu dat noua. Prin primirea acestui dar, noi primim acea comuniune, acea unitate care alcatuieste esenta si viata credintei. Dupa cum cuvantul evanghelic despre Hristos descopera, ne arata si ne daruieste pe Insusi Hristos, Cuvantul intrupat al lui Dumnezeu, tot asa marturisirea credintei prin cuvant, numirea acelui Adevar dumnezeiesc spre care se indreapta credinta este o cunoastere prin descoperire si prin aceasta, este darul Adevarului si partasie la Adevar. De aceea biserica nu inceteaza niciodata, nu oboseste niciodata sa pronunte din nou si iarasi din nou, de fiecare data parca ar fi pentru prima oara, “cu o gura si cu o inima” cel mai minunat, cel mai inepuizabil din toate cuvintele omenesti, cuvantul “Cred!” si sa denumeasca, sa numeasca acel Adevar dumnezeiesc cu stiinta si lumina cu care traieste Biserica. Biserica fiind realizarea “unitatii credintei“, marturisirea credintei, ea poarta in sine si daruieste bucuria acestei Unitati, care este lucrarea ei sfanta si prilej de bucurie. Tocmai de aceea, aceasta marturisire despre Unitatea de Sus ne introduce in Taina acestei Unitati, cu care incepe chemarea euharistica la Cina lui Hristos, in imparatia Lui…

Marturisirea credintei insa, este totodata si judecata Bisericii, si judecata proprie a fiecaruia dintre noi, ca madular al Bisericii. “Din cuvintele tale vei fi gasit drept si din cuvintele tale vei fi osandit” (Mt. XII, 37). Marturisirea este masura si tot marturisirea este osanda tuturor substituirilor si tradarilor noastre; prin marturisire se verifica obiectiv unde si in ce consta comoara inimii noastre, se verifica insasi credinta noastra.

Totul in Biserica, toate formele si structura ei, si chiar slujirea divina, ca si evlavia, pot fi “rastalmacite”, deoarece siretenia si viclenia printului acestei lumi nu are limita. Totul in lumea aceasta, inclusiv religia, chiar “duhovnicia”, ca si fastul bisericesc, pot deveni idoli si idolatrie. Dar atata timp cat Biserica repeta, si fiecare dintre noi repeta impreuna cu ea si in ea marturisirea credintei, si prin aceasta se iudeca pe sine si iarasi se lumineaza cu Adevarul, portile iadului nu o vor birui si nu va seca puterea ei de viata care renaste vesnic, tamaduieste vesnic viata, “care lumineaza prin Unitatea Treimii celei de Taina”.

(din: Alexander Schmemann, Euharistia, taina Imparatiei, Editura Bonifaciu)

Legaturi: