IMPORTANTA DREPTEI CREDINTE si a “UNITATII DUHULUI INTRU LEGATURA PACII”: Sa ramanem uniti in dragostea lui Dumnezeu ca sa ne imbracam cu putere de Sus! – Cuvinte de invatatura la DUMINICA SFINTILOR DE LA SINODUL I ECUMENIC

24-05-2015 Sublinieri

“Sa cerem ajutorul acestor Sfinti Parinti nu ne clatinam nicio cirta in credinta cea dreapta in aceste vremuri si sa ne putem lupta cu duhul acestei lumi care, prin toate, cultiva o imparatie a patimilor, o relativitate a credintei si o slabanogeala, ducand pana la cultivarea unor pacate nefiresti!”

sinod

***

Hram M.Miclauseni 2015-in Biserica

Predica Parintelui Nichifor Horia la Duminica Sfintilor Parinti de la Sinodul I Ecumenic (2014):

IMPORTANTA DREPTEI CREDINTE versus RATACIRILE ARIANISTE CARE CUPRIND LUMEA INTREAGA DE IERI SI DE AZI

“Minunea sta ca in fiecare timp Dumnezeu Si-a avut oamenii Sai sfinti, prin care si-a vadit Adevarul!”

“Trebuie sa ne asumam curajos o viata de lupta. Viata duhovniceasca nu este usoara, ci este o lupta corp la corp cu patimile…”

AUDIO:

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

“In numele Tatalui si al Fiului si al Sfintului Duh! Amin!

Iubiti credinciosi, cuvantul Evangheliei de astazi ne pune inainte importanta dreptei credinte prin cuvantul pe care Mantuitorul il da ucenicilor sai:

Aceasta este viata vesnica, sa Te cunoasca pe Tine singurul Dumnezeu adevarat si pe Iisus Hristos, pe Fiul pe pe care L-ai trimis.

GhetsimaniAceasta este viata vesnica, adica viata nestricacioasa, viata care nu este biruita nici de demonul plictiselii, al desfranarii, al trandaviei, al lacomiei si toti ceilalti care apasa asupra vietii in lume in general, in toate timpurile si in ziua noastra parca mai mult decit altadata, ajungand bietii oameni ametiti, ajungand bietii oameni sa nu mai inteleaga nici care este rostul vietii pe pamint, nu stiu sa si-o traiasca fara sa fie cuprinsi de frica nepotrivita, de pofta nestapinita.

Orice slabire in dreapta intelegere, in dreapta cunoastere a lui Dumnezeu atrage dupa sine o neintelegere in trairea de zi cu zi, in trairea aceasta plina de viata, plina de bogatie pe care Dumnezeu o da celor ce cred in El, celor ce traiesc in Adevar si Iubire. O viata care nu inseamna neaparat ca este o viata usoara, o viata lipsita de griji, o viata lipsita de lupta, ba din contra, viata este lupta piept la piept cu moartea, cu moartea patimilor, si aceasta nu este usor, dar este singura cale prin care omul creste duhovniceste, cunoscand drept pe Dumnezeu si, in acest fel, umplandu-se de viata cea adevarata, pe care putini din toate timpurile au cunoscut-o.

sfantul-nicolae-arieAstazi ni se pune inainte o ratacire ce a zguduit Biserica curand iesita de prigonirile din 325 prin ratacirea venita, nu printr-un pagan, ci dintr-un fost drept slavitor, numitul Arie, pe care il stim astazi ca a fost nascocitor al unei erezii, al unei intelegeri stricacioase si gresite. Arie fusese preot si se pare ca mahnirea lui a fost atunci cand, avand asteptarea sa fi fost numit episcop, nu s-a intamplat asa, pentru ca parintii din acel timp altfel, alta alegere au facut, si atunci si atunci din mahnirea sau mandria aceasta care s-a nascut in el, a nascocit o ratacire care avea sa zguduie biserica si intr-o anume masura, pina in zilele noastre sa ramina ca un fir, mai slab acum, dar un fir la care tot timpul trebuie sa fim atenti. Pentru ca Arie vedea in Iisus Hristos nu Fiul lui Dumnezeu celui Viu, Cel care a luat trup din Sfinta Fecioara Maria, si cel care a lucrat mantuirea neamului omenesc in chip desavarsit, mantuire pecetluita prin inaltarea Sa la cer, ci vedea o creatura a lui Dumnezeu, un prooroc, poate cel mai mare in prooroci din acel timp, dar un prooroc asemenea altora care venise sa vesteasca voia lui Dumnezeu pe pamant. Prin aceasta zadarnicea insasi intelegerea mintuirii, pentru ca nu printr-un om putea sa vina mantuirea neamului omenesc, care purta precum intr-un ADN stricat gresala lui Adam despartitoare de Dumnezeu. Nu un om putea sa mai iasa din acest blestem al stricaciunii firii, ci numai Dumnezeu cel viu, Fiul lui Dumnezeu celui viu, care a luat trupul nostru asupra-Si, a putut intr-adevar sa implineasca mantuirea neamului omenesc. De aceea, Sfintii Parinti au inteles imediat ratacirea lui Arie, au vadit-o si s-au luptat impotriva ei. Nu ne minunam ca iata, din Biserica, preot a zamislit aceasta neintelegere, aceasta stricaciune, nu ne minunam ca atunci si in zilele noastre si in toate timpurile vor fi fost preoti cuprinsi de mandrie sau de delasare sau de alte patimi, ne minunam ca atunci si in toate timpurile, Dumnezeu prin oameni sfinti a grait si si-a facut cunoscuta dreapta credinta, ca cel ce vrea sa creada si sa cunoasca pe Dumnezeu sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica, sa invieze si sa il cunoasca pe Dumnezeu.

Si astazi se popularizeaza fel de fel de slabiciuni ale preotilor, ale oamenilor Bisericii, unele foarte mici, altele facandu-se prin viclesug, altele poate mai mari, pentru ca intr-insii diavolul sa zadarniceasca in om intelegerea ca in Biserica se pastreaza adevarata cunoastere a lui Dumnezeu, cunoastere care nu vine de la om, ci de la Insusi Dumnezeu care a lucrat in istorie prin oameni sfinti, si atunci cand primim adevarul acestei cunoasteri ramanem uniti cu Dumnezeu, care a spus: “iata, Eu sunt cu voi pina la sfarsitul veacului” si atunci nu avem a ne teme decit de patimile pe care le lasam sa lucreze in noi, pe care le cultivam in noi, de delasarile noastre, de mandria noastra, de pacatul cu care nu am invat inca sa ne luptam pana la sange.

Iata, dar, ca erezia lui Arie a cuprins pe foarte multi, dar si in zilele noastre vedem ca se raspandeste intelegerea aceasta, in carti scrise de oameni “intelepti” in “intelepciunea lumii” de astazi: crestinismul vazut intre alte credinte, si,  de multe ori, si Mantuitorul Hristos pus alaturi de alti prooroci si comparata credinta crestina si Dreapta slavire cu celelalte credinte, in fiecare punandu-se un semn al egalului. Si nu acesta este adevarul, pentru ca Hristos nu a fost un prooroc asemenea altora, nici vreun inventator de vreo religie sau de vreo filosofie mai buna si mai dreapta, nu o viata mai bine organizata ne-a descoperit Dumnezeu, ci Insusi Dumnezeu cel viu ne-a descoperit singura si dreapta credinta si singurul fel in care putem trai ca sa il cunoastem drept pe Dumnezeu si ca viata noastra sa aiba sens si putere, putere de la Dumnezeu, nu vreo putere de la lumea aceasta.

Abia cand intelegem aceasta iesim din ratacirile care cuprind lumea intreaga de la Arie pina astazi, si din ce in ce mai confuz pentru cei care se umplu de informatii, dar nu se umplu de adevar si de Duh, de adevarul care vine de la Duhul cel Sfint. Precum la caderea ingerilor, cuvantul pe care il auzim in Evanghelie, in Liturghie, trebuie sa lucreze in zilele noastre:

“Sa stam bine, sa stam cu frica, sa luam aminte”,

ca toate aceste asemenea rataciri sa nu prinda putere in viata noastra, sa nu primim acel “oare…?” sfisietor pe care diavolul l-a pus in inima primului om, lui Adam, cel care a cazut prin indoiala si necredinta. Asadar, vrednic este ca in orice credinta sa il cinstim pe om, in tinderea lui spre absolut, dar, in acelasi timp, trebuie sa intelegem ca in nicio alta credinta nu avem marturia adevarului asa cum o avem neintrerupt de la Hristos pina in zilele noastre si ca aceasta marturie trebuie sa o traim si sa o marturisim altora. Orice slabiciune in aceasta atrage slabiciune in viata noastra, in fericirea noastra, in drumul pe care il avem spre mintuire. Repet, minunea, ca nu in multe rataciri si secte si erezii care au cuprins Biserica, ci minunea sta ca in fiecare timp Dumnezeu a avut oamenii Sai sfinti prin care si-a vadit adevarul.

Iata, in timpul proorocului Ilie stim ca toate pareau sa fie secatuite, sa fie destinate mortii, ca si natura insasi, pentru ca Ilie legase pamantul cu cuvantul credintei lui, ca sa nu fie scaldat in apa, ca oamenii sa inteleaga prin foamea trupeasca ca sufletul lor se primejduia sa moara duhovniceste, si Dumnezeu a implinit cuvantul lui Ilie, si stim ca in chip minunat s-a descoperit dreapta lui credinta atunci cand a pus de o parte proorocii cei mincinosi cu marturia lor, si pe el insusi singur cu marturia lui, si Dumnezeu a binevoit spre jertfa lui si s-a vadit in chip minunat puterea dreptei credinte prin foc din cer. Dar iata ca Dumnezeu ii descopera lui Ilie ca inca multi prooroci si sfinti si drepti nu-si plecasera piciorul inaintea lui Baal, inaintea unei credinte ratacite.

sf_parinti_de_la_sinodul_i_ecumenic-1Iata ca in timpul celui dintai sinod, nu numai cei 318 parinti, ci multi credinciosi vor fi fiind care stateau puternici in dreapta credinta, pentru ca Biserica abia se scuturase de urgia prigoanelor, sfinti precum Pafnutie, inca purtau semnele chinurilor asupra trupului lor, sfinti precum sfintul Nicolae, Spiridon al Trimitundei, oameni plini de Duhul Sfant, aveau cu cuvantul lor sa intareasca aceasta marturie a dreptei credinte, incat astazi, cand noi spunem Crezul in biserica, “Cred intr-Unul Dumnezeu, Tatal Atottiitorul” pana la capat, sintem chemati sa ne cutremuram, aceste cuvinte nu au fost scrise culegand niste informatii de pe internet, citind niste carti mai frumoase sau cugetand impreuna, stand la o cafea, cum ar fi cu dreapta credinta, ci au fost scrise de oameni care s-au luptat cutremurator cu patimile lor, au marturisit pe Dumnezeu prin toata viata lor si au fost luminati de Duhul Sfint sa intipareasca in memoria Bisericii dreapta credinta. Si aceasta dreapta credinta o pastram nealterata in Biserica pentru ca si noi sa credem si precum ei, sa ne sfintim viata noastra. Si, de aceea, aceste zile care ne sint puse inainte in biserica, de pomenire a acestor Parinti ne sint puse spre a ne intari, spre a intelege cum lucreaza Dumnezeu, dupa cuvantul nemincinos pe care L-a spus:

Iata, Eu sint cu voi pina la sfirsitul veacului”.

Si, intr-adevar, Dumnezeu cu tot cel ce crede, cu cel ce ia aminte la invatura dreptei credinte, a adevarului si a dragostei, lucreaza in chip tainic un alt om si acest alt om, la care sintem chemati sa fim si eu si Dvs., are puterea de a intari pe cei din jur. In Pateric se spune o vorba: “du-te, apropie-te de omul smerit, si stai linga el si vei deveni si tu un om smerit si intelept”.

Cand stam impreuna intre oameni vicleni, oameni rai, de multe ori ca reactie, ca aparare, omul se uriteste, devine el insusi rau, devine el insusi viclean, la inceput aparandu-se de aversiunea celorlalti, apoi invatand el insusi sa fie abuziv, sa fie stapinitor asupra celorlalti, si invers, cand smerenia a devenit puternica si intelegatoare in legatura ei cu Dumnezeu, devine pilda celorlalti si niciun cuvant, oricit de mestesugit, nu va putea sa trasforme sufletul cuiva in a deveni smerit si blind si iubitor al Adevarului si al credintei, decit insasi pilda vietii noastre.

De aceea, Evanghelia de astazi ne cheama sa intelegem puterea dreptei credinte, puterea exemplului si sa ducem o lupta adevarata cu orice indoiala in inima, cu orice patima care se cuibareste in sufletul nostru, pentru ca inviind din intelesurile cele neadevarate sa putem sa fim pilda de viata nestricacioasa.

Sinodul I Ecumenic - Niceea, 325. Frescă realizată de Dobromir cel Tânăr secolul al XVI-leaIata, dar, iubiti credinciosi, ca pomenim acesti Sfinti parinti 318 care sau adunat la Niceea in 325, pe de o parte cerandu-le ajutorul ca in aceste vremuri sa nu ne clatinam nici cirta in invatatura cea dreapta, pe de alta parte rugandu-ne ca sa putem sa cinstim si sa proslavim credinta pe care am primit-o la Sfantul Botez si, in sfirsit, sa ne putem lupta cu duhul acestei lumi, care prin tot ce ii este la indemina, informatie, reclama, produse pe care le gasim, cultiva o imparatie a patimilor, cultiva o relativitate a credintei, o slabanogeala si o plictiseala nesfarsita. Si asupra acestui duh care vrea sa paralizeze orice urma de viata in suflet, ducand pina la cultivarea unor pacate nefiresti, de negandit pina in zilele noastre, acestui duh sintem chemati sa rezistam, si cum o vom face, luand aminte la cuvintele dreptei credinte, poate si repetand in fiecare zi mai des Crezul care s-a descoperit Sfintilor Parinti, pentru ca in fiecare intilnire sinodala, pecetluirea Adevarului de credinta nu se facea intr-un fel lumesc: “iata, noi ne-am adunat aicea, am hotarat asa si pe dincolo, luati si cititi”, ci formularea Adevarului de credinta descoperit era: “parutu-s-a Duhului Sfant si noua, adica Sfintii Parinti insuflati de Duhul Sfant ne-au vadit adevarul si plinatatea credintei.

De aceea, intelegand ca noi toti sintem madularele ale Bisericii, sa intelegem ca invatatura Bisericii este o comoara pe care doar aici o gasim, pe care Dumnezeu ne-o punem inainte nestirbita si sa alergam la aceasta comoara, sa ne hranim din ea. Si indemn pe fiecare si pe copiii Dvs., luati aminte la stirile acestei lumi, la informatiile care ne vin din reviste, pe internet, care mai de care mai exhaustive, mai impresionante, care mai de care mai bombastice, luati aminte la ele, ca nu in multimea informatiilor se hraneste sufletul nostru, ci in adancul lor unit cu Dumnezeu, in legatura lor adinca cu Dumnezeu. De aceea, va indemn pe toti sa cititi carti care ne descopera plinatatea dreptei credinte, astazi este aproape o inflatie de carti duhovnicesti, care, din pacate, raman prea putin citite, oamenii nu mai au timp pentru ca pierd prea mult timp cu stiri la televizor, cu filme, cu fel de fel de informatii, si nu mai au timp sa se hranesca din bogatia invataturii celei adevarate, care nu aduce o informatie in plus sufletului, ci aduce un soc de viata, o putere de viata.

Dar, pentru aceasta, trebuie sa ne asumam curajosi lupta ce ne sta inainte, pentru ca viata duhovniceasca nu este usoara, nu este o viata plictisita si somnoroasa pe care o ducem de azi pe maine, asteptand sa ni se adauge ceva nelucrand, ci este o viata de lupta corp la corp cu toate patimile care ne stau inainte: trandavie, lenevie, mandrie, judecare, si toate celelalte, si abia atunci cand vom incepe aceasta lupta vom putea si noi sa descoperim puterea intelepciunii lui Dumnezeu, puterea dreptei credinte si intr-adevar ne bucuram de Dumnezeul cel viu, asa cum sfintii s-au bucurat.

Asadar, sa ne fie duminica aceasta duminica de intelepciune, duminica de marturisire a dreptei credinte prin lupta cea buna si prin vietuirea cea buna, ne fie duminica aceasta inceput de pocainta si de lupta cu patimile, pentru ca si prin noi Dumnezeu sa lucreze mantuire si viata vesnica, sa lucreze aratarea credintei celei desavirsite in veci, Amin! Dumnezeu sa ne ajute!”

***

De ce e important sa-L vedem drept pe Mantuitorul Iisus Hristos, ca Dumnezeu-si-Om?

Cum, oare, sa fim UNA?

“Hristos S-a înălţat!

Iată-ne iubiţi credincioşi, în Duminica dintre Înălţarea Domnului şi Pogorârea Duhului Sfânt, când prăznuim pe Sfinţii Părinţi care au luat parte la Sinodul I Ecumenic din anul 325, Sinod care a fost prezidat de însuşi Sfântul Constantin cel Mare şi care s-a adunat din cauza tulburării pe care a făcut-o urâtul de Dumnezeu Arie. Acesta spunea că Mântuitorul Hristos nu poate să fie şi om şi Dumnezeu, ci El este o creatură a lui Dumnezeu, o creatură, să spunem, perfectă, dar, totuşi, creatură; drept pentru care 315 Părinţi s-au adunat la acest Sinod, printre care enumerăm pe Sf. Ierarh Nicolae, Sf. Ierarh Spiridon, Sf. Atanasie cel Mare, Sf. Antonie cel Mare, Sf. Pafnutie şi alţii, asemenea acestora, sfinţi mari, podoaba Bisericii şi stâlpul ei. Dacă e să ne uităm în Biserică, la ceea ce a ajuns să fie credinţa astăzi şi ceea ce a luptat de atunci şi până acum şi luptă în continuare această credinţă, dacă ne uităm la toate ereziile din jurul nostru, de atunci şi până astăzi, vedem că această erezie, arianismul, încă le străbate ca un fir roşu pe toate acestea.

Omul întotdeauna a fost pus în încurcătură în faţa acestei taine a lui Dumnezeu: cum adică să fii Dumnezeu şi Om? Cum să încapă Dumnezeirea într-un om? Însă, dacă vom fi cu luare-aminte şi vom căuta să înţelegem, pe cât posibil, această taină, aşa cum ne-au desluşit-o, până acum, Sfinţii Părinţi, vom vedea că esenţa credinţei noastre şi rezolvarea tuturor problemelor noastre în aceasta stă, în această desluşire continuă. Tainele lui Dumnezeu nu sunt ceva ce se ascund de mintea noastră, de înţelegerea noastră. O taină nu este ceva ascuns, imposibil de înţeles. Nu amestecăm taina cu ocultismul. O taină se numeşte aşa pentru că este prea adâncă pentru că vine de la Dumnezeu și Dumnezeu este necuprins, însă Dumnezeu nu Se ascunde de noi, ci Dumnezeu ne invită să pătrundem aceste taine, să ne străduim să le desluşim mereu și mereu, să ne adâncim încontinuu întru El, în înţelegerea, în simțirea şi în iubirea Lui. Aşa încât, chiar dacă noi nu vom putea cuprinde niciodată taina lui Dumnezeu, nu înseamnă că nu avem datoria şi chiar nevoia de a încerca să ne adâncim permanent în aceasta.

Dacă încercăm să punem această taină numai la mintea noastră, nu vom face nimic. Vom reuşi poate chiar mai puţin decât a reuşit Arie, Îl vom face pe Dumnezeu după chipul şi asemănarea noastră. Cu mintea lui, deși foarte sclipitoare – Arie era unul dintre cei mai luminaţi gânditori din vremea aceea – totuşi s-a limitat la gândirea omenească şi n-a putut să se ridice deasupra ei şi L-a făcut pe Dumnezeu asemenea unei creaturi.

Să încercăm să înţelegem lucrurile din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Foarte multe probleme, aş îndrăzni să spun că toate problemele, de aici vin: din neputinţa noastră de a-L vedea pe Dumnezeu aşa cum este, pe Hristos aşa cum este şi cum va rămâne în veci: şi Dumnezeu şi Om în acelaşi timp. Noi Îl vedem ori ca Dumnezeu, ori ca om. Disociem firile în Dumnezeu. Sinodul I Ecumenic aceasta a stabilit cu precădere: faptul că în Hristos sunt două firi: firea dumnezeiască şi firea omenească. Aceste firi, fiind asumate de Persoana Treimică a Fiului lui Dumnezeu. Dacă este Persoană Treimică şi comportă aceste însuşiri ale Fiului lui Dumnezeu, înseamnă că El S-a prezentat nouă, întrupându-Se ca Frate al nostru. Ca Fiu al lui Dumnezeu şi ca Frate al nostru. Aşa încât de aici trebuie să înţelegem lucrurile, ca unii care am fost ridicaţi la treapta de fii ai lui Dumnezeu. Aşa încât noi să ne vedem între noi ca fraţi, iar pe Dumnezeu să-L vedem ca Tată. În momentul în care te uiţi la cel de lângă tine şi-l recunoști ca frate, această numire pe care i-o dai nu se poate rupe de numirea Celui care este Tată. Nu poţi să-l vezi pe frate şi să uiţi de Tată; nu poţi să te uiţi la Tată şi să uiţi că ai un frate. Toate acestea sunt legate.

Dacă vom înţelege şi vom căuta să aplicăm în viaţa noastră acest lucru, și anume că Hristos este şi Dumnezeu şi Om şi vom încerca să gândim aşa lucrurile, împreună, vom scăpa de două mari ispite, două mari obstacole în calea mântuirii noastre. Dacă noi nu înţelegem că Hristos este şi Dumnezeu şi-L vedem Om, vom cădea în greşeala catolicilor şi a protestanţilor, care nu s-au putut ridica deasupra minţii omeneşti. Şi atunci toate şi toată credinţa au asimilat-o și au conformat-o acestei gândiri omeneşti. Ei gândesc numai omeneşte şi nu se pot ridica deasupra acestei moralităţi. Dacă noi vom gândi numai omeneşte, nu ne vom putea ridica la nivelul de fii ai lui Dumnezeu şi nu vom putea să scăpăm de patimi şi de această legătură, această dependenţă de ceea ce ne înconjoară, de materie. Vom rămâne robi patimilor, cu nimic mai presus decât păgânii. Dacă, în acelaşi timp, Îl vom vedea pe Hristos numai Om, nu vom putea scăpa de deznădejdea păcatelor noastre. Pentru că noi, oameni fiind şi supuşi greşelii, nu vom putea înţelege că păcatele acestea pot fi iertate datorită nu meritului, ci a iubirii lui Dumnezeu. Iarăşi, dacă nu vom înţelege lucrurile acestea, nu putem să-L înţelegem nici pe Dumnezeu. Vom înţelege, asemenea celor pe care i-am amintit mai înainte, că Hristos S-a pogorât din cer numai ca să răscumpere păcatul lui Adam, “acest păcat care a adus aşa o mare mâhnire şi atingere maiestăţii lui Dumnezeu Tatăl, încât numai moartea Fiului Său, răstignirea Lui putea să-L împace” – o gândire groaznică! Pe cât de omenească, pe atât de groaznică.

Dacă, însă, înțelegem că El S-a făcut şi Om datorită iubirii Tatălui, Care L-a trimis pe El, Fratele nostru mai mare să ne aducă înapoi, în casa părintească, atunci înţelegem că toată lucrarea Lui nu este şi nu va fi decât pentru întărirea acestei iubiri. Cum spune Sf. Ioan Gură de Aur, Dumnezeu face orice și tot ceea ce poate ca noi să-I răspundem cu iubire, să ne determine ca să-L iubim şi noi pe El. Cum să iubeşti un Judecător? Cum să iubeşti un Dumnezeu Care nu Se gândeşte decât la dreptate? Cum să stai lângă un astfel de Judecător Care, drept fiind şi atotputernic fiind, întotdeauna va fi o mustrare continuă pentru tine? […].

Problemele noastre de zi cu zi, cele omeneşti, să le punem înaintea lui Dumnezeu şi să ne gândim, să-L întrebăm pe Hristos: <Tu, Doamne, cum ai face aici? Ce rezolvare ai aduce Tu aici? Dă-mi mie un răspuns asemenea răspunsurilor pe care le dădeai evreilor când Te întrebau: oare asta sau asta…?, căutând să Te prindă în cuvânt şi Tu veneai cu al treilea răspuns. Ei gândeau omenește, Tu ai venit cu un răspuns dumnezeiesc. Dă-mi mie un astfel de răspuns pe care să-l aplic în viaţa asta a mea, măruntă, pământească, dar viaţa mea.> Şi în felul ăsta Îl vom face pe Hristos părtaş vieţii noastre pământeşti, iar El va fi obligat să ne facă pe noi părtaşi vieţii Lui dumnezeieşti.

Iar dacă vom avea probleme duhovniceşti, dacă nu vom înţelege cum să ne rugăm, ce să cerem sau cum să stăm înaintea lui Dumnezeu sau ce vrea Dumnezeu de la noi, pur şi simplu, care ar fi voia Lui cu noi, sau cum să ne comportăm cu cei din jurul nostru aşa încât să-I plăcem lui Dumnezeu, atunci să avem abordarea omenească. Să recurgem la experiența noastră omenească şi să facem aşa cum am face, cum ne-am comporta cu tatăl nostru, cu iubitul sau iubita noastră, cu soţul sau soţia noastră, cu copiii sau fraţii noştri. Să revenim la experienţa relaţiei pe care o avem în familie, în primul rând, şi în societate în al doilea rând și această experienţă să o aplicăm şi la probleme duhovniceşti şi în felul acesta Îl vom simţi pe Dumnezeu ca pe un adevărat Tată. Pentru că El, dacă L-a trimis pe Fiul Său să ia trup pentru noi, a făcut-o ca să ne dea nouă posibilitatea, oameni fiind, trupești fiind, creaturi fiind, să ne putem uni cu El, Care este netrupesc, Care este Creator. Aveam nevoie, deci, ce această verigă care să unească cerul cu pământul. Dacă El a luat acest trup înseamnă că I-a dat cinstea de Fiu, cinstea care I se cuvine, cinste Căruia şi trebuie şi aşa a fost menit dintru început să stea la dreapta lui Dumnezeu Tatăl, să stea în casa Lui veşnic. Deci a cinstit această experienţă a noastră, ca membri într-o familie sau într-o societate. Nu a dispreţuit trupul omenesc, ci l-a înălţat. De aceea problemele duhovniceşti trebuie să le abordăm din prismă omenească şi invers.

Aţi auzit în Evanghelia de astăzi, Evanghelie care poartă denumirea de Rugăciunea arhierească a lui Iisus, câteva cuvinte pe care Mântuitorul, înainte de Patima Sa, le-a adresat Tatălui Său din cer. După ce a dat socoteală de cele ce-I fuseseră încredinţate spre împlinire şi a arătat cum că le-a împlinit pe acestea, spunând:

Arătat-am oamenilor numele Tău, lucrul pe care Mi l-ai dat să-l înfăptuiesc l-am înfăptuit“,

El Se roagă lui Dumnezeu Tatăl pentru ucenicii Săi şi spune:

Tată, păzește-i pe aceştia în numele Meu,

Adică în ce nume? Am spus mai înainte: în nume de Frate al lor.

Păzeşte-i pe aceştia ca şi fraţi ai Mei, ca şi fii ai Tăi, şi fă ca iubirea care este în Noi, adică această iubire care este în sânul Sfintei Treimi, dintre Tată şi Fiu întru Duhul Sfânt, să fie şi în ei, ca Eu să fiu în ei aşa cum Tu eşti în Mine şi Eu în Tine.

Şi a mai adăugat:

Nu numai pentru aceştia Mă rog, deşi a spus mai înainte că Nu pentru lume Mă rog, ci pentru ei Mă rog. Dar, la sfârşit adaugă:

Nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei care vor crede în aceste cuvinte.

Deci şi pentru noi, creştinii, cei care ne silim să urmăm cuvintele Lui, să împlinim poruncile Lui, să fim asemenea Apostolilor Lui a fost această rugăciune.

Păzeşte-i în numele Meu ca ei să fie una, aşa cum şi noi, Tată, Una suntem.

Cum oare să fim una? Fiind cu adevărat fraţi întru noi şi văzându-L cu adevărat pe Dumnezeu ca fiind Tată al nostru, al tuturor. Noi nu ne rugăm: tatăl meu, ci Tatăl nostru.

A spus cineva odată că prietenia nu se vede întru aceea că ne uităm unul la altul, ci mai ales în aceea că ne uităm în aceeaşi direcţie. Este adevărat, ca să iubeşti pe cineva trebuie să te uiţi la el până uiţi de tine. Însă ca să-l iubeşti cu iubire dumnezeiască, trebuie în aşa fel să te uiţi încât chiar dacă acela nu se uită la tine sau în direcţia ta, văzând strălucirea din ochii tăi să se uite și el în aceeaşi direcţie şi când amândoi vă veţi uita înspre Dumnezeu, atunci iubirea voastră, prietenia voastră, legătura voastră va fi deplină. Să ne uităm unul la altul şi să-L vedem în sufletul celuilalt pe Hristos, să-L vedem pe Dumnezeu, să desluşim chipul lui Dumnezeu în cel de lângă noi, să înţelegem că el este frate pentru că Dumnezeu atât de mult ne-a iubit încât ne-a ridicat la cinstea de fii. Aceasta este esenţa Rugăciunii arhiereşti: unirea între noi și în Dumnezeu.

Suntem în Duminica dintre Înălţarea Domnului şi Pogorârea Duhului Sfânt. Aduceţi-vă aminte că Mântuitorul, înainte de a Se înălţa la cer, după ce le-a spus ucenicilor, le-a promis, le-a făgăduit:

Iată, Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor,

le-a poruncit să rămână în Ierusalim şi să aştepte să se îmbrace cu putere de sus. Şi ce au făcut Apostolii? Au făcut exact ceea ce li s-a spus. Au rămas în Ierusalim, însă nu oricum; au rămas împreună. Erau, spune, în toată vremea rugându-se lui Dumnezeu. Erau împreună. Erau uniţi și erau cu ochii aţintiţi către Dumnezeu. Acest lucru l-au făcut şi Sfinţii Părinţi pe care îi prăznuim astăzi, Sfinţii Părinţi care au luat parte la Sinodul I Ecumenic. Ei au arătat prin faptă împlinirea acestei porunci a lui Dumnezeu, căci, iată, un lup răpitor venind în mijlocul turmei nu i-a găsit dezbinaţi, ci i-a găsit uniţi, i-a găsit împreună rugându-se lui Dumnezeu şi cuvântul lui Dumnezeu pe care l-a spus:

Biserica Mea nu va fi biruită de porţile iadului

s-a împlinit şi a strălucit din nou prin aceşti Sfinţi Părinţi. Pentru că, revin, au înţeles că porunca lui Dumnezeu aceasta este:

Rămâneţi uniţi întru dragostea Mea şi vă veţi îmbrăca cu putere de sus.

Nu ni se cere nici nouă altceva, iubiţi credincioşi, decât să rămânem uniţi în dragostea lui Dumnezeu şi aşa cum au făcut Apostolii şi, mai departe, Sfinţii Părinţi, făcând şi noi, ne vom îmbrăca şi noi, iată, peste puţine zile, cu putere de sus prin harul Duhului Sfânt care fie să strălucească şi în inimile noastre. Amin”.

***

Pr. Claudiu Melean – Predica la Duminica Sf. Parinti de la Sinodul I Ecumenic

(5 iun. 2011):

Rezumat partial:

– Creanga care se rupe de copac moare, se usuca, pentru ca nu mai are de unde sa isi traga seva.

– Unitatea Il aduce pe Duhul Sfant intre noi, care ii face pe oameni sa traiasca inca de aici, de pe pamant, bucuria si fericirea Imparatiei lui Dumnezeu… Acolo unde este pacat, incepe multiplicitatea. Pacatul ii imparte pe oameni in tot felul de categorii.

– In gradina Ghetsimani Domnul se roaga, dar nu oricum, ci cu sudoarea transformata in sange. Domnul era patruns de problema unitatii urmasilor Lui: a sta impreuna, a lucra impreuna, a se mantui impreuna.

– Vedem aceeasi preocupare si la Sf. Ap. Pavel, in Apostolul de azi (Faptele Apostolilor, 20), la despartirea de efeseni:

Căci eu ştiu aceasta, că după  plecarea mea vor intra, între voi, lupi îngrozitori, care nu vor cruţa turma. Şi dintre voi înşivă se vor ridica bărbaţi, grăind învăţături răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici după ei”.

– Imaginea tulburatoare a Sf. Ap. Pavel care, pe malul marii, ingenuncheaza impreuna cu toi preotii, in public, si se roaga cu lacrimi.

– Sfantul Pavel le vorbeste tot efesenilor, in Epistola catre ei (cap. 4) intr-un mod extraordinar despre unitatea Bisericii:

1. De aceea, vă îndemn, eu cel întemniţat pentru Domnul, să umblaţi cu vrednicie, după chemarea cu care aţi fost chemaţi,
2. Cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii în iubire,
3. Silindu-vă să păziţi unitatea Duhului, întru legătura păcii.
4. Este un trup şi un Duh, precum şi chemaţi aţi fost la o singură nădejde a chemării voastre;
5. Este un Domn, o credinţă, un botez,
6. Un Dumnezeu şi Tatăl tuturor, Care este peste toate şi prin toate şi întru toţi. 

– “Asadar, nu sunt mai multe credinte, nu sunt mai multi domni, nu sunt mai multe botezuri. Si toate discutiile noastre legate de ecumenism ar trebui sa se opreasca aici. Pentru ca, de multe ori, oamenii trec peste Sfanta Scriptura in dialogurile cu oamenii. Intr-adevar, trebuie sa-i iubim pe toti, sa ne straduim sa ni-i apropiem pe toti, sa fim in unitate pentru toti, asa cum ne rugam la fiecare slujba: “unitatea credintei si impartasirea Sfantului Duh”.

– “Unitatea credintei”/ “unitatea Duhului intru legatura pacii” – nu e doar unitate de forma.

– Cazul parohiei “Iris” din Cluj, unde greco-catolicii au cerut sa li se restituie biserica. “Ce lucru dureros cand 20 de oameni vor sa ia biserica la cateva mii”.

– Greco-catolicismul a intrat in Romania, in 1701, cu scopul stapanirii prin dezbinare. Istoria legata de greco-catolici nu incepe de la 1964, o data cu persecutia comunista. “Eu simt ca neamul nostru crestinesc a fost lovit in unitatea lui incepand de aici”. – Relatarea vicleniei prin care romanii au fost siliti la unirea cu papa.

– Cum isi pastrau unitatea primii crestini? Ne spun Faptele Apostolilor: traind…in invatatura Apostolilor, in impartasire, in frangerea painii si in rugaciuni”.

[…]

Poezia CONSTIINTA UNITATII de Traian Dorz

Conştiinţa unităţii cu toţi fraţii tăi de-un gând
să trăiască-n tine-aprinsă până-i inima bătând;
pâinea ta, viaţa însăşi, jertfa ta pe-a luptei căi
nu-s nimic pe lângă preţul unităţii cu ai tăi.

Pentru unitate, luptă, rabdă şi jertfeşte tot,
unitatea şi credinţa orice-nving şi orice pot.
Făr’ aceasta nici izbândă, nici rodire, nici har nu-i,
Dumnezeu stă numai unde-i unitate între-ai Lui.

Nu-ţi permite-nvăţătură diferită de ai tăi,
nici părere dezbinată, nici umblare pe-alte căi,
nici cuvinte, nici prieteni, nici nimic din ce nu ţin
fraţii tăi cu care una trebuie să fii deplin.

Pentru dragul unităţii, luptă-te să ai oricând
cu ai tăi acelaşi cuget, crez şi inimă, şi gând.
Dacă Dumnezeu aceeaşi cale v-a lăsat s-aveţi,
conştiinţa unităţii să vă fie mai de preţ.

***

irineupop

Doxologia: Predică la Duminica a VII-a după Paşti – a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic – IPS Irineu Pop-Bistriţeanul

Viaţa veşnică este înaintea noastră

“Dreptmăritori creştini,

În Evanghelia de astăzi, vedem cum Mântuitorul lumii, înainte de patimile Sale, a ridicat ochii la cer şi S-a rugat pentru Sine şi pentru ucenicii Săi. Din această rugăciune rezultă că Domnul a primit putere peste omenirea păcătoasă, peste care stăpâneşte ca Biruitor al păcatului, al iadului şi al morţii.

Puterea pe care a primit-o de la Tatăl, este folosită de Fiul lui Dumnezeu ca să dea viaţă veşnică tuturor celor ce I-au fost încredinţaţi (cf. In. 17, 2). Hristos este mare şi milostiv, încât toţi, care au comuniune cu El, pot primi de la El o viaţă care nu piere niciodată şi o cunună care nu se veştejeşte.

Iubiţi credincioşi,

Mântuitorul lumii ne sfinţeşte prin cuvântul Evangheliei şi prin harul Sfintelor Taine, umplându-ne sufletele cu binecuvântările Sale dumnezeieşti. Pe toţi ne cheamă la Împărăţie şi slavă, la moştenirea cerului. Ţinta măreaţă pe care ne-o pune înainte este viaţa veşnică. Această viaţă nemuritoare ne-o descoperă Domnul tuturor şi o asigură tuturor celor care I-au fost daţi.

De aici se vede limpede valoarea făpturii omeneşti, înzestrată cu suflet nemuritor, care a fost răscumpărat cu preţul sângelui dumnezeiesc. În această privinţă, Sfântul Ioan Iacob spune:

De-aş fi lipsit de toate în lume,/Nimica n-am a pierde eu,/Căci toate nu-s aşa de scumpe/Ca tine, suflete al meu”.

balanta-moldovita-(1)Dacă nu credem în viaţa de veci, viaţa omenească nu valorează nici măcar un dolar. Unui om de ştiinţă american i-a venit, într-o zi, ideea să socotească părţile materiei din care este făcut corpul omenesc. El a obţinut următorul rezultat: cu apa din corp s-ar putea spăla o batistă de buzunar; cu fierul din sânge s-ar putea face şapte cuie de potcovit un cal; cu calciul din oase s-ar putea înălbi peretele unei odăi. Mai este în om cărbune, cu care s-ar putea prepara 65 de creioane. Se mai găseşte în trup fosfor necesar pentru o cutie de chibrituri sau cât încape într-o lingură de bucătărie. Or, toate aceste lucruri, socotite la preţul curent, nu costă nici măcar un dolar, ci doar 93 de cenţi.

Ce jalnică ar fi fiinţa omenească dacă la atâta s-ar reduce valoarea ei! Însă Domnul nostru ne învaţă că lumea toată, cu toate bogăţiile ei, nu valorează cât un suflet nemuritor:

Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? (Mc. 8, 36).

Se povesteşte despre un rege al perşilor că a chemat, odată, la curte trei bărbaţi înţelepţi pe care i-a întrebat care este cea mai mare nenorocire a vieţii omului. Primul a răspuns că boala. Al doilea că bătrâneţea. Ultimul, după câteva clipe de gândire, zise:

„Eu consider că cea mai mare nenorocire este să-ţi dai seama pe patul morţii că ai păgubit mântuirea sufletului”.

Noi toţi ne încredinţăm vieţile, în această viaţă pământească, unor deziderate care pot fi: banii, plăcerile, poziţia socială ş.a. Dar orice, în afară de Dumnezeu, ne dezamăgeşte şi ne determină să strigăm cu înţeleptul Solomon:

Tot ce doreau ochii mei nu am dat la o parte şi nu mi-am oprit inima de la nici o veselie. Şi iată că am văzut că totul este deşertăciune şi vânare de vânt (Eccl. 2, 10-11).

Un om spunea odată:

„De ce mi-ar păsa de Dumnezeu şi de Biserică? Biserica este bună pentru aceia care o iubesc, dar pentru mine sunt numai două lucruri care contează în viaţă: ocupaţia mea şi familia mea”.

Un prieten îl întreabă:

„Nu te-ai oprit vreodată să gândeşti că într-o zi tu le vei pierde pe amândouă? Atunci ce vei avea?”.

Omul răspunde:

„Niciodată n-am gândit la asta, în acest chip”.

Aceasta e greşeala pe care o fac robii celor pământeşti.

Sfântul Evanghelist Ioan afirmă:

Lumea trece şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac” (I In. 2, 17).

02943_anastasis_antonio_de_benedictis_425x650Cel mai puternic în viaţă este cel ce se predă Atotputernicului Domn, asemenea profetului David, care zice:

Iubi-Te-voi Doamne, vârtutea mea. Domnul este întărirea mea şi scăparea mea şi izbăvitorul meu” (Ps. 17, 1).

Este nemuritor acela care îşi predă viaţa sa Celui Ce este nemuritor, adică lui Hristos, Biruitorul morţii, Care zice:

Eu sunt Învierea şi Viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi (In. 11, 25).

Cui ne predăm noi viaţa? La ceva care, într-o zi, va înceta să existe? La ceva care ne va lăsa reci şi uscaţi? Ori ne predăm viaţa lui Hristos, Care va sta lângă noi toată veşnicia? Să stăm bine şi să luăm aminte: viaţa veşnică este viaţa noastră personală şi după moarte, viaţă căreia îi sunt destinaţi toţi oamenii şi pe care ne-o promite Mântuitorul nostru când zice:

Mă duc să vă gătesc loc. Şi dacă Mă voi duce şi vă voi găti loc, iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, ca să fiţi şi voi unde sunt Eu (In. 14, 2-3).

Fiecare îşi temeluieşte viaţa cea veşnică, prin strădanie proprie, în viaţa pământească. Viaţa veşnică a celor păcătoşi este o temniţă spirituală, chin veşnic, vieţuire cu diavolul. În schimb, virtuoşii beneficiază de linişte şi pace sufletească, ca urmare a comuniunii lor cu Hristos şi cu întreaga Biserică, de-a lungul existenţei lor terestre. Ca atare, viaţa lor viitoare va fi o duminică fără de sfârşit.

[…]

Noi, creştinii, suntem cetăţeni ai două lumi. Noi suntem, toţi, în acelaşi timp, cetăţeni ai pământului şi cetăţeni ai cerului, precum spune Sfântul Apostol Pavel:

Voi nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu” (Efes. 2, 19).

Noi suntem în această lume, dar nu aparţinem ei. Noi suntem pelerini, trecem prin lume, cetăţenia noastră aici fiind doar temporară.

Căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie” (Evr. 13, 14).

FlamandAmFostInsetatAmFostTot ceea ce facem în această lume afectează cetăţenia noastră în cealaltă lume. Chiar un pahar de apă rece, oferit în numele lui Hristos, va avea răsplata lui în ceruri, ne spune Iisus. În persoana fiecărui om pe care-l miluim şi-l ajutăm, stă ascuns Hristos, Care ne încredinţează astfel:

Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut (Mt. 25, 40).

[…]

Dacă vrem să fim miluiţi de Dreptul Judecător, trebuie să nu ne preocupe doar interesele noastre personale, ci să ajutăm pe cei lipsiţi şi necăjiţi, să fim solidari cu semenii noştri. În această privinţă, Sfântul Grigorie de Nazianz zice:

Până când călătoreşti cu vânt bun, întinde mâna ta celui ameninţat de înecare. Câtă vreme eşti sănătos, ajută-l pe cel ce rău pătimeşte. Nu aştepta să înveţi prin propria ta suferinţă ce este lipsa de omenie!”.

Iubiţii mei,

Să nu uităm niciodată că fericirea, sau nefericirea vieţii veşnice depinde de felul în care am dat sau nu ascultare vocaţiei personale. Acest adevăr palpitant îl exprimă plastic Sfântul Chiril din Alexandria, în următoarele cuvinte:

Drepţii dănţuiesc, păcătoşii sunt legaţi. Drepţii cântă, păcătoşii se tânguiesc. Drepţii în odihnă, păcătoşii în osândă. Drepţii cu Îngerii, păcătoşii cu demonii. Drepţii în faţa tronului Stăpânului, păcătoşii în faţa întunericului chinuitor. Drepţii văd pururea faţa lui Hristos, păcătoşii stau pururea în faţa diavolului. Drepţii în cer, păcătoşii în abis”.

Aceste cuvinte ne umplu de cutremur, dar, în acelaşi timp, suntem încrezători în dreptatea lui Dumnezeu, de la Care, dacă-L ascultăm, primim fericirea veşnică. Cine evită patimile rele, supunându-se poruncilor sfinte şi predându-se lui Hristos, acela nu este dezgustat de viaţă şi nu se teme de sfârşitul existenţei sale pământeşti.

rai-gradinaEl are credinţa fermă că dincolo de poarta întunecată a morţii e lumina cea neapusă, e fericirea cerească, descrisă de Apostolul Pavel astfel:

Pe cele ce ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acelea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (I Cor. 2, 9).

Ca să dobândim cetăţenia cerească, trebuie să avem relaţie strânsă şi foarte personală cu Hristos Mântuitorul, Care a venit pe pământ să ne aducă lumina cunoaşterii lui Dumnezeu. Cine Îl cunoaşte pe Tatăl şi pe Fiul şi trăieşte conform Legilor sfinte, are viaţă veşnică.

Cei ce au făcut cunoştinţă cu Dumnezeu, împlinind poruncile Sale, sunt deja la hotarele vieţii veşnice. De acest lucru ne asigură Hristos Însuşi, în Evanghelia de astăzi, când spune:

Aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis (In. 17, 3).

Amin”.

***

analipsi

Pentru aceasta Duminica, va mai recomandam:

Legaturi:

“Desi corabia se scufunda, cearta pentru intaietate ii mai preocupa inca pe pasageri… Nici Scriptura, de Dumnezeu inspirata, nu ajunge sa-i impace, nici traditiile apostolilor. Una este conditia pentru a le castiga prietenia: sa li se vorbeasca magulitor. O nepotrivire de pareri este de ajuns (a constitui) motiv pentru dusmanii“.

Dacă ar exista o sobornicitate reală, nu simu­lată, foarte multe lucruri s-ar rezolva. Neaşteptat de multe lucruri s-ar limpezi în Biserică, în sufletul nostru, în familiile noastre, la locul de muncă. Nu ne sfătuim între noi. Nu ne ascultăm între noi. Lucrul acesta arată că, în fond, nu avem o gândire şi o trăire ortodoxă. În momentul în care acceptăm dialogul cu celălalt, acceptăm să fim deschişi, să fim în mod real soborniceşti; trebuie atunci să acceptăm şi faptul că putem greşi. Revin la duhul mândriei care ne stăpâneşte pe toţi: nu vrem să recunoaş­tem că greşim şi, de aceea, lucrurile nu pot merge bine (…) Există, desigur, atacuri din exterior împotriva Bisericii, însă ele nu ar fi atât de periculoa­se dacă am şti să trăim în sobornicitate si în dragoste“.

***


Categorii

Catolicism si uniatie, Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Cuvantul ierarhilor, Dogme/ erezii, Duminica Sfintilor Parinti de la Sinodul Intai Ecumenic (Niceea), Ecumenism, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Hrisostom de la Putna, Parintele Nichifor Horia, Poezii, Preot Claudiu Melean, Razboiul nevazut, Rugaciunea arhiereasca a Mantuitorului Iisus Hristos

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

3 Commentarii la “IMPORTANTA DREPTEI CREDINTE si a “UNITATII DUHULUI INTRU LEGATURA PACII”: Sa ramanem uniti in dragostea lui Dumnezeu ca sa ne imbracam cu putere de Sus! – Cuvinte de invatatura la DUMINICA SFINTILOR DE LA SINODUL I ECUMENIC

  1. Pingback: SFINTENIA care MANGAIE SI ODIHNESTE si SFINTENIA care MARTURISESTE, INFRUNTAND RAUL, VICLENIA si EREZIA. De unde luam curajul marturisirii? Predica Parintelui Nichifor Horia despre PAZIREA si TRAIREA DREPTEI-CREDINTE (audio si text) | Cuvântul Ortodox
  2. Pingback: “Noi ne degradăm, ne schimonosim când nu împlinim poruncile lui Dumnezeu”. PREASFINȚITUL IGNATIE despre PĂCAT ca agent de DISPERSARE LĂUNTRICĂ și DEZBINARE EXTERIOARĂ: “Dacă vrem să câştigăm această unitate interioară, av
  3. Pingback: Cuvânt al Părintelui Tudor Ciocan despre VIZITA PAPEI FRANCISC ÎN ROMÂNIA ca manifestare grandioasă de PR si “ILUZIONISM” AL IMAGINII, prin intermediul mass-media. TĂCEREA VINOVATĂ ASUPRA DISCRIMINĂRII ȘI PERSECUȚIEI ISTORICE A ORTOD
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate