INVIEREA FIULUI VADUVEI DIN NAIN. Predici si talcuiri de exceptie ale PS Sebastian, Pr. Coman, Pr. Calciu: REFLEXUL OMULUI DE A SE RAZVRATI, A FUGI, A UITA SI A-L REFUZA PE DUMNEZEU: “Cu aceasta atitudine Il rastignim si noi astazi pe Mantuitorul Hristos”. “NOROC” sau GRIJA si MANA LUI DUMNEZEU?
DUMINICA A XX-A DUPA RUSALII
Invierea fiului vaduvei din Nain – Lc. 7,11-16
Si dupa aceea, S-a dus intr-o cetate numita Nain si cu El impreuna mergeau ucenicii Lui si multa multime. Iar cand S-a apropiat de poarta cetatii, iata scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, si ea era vaduva, si multime mare din cetate era cu ea. Si, vazand-o Domnul, I s-a facut mila de ea si i-a zis: Nu plange! Si apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Si a zis: Tinere, tie iti zic, scoala-te. Si s-a ridicat mortul si a inceput sa vorbeasca, si l-a dat mamei lui. Si frica i-a cuprins pe toti si slaveau pe Dumnezeu, zicand: Prooroc mare s-a ridicat intre noi si Dumnezeu a cercetat pe poporul Sau. Si a iesit cuvantul acesta despre El in toata Iudeea si in toata imprejurimea. Si au vestit lui Ioan ucenicii lui de toate acestea. Si chemand la sine pe doi dintre ucenicii sai, Ioan i-a trimis catre Domnul, zicand: Tu esti Cel ce va sa vina sau sa asteptam pe altul?
(Luca 7, 11-19. Duminica a 20-a dupa Rusalii)
***
“Nu suntem uituci, suntem, mai curand, nerecunoscatori, ca sa nu spun ingrati de-a dreptul! Adica ducem foarte greu povara recunostintei, si atunci mintea noastra izvodeste continuu justificari si pretexte, ca sa indeparteze din suflet obligatia sau responsabilitatea recunostintei”.
***
PREDICA PS SEBASTIAN, Episcopul Slatinei si Romanatilor:
MOARTE SAU „SOMN”?
“Dreptmaritori crestini,
Ati auzit pe unii semeni de-ai nostri, nu prea credinciosi, spunand — cu privire la viata de apoi, in care nu cred — „dar ce, a inviat cineva de acolo, ca sa ne spuna ca exista viata de veci”? Ei bine, iata ca a inviat, astazi, fiul vaduvei din Nain. Altadata, Hristos a inviat pe fiica lui Iair (Lc. 8, 41-56), iar in Betania l-a inviat pe Lazar cel mort de patru zile (In. 11,39-44). Va aduceti aminte, insa, cum au reactionat fariseii si carturarii cand au aflat ca Iisus l-a inviat pe Lazar? Cautau sa-l omoare, deranjati de „dovada vie” a invierii lui (In. 12,10).
Iata ca astazi a mai venit cineva de „dincolo”, pentru a ne marturisi despre viata de apoi! Cum s-a intamplat? Iisus Hristos a intrat in cetatea care se numea Nain — un sat mic, dar construit sub forma de cetate — de pe poarta careia tocmai scoteau un mort, singurul fiu al mamei sale, iar aceasta era vaduva. Domnului I S-a facut mila, vazand lacrimile si suferinta femeii si, fara a I-o cere nimeni, a savarsit minunea:
„Si, vazand-o Domnul, I s-a facut mila de ea si i-a zis: Nu plange! Si apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Si a zis: Tinere, tie iti zic, scoala-te. Si s-a ridicat mortul si a inceput sa vorbeasca, si l-a dat mamei lui”.
Aceasta este, pe scurt, pericopa evanghelica! As vrea, insa, sa staruim in chip special astazi asupra a trei momente: asupra cuvintelor „nu plange”, pe care Hristos le-a adresat vaduvei indurerate; asupra cuvintelor „tinere, tie iti zic, scoala-te”, cu care l-a inviat pe mort; si asupra cuvintelor prin care Mantuitorul „l-a dat pe acesta mamei sale”.
Intaiul cuvant — “nu plange”. “Nu plange” i-a spus Domnul femeii si tot “nu plange” spunem si noi adeseori unei persoane pe care dorim sa o consolam cand se intampla sa piarda pe cineva drag. Dar, cu ce gand ii spunem noi “nu plange”? Cu gandul ca exista viata de dincolo si ca cel plecat ar putea fi acum in Imparatia Cerurilor? Sau in virtutea mentalitatii aceleia neputincioase, omenesti, in intelesul de: “nu plange, nu are rost, nu poti sa mai faci nimic, asta este viata si asta este soarta noastra, a muritorilor…” Din pacate, aceste din urma cuvinte si ganduri staruie in subconstientul nostru atunci cand incercam sa-i mangaiem pe ceilalti, pentru pierderea suferita.
Cu ce gand, insa, dragii mei, credeti ca a adresat Hristos cuvintele “nu plange”, femeii de astazi? Cu neputinta resemnarii, care frizeaza necredinta si neincrederea in realitatea vietii de dincolo, sau cu puterea Celui ce este deopotriva Stapanul vietii si al mortii? Prin “nu plange”, Domnul a vrut sa incredinteze pe vaduva ca fiul ei este viu, asa dupa cum vii sunt toti cei care au plecat de aici, traind in veci. Sa nu va lasati inselati de necredinta unora, care spun ca dupa viata aceasta disparem in neant, ca celelalte vietuitoare care nu au suflet. Daca suntem crestini, trebuie sa credem ca Domnul a inviat ca sa ne incredinteze si pe noi ca dupa moarte urmeaza invierea, ca dupa aceasta viata urmeaza o alta, pentru care, de fapt, suntem chemati noi sa ne pregatim cu multa minutiozitate.
Al doilea cuvant, asupra caruia merita sa ne oprim astazi, este cel pe care l-a adresat Hristos celui plecat deja pe taramul celalalt: “Tinere, tie iti zic, scoala-te”. Nu este pentru prima data cand Domnul minimalizeaza moartea. Aduceti-va aminte, cand a inviat pe fiica lui Iair, ce le-a spus celor ce venisera la capataiul tinerei? “Nu plangeti; copila n-a murit, ci doarme” (Lc. 8, 52). La fel a banalizat Hristos moartea, numind-o somn, si la vestea mortii lui Lazar: „Lazar, prietenul nostru, a adormit; Ma duc sa-l trezesc” (In. 11,11), iar ucenicii Sai, necunoscand limbajul acesta, care a trecut apoi si in crestinism, s-au gandit ca daca a adormit se va face bine, pentru ca somnul reface trupeste si reda puterile. De aceea, vazand Domnul ca ei s-au gandit la somn in intelesul cel mai cunoscut, le-a zis direct: „Lazar a murit.” (Lc. 11,14).
Iata deci ca si astazi, la fel ca la invierea fiicei lui Iair si la fel ca in cazul dreptului Lazar, Hristos ridiculizeaza moartea, realitatea aceasta care ne ingrozeste pe toti, caci parca de nimic nu ne este frica in viata aceasta mai mult ca de moarte! Din pacate, ne este frica mai mult de moarte, decat de Dumnezeu; mai degraba ne ingrijim sa nu murim trupeste, decat sa luam aminte sa nu pacatuim, ca sa nu murim astfel sufleteste in veci!
Domnul banalizeaza moartea, adresandu-Se tanarului ca si cum l-ar scula din somn, ca sa ne arate ca moartea nu este ceea ce o considera „cei care nu au nadejde” (I Tes. 4, 13). Mucenicii, sfintii care si-au dat viata pentru Hristos, mergeau la moarte cu incredere si convingere ca Dumnezeu „ii va invia (si pe ei) in ziua cea de apoi” (In. 6, 40; 44 si 54). Nu vedeau in moarte, asa cum vad multi astazi, cea mai mare catastrofa care li s-ar putea intampla pe pamant. Domnul a minimalizat moartea si ca sa ne arate cat de neputincioasa este ea in fata Lui. Caci, ce a fost moartea pentru tanarul din Nain? Ce a fost moartea pentru fiica lui Iair? Ce a fost moartea pentru dreptul Lazar? Ce a fost moartea pentru Hristos, Care „cu moartea pe moarte a calcat’, pogorandu-Se in iad si slobozind de acolo sufletele stramosilor care se chinuiau asteptandu-I venirea?…
Al treilea cuvant, la care cred, de asemenea, ca ar trebui sa meditam cu totii astazi, este acela ca Hristos „i l-a dat (pe fiu) mamei sale”. I l-a dat ca pe un dar, aratand ca viata este un dar, asa dupa cum nasterea de prunci este un dar pentru familia care doreste sa aiba copii. Spun aceasta, pentru ca este la moda acum ca familiile sa dea nastere la cat mai putini copii, unul-maxim doi, socotind ca sunt prea sarace ca sa isi permita si un al treilea sau un al noualea copil.
Minciuna, menita sa scuze fie putina credinta sau insuficienta incredere in Dumnezeu, fie comoditatea noastra moderna, pentru ca bunicii nostri nu erau mai bogati decat noi, si totusi nu considerau nasterea de prunci saracie. Nu aveau nici masina, nu aveau nici vila, nu-si petreceau nici concediile in strainatate si, cu toate acestea, dadeau nastere tuturor copiilor pe care li-i daruia Dumnezeu. Puneau pe masa nu doua-trei feluri de mancare, ci mancau o simpla oala de fasole cu totii si cresteau mult mai sanatosi si mai vigurosi. Din cei noua sau doisprezece copii — saisprezece frati are astazi un ierarh din Sfantul nostru Sinod — are si Dumnezeu de unde sa-Si aleaga pentru manastire si preotie, ca sa-I slujeasca Lui. Dar daca familiile au un singur copil, care creste egoist, caci nu va invata niciodata ce inseamna sa imparta ceva cu cineva, si va mosteni singur intreaga avere a parintilor lui, nu va deveni el oare un monstru, ridicat pe mormantul fratilor sai avortati? Biserica noastra ne avertizeaza, vizavi de moda uciderii de prunci prin avort, ca acesta este pacat inaintea lui Dumnezeu, pentru care vor raspunde nu numai femeile, ci si barbatii, daca si-au dat impreuna consimtamantul pentru ucidere. Responsabilitatea este deopotriva a amandurora.
Hristos „l-a dat pe tanar mamei sale” astazi ca pe un dar, asa dupa cum tot in dar i-l daduse si la nastere, ca sa ne arate noua ca avem de-a face, in cazul nasterii de prunct cu un dar, pe care nu avem voie sa-l tratam ca pe un bun personal, de care sa dispunem dupa bunul nostru plac. Nu ne da Dumnezeu dreptul sa hotaram noi cand sa dam nastere unui copil si cand nu, ori sa ne alegem o anumita luna, cu o anumita zodie, pentru a avea acela anumite calitati spirituale… Atentie ca pe copil il nastem doar, nu il cream!
Iata, asadar, cate lucruri putem invata din evanghelia de astazi!
Invatam, in primul rand, ca trebuie sa abordam moartea cu mentalitate si constiinta crestina, pentru ca nu avem motive sa ajungem la disperare ori sa ne pierdem credinta atunci cand survine aceasta. Ea nu este cel mai mare rau care ni se poate intampla, pentru ca mai rau decat moartea este iadul, adica despartirea vesnica de Dumnezeu. Din cauza pacatului, moartea a devenit la fel de fireasca precum viata. Si stim prea bine ca, din clipa in care ne-am nascut, urmeaza sa si murim. La fel se intampla cu toti. De ce atunci ne aratam atat de nepregatiti sa intampinam moartea, in loc sa avem constiinta crestina ca prin ea mergem in lumea cealalta, unde stapaneste Hristos, si unde El, daca ne-am pregatit cum se cuvine, cu dragoste si fapte bune, ne va randui in fericirea cea vesnica?
Mai invatam din evanghelia de astazi si faptul ca la Dumnezeu moartea este ca un somn, ca o adormire, nu neant, nu disparitie, nu nefiinta, care ne-ar putea intr-adevar indreptati disperarea. Caci, asa cum ne trezim dimineata pentru a trai o alta zi, asa ne vom trezi si din moarte la o alta viata, pentru ca moartea nu este vesnica, decat in intelesul despartirii de Parintele vesniciei. Ne vom trezi din morti la trambitele ingerilor care vor suna Parusia, ca Domnul sa ne judece pe toti, dupa faptele noastre. Asta este moartea la Dumnezeu, trecere si adormire, nu catastrofa catastrofelor.
Noi numim locul unde ne ingropam mortii „cimitir”. Si, stiti ce inseamna cimitir in limba greaca? Inseamna dormitor, de la verbul a dormi. Aceasta pentru ca cei dragi ai nostri, pe care i-am dus la cimitir, nu au trecut in nefiinta, ci se odihnesc intru asteptarea invierii si a vietii de veci, ca si cum ar dormi. De aceea a poruncit Hristos tanarului de astazi „scoala-te”, despre fiica lui Iair a spus ca „n-a murit, ci doarme”, iar despre Lazar a zis ca „a adormit”.
In sfarsit, mai invatam din evanghelia de astazi ca viata este dar al lui Dumnezeu, si de aceea nu putem pune stapanire pe ea, ca sa nu-L uzurpam pe El. Pentru obraznicia noastra de a decide in locul Sau, Domnul s-ar putea sa refuze la un moment dat sa mai binecuvanteze cu partea Lui de binecuvantare atunci cand, dupa zece ani de ucis copii sau refuz al darului Sau, te hotarasti si tu intr-un final sa fii mama si tata. Nu asa, ci trebuie sa respectam darul vietii, sa il luam in serios, sa ducem o viata bineplacuta lui Dumnezeu, potrivit Evangheliei Lui, pe care El ne-o tot propovaduieste duminica de duminica.
Sa-L rugam, asadar, pe Hristos Domnul, sa ne intelepteasca si sa ne lumineze sa pricepem invatatura Sa, sa punem in inimile noastre aceste valoroase invataturi pe care ni le propovaduieste in Evanghelia Sa si sa ducem viata bineplacuta Lui, Amin!”
(din: † Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor, Predici la Duminicile de peste an, Slatina, 2011)
***
Despre cercetarea omului de catre Dumnezeu
Parintele Constantin Coman in dialog cu Remus Radulescu talcuind pericopa evanghelica a invierii fiului vaduvei din Nain:
R. Radulescu: Parinte profesor, Mantuitorul Hristos intalneste in Nain o femeie marcata mult in viata ei de moarte. O vaduva, asadar, care isi pierduse sotul, isi pierde si fiul si-l conduce spre mormant. Mantuitorului Hristos I se face mila, desigur, nu de mort, ci de cel viu indurerat de moarte, adica de femeia vaduva. Pe toti ne indurereaza moartea, indiferent cand vine ea. Pe de alta parte, noi, crestinii, stim ca moartea nu este sfarsitul absolut, stim ca este o trecere, dar totusi, exista durerea. Este benefica pentru noi, oamenii, durerea in fata mortii? Cum sa primim moartea, astfel incat sa nu intram in contradictie cu mesajul crestin asumat?
Pr. Coman: Moartea este un eveniment dureros, extrem de dureros, greu de suportat. Viata este minunea extraordinara de care ne bucuram cu totii; daca o constientizam sau nu pana la capatul ei, in adancul ei, este mult de discutat, insa toti avem un simt elementar a ceea ce inseamna viata. Moartea este dusmanul vietii, si atunci, foarte firesc, oamenii traiesc provocarea mortii cu foarte multa durere, cu foarte multa razvratire uneori, mai ales atunci cand este vorba despre cei apropiati. Este cazul din Evanghelia de astazi, singurul copil al unei vaduve din Nain. Sigur ca este o mare provocare! Din informatiile pe care le avem despre epoca respectiva, stim ca moartea era perceputa cu mai multa patrundere decat astazi. Lumea nu se impaca cu realitatea mortii, nu o putea accepta ca pe ceva firesc. De aceea cauta raspunsuri si solutii, cai de a o evita, depasi sau birui.
Lumea de atunci se intreba cum de este posibil ca omul, cu zambetul si bucuria lui, cu aspiratiile si cu frumusetile lui, sa fie inghitit de stricaciune. Mai ales in zona filozofica si in cea religioasa, era foarte multa preocupare pentru a se raspunde absurditatii si durerii mortii. Spun lucrul acesta deoarece, in vremea noastra, nu pare a mai exista o astfel de preocupare. Am putea spune chiar ca lumea este mai impacata cu moartea. Se moare foarte mult in jurul nostru, iar noi suntem spectatori, intrucat cu vrerea sau fara vrerea noastra, prin intermediul comunicarii acesteia rapide, prin mass-media, devenim spectatori ai unor evenimente cu morti, cu multi morti. Spectator inseamna ca ceea ce se intampla pe scena nu te include si pe tine. Alta data oamenii nu stiau ca se moare atat de mult. In plus, ni se prezinta un spectacol continuu – si el absurd, dar foarte gustat de lume – in care moartea este un joc pe care il urmarim aproape cu placere in filme. Tot timpul lumea se omoara, in filme. Oamenii par a se obisnui cu ideea ca moartea este un joc, de care nu ai de ce sa te sperii. Nu se mai confrunta cu moartea, decat atunci cand inevitabilul se produce si cineva apropiat sau chiar respectivul este anuntat ca va da ochii cu moartea, intr-un fel anume. Asa ca, ce sa spun?! Daca astazi este un interes scazut fata de mesajul central al Evangheliei Mantuitorului Hristos, sau daca interesul fata de Evanghelia Mantuitorului Hristos nu se mai duce spre miezul acesteia, care este, de fapt, sansa depasirii mortii prin inviere, este si [din cauza] indiferentei fata de moarte, a impacarii oamenilor cu gandul mortii.
R Radulescu: In Evanghelia duminicii de astazi, Hristos anuleaza sau amana moartea pentru acel tanar, care era condus spre mormant. Ii face, sa zicem asa, un bine mamei, il reda vietii pe fiul care murise. Cei de fata, normal, se infricoseaza in fata acestui eveniment. Imi inchipui cum ar fi sa se intample lucrul acesta, intr-un convoi mortuar astazi! Contemporanii inteleg ca Mantuitorul Hristos era un prooroc mare, ca Dumnezeu i-a cercetat si Evanghelia se raspandeste in toata Iudeea. Totusi, Mantuitorul Hristos era la inceputul activitatii Sale de propovaduire. Oamenii uita usor acest eveniment, desi se raspandise vestea despre El. Putin mai tarziu Il rastignesc pe acest Om, care inviase mortii. Noi oamenii suntem atat de uituci si de indiferenti in fata unui fapt atat de important! Ma gandesc, cum au putut atunci niste oameni, care stiau ca Hristos inviase morti, sa-L omoare?!
Pr. Coman: Nu suntem uituci, suntem, mai curand, nerecunoscatori, ca sa nu spun ingrati de-a dreptul! Adica ducem foarte greu povara recunostintei, si atunci mintea noastra izvodeste continuu justificari si pretexte, ca sa indeparteze din suflet obligatia sau responsabilitatea recunostintei. Ma bucur ca ati pus in felul acesta intrebarea. De fapt, Mantuitorul Hristos nu savarseste aceasta minune numai pentru a rezolva o situatie dramatica. Daca ar fi fost preocupat sa rezolve astfel de situatii, le-ar fi rezolvat pe toate. Ar fi inviat pe toti cei care mureau. Minunile sunt savarsite de Mantuitorul Hristos, ca semne care sa dezvaluie, sa arate celorlalti, identitatea Sa dumnezeiasca. Cuvantul pe care il citeaza Sfantul Evanghelist aici, este un cuvant vechi-testamentar care sugereaza aceasta erminie: „Prooroc mare S-a aratat pentru noi, si Dumnezeu a cercetat poporul Sau![1]“ Acesta este mesajul esential. Savarsea lucruri pe care oamenii nu puteau sa le savarseasca: il invie pe Lazar, vindeca ologi, paralitici, orbi, surdomuti, leprosi, demonizati nenumarati, pentru ca oamenii sa inteleaga ca „Dumnezeu a cercetat pe poporul Sau”. Dar oamenii, cu exceptia unor puseuri de entuziasm, refuza sa-L recunoasca si, in cele din urma, Il rastignesc. Situatia se repeta. Si astazi se intampla lucruri minunate, dar noi, cu multa noastra ingratitudine si cu mult tembelism chiar, nu le vedem, nu dorim sa le recunoastem. Si astazi, in viata oamenilor si in viata fiecaruia dintre noi sunt lucruri si evenimente care fac evidenta prezenta si lucrarea lui Dumnezeu. Si noi avem scurte reactii de entuziasm, de minunare, dupa care revenim la „normal”.
Nu este o chestiune oarecare, ci una extrem de grava: este vorba despre reflexul omului de a-si refuza propriul Dumnezeu. Daca L-ar recunoaste pe Dumnezeu, prezent si lucrator, ar trebui sa recunoasca faptul ca el, omul, este o fiinta mica, neputincioasa, la dispozitia unui Dumnezeu atotputernic, sau o fiinta care este ceea ce este si poate deveni mult mai mult decat este numai prin Dumnezeu. Omului nu prea-i convine aceasta situatie! Atunci, mintea lui iscoditoare construieste, clipa de clipa, explicatii logice sau firesti la minunea pe care o traieste si care este propria lui existenta. Recunoastem ca suntem de fapt o fiinta extrem de vulnerabila, firava, la discretia oricarei banale intamplari. Si totusi! Parca am fi paziti de cineva! Unii spun ca este norocul; noi, cei credinciosi, acestui noroc ii spunem grija a lui Dumnezeu pentru noi. Este un inger, este ingerasul nostru, care ne pazeste. Asa se vad lucrurile, prin ochii unui credincios.
Toate acestea noi le numim mana lui Dumnezeu, harul lui Dumnezeu, ingerul lui Dumnezeu, prezent continuu in viata noastra. Dar omului care nu ajunge sa-si adanceasca suficient de mult sensul existentei si traieste in virtutea unei inertii, toate acestea ii par atentate la propria libertate, la propria suveranitate, la propria suficienta de sine. El se vrea stapan, ultimul stapan, desi nu a avut nici o contributie la faptul ca exista. Nu constientizeaza ca totul i-a fost dat. Cum sa fie stapan, daca totul i-a fost dat?! Ar fi fost stapan, daca el si-ar fi generat propria existenta din nimic. In cel mai fericit caz a inmultit, a facut sa creasca ceva ce i-a fost dat. Dar nici macar aceasta, pentru ca ne spune Mantuitorul Hristos: „Si cine dintre voi, ingrijindu-se, poate sa adauge staturii sale un cot?!” (Matei 6,27). Nimeni! Dar omul se vrea stapan, ultima ratiune de a fi a propriei sale existente. Aceasta este o fuga de Dumnezeu, este o razvratire impotriva lui Dumnezeu, este un refuz al lui Dumnezeu. Cu aceasta atitudine Il rastignim si noi astazi pe Mantuitorul Hristos. Noi suntem mult mai vinovati, pentru ca avem multe alte marturii, pe langa cele care sunt consemnate in Sfintele Evanghelii, marturii insumate in doua mii de ani de existenta bisericeasca, care au umplut calendarul de sfinti, in viata carora Hristos apare faptuind lucruri minunate, tot asa cum le faptuia in vremea cand traia fizic printre oameni.
R. Radulescu: Parinte profesor, ati vorbit despre mana lui Dumnezeu. Pot sa o vad in tot ceea ce mi se intampla mie bun in viata mea? Dar cand mi se intampla rau, mana cui este?
Pr. Coman: Pentru mintea noastra lumeasca, putem vorbi despre o anumita ingaduinta a lui Dumnezeu, pentru ca El, Stapan fiind, ar putea sa opreasca raul. Raul il generam noi, oamenii, si diavolul, lucratorul prin excelenta al raului, vrajmasul dintotdeauna si pentru totdeauna al lui Dumnezeu si al omului. In diavol, iarasi, lumea de astazi nu prea crede, desi il invoca mai mult decat pe Dumnezeu, ca sa fim sinceri. Noi suntem creatorii raului in temeiul libertatii, naturii noastre proprii. Acest lucru il putem constata cu usurinta fiecare dintre noi.
Dumnezeu ar putea pune capat raului, punand capat libertatii noastre. Dar privarea de libertate ne-ar transforma deopotriva in fiinte incapabile de iubire. Ne-am transforma intr-o lume de anerasti, cel mai cumplit spectacol posibil. Noi oricum, in marea noastra majoritate, ne-am pierdut libertatea, robindu-ne patimilor. Asa se si explica lipsa de iubire din lume! Dar veti zice ca Dumnezeu ar putea gasi modalitati de curmare a raului sau de evitare a lui. Si este adevarat! Ingaduinta raului de catre Dumnezeu este pedagogica. Aceasta este marturia Sfintelor Scripturi, aceasta este si marturia sfintilor de peste veacuri.
Este o pedagogie dumnezeiasca foarte greu de inteles cu mintea noastra omeneasca. Cum sa lase Dumnezeu, Care ar putea sa-l fereasca pe om si omenirea intreaga de rau, sa se infaptuiasca raul? Este greu de inteles si de acceptat pedagogia dumnezeiasca. Ea este acceptata si poate fi inteleasa numai daca deschidem sau prelungim existenta noastra si dincolo de limitele acestei vieti. Miza mai importanta, din perspectiva lui Dumnezeu, este vesnicia si nu viata aceasta. Sau, mai corect spus, viata aceasta vazuta si traita in perspectiva vesniciei. Si atunci, daca cineva sufera, daca cineva trece prin boli, daca cineva sufera marginalizare sociala, saracie, in erminia si in intelegerea noastra crestineasca si a Mantuitorului Hristos, a Parintilor Bisericii, acestea toate se pot dovedi cai foarte eficiente de sensibilizare si de subtiere a mintii si a simtirii pentru perceperea „bunatatilor veacului ce va sa vina!” Daca intereseaza pe cineva aceasta! Daca nu intereseaza, insa, este foarte greu de inteles pedagogia dumnezeiasca.
Provocarea majora si ultima a Evangheliei Mantuitorului Hristos si a credintei noastre, aceasta este: vesnicia, care sigur nu se masoara intr-o raportare la timp, ci se masoara in cu totul alta unitate de masura si de intelegere. Este ceva asemanator cu dragostea, din momentele cand am dori sa se opreasca timpul in loc. Daca mai traim astazi astfel de momente cu o persoana draga sau intr-o lume frumoasa! Asa pare a fi sau ni se spune ca este o viata in care nu mai exista suferinta, nu mai exista boala, nu exista saracie. O existenta in care este biruit raul in orice forma a lui si, de asemenea, este biruita moartea. Iata cuvintele Sfantului Pavel privitoare la acest sfarsit:
„Iata, taina va spun voua: Nu toti vom muri, dar toti ne vom schimba. Deodata, intr-o clipeala de ochi la trambita cea de apoi. Caci trambita va suna si mortii vor invia nestricaciosi, iar noi ne vom schimba. Caci trebuie ca acest trup stricacios sa se imbrace in nestricaciune si acest (trup) muritor sa se imbrace in nemurire. Iar cand acest (trup) stricacios se va imbraca in nestricaciune si acest (trup) muritor se va imbraca in nemurire, atunci va fi cuvantul care este scris: «Moartea a fost inghitita de biruinta. Unde iti este, moarte, biruinta ta? Unde iti este, moarte, boldul tau?»” (1 Cor. 15,51-55).
As mai adauga ceva, daca-mi ingaduiti, legat de frica mortii. In traditia noastra rasariteana se vorbeste foarte mult despre amintirea mortii. Mi-l amintesc pe Parintele Cleopa de la Sihastria – si cred ca si-l amintesc multi dintre cei care l-au cunoscut – spunand:
Sa ne amintim de moarte nu pentru a ne teroriza, ci pentru a vietui in perspectiva unui sfarsit care poate interveni oricand si, mai ales, pentru a avea in fata ochilor semnificatiile dramatice ale acestui sfarsit. Aceasta inseamna a trai avand in vedere finalul, capatul drumului! Ignorand finalul, ne dovedim a fi superficiali, usuratici, inconstienti!
[1] Atunci s-a hotarat ea cu nurorile sale sa se intoarca din sesul Moabitilor, caci aurise ea in sesul Moabitilor ca Dumnezeu a cercetat pe poporul Sau si i-a dat paine. (Rut 1,6).
***
Despre moarte si viata vesnica
Predica Parintelui Gheorghe Calciu rostita la biserica Sf Cruce pe 4 Octombrie 2005
Pentru aceasta Duminica va mai recomandam:
- CUM POATE INVIA SUFLETESTE UN TANAR? Puterea minunata a rugaciunii pentru ceilalti (PREDICI AUDIO – IPS Bartolomeu Anania si Parintele Teofan de la Putna)
- “Tinere, tie iti zic: scoala-te!”
- INVIEREA FIULUI VADUVEI DIN NAIN. Predica Sfantului Ierarh Luca al Crimeei
- MINUNEA INVIERII DIN MORTI A TANARULUI ALEXANDRU – Marturia IPS Iustinian Chira
- PREDICA SFANTULUI NICOLAE VELIMIROVICI: Iisus Hristos, izvorul Vietii adevarate si vesnice
- Cuviosul Paisie Aghioritul despre INFRUNTAREA MORTII
***
Legaturi tematice:
- MANA LUI DUMNEZEU – parintele Gheorghe Calciu
- Cuviosul Paisie despre purtarea de grija a lui Dumnezeu fata de om
- “TAINA MANTUIRII”: PREDAREA IN MANA LUI DUMNEZEU. “Sistemul” din care trebuie sa iesim daca vrem sa ne mantuim. Sa daramam idolul din noi!
- TRUFIA SI INDREPTATIREA VICLEANA NE FAC ORBI IN FATA EVIDENTEI. “Ne place un Dumnezeu care sa nu ne stanjeneasca cu autoritatea Lui si mai ales cu prezenta Lui”
***
- PARINTELE ARSENIE PAPACIOC DESPRE MOARTE:“Auziti? Viata e dincolo, si noi asta facem, trecem dinspre moarte spre viata”
- Parintele Arsenie Papacioc: “Omule, daca ti-ai cunoaste valoarea!”
- Privire asupra scurtimii vietii
- “Desertaciuni sunt toate cele omenesti cate nu raman dupa moarte!”
- VIATA DUPA MOARTE. CEL MAI BUN PARASTAS PENTRU CEI ADORMITI – Cuviosul Paisie Aghioritul
- Sf. Nicolae Velimirovici: CUVANT PUTERNIC LA POMENIREA MORTILOR
- Cuvant trezitor al Sfantului Luca al Crimeei despre ceasul mortii. “SA VA FIE MIJLOACELE INCINSE SI FELINARELE APRINSE”, “GRABITI-VA SA FACETI BINE!
- Parintele Serafim Rose despre SUFLETUL DUPA MOARTE si VAMILE VAZDUHULUI
- POMENIREA MORTILOR. Cuviosul Seraphim Rose despre vedeniile iadului
- Cuviosul Seraphim Rose: CE PUTEM FACE PENTRU CEI RAPOSATI?
***
- INTRAREA DOMNULUI IN IERUSALIM (DUMINICA “FLORIILOR”). Despre superficialitatea si nestatornicia sentimentelor omenesti. Cat valoreaza si cat dureaza osanalele multimilor care asteapta un rege (lider) pamantesc? (Sf. Teofan Zavoratul si pr. Coman)
- DE CE ERA TRIST IISUS? DE CE AR FI TRIST SI ASTAZI? – Predica puternica a IPS Teofan in Duminica Floriilor (video, 2011)
- MIRELE SMERIT VINE LA FIICA SIONULUI. Iar ea Il respinge si-L da mortii: “Cu viclenie Il defaima pe Mire, ca sa slujeasca desfranarilor”. NOI FACEM LA FEL?
- Parintele Rafail Noica despre “subtirimea” si vulnerabilitatea iubirii lui Dumnezeu pentru noi
- SE POATE DRAGOSTE MAI MARE CA ACEASTA? DAR SE POATE SI NEPASARE MAI SALBATICA? – Sf. Ioan Gura de Aur
- Dumnezeu Isi seamana in noi Sangele: noi ce semanam?
- “DE CE OAMENII UCID DRAGOSTEA?”
- Pastorala-avertisment de Pasti a PS SEBASTIAN, Episcopul Slatinei: “IISUS SAU BARABA? MULTI DINTRE NOI IL ALEG SI ASTAZI PE BARABA!”
- “Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”. SURPRIZELE FRUMOASE ALE DUHULUI SI CHEMAREA INCOMODA A CRUCII. Provocarea cea buna
- FUGA IN EGIPT. Despre fuga de Dumnezeu si ostilitatea lumii, despre puterea lui Dumnezeu si puterea lumeasca cu PARINTELE COMAN
- Predica PS SEBASTIAN despre DUMNEZEUL INCOMOD SI ALUNGAT
- HRISTOS SI MARELE INCHIZITOR. Pastorala de referinta a PS Sebastian la Nasterea Domnului. DUMNEZEU, PROFITABIL SAU INCOMOD?
12 Commentarii la “INVIEREA FIULUI VADUVEI DIN NAIN. Predici si talcuiri de exceptie ale PS Sebastian, Pr. Coman, Pr. Calciu: REFLEXUL OMULUI DE A SE RAZVRATI, A FUGI, A UITA SI A-L REFUZA PE DUMNEZEU: “Cu aceasta atitudine Il rastignim si noi astazi pe Mantuitorul Hristos”. “NOROC” sau GRIJA si MANA LUI DUMNEZEU?”