FIUL RISIPITOR. Predica audio (si text) a Parintelui Hrisostom de la Putna

3-03-2013 Sublinieri

FiulRatacitorGr

Predica Parintelui Hrisostom de la Putna la Duminica Fiului risipitor (2011)

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

“Iubiţi credincioşi,

Am intrat, după cum aţi văzut şi duminica trecută, în perioada aceasta care ne aduce înainte, mereu şi mereu, iarăşi pocăinţa. Suntem obişnuiţi ca să ne identificăm de fiecare dată cu câte un personaj sau altul din pilda care ne este pusă înainte de către Sfânta Biserică.

Duminica trecută, a vameşului şi a fariseului, cei mai mulţi dintre noi ne-am identificat cu vameşul, şi mai puţin cu fariseul. Duminica de astăzi, a fiului risipitor, iarăși, poate ne este mult mai uşor să ne identificăm cu fiul risipitor, şi nu cu fratele lui, însă, făcând aceasta, pierdem din vedere un lucru la fel de important, poate chiar mai important, şi anume că nu încercăm să vedem lucrurile şi prin prisma lui Dumnezeu; vedem numai prin prisma noastră. Şi atunci suntem tentaţi să punem pe un loc sau pe un altul, să facem o anumită ierarhizare, şi să zicem: Vameşul a fost mai bun decât fariseul, fiul risipitor s-a dovedit a fi mai bun decât fratele care rămăsese acasă. Însă uităm un lucru esenţial: faptul că Dumnezeu a arătat aceeaşi milă şi aceeaşi dragoste şi faţă de unul, şi faţă de altul! A zis despre vameş că a plecat mai îndreptat acasă, dar nu l-a osândit pe fariseu! Şi în pilda de astăzi vom vedea că acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu cei doi fraţi.

Parabola fiului risipitor este, după cum spun Sfinţii Părinţi, cea mai importantă parabolă a Evangheliei. Spun ei că, dacă s-ar fi pierdut toate cuvintele Evangheliei şi ar fi rămas numai această parabolă, mesajul Evangheliei ar fi rămas neatins. Deci putem spune că parabola aceasta sintetizează în ea toată învăţătura Evangheliei. Şi de ce? Pentru că pocăinţa este esenţa Evangheliei şi Sfântul Ioan Gură de Aur spune că această parabolă este icoana pocăinţei. Icoana pocăinţei celor botezaţi, în primul rând. Pentru că fratele acesta spune că şi-a luat darurile, toată moştenirea, de la Dumnezeu. Era, deci, fiu al lui Dumnezeu, era botezat, iar moştenirea pe care a cerut-o, ceea ce i se cuvenea, erau darurile duhovniceşti pe care Dumnezeu le dă fiecăruia dintre noi. Dreptul lui era, şi l-a folosit. L-a folosit şi a plecat. Care era acest drept al lui? Libertatea. A căutat să-şi folosească libertatea. Nimic nu este greşit aici, deocamdată. Libertatea este a noastră şi o folosim cum vrem noi. Noi putem să-i spunem „da”, putem să-i spunem „nu” lui Dumnezeu. Suntem liberi, suntem suverani.

Ce a făcut acest frate? A plecat, spune pilda, în ţări străine, și şi-a cheltuit averea în desfătări. La fel facem şi noi. Ne folosim darurile duhovniceşti fără să ne gândim mai întâi la suflet, gândindu-ne mai întâi la trup. Acest frate a căutat plăcerile trupului, a crezut el că trupul, dacă este bine hrănit, dacă îi este dat tot ceea ce doreşte, îi va aduce fericire. Şi ce s-a întâmplat? S-a întâmplat că a venit foamete mare şi a rămas lipsit. Cheltuindu-şi el toată averea, s-a văzut lipsit şi de prieteni, prieteni care fuseseră doar de conjunctură, prieteni care fuseseră prieteni atâta timp cât aveau cu ce să se folosească de pe urma lui. Atenţie, deci, la definiţia prieteniei! Şi l-au lăsat singur.

Aici se întâmplă ceva la care ar trebui să luăm mare luare aminte: o criză i se întâmplă acestui frate, văzându-se lipsit, şi criza aceasta l-a trezit pe el la realitate. Spune pilda că s-a angajat ca şi crescător de porci la un om. Porcii, după cum ştiţi, nu erau printre animalele îngăduite în vechea lege, drept pentru care înţelegem de aici că ajunsese într-o stare de maximă decădere acest frate. Şi a flămânzit, spune. Și ar fi vrut el să mănânce din roşcovele cu care se săturau porcii, însă nimeni nu-i dădea, şi nici nu se sătura cu ele, nu-i astâmpărau foamea. Trupul nu poate întreţine viaţa sufletului, ci invers. Acest lucru l-a înţeles fratele, că dacă urmezi plăcerile trupului, sufletul moare. Şi s-a văzut în această situaţie, s-a văzut pe sine în pragul morţii sufletești, desigur. Când a văzut că nimeni nu-i dădea, a înţeles de aici că nu are nici un acoperământ, nicio ocrotire, că ieşise din ascultare. Şi ieşind din ascultare, a rămas singur. Singur, şi foarte vulnerabil.

Şi atunci şi-a adus aminte de greşeala pe care o săvârşise, şi-a adus aminte de starea pe care o părăsise, aceea de fiu al lui Dumnezeu. Şi atunci a zis în sine: Câţi argaţi ai tatălui meu se săturau cu pâine şi acum eu flămânzesc aici, prin ţări străine? Ce a înţeles acest fiu? Un lucru foarte important, cel mai important, şi anume că nu contează în ce stare te afli faţă de Tatăl: că eşti fiu, că eşti slugă, că eşti rob, nu contează, important e să te afli în preajma Lui, căci El este izvorul vieţii. Fără El, mori. El este viaţa, şi a rămâne în viaţă este echivalent cu a te sălăşlui pe lângă El. Acest lucru l-a înţeles fratele şi acest lucru a fost temeiul pocăinţei sale. Şi-a dat seama care a fost adevărata lui greşeală. Adevărata lui greşeală nu a fost că şi-a cheltuit toţi banii cu desfrânatele, că a petrecut timpul în desfătări, că a terfelit numele Tatălui său prin străini şi L-a făcut de râs. Nu asta. Adevărata lui greşeală a fost că a plecat de lângă Tatăl său, că s-a depărtat de viaţă, s-a depărtat de lumină.

Când vedem pe cineva, un beţiv, de exemplu, într-un şanţ, plin de noroi şi ud, păi cine îl ceartă pe el că este ud?! Îl cerţi, evident, că s-a îmbătat. Greşeala lui a fost că s-a îmbătat şi a ieşit din firea lui şi, atunci, orice păcat îi era acum la îndemână. Fiul acesta şi-a dat seama că lumina era în preajma Tatălui, că lumina era Tatăl; în momentul în care el L-a părăsit, a intrat în întuneric. Iar în întuneric fiind, păcatul este o urmare firească. De aceea, el a zis: Ştiu ce voi face. Mă voi întoarce la tatăl meu. Sfântul Ioan Scărarul spune că nu poţi să intri decât tot pe uşa pe care ai ieşit. Adică trebuie să repari greşeala iniţială. Şi atunci a zis: Mă voi întoarce la tatăl meu. – Sălăşluindu-mă iarăşi în lumină, voi vedea ce să fac mai departe. Cât timp sunt în întuneric, nu am ce să fac. Nu ştiu ce să fac.

Acesta, fraţii mei, este primul pas hotărât pe calea pocăinţei: Mă voi întoarce la tatăl meu. N-a zis: Voi face rost de bani, voi face la loc averea, voi încerca să refac numele tatălui meu… Nu! A zis: Mă voi întoarce la tatăl meu. De aceea, dacă cineva vrea să pună început pocăinţei, să vină la Dumnezeu. Să vină la Dumnezeu, aşa cum a zis Sfântul Efrem Sirul, să nu se teamă că a greşit. Sfântul Efrem Sirul zice: de folos îi este robului, după ce a greşit, să nu fugă de stăpânul său, ci mai vârtos să se sălăşluiască pe lângă el. Şi s-a întors fiul la tatăl său. Şi îl vedem acum pe tatăl său, care, după cum spune Evanghelia, privea de departe; deci care tot timpul acesta îl aşteptase. Nu a plecat după el, ci l-a aşteptat, i-a respectat în continuare libertatea, însă n-a încetat să-l iubească, nu s-a smintit, după cum spunem noi, de toate relele făcute, ci l-a aşteptat cu aceeaşi dragoste. Şi văzându-l, spune, de departe, a alergat la el, şi a căzut pe grumazul lui, şi l-a îmbrăţişat. A căzut pe grumazul lui. Gol era de fapte bune, gol era de îndrăzneală, și iată, tatăl a căzut pe grumazul lui; l-a înfăşurat în iubirea părintească. Şi fiul a făcut ceea ce a promis, şi a zis: Tată, am greşit la cer şi pe pământ şi nu sunt vrednic să mă mai consideri fiul tău. 135039_sfanta-scriptura-biografia-noastra-22Atât a spus, şi tatăl a poruncit să i se aducă haina cea bună, să i se aducă viţelul cel îngrăşat, şi i-a dat această haină, haină care nu este altceva, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, decât haina botezului. Semn că pocăinţa este al doilea botez. Semn că întoarcerea către Dumnezeu este întotdeauna o naştere din nou, că începutul cel bun despre care vorbim nu este altceva decât o naştere din nou. I-a mai dat lui încălţăminte în picioarele lui, încălţăminte care nu simbolizează altceva decât puterea de a călca peste scorpii şi peste balauri, peste puterea vrăjmaşului, şi puterea de a nu mai greşi. Căci, după cum spun Sfinţii Părinţi, această încălţăminte i-a acoperit călcâiul vulnerabil. Deci i-a dat puterea de a nu mai greşi, puterea de a se statornici în bine. Pentru că a înţeles că Tatăl este izvorul vieţii şi al tuturor bunătăţilor şi a înţeles că fără el nu poate să facă nimic. Cine a înţeles aceasta devine stăpân pe sine, devine biruitor împotriva vrăjmaşului, căci are pe Dumnezeu de partea lui. I-a mai dat lui inel; inelul acesta simbolizează, pe de o parte, şi pecetea darului Duhului Sfânt care se dă la mirungere, desăvârşind harul botezului, dar mai înseamnă ceva. Înseamnă că l-a învestit pe el cu calitatea de moştenitor. Nu era dreptul lui să fie moştenitor, el era cel mic, cel tânăr, nu era întâiul născut. Totuşi, l-a învestit pe el cu aceasta calitate. Ce înseamnă să fii moştenitor? Înseamnă să-l fi înţeles pe tatăl, să fi înţeles toată nevoinţa lui, toată osteneala lui de o viaţă întreagă, şi să fii astfel capabil de a duce mai departe scopul lui. Moştenitorul este cel care duce mai departe şi desăvârşeşte lucrarea tatălui. Ca şi cum i-ar fi spus: Acum ai înţeles. De acum înainte poţi să mergi pe picioarele tale, că ştiu că nu te vei clătina.

Intervine acum, însă, o problemă morală, pe care mulţi dintre dumneavoastră v-aţi pus-o: de ce, totuşi, acest fiu, care a greşit, care a plecat, care a nesocotit pe tatăl său, este văzut aici mai presus decât fratele lui care a rămas acasă? Şi această nedumerire o pune înainte chiar fratele acestui fiu risipitor. Venind el de la ţarină, spune Evanghelia, a auzit cântece şi jocuri. A chemat o slugă şi a întrebat-o: Ce se întâmplă? Şi sluga i-a răspuns, sec: Fratele tău a venit, şi pentru că a venit sănătos, tatăl tău i-a făcut această primire îmbelşugată. fiull risipitor primit la ospat si fratele cel mare imbufnatŞi s-a mâniat fratele şi nu voia să intre şi el în această bucurie. Iarăşi a fost nevoit tatăl să iasă în întâmpinare, iarăşi a fost nevoit tatăl să facă el primul pas. Şi s-a dus către frate, încercând să-l îmbuneze. Însă acesta îi răspunde cu mânie: Cum aşa, eu, care niciodată nu ţi-am călcat porunca, nu sunt tratat la fel, și acesta, care ţi-a cheltuit banii cu desfrânatele…? Deci nu spune: „care a plecat”, ci aşa, direct: ţi-a cheltuit banii cu desfrânatele. Acesta primeşte această onoare, i se taie viţelul îngrăşat, şi mie nici măcar un ied nu mi-ai dat, să mă veselesc cu prietenii mei! N-a spus: un miel, a spus un ied. Iarăşi, plăcere nepermisă.

Această nedumerire este una destul de dificilă şi ne pune mari probleme, cum am spus, probleme morale. Pentru că noi vrem să înţelegem această pildă numaidecât la nivelul relaţiei dintre Dumnezeu şi om. Şi atunci, când punem problema aşa, cuvântul de ordine pe care îl avem în faţă este „datorie”. Clar. Dumnezeu este judecător, noi suntem datornici. Am făcut ce trebuie, primim răsplată; n-am făcut ce trebuie, suntem pedepsiţi. Dar pilda aceasta nu trebuie văzută aşa. Pilda aceasta trebuie văzută din punctul de vedere al relaţiei tată-fiu. Şi dumneavoastră, care sunteţi părinţi, şi aveţi experienţa creşterii propriilor copii, ştiţi că atunci când este vorba de copiii dumneavoastră, nu dreptatea primează, ci mila şi dragostea. Şi, de multe ori, un părinte are mai multă grijă, acordă mai multă atenţie copilului care este mai obraznic, care face mai multe rele. Acolo investeşte mai mult. Drept pentru care aşa trebuie să înţelegem relaţia cu Dumnezeu, ca o relaţie între tată şi fiu.

De aceea tatăl i-a răspuns fratelui: Se cuvenea să ne bucurăm, pentru că fratele acesta pierdut era şi s-a aflat, mort era şi a înviat. Aceste cuvinte sunt, de fapt, cheia: pierdut era şi s-a aflat, mort era şi a înviat. Când îţi dai seama de un om că este pe pragul de a muri, când îţi dai seama că suferinţa lui depăşeşte greutatea vinovăţiei lui, atunci nu dreptatea, ci mila este aceea care trebuie să te îndemne să-i dai o mână de ajutor şi să-l ridici. Spune Sfântul Ioan Gură de Aur, vorbind ca în locul tatălui, aşa:

Când trebuie să mântuiești pe un om pierdut – îi spune tatăl – nu-i timp de judecată, nici de cercetare amănunţită, ci numai de iubire de oameni, de iertare. Niciun doctor nu cere vreunui bolnav socoteală de viaţa lui dezordonată, nici nu-l pedepseşte, ci îi dă doar doctorii ca să-l vindece. Iar dacă ar fi trebuit, totuşi, să-l pedepsesc pe fratele tău, apoi îndestulătoare pedeapsă i-a fost șederea lui în ţară străină. A fost atâta vreme despărţit de noi, a luptat cu foamea, cu dispreţul, cu cele mai grele necazuri. De-asta îți spun: pierdut a fost şi s-a aflat, mort a fost şi a înviat. Nu te uita la veselia şi sărbătoarea din casa noastră, ci gândeşte-te la nenorocirea lui cea mare de mai înainte. Vezi un frate, nu un străin.

Greşeala fratelui a pornit și de la faptul că, atunci când a auzit acele cântece şi jocuri, nu s-a dus la tatăl să întrebe; a întrebat o slugă. Păi ce ştie o slugă ce-i aceea să fii tată? Ce ştie o slugă ce înseamnă să-ţi iubeşti copilul, ce înseamnă să n-ai linişte dacă acest copil este lipsit, dacă are ce mânca sau nu, dacă este bine sau nu? Ce ştie o slugă? Şi sluga aceea a zis: Fratele tău a venit, şi pentru că era sănătos, l-a primit aşa. Auzi! Pentru că a venit sănătos. Tatăl ce i-a spus: Fratele tău acesta era mort, și a înviat. Şi ni se cuvenea nouă să ne bucurăm. Şi i-a mai spus lui: Fiule, toate ale mele, ale tale sunt. Nu te-am lipsit cu nimic pe tine dându-i această cinste fratelui tău. Hristos nu cere lucrarea virtuţilor, ci îndreptarea sufletului. Această îndreptare este ca o revenire din morţi, este ca o înviere. Această îndreptare a venit la acest fiu după ce a greşit, după ce a fost lipsit, după ce a fost chinuit. E ca şi cum tatăl i-ar fi spus fratelui care rămăsese acasă aşa: Fiule, de ce trebuie să cazi şi tu în aceleaşi greşeli ca fratele tău ca să realizezi că mila şi nu dreptatea trebuie să ne caracterizeze? Tu ai rămas acasă, însă bagă de seamă ca nu cumva îndreptăţirea ta să-ţi întunece ochii şi să nu-ţi mai poţi porni inima spre milă!

Noi ne lăudăm că suntem credincioşi, spunem: Cred întru Unul Dumnezeu. Dar, cum spune Sfântul Apostol Iacov: Tu zici că crezi, şi bine faci. Dar şi dracul crede şi se cutremură. Pe ce se bazează credinţa noastră? Pe faptul că noi credem că există Dumnezeu? Nu! Scan10118_fondalbDacă noi credem că există Dumnezeu, însă nu Îl credem pe Dumnezeu când spune că ne iubeşte mai presus de orice, când spune că aşteaptă pocăinţa noastră, atunci nu ne putem numi credincioşi, nu ne putem numi creştini. Trebuie să Îl crezi pe Dumnezeu când spune toate acestea. Să iei în serios cuvintele Lui!

De aceea, iubiţi credincioşi, trebuie să ne aducem aminte mereu de această pildă a fiului risipitor, şi de fiecare dată când ne vom vedea căzuţi, lipsiţi, ba chiar morţi cu sufletul, să ştim că primul pas este acesta: Mă voi întoarce la Tatăl meu. Pocăinţa, fraţii mei, nu este doar părerea de rău pentru păcatele săvârşite. Ar fi prea puţin dacă ar fi doar atât. Adevărata pocăinţă este acea tensiune care se creează când se întâlnesc două lucruri: pe de o parte conştiinţa propriei noastre vinovăţii îmbinată cu neputinţa noastră de a ieşi din păcate – deci când ne dăm seama că suntem vinovaţi și prea vinovaţi şi că nu putem să ieşim din asta – şi pe de cealaltă parte mila şi iubirea lui Dumnezeu. Aţi văzut, poate, când v-aţi întors acasă, copii fiind, ştiind că aţi făcut o prostie la şcoală sau ceva asemănător și așteptând să primiţi pedeapsă, şi când v-aţi arătat în faţa mamei, cu ochii plecaţi, aşteptând pedeapsă, iar când mama, în loc să pronunţe sentinţa, v-a mângâiat pe cap, atunci aţi simţit că sufletul a renăscut. Aceasta este tatal si fiul risipitorpocăinţa: să-ţi cunoşti păcatul, să-ţi dai seama că neputincios eşti să ieşi din el, şi totuşi să alergi la Dumnezeu ca la un tată şi să-I zici: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta și nu sunt vrednic să mă socoţi ca pe fiul Tău. Iartă-mă! Şi atunci, Tatăl va cădea pe grumazul tău şi te va spăla cu lacrimile Lui. Şi atunci inima ta renăscând va fi izvor de lacrimi de pocăinţă, izvor de lacrimi care nu vor mai fi de remuşcare, ci vor fi izvor de lacrimi de bucurie. Pentru că L-ai regăsit pe Tatăl aşa cum ştiai tu că este, ca cel care te-a iubit şi ţi-a dat viaţă, şi nu ca un judecător rece.

Aceasta este pocăinţa, fraţii mei. Pe aceasta să o urmărim. Păcătoşi suntem cu toţii, însă să avem această hotărâre şi această îndrăzneală, să ne întoarcem la Tatăl şi aşa putem să spunem că suntem fii ai lui Dumnezeu, că înţelegem că Dumnezeu ne-a creat din dragoste şi ne-a creat pe noi ca să fim fii ai Lui, şi nu slugi. Dacă vom face aşa, atunci vom înţelege ce-i aceea pocăinţă, atunci bucuria pocăinţei nu se va mai despărţi de noi, căci Îl vom regăsi pe Dumnezeu ca pe un Tată care este gata iar şi iar să ne dea şansa ridicării, şansa învierii, că Dumnezeu este bun şi milostiv, numai noi să ne deschidem inimile faţă de El. Şi acestui Dumnezeu să ne închinăm şi la El să venim, şi să continuăm să mergem către El în toată perioada aceasta a Triodului, pentru ca să putem să înviem şi noi împreună cu El, în veacul veacului. Amin”.

gallery_7958_7_7841

Legaturi:

*

*

*

*

*

*

*

*

*

***

CANTARI LA DUMINICA FIULUI RISIPITOR:

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.



Categorii

Ce este pacatul?, Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Fiul Risipitor, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Hrisostom de la Putna, Pocainta

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

18 Commentarii la “FIUL RISIPITOR. Predica audio (si text) a Parintelui Hrisostom de la Putna

  1. Multumim pentru acest cuvant intaritor al sufletelor noastre . Sunt cuprinse in el intr-adevar , dupa cum ne arata Parintele Hrisostom de la Putna , multe si profunde invataminte , o adevarata sinteza a Evangheliei . Doamne ajuta-ne sa tragem toate foloasele din el .

  2. Doamne, multumesc. Doamne ajuta-ma sa ma indreptez.
    Amin.

  3. Pingback: VENIREA IN FIRE -
  4. Pingback: “INVREDNICESTE-MA, DOAMNE, SA TE BUCUR SI EU CU INTOARCEREA MEA!”. Cand uitam ca suntem fii risipitori sau uitam cum ne iubeste si ne asteapta Tatal… ISPITELE CRESTINULUI – INTRE OBRAZNICIE SI DEZNADEJDE -
  5. Pingback: Parintele Efrem Filotheitul despre gravitatea PACATULUI AVORTULUI si CUM POATE FI IERTAT -
  6. Pingback: INVATATURI FUNDAMENTALE PENTRU MANTUIREA SUFLETULUI (V). Pocainta sincera pentru propriile pacate. INDRUMAR DUHOVNICESC PENTRU CERCETAREA DE SINE de la Parintele Valentin Mordasov -
  7. Pingback: FIUL RISIPITOR. IUBIREA LUI DUMNEZEU si TAINA POCAINTEI. Predici strapungatoare de inima si pline de putere ale Staretului Efrem Filotheitul -
  8. Pingback: Meditatie zguduitoare la Pilda Fiului Risipitor a Arhim. Andrei Coroian: CHEMAREA BRATELOR PARINTESTI ALE CELUI RASTIGNIT SI CHINUIT DE PACATELE NOASTRE… -
  9. Pingback: PREDICI SI MEDITATII LA PILDA FIULUI RISIPITOR: Parintele Ioanichie Balan: “NU E ALT PACAT MAI RASPANDIT ASTAZI DECAT PACATUL DESFRANARII. Duhul desfranarii racneste ca un leu salbatic si umbla sa insele cat mai multi”/ TATAL RISIPITOR DE DRAG
  10. Pingback: Cuvinte de invatatura catre tineri de la duhovnicii manastirii Putna: SPOVEDANIA CA VARSARE A INIMII CATRE DUMNEZEUL CARUIA I-AM INSELAT IUBIREA; DUHOVNICUL CA PRIETEN AL MIRELUI/ Parintele staret Melchisedec: Ramaneti in tara, iubiti-va neamul, scuturati
  11. Pingback: Parintele Staniloae despre POCAINTA ca LUCRARE PERMANENTA opusa descurajarii fataliste si ca MOTOR AL TUTUROR VIRTUTILOR: “o ar­dere necontenita in launtrul omului, care intretine tensiu­nea dupa mai bine” -
  12. Pingback: Protos. Melhisedec Ungureanu (Man. Lupsa): LUCRAREA POCAINTEI IN VIATA NOASTRA (audio + text): “Dumnezeu e stiutorul inimilor si asta e o mangaiere mai ales pentru sufletul pacatos, pentru ca Dumnezeu intelege pe om…” | Cuvântul Ortodox
  13. Pingback: POCAINTA – inceputul propovaduirii Domnului. AVVA EFREM FILOTHEITUL despre POCAINTA si MARTURISIRE: “Lacrimile spala greseala, oricat de rea, de murdara, de dusmanoasa, de urata si de varsatoare de sange ar fi fost” | Cuvântul Ortodox
  14. Pingback: Reflectiile Mitropolitului Antonie de Suroj la PILDA FIULUI RISIPITOR | Cuvântul Ortodox
  15. Pingback: INTOARCEREA FIULUI RISIPITOR: “E minunat atunci cand vrei sa te intorci la Dumnezeu, dar mai minunat lucru este sa ai UNDE sa te intorci!” Predica audio miscatoare a Parintelui Damaschin Luchian despre DRAGOSTEA PARINTEASCA si SINGURATATEA cel
  16. Pingback: IN CAUTAREA DRUMULUI INAPOI SPRE CASA PARASITA A IUBIRII PARINTELUI CERESC. Talcuirea Arhimandritului Zaharia de la Essex la pilda fiului risipitor | Cuvântul Ortodox
  17. Pingback: “Asa sunt eu…” sau despre FIRESCUL PACATULUI INTRAT IN FIRE, frica de prapastia launtrica si FIARA UCIGASA PE CARE O HRANIM | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate