“A DEZBINA CINEVA BISERICA este un rau la fel de cumplit ca A CADEA IN EREZIE. Nici sangele muceniciei nu poate spala acest pacat!”

24-08-2010 Sublinieri

***

“… Considerăm că această atitudine de falsă râvnă pentru Ortodoxie este cauzată de „mentalitatea stilistă” care a existat de la început pe lângă Biserică.

„Neîndoielnic, au existat în fiecare perioadă din istoria Bisericii grupări rigoriste care au rupt comuniunea cu alte Biserici pentru chestiuni secundare. Dar, aşa cum arăta istoricul Socrate, asemenea oameni sunt obişnuiţi să se divizeze tot timpul între ei şi să creeze fără încetare noi biserici, dovedind astfel că la ei spiritul partizan depăşeşte iubirea pentru unitatea Bisericii”. [Placide Deseille]

Chiar dacă Sfântul Ioan Gură de Aur spunea cădacă preotul are o credinţă stricată, chiar înger din cer de ar fi, tu nu te supune”, totuşi, şi această poruncă trebuie aplicată cu multă sfătuire şi discernământ.

Despre aceştia ne avertiza şi Sfântul Apostol Iuda: „Aceştia sunt cei ce fac dezbinări, oameni sufleteşti, care nu au Duhul” (v. 19)

Să vedem acum ce spune Pidalionul, carte de căpătâi a Ortodoxiei, despre lupta de a păstra cât de mult posibil unitatea Bisericii. În comentariul la canonul 31 Apostolic se spune:

„Zice însă Dumnezeiescul Hrisostom (Omilia 11 către Efeseni), că a zis un om Sfânt, că nici sângele muceniciei nu poate spăla păcatul despărţirii Bisericii. Şi a dezbina cineva Biserica este un rău la fel de cumplit ca a cădea în erezie. Scrie însuşi Dionisie al Alexandriei mărturisitorul, în epistola către Navat Episcopul, că se cuvine a pătimi cineva orice rău ar fi numai sa nu dezbine Biserica; şi că este mai slăvită mucenicie, ce ar suferi cineva pentru a nu dezbina Biserica, decât mucenicia ce ar răbda-o pentru a nu sluji idolilor. Fiindcă în mucenicia cea pentru a nu sluji idolilor, mărturiseşte pentru folosul sufletului său, iar întru cea pentru a nu dezbina Biserica mărturiseşte pentru folosul şi unirea a toată Biserica“.

Solidaritatea întru clevetire este un păcat în care cădem prea uşor. Să zicem că sunt câţiva oameni dezbinaţi. Dacă le dai un obiect comun de ură imediat se solidarizează. De ce se cade atât de uşor în acest păcat? Pentru că este o cale foarte simplă de a creşte în ochii altora şi ai noştri. Este vorba de subţirele şi nebăgatul în seamă păcat al slavei deşarte, prin care noi, dacă clevetim pe cineva că e rău, dintr-o dată noi ne vedem mai buni şi îl facem şi pe cel care ne ascultă să se solidarizeze cu noi în vorbirea de rău a altora şi astfel suntem toţi fericiţi de cât de buni suntem şi cât de răi sunt alţii! Până şi psihologii şi-au dat seama de existenţa aceastei boli a sufletului, numind-o „iluzie grupală” în care poate apărea „narcisismul grupal” şi unde „pulsiunile distructive sunt proiectate asupra unei victime ispăşitoare sau asupra unui grup exterior” (Dicţ. de Psihologie, p. 384).

Dar calea Domnului Iisus Hristos nu este aceasta!

Să vedem ce spun Sfinţii despre acest fel de râvnă datorită căreia sunt clevetiţi şi judecaţi mereu alţii. Iată cum gândea, având „mintea lui Hristos“, Sfântul Ierarh Nectarie de Eghina:

„In ochii săi, ereticii, ce altceva puteau fi decât copiii rătăciţi ai Tatălui şi Dumnezeului său şi «în putinţă» fraţii săi întru Hristos. Toţi sfinţii care l-au avut pe Hristos în inima lor plângeau pentru eretici. Duhul iubirii pentru eretici l-a predat sfântul părinte elevilor săi de la Rizarios, la orele de teologie pastorală, voind a-i elibera din mreaja intoleranţei ce chinuie sufletele necurate în numele, zice-se, al Ortodoxiei. Iată ce lucruri neobişnuite pentru cei ce n-au gustat din iubirea lui Hristos, scria Sfântul în Teologia Pastorală: «Episcopul este dator a rămâne veşnic în principiile morale ale Sfintei Evanghelii şi a nu ieşi niciodată din ele, nici a le încălca sub acoperirea deosebirilor dogmatice. Acestea, ca unele ce se referă numai la credinţă, lasă liberă şi neatinsă iubirea, căci dogma nu se războieşte cu dragostea. Iubirea este dăruită dogmei, fiindcă toate le suferă şi toate le rabdă. Iubirea creştină este neschimbată, pentru aceea că nici credinţa şchioapă a ereticilor nu poate schimba dragostea îndreptată asupra lor. Cineva poate atrage prin iubire la credinţa sa chiar şi o întreagă biserică eretică întemeiată pe o judecare greşită a dogmelor. Niciodată nu se cuvine să se jertfească iubirea pentru o deosebire de dogmă. Pentru aceasta să ne fie pildă Apostolul neamurilor, care, din dragoste chiar şi pentru cei ce L-au răstignit pe Hristos, dorea să fie anatema pentru ei. Episcopul care nu-i iubeşte pe eretici şi nu lucrează şi pentru ei, toate le face din râvnă mincinoasă şi este lipsit de dragoste. Căci acolo unde este dragoste, este şi adevăr, şi lumină, iar râvna cea mincinoasă şi slava plină de rătăcire sunt vădite şi alungate de lumină şi de iubire. Chestiunile legate de credinţă nu trebuie să micşoreze iubirea. Invăţătorii urii sunt ucenicii celui rău, fiindcă dintru acelaşi izvor nu curg şi dulcele, şi amarul. Invăţătorul iubirii, care este episcopul, nu e cu putinţă să nu iubească, fiind cu desăvârşire neputincios să urască, aceasta pentru că preaplinul iubirii izgoneşte ura».[…] «Cel ce are râvnă, dar fără cunoştinţă, rătăceşte în gândurile şi lucrările sale; închipuindu-şi că lucrează pentru slava lui Dumnezeu, calcă legea iubirii pentru aproapele. Fierbând în zelul său, faptuieşte cele potrivnice poruncilor legii şi voii dumnezeieşti. Făptuieşate răul ca să se întâmple ceea ce crede el a fi binele. Râvna lui e ca focul ce distruge şi nimiceşte. Prăpădul merge înaintea lui, iar pustiirea îi vine pe urmă. Se roaga la Dumnezeu să arunce foc din cer, ca să-i înghită pe toţi cei ce nu-i împărtăşesc principiile şi convingerile. Cel ce are râvnă, dar fără cunoştinţă, îi urăşte pe toti cei ce au altă religie sau altă credinţă, nutrind faţă de ei pizmă şi mânie nestinsă. Se împotriveşte pătimaş la duhul adevărat al legii dumnezeieşti, stăruie fara judecată să-şi apere propriile-i păreri şi credinţe, se lasă purtat de zelul orbesc de a birui în toate, de ambiţie, de dorinţa de a învinge cu orice preţ, de vrajbă si de plăcerea de a aduce pretutindeni şi oricând tulburare. In sfârşit, este un om aducător de pieire»“.

Observăm că aceste cuvinte despre dragostea faţă de eretici [Sfantul a scris, de altfel, o carte intreaga impotriva greselilor in care a cazut romano-catolicismul] ale marelui Sfânt făcător de minuni, Nectarie, din nefericire, sunt foarte diferite de „dialogul iubirii” practicat de unii creştini adepţi ai ecumenismului. Dacă aceşti crestini, sub masca iubirii de eretici, fac concesii dogmatice, unii anti-ecumenişti, sub masca râvnei pentru dreapta credinţă, fac concesii duhovniceşti. O corectitudine dogmatică fără o corectitudine duhovnicească nu înseamnă Ortodoxie.

Aceasta ne-o arată şi Sfântul Ioan de Kronstadt care le îmbina în chip dumnezeiesc pe ambele. Deşi în multe locuri, spre folosul şi învăţătura creştinilor el dădea pe faţă cu multă fermitate greşelile şi ereziile neortodocşilor, totuşi iata că ură nu avea:

„In rugăciunile mele de supunere şi ascultare către Domnul, când stau în faţa atotmântuitoarei şi înfricoşatei jertfe, mulţumind Domnului, pomenesc şi marile comunităţi care se numesc creştine, care s-au rătăcit de la credinţă, de la care în esenţă au apostaziat: catolicii, luteranii, anglicanii etc. Ma rog şi pentru venirea la credinţa adevărată şi a tuturor popoarelor, precum şi a schismaticilor noştri”.

Iubirea, fiind însuşi numele lui Dumnezeu (7 Ioan 4, 8), este şi cea mai prigonită virtute de către diavol, acesta încercând cu toate mijloacele posibile sa pervertească şi să ucidă în inimile oamenilor acesta dumnezeiască şi negrăită taina a dragostei.

Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuind cuvântul Sfântului Pavel care spune despre Dumnezeu că „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim. 2, 4) zice:

„Nu te teme să te rogi pentru elini, fiindcă aceasta şi El o voieşte; ci teme-te de a blestema, fiindcă aceasta n-o voieşte. Iar daca trebuie a ne ruga pentru elini, şi deci şi pentru eretici, apoi trebuie a ne ruga pentru toţi oamenii, iar nicidecum a-i prigoni. Acest bun, de altfel, vine de acolo, că noi toţi ne împărtăşim de aceeaşi natură, şi Dumnezeu laudă şi aprobă bunăvoinţa şi dragostea cea către alţii. «Dar dacă El voieşte aceasta, zici tu, dacă Domnul doreşte, de ce mai este nevoie de rugăciuni din partea mea?» Apoi aceasta contribuie foarte mult în a-i atrage pe ei spre dragostea către tine, si apoi şi pe tine nu te lasă să te sălbăticeşti; într-un cuvânt toate acestea sunt de ajuns pentru a-i atrage la credinţă. … Şi să vină la cunoştinţa adevărului. Cărui adevar? A adevărului din credinţă. Fiindcă anticipând, el a zis lui Timotei ca să poruncească unora de a nu învăţa în alt chip. Apoi, ca nu cumva să-i considere pe aceia de duşmani, şi din această cauză să se încurce cu ei în lupte, ce spune el? Care voieşte, zice, “ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului.

La fel, bătrânii sfetnici ai lui Solomon, cunoscând că asprimea nu foloseşte spre îndreptarea oamenilor, l-au sfătuit pe regele Roboam astfel: „Daca tu vei fi slugă astăzi poporului acestuia şi-i vei sluji, dacă le vei face gustul lor şi le vei vorbi cu blândeţe, atunci ei îţi vor fi robi în toate zilele” (III Regi,12, 7). Conglăsuind cu marele său înaintaş, noul Gură de aur al Serbiei, Sfântul Nicolae Velimirovici spunea că

prima regulă a misionarismului este că trebuie sa te rogi lui Dumnezeu pentru toţi cei căzuţi din credinţă”.

De-a lungul lucrării am accentuat faptul că Adevărul deplin se află numai în Biserica Ortodoxă, dar trebuie să mai facem o nuanţare pentru e evita orice fel de extreme. Părintele Damaschin Christensen, vorbind despre gândirea duhovniceasca a Părintelui Serafim Rose, ne explică cum că

„părintele Serafim nu a căzut nici in fundamentalism, dar nici în sincretism. Fundamentalismul religios (a crede că traditiile din afara celei proprii sunt cu totul greşite) este satisfăcător intelectual pentru minţile înguste, pe când sincretismul religios (a crede că toate tradiţiile sunt egale) este satisfăcător pentru minţile largi. Părintele Serafim a urmat o cale care nu era deloc satisfăcătoare intelectual, căci astfel este calea Adevărului. După cum scria chiar Părintele: «Când am devenit creştin mi-am răstignit de bunăvoie mintea şi toate crucile pe care le-am purtat au fost un izvor de bucurie pentru mine. N-am pierdut nimic şi am câştigat totul»”.

Apoi este citată o scrisoare scrisă de Pr. Serafim unui „căutător”. Aici vedem miraculosul echilibru al unei minţi sănătoase, spre care trebuie să tindem:

Ortodoxia nu este doar o tradiţie ca oricare alta, ce ne transmite o înţelepciune spirituală din trecut; este Adevărul lui Dumnezeu aici şi acum – ea ne dăruieşte contact imediat cu Dumnezeu, cum nici o altă tradiţie nu poate. Sunt multe adevăruri în celelalte tradiţii, atât cele moştenite din trecut când oamenii erau mai aproape de Dumnezeu, cât şi cele descoperite de oameni dăruiţi cu multă bogăţie a minţii; dar Adevărul deplin se află numai în Creştinism, care este descoperirea lui Dumnezeu omenirii. Voi da doar un exemplu: există învăţături despre înşelare în alte tradiţii, dar nici una nu este atât de profund rafinata precum cele învăţate de Sfinţii Părinţi; şi mult mai important este că aceste amăgiri ale celui rău şi ale firii noastre căzute sunt atât de omniprezente şi de perfide, încât nimeni nu ar putea scăpa de ele dacă iubitorul Dumnezeu descoperit prin Creştinism nu ar fi aproape să ne izbăvească de ele”.

Deşi unele cărţi încearcă deja să găsească surse pentru un dialog ecumenic chiar la nivelul misticilor diverselor religii, de ex., iudaism şi creştinism este clar că cele două căi prin care creştinul şi evreul încearcă să cunoască pe Dumnezeu sunt mai diferite decât încearcă să ne facă să credem „romantismul” ecumenic. (…)

Despre legătura de nedespărţit ce există între dreapta credinţă şi viaţa duhovnicească vorbeşte şi Părintele Sofronie, atrăgându-ne atenţia că orice mică schimbare în dreapta credinţă duce la rătăciri în viaţa duhovnicească:

„Cel ce rătaceste în dogmatică neapărat va rătăci şi în viaţa lăuntrică, morală. De aceea, de neocolit ne este a primi punctul de vedere că Adevărata Biserică va fi adevărată si în una şi în cealaltă, şi că greşind în una, numaidecât va greşi şi în cealaltă”.

Cei care declară că toate religiile duc la Dumnezeu subestimează sau nu cred deloc în inteligenţa şi imaginaţia extraordinară a diavolului.

Sfântul Nicolae Velimirovici spunea că

„morala, dacă nu are pe prima ei pagină imaginea ori chipul diavolului, nu este morală, ci numai o estetică mincinoasă pentru suflet”.

La fel şi Sfântul Ignatie Briancianinov ne avertizează că starea lumii este mult gravă şi mai tragică decât crede „romantismul” atot-tolerant:

„îngerii căzuţi sunt risipiţi în marea lor majoritate pe întinsul întregii genuni transparente pe care o vedem deasupra noastră. Ei tulbură şi răscoală neîncetat societăţile umane şi pe fiecare om în parte; nu există crimă sau nelegiuire pe care să n-o fi instigat ei şi la care să nu fie părtaşi; ei îl înclină şi-l învaţă pe om la păcat prin toate mijloacele. El dă târcoale omului şi în vremea vieţii acesteia şi după despărţirea sufletului de trup. Când sufletul creştinului, părăsindu-şi lăcaşul pământesc, începe să se înalte prin întinderea văzduhului către patria de sus, demonii îl opresc, caută să găseasca în el înrudirea cu ei, păcătoşenia lor, ca să-l prăvălească în iadul pregătit diavolului şi îngerilor lui”.

Nu creştinul declară despre credinţa lui că este cea adevărată, pentru că asa spun toţi oamenii despre credinţa lor, ci însuşi Domnul Atotţiitorul mărturiseste pentru ea, pentru că „dacă mărturisesc Eu despre Mine însumi, mărturia Mea nu este adevărată. Altul este care mărturiseşte despre Mine” (Ioan 5, 31). De aceea zice Sfântul Ioan de Kronstadt:

„Toţi îşi laudă credinţa ca fiind dreapta, dar drept nu este cel care se laudă, ci cel pe care îl laudă Dumnezeu – iar credinţa noastră este proslăvită neîncetat de Dumnezeu Insuşi prin sfinţii Lui. Mergeti la moaştele sfinţilor şi vedeţi a cui credinţă este dreaptă. In ce credinţă mai face Dumnezeu minuni ca în cea ortodoxă? In ce credinţă se mai învrednicesc oamenii de nestricăciune şi de buna mireasmă a trupurilor după moarte?…”

In acelaşi duh ne învaţă şi Sfântul Siluan. Iată ce povesteşte ucenicul sau:

„Am luat la cunoştinţă de o conversaţie între stareţ şi un arhimandrit care isi desfăşura activitatea misionară printre neortodocşi. Acest arhimandrit îl stima mult pe stareţ şi a venit în diverse rânduri să vorbească cu el cu ocazia şederii sale la Sfântul Munte. Stareţul l-a întrebat cum anume predica. Arhimandritul, care era încă tânăr şi lipsit de experienţă, a strigat gesticulând şi mişcându-se din tot trupul: «Le spun aşa: Credinţa voastră e desfrânare. Totul la voi este deformat, fals, şi nu vă veţi mântui dacă nu vă veţi căi». Stareţul a ascultat, şi l-a întrebat: «Şi spuneţi-mi, părinte arhimandrit, cred ei în Iisus Hristos, ca este adevăratul Dumnezeu?». «Da, cred». «Şi o cinstesc pe Maica Domnului? ». «Da, o cinstesc; dar învăţătura lor despre ea e greşită». «Ii cinstesc pe sfinţii? » «Da, îi cinstesc; dar ce sfinţi mai pot fi la ei de când s-au despărţit de Biserica? » «Au slujbe în bisericile lor, citesc cuvântul lui Dumnezeu?» «Da, au slujbe şi biserici, dar dacă aţi putea vedea ce sunt slujbele lor faţă de ale noastre, ce raceala, ce lipsă de viaţă!» «Părinte arhimandrit, sufletul lor ştie că fac bine crezând in Iisus Hristos, cinstind pe Maica lui Dumnezeu şi pe sfinţi, chemându-i în rugaciunile lor. Dacă le veţi spune că credinţa lor este desfrânare nu vă vor asculta… Spuneţi oamenilor că fac bine crezând în Dumnezeu, că fac bine cinstind pe Maica lui Dumnezeu şi pe sfinţi; că fac bine mergând la biserică pentru slujbe, rugându-se acasă, citind cuvântul lui Dumnezeu şi celelalte, dar că în cutare sau cutare punct sunt în greşeală şi, de aceea, trebuie să-şi îndrepteze această greşeală, şi totul va fi bine. Atunci Domnul se va bucura în ei şi, aşa, cu toţii, ne vom mântui prin mila lui Dumnezeu. Dumnezeu este iubire; de aceea orice predică trebuie să purceadă şi ea din iubire, şi atunci va fi mântuitoare atât pentru cel ce predică, cât şi pentru cel ce o ascultă. Dar dacă îi veţi osândi, sufletul poporului nu vă va asculta şi nici un bine nu va ieşi de aici». […]

Imi amintesc de o conversaţie pe care a avut-o cu un pustnic. Acesta din urmă i-a spus cu vădită satisfacţie: «Dumnezeu îi va pedepsi pe toţi ateii, care vor arde în focul cel veşnic». Vizibil chinuit, stareţul Siluan i-a răspuns: «Ei bine! Spune-mi, te rog, dacă ajungi în rai şi de acolo poţi vedea cum arde cineva in focul iadului, vei putea fi în pace?» «Ce să fac? E vina lor», a răspuns celălalt. Atunci, cu faţa îndurerată, stareţul a răspuns: «Iubirea nu poate îndura acest lucru… Trebuie să ne rugăm pentru toţi oamenii»”.

Sfântul Siluan nu făcea decât să grăiască cu acelaşi glas al Duhului care spunea prin dumnezeiescul Pavel şi prin gura cea de aur a Sfântului Ioan: «Certând cu blândeţe pe cei ce stau împotrivă» (II Tim. 2, 25). Mai ales cel ce-i învaţă pe alţii trebuie a face astfel. Cu blândeţe, zice, căci nu este cu putinţă ca acela care are trebuinţă a învăţa să înveţe şi să cunoască într-adevăr ceva, cu asprime şi cu ceartă... Nimeni nu va sta cu plăcere şi mulţumire în faţa unuia care-l batjocoreşte şi se poartă cu obrăznicie.

(…). Această metodă a aplicat-o mai întâi, atât de frumos, Sfântul Apostol Pavel:

„Pavel îşi începe mai toate epistolele sale cu un cuvânt de laudă. Acelaşi lucru îl face şi în Areopagul Atenei. El nu începe prin a condamna idolatria grecilor, deşi acest păcat este mai mare decât homosexualitatea, ci chiar îi lauda pentru evlavia pe care o au faţă de aceşti idoli, zicându-le: Bărbaţi atenieni, in toate vă văd că sunteţi evlavioşi (Fapte 17, 22). Apostolul nu laudă închinarea la idoli propriu-zisă, ci pornirea firească a inimii spre cinstire, încercând să dea un alt curs energiei sufleteşti a acelor oameni. […] Cunoaşte mediul din care provine ascultătorul şi nu lovi ceea ce este valoros în ochii lui. Jignirile pe care le aducem celuilalt, nesocotindu-i credinţa sau viziunea lui despre viaţă, nu aduc nici un folos. Cei mai mulţi cred că dacă încep a apăra cu înverşunare o dogma de credinţă, atrăgându-şi în felul acesta dispreţul ascultătorului, pătimesc mărturisitori. Nu este adevărat. Sfântul Teofan Zăvorâtul îi numeşte pe aceştia scandalagii şi îi îndeamnă să-şi păstreze curajul mărturisirii pentru situaţii în care Dumnezeu într-adevăr le va cere să-L mărturisească. Zice Sfântul ca adevărata mărturisire este atunci când ai de ales între a-L mărturisi pe Hristos cu preţul vieţii sau a muri cu preţul lepădării de Hristos” [Ierod. Savatie Bastovoi, “In cautarea aproapelui pierdut”, Ed. Marineasa, Timisoara, 2002, p. 29, 31].

Numai împlinind în viaţa noastră cuvântul Domnului şi al sfinţilor care ne învaţă adevărata atitudine faţă de cei căzuţi din neştiinţă în erezie ne putem indepărta de atitudinile lumeşti, ce îşi au izvorul în firea căzută netămăduita si neiubitoare, care îndeamnă la ură faţă de cei de alte credinţe.

Chiar dacă în lucrarea noastră am folosit un ton mai aspru faţă de învataturile greşite, am făcut-o pentru a despărţi în mod limpede adevărul de minciuna, căci în vremurile noastre, prin duhul tolerant, se tinde spre o împletire din ce mai vicleană a celor două, după vechea tactică, dezvăluită de Sfântul Pavel, a diavolului care se preface în înger de lumină. Şi pentru că, după cum spunea Sfântul Antim Ivireanul,

„lupii, când nu văd toiag în mâna păstorului, rapesc oile fără de nici o frică şi le mănâncă” (Invăţătură la Sfântul Părintele nostru Nicolae).

Dar, după cum procedau şi Sfinţii Părinţi, în relaţiile cu oamenii, de orice credinţă ar fi ei, trebuie să ne purtăm după cum ne sfătuiesc aceşti dumnezeieşti sfinţi şi prieteni ai lui Dumnezeu, adică pornind de la ceea ce ne uneste dar, neuitând (ca în ecumenism) să arătăm fratelui, cu duhul blândeţii, greseala dogmatică sau duhovnicească în care l-a atras vrăjmaşul mântuirii noastre. Aceasta a fost şi atitudinea sfinţilor, precum Sfântul Inochentie din Aleutine, ajuns patriarh al Moscovei, despre care Prea Sfinţitul Kallistos Ware spunea ca „era gata totdeauna să recunoască elementele pozitive acceptabile creştinismului care se găseau în obiceiurile şi viziunea despre lume ale aleuţilor sau yakutilor“. De amintit în acest sens este şi istorisirea aceea din Pateric despre intoleranţa firii căzute şi adevărata toleranţă creştină:

„Spuneau unii despre ava Macarie egipteanul că se suia odată din Schit la muntele Nitriei. Şi dacă s-a apropiat de locul acela, a zis ucenicului său: mergi puţin mai înainte! Şi mergând el mai înainte, s-a întâlnit cu un slujitor de al elinilor. Şi strigându-l fratele, îl chema zicând: demone! demone! Unde alergi? Şi intorcându-se acela, i-a dat bătăi şi l-a lăsat aproape mort. Şi luând lemnul alerga. Şi mergând puţin mai înainte, l-a întâmpinat avva Macarie alergând şi i-a zis: mântuieşte-te, mântuieşte-te, ostenitorule! Şi minunându-se, a venit la el şi i-a zis: ce bunătate ai văzut la mine de m-ai heretisit aşa? I-a răspuns lui bătrânul: te-am văzut ostenindu-te şi nu ştii că în zadar te osteneşti. I-a zis şi el lui: şi eu pentru heretisirea ta m-am umilit şi am cunoscut că din partea lui Dumnezeu eşti. Dar alt călugăr întâmpinându-mă, m-a ocărât şi eu i-am dat bătaie de moarte. Şi a cunoscut bătrânul că ucenicul lui este. Şi ţinându-se slujitorul de picioarele lui, zicea: nu te voi lăsa de nu mă vei face călugăr! Atunci a venit deasupra unde era călugărul şi l-au ţinut pe dânsul şi l-au dus la biserica muntelui. Şi văzând pe slujitor cu dânsul, s-au uimit. Şi l-au făcut călugăr şi mulţi dintre elini s-au făcut pentru dânsul creştini. Deci, zicea avva Macarie: cu cuvânt rău şi pe cei buni îi faci răi şi cu cuvânt bun şi pe cei răi îi faci buni (Ava Macarie, 37).

Conglăsuind minunat cu sfinţii pomeniţi mai sus, şi Sfântul Varsanufie cel Mare, din secolul VI ne călăuzeşte să urmăm aceeaşi cale. Un părinte i-a spus marelui Bătrân „că mişcase un cuvânt către cineva despre credinţă şi nu fusese in stare de această dispută şi de aceea se tulburase din pricina împotrivirii”. Iar dumnezeiescul părinte îi răspunde descriindu-i trăsăturile unui adevărat mărturisitor al dreptei credinţe

„Cel credincios chiar dacă grăieşte către eretici sau necredincioşi, sau se împotriveşte lor, nu se tulbură în veac. Căci are înăuntru pe Hristos, Căpetenia păcii şi a liniştii. Ba unul ca acesta împotrivindu-se în chip paşnic, cu iubire, poate aduce la cunoştinţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos mulţi eretici şi credincioşi”.

Aceasta deoarece cei necredincioşi sau eretici au cumva din fire sădit în inimă cuvântul Domnului, care zice că „după roadele lor îi veţi cunoaşte“. Şi dacă văd la noi roade de ură şi nu cele fireşti, de iubire, este normal „să nu asculte de glasul străinului” (Ioan 10, 5), ci de dragostea pe care toţi ştiu că ar trebui să o aibă orice om. (…)”

(Din: „Zeul toleranţei” şi descreştinarea creştinismului. O privire ortodoxă, Editura Christiana, Bucuresti, 2009)

Din acelasi volum:

Va recomandam, pe aceeasi tema:


Categorii

Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Marturisirea Bisericii, Portile Iadului, Razboiul nevazut, Stilisti/ schismatici, Vremurile in care traim, Zeul tolerantei si descrestinarea crestinismului

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

50 Commentarii la ““A DEZBINA CINEVA BISERICA este un rau la fel de cumplit ca A CADEA IN EREZIE. Nici sangele muceniciei nu poate spala acest pacat!”

<< Pagina 1 / 2 >> VEZI COMENTARII MAI NOI

  1. Nu se poate pune pe acelasi plan schisma cu erezia. Este un paralelism cel putin neinspirat.

  2. @R: Adica Sfantul Ioan Gura de Aur face paralelisme neinspirate? Hmmm… Cine o fi neinspiratul aici? 🙂

    Finalitatea e aceeasi – fie schisma, fie erezie, sunt curse ale diavolului si, asa cum spunea p. Arsenie Papacioc, orice drac e al dracului, nu e unul mai bland sau mai putin rau decat altul…

  3. Normal ca ambele sunt pacate la fel de grele, desi schisma nu este deloc pe acelasi plan cu erezia!

    Daca esti eretic sau schismatic, nu este tot una, ca pedeapsa si focul ce-i asteapta pe unii si pe altii e diferit!

    Dar cel care face schisma, pacatul aceluia e la fel de greu cu a ereticului!!! Ca ucide fii Bisericii, ii face sa se desparta de ea si de Hristos.

  4. Pingback: Război întru Cuvânt » Fanatism si relativism – extremele pierzarii. RAVNA CARE NE INSALA versus CALEA CEA STRAMTA SI DE TOTI PRIGONITA
  5. Pingback: Razboi întru Cuvânt » Ieromonahul Metodie de la Optina raspunde despre LUCRAREA DIABOLICA A SCHISMEI IN BISERICA si despre “ideile” stilistului VLADIMIR MOSS si ale sustinatorului sau roman, Danion Vasile: “CRED CU TARIE CA TOATA
  6. Pingback: Război întru Cuvânt » Ispitirea lui Dumnezeu. DRACUL-TEOLOG si inselarile care dezbina Biserica “in numele Domnului”
  7. Pingback: Razboi întru Cuvânt » TAINE SI IERURGII COMUNE CU CATOLICII LA BOCSA MONTANA SI SIRET! Dar atentie si la glasurile de sirena ale celor care vor profita de aceste abateri pentru a rupe Biserica!
  8. Pingback: Razboi întru Cuvânt » PRIMA “TAIETURA” STILISTA IN TRUPUL BISERICII DE DUPA INFIINTAREA B.O.S.V. Adevaratele motive ale plecarii in Grecia a parintelui Nichita de la Brancoveni. “Sa stam bine, sa stam cu frica, sa luam aminteR
  9. Pingback: Razboi întru Cuvânt » PRIMA “TAIETURA” STILISTA IN TRUPUL BISERICII DE DUPA INFIINTAREA B.O.S.V. Adevaratele motive ale plecarii in Grecia a parintelui Nichita de la Brancoveni. “Sa stam bine, sa stam cu frica, sa luam aminteR
  10. Pingback: Război întru Cuvânt » PARINTELE EFREM KATUNAKIOTUL SI INCERCAREA STILISTA. Cum descopera Dumnezeu cuviosilor Sai unde este Biserica si unde lepadarea de har
  11. Pingback: Război întru Cuvânt » “Zeul tolerantei si descrestinarea crestinismului. O perspectiva ortodoxa”: TOLERANTA SI FRANCMASONERIA (1)
  12. Pingback: Război întru Cuvânt » TOLERANTA SI FRANCMASONERIA (2)
  13. Pingback: Război întru Cuvânt » TOLERANTA SI FRANCMASONERIA (3). Izgonirea sfantului nume al lui Hristos din viata publica
  14. Pingback: Razboi întru Cuvânt » Manastirea Putna da “o replica necesara” fata de propaganda stilista mascata din Biserica noastra si fata de raspandirea unor falsuri despre staretul Iachint
  15. Pingback: Război întru Cuvânt » Din nou din cartea “Zeul tolerantei…”, un capitol fundamental: CRESTINISMUL: CAUZA A INTOLERANTEI? Care este diferenta intre marturisire si FANATISM?
  16. Pingback: Război întru Cuvânt » Cuviosul Paisie Aghioritul despre PUBLICITATEA FACUTA PACATELOR DIN BISERICA
  17. Pingback: Război întru Cuvânt » SFANTUL IOAN GURA DE AUR: “Cel ce se invata a-l dispretui pe preot, cu timpul Il va dispretui si pe Dumnezeu… Multe se judeca numai din banuiala” » Război întru Cuvânt
  18. Pingback: CUVANT AL PARINTELUI ARSENIE PAPACIOC PENTRU UNITATEA BISERICII si impotriva celor care puneau intrebarea tendentioasa: "Unde a fost Biserica Ortodoxa in vremea comunismului?"
  19. Pingback: Sfantul Ioan Gura de Aur despre NECURATA MANDRIE SI SLAVA DESARTA
  20. Pingback: CU CE A DERANJAT STARETUL EFREM PE STAPANII LUMII? (I) “Puterile intunericului, sionistii, vor sa loveasca in Ortodoxie! Kissinger, om intunecos” (VIDEO)
  21. Pingback: INTREAGA BISERICA A GRECIEI NU A PARTICIPAT LA SAPTAMANA DE RUGACIUNE ECUMENISTA. Zelotistii greci, ramasi “fara obiectul muncii”, se fac de ras… - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  22. Pingback: PARINTELE SAVATIE LA SOPHIA despre “desteptaciune”, (i)responsabilitatea cuvintelor, provocarile de pe internet si stricarea dragostei: “SUNTEM IN FAZA DE BUIMACEALA. VOR CA TOTI SA DEVENIM OBRAZNICI SI MANDRI” (video) - Razboi în
  23. Pingback: Parintele Agapie Corbu despre FANATISM, FANATICI si reactia fata de SOCIETATEA APOSTAZIATA -
  24. Pingback: Parintele Ioan Buliga si Parintele Arsenie Muscalu despre INSELARE, CIPURI, ALARMISME, RAZBOIUL INFORMATIILOR. “Astazi curatenia si smerenia sunt foarte rare, insa invatatori sunt tot mai multi si atunci ratacirea creste…” -
  25. Pingback: Adevarul despre “reforma calendarului” si schisma din Biserica Ortodoxa - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  26. Pingback: In actualitate: PRIMITIVUL “MISTIC”, “VEDETA” DUHOVNICEASCA, “MINUNISTUL”, DREPTUL MANDRU, SARLATANUL RELIGIOS (II) -
  27. Pingback: SFANTUL IOAN GURA DE AUR (13 nov.) – merinde necesare pe calea cea stramta, candele fierbinti pentru incalzirea si luminarea sufletelor: “Prin comoditate sa nu se astepte cineva sa vada cerul” -
  28. Pingback: SFANTUL IOAN GURA DE AUR, PASTORUL CEL BUN “CARE A FACUT DIN IUBIRE INSASI VIATA SI CRUCEA LUI”. Predica Parintelui Hrisostom de la Putna (audio) -
  29. Pingback: Parintele Arsenie Boca despre DUHUL SECTARIST, FANATIC, INGUST SI ANARHIC -
  30. Pingback: IPS HIEROTHEOS VLACHOS – cuvant esential despre UCENICI si FANI in Biserica -
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate